Sunteți pe pagina 1din 32

CAPITOLUL 8

8.1 Combinarea factorilor de producţie. Echilibrul producătorului

8.2 Costurile de producţie

Pachet pedagogic
Teoria comportamentului producătorului

TEORIA COMPORTAMENTULUI
PRODUCĂTORULUI

Producătorul se regăseşte în activitatea economică mai ales sub denumirea


de firmă. Aceasta acţionează în mediul concurenţial fiind prezentă pe cel puţin
două pieţe – piaţa factorilor de producţie şi piaţa bunurilor –, având ca obiectiv
principal producerea de bunuri economice marfare corporale, servicii, informaţii.
Prezenţa pe cele două pieţe constituie premise şi efect pentru combinarea factorilor
de producţie, proces ce condiţionează diminuarea sistematică de către firmă a
costurilor de tranziţie.

8.1 Combinarea factorilor de producţie. Echilibrul producătorului

Un rol important în înfăptuirea combinării factorilor de producţie are


întreprinzătorul sau antreprenorul. El este agentul care are iniţiativa în activitatea
economică, şi dispune de abilitate, de capacitatea de a se adapta la schimbări, de a
prevedea şi a-şi asuma riscul. El realizează combinarea factorilor de producţie cu
scopul de a găsi soluţii eficiente problemei economice generale, adică el decide ce
să producă, cum să producă (prin ce modalităţi de combinare), cât şi pentru cine să
producă.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă procesul tehnico-economic specific


de unire a cel puţin doi factori pentru a obţine, în condiţii de eficienţă economică şi
ecologică, bunurile solicitate pe piaţă. Întreprinzătorul combină, în funcţie de domeniul în
care acţionează, atât factorii de producţie clasici, cât şi neofactorii de producţie.

Noţiunea de factori de producţie a fost introdusă în teoria economică de


economistul J. B. Say, iar în condiţiile contemporane se acordă o atenţie din ce în
ce mai mare neofactorilor de producţie cum ar fi: capitalul uman, abilitatea
întreprinzătorului, informaţia, neotehnologiile, progresul tehnic în sens larg etc.
Întreprinzătorul, ca principal decident în procesul combinării factorilor de
producţie, poate fi întâlnit în mai multe ipostaze.
Teorie economică generală ● Microeconomie

Întreprinzătorul proprietar este prezent mai ales în cadrul întreprinderilor


mici, mijlocii şi familiale, unde cumulează atât atributele de proprietar, cât şi pe
cele de întreprinzător (dreptul de gestionare a resurselor, dreptul de a dimensiona
firma, de a diversifica etc); el realizează legături nemijlocite cu piaţa de
aprovizionare şi desfacere etc.
Întreprinzătorul salariat apare în procesul dezvoltării activităţii economice,
al sporirii complexităţii acesteia. El se numeşte şi manager, adică specialist care
deţine arta conducerii, având şi cunoştinţele necesare, tehnico-economice şi
juridice, dobândite printr-o pregătire de nivel superior.
Proprietarul este cel care adoptă deciziile strategice, iar managerul de la
diferite niveluri adoptă deciziile operativ-tactice, găseşte soluţii pentru a realiza
obiectivele pe care le-a fixat proprietarul, fiind remunerate de proprietar şi
răspunzând în faţa acestuia, pentru rezultatele obţinute.
Întreprinzătorul colectiv este reprezentat de Consiliul de Administraţie,
Comitetul de Direcţie ş.a. Acestea sunt formate din cei mai mari acţionari şi sunt
completate cu specialişti în domeniul tehnic, economic, juridic, al relaţiilor umane,
asigurând activitatea generală de administrare şi gestionare a afacerilor firmei.
Funcţia principală a întreprinzătorului constă în combinarea factorilor de
producţie pentru a realiza programul de producţie pe care şi 1-a fixat. Aceasta
trebuie privită atât sub aspect tehnic, cât şi sub aspect economic.
Privită sub aspect tehnic, combinarea factorilor de producţie se bazează pe
cunoaşterea temeinică a caracteristicilor şi calităţii factorilor de producţie care să
permită obţinerea celor mai bune rezultate.
Combinarea factorilor de producţie sub aspect tehnic reflectă legătura
dintre rezultate (output-uri), adică producţia obţinută, şi consumul de factori de
producţie, (imput-uri). Această legătură depinde de caracteristicile funcţionale, de
domeniul de activitate, de nivelul tehnic, sintetizându-se în funcţia de producţie.

Funcţia de producţie este expresia matematică a unui fenomen tehnic, adică o


relaţie matematică (liniară sau neliniară) care reflectă, pe baza condiţiilor fiecărei firme,
relaţia dintre ieşiri (rezultate) şi intrări (factori de producţie utilizaţi) din şi în activitatea
economică.

Exemple:
Q= 2L + 3K
în care:
L= cantitatea de muncă
K= capitalul tehnic
Q= volumul producţiei în funcţie de L şi K
Teoria comportamentului producătorului

Ea exprimă faptul că volumul producţiei depinde de suma dintre cantitatea


de muncă, înmulţită cu 2 şi cea de capital, înmulţită cu 3. Pot să existe şi funcţii
nelineare, de tipul: Q = 100 ⋅ 2LK .
Identificarea funcţiei de producţie este o problemă esenţială a
întreprinzătorului. Această funcţie reprezintă o simplificare a legăturilor de ordin
tehnico-economic din cadrul firmei.

Combinarea factorilor de producţie sub aspect economic reprezintă


raţionamentul întreprinzătorului privind compararea permanentă a ieşirilor şi intrărilor,
în expresie monetară, a venitului cu costul de producţie pentru a găsi acea variantă de
utilizare, care-i aduce cele mai bune rezultate.

Întreprinzătorul urmăreşte, prin decizia de combinare pe care o adoptă, o


normă de conduită referitoare la realizarea unui raport cât mai bun între venituri şi
costuri. Obţinerea de bunuri nu este un scop în sine, ci urmăreşte realizarea unui
efect economic net cât mai ridicat. Ca atare, pe întreprinzător îl interesează
creşterea eficienţei combinată cu modalitatea de atenuare a acţiunii legii rarităţii.
Combinarea factorilor de producţie are un caracter dinamic ca urmare a
unor împrejurări tehnice, economice, ecologice şi sociale cum sunt: nivelul şi
evoluţia progresului tehnico-ştiinţific; evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi a
bunurilor produse; raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa factorilor şi pe piaţa
bunurilor produse; tipul de piaţă pe care acţionează întreprinzătorul în calitate de
cumpărător de factori şi vânzător de bunuri; politicile economice promovate de
către guvern; conjunctura, situaţia generală a resurselor şi a calităţii mediului
natural etc.
Există o infinitate de modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Ele
pot fi sistematizate şi sintetizate în trei tipuri fundamentale de combinare:

1. Combinarea pe termen foarte scurt este bazată pe ipoteza că întreprinzătorul


urmăreşte maximizarea producţiei prin unirea unui factor de producţie variabil, iar
ceilalţi factori sunt ficşi.
2. Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează în sens contrar
(combinarea pe termen mediu).
3. Combinare pe termen lung, în care toţi factorii de producţie sunt variabili
crescători.

Combinarea pe termen foarte scurt se bazează pe următoarele ipoteze:


- întreprinzătorul dispune de un factor variabil (de regulă forţa de muncă),
iar ceilalţi sunt ficşi;
Teorie economică generală ● Microeconomie

- produce pentru o piaţă elastică, adică o piaţă a cărei cerere este crescătoare.
Scopul firmei este să obţină maximum de profit;
- condiţiile tehnice sunt date.

Acest tip de combinare este guvernat de o regularitate cunoscută sub numele de


legea randamentelor funcţionale neproporţionale (Legea lui Turgot), în baza căreia,
atunci când cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie se combină cu cantităţi fixe
din ceilalţi factori de producţie (condiţiile tehnice şi organizatorice rămân
neschimbate), productivitatea medie şi cea marginală a factorului variabil cresc, ating
un maxim, după care se cunoaşte o evoluţie descrescătoare, în condiţiile în care
producţia totală creşte.

Această regularitate sau „lege" are un caracter empiric, în sensul că acceptă


numeroase excepţii şi a fost studiată pentru prima dată pe exemplul agriculturii. În
fapt, ea este percepută în orice domeniu de activitate, dând expresie imperativului
că între factorii de producţie trebuie să existe o anumită stare de complementaritate,
atât calitativă, cât şi cantitativă.

Dacă, de exemplu, într-o activitate economică întreprinzătorul dispune de o


anumită cantitate de teren şi de capital (factori ficşi), iar cantitatea de muncă este variabilă
(tabelul nr. 8.1), producţia totală şi productivitatea medie şi marginală a factorului variabil
au evoluţiile care urmează:
Combinarea factorilor de producţie pe termen foarte scurt
(un factor variabil şi ceilalţi ficşi)

Tabelul nr. 8.1


Productivitatea
Productivitatea
Suprafaţa Volumul Cantitatea Producţia medie a muncii
marginală
de teren de capital de muncă totală ⎛Q⎞ a muncii
N(ha) tehnic K L (tone)Q WL = ⎜ ⎟
⎝L⎠ WmgL=ΔQ/ΔL

10 100 2 40 20 -
10 100 3 65 21,7 25
10 100 4 95 23,7 30
10 100 5 140 28,0 45
10 100 6 165 27,5 25
10 100 7 185 26,4 20
10 100 8 195 24,4 10
10 100 9 200 22,2 5
10 100 10 200 20 0
10 100 11 195 17,7 -5
Teoria comportamentului producătorului

Comentariu. Datele de mai sus relevă faptul că atunci când se combină cantităţi
mici din factorul variabil (L) cu cantităţi date din factorii ficşi, productivitatea marginală
este crescătoare şi superioară celei medii, „o trage în sus” pe aceasta din urmă. Se ajunge la
situaţia când cele două sunt egale: productivitatea medie şi cea marginală sunt egale la acea
cantitate de factor variabil care asigură maximizarea productivităţii medii. (În cazul nostru,
între 5 şi 6 unităţi din factorul variabil); mărind factorul variabil, productivitatea marginală
scade rapid, atrăgând după sine si reducerea productivităţii medii. În acest timp, producţia
totală creşte. Mărirea factorului variabil peste volumul de 9 atrage după sine stagnarea, iar
apoi scăderea producţiei totale, pentru că fiecare unitate adiţională din factorul variabil nu
mai are la dispoziţie o masă critică minimă din factorii ficşi care să-i permită un spor de
producţie.

Datele din tabelul 8.1, surprinse în figura 8.1, relevă că în acest tip de
combinare, se pot delimita mai multe situaţii (zone):

- zona I, în care toate variabilele (Q, W L , WmgL ) cresc; în cazul nostru


ea se încheie când factorul variabil atinge nivelul 5, iar productivitatea marginală
este maximă.
- zona II, în care productivitatea marginală începe să scadă, iar producţia
totală şi productivitatea medie cresc. Ea se încheie când productivitatea medie a
factorului variabil_este maximă, ceea ce se întâmplă la acel volum al factorului
variabil la care W L = WmgL . (între 5 şi 6 în cazul nostru);

- zona III, în care productivitatea medie şi cea marginală ale factorului


variabil scad, dar sunt pozitive, iar producţia totală creşte (în plaja de evoluţie 6-10
a factorului variabil);
- zona IV, în care productivitatea marginală a factorului variabil devine
negativă, iar producţia totală scade (în exemplul nostru, factorul variabil > 10).
Se ridică întrebarea: care dintre variantele de combinare surprinse în
tabelul 8.1 este cea mai bună din punctul de vedere al întreprinzătorului? Pentru a
răspunde la întrebare trebuie să avem în vedere că el trebuie să evalueze ce
cheltuială face cu fiecare unitate adiţională din factorul variabil şi ce obţine în
schimb. În exemplul nostru, pentru fiecare unitate adiţională de muncă face un
anumit cost salarial şi obţine, în schimb, un spor de producţie sintetizat în
productivitatea marginală (sau produsul marginal) al factorului variabil. Atâta timp
cât costul salarial al muncii este inferior sumei obţinute din vânzarea produsului
marginal (produsul marginal în valoare), el este interesat să mărească cantitatea de
factor variabil, pentru că fiecare unitate adiţională îi aduce un profit ce rezultă din
diferenţa dintre produsul marginal în valoare şi costul marginal a factorului
Teorie economică generală ● Microeconomie

variabil. Când cele două variabile, costul marginal al factorului variabil şi produsul
marginal (în valoare) se egalizează, profitul total al întreprinzătorului este maxim.

Figura 8.1 Evoluţia producţiei totale, a productivităţii medii


şi a celei marginale ale factorului variabil

În concluzie, în combinarea cu un factor variabil, profitul este maxim


când:
Cmgfv = Pmgvfv ⇒ Profit maxim ⇒ echilibru pe termen scurt
în care:
Cmgfv = costul marginal al factorului variabil
Pmgvfv = produsul marginal în valoare al factorului variabil

Dacă presupunem că mărimea costul marginal al muncii este de 500 u.m., iar
preţul de piaţă al unei unităţi de producţie este de 50, atunci maximizarea profitului se
realizează când sunt utilizate unităţi din factorul variabil pentru că: 500 ceea ce se plăteşte
factorului variabil este egal cu 10 x 50 = 500, ceea ce întreprinzătorul obţine prin
valorificarea produsului marginal al celui de al 8-lea lucrător. Dacă ar angaja un lucrător
suplimentar, al 9-lea, pentru care cheltuieşte 500 u.m., va obţine de pe urma acestuia
5 x 50 = 250 u.m., deci realizează o pierdere de 500 - 250 = 250 u.m.
Teoria comportamentului producătorului

Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează în sens


contrar (combinarea pe termen mediu). În acest caz, se combină cel puţin doi
factori de producţie care evoluează în sens contrar; ei sunt substituibili, iar în
funcţie de preţ sporeşte cantitatea dintr-un factor şi o diminuează din celălalt.
Întreprinzătorul dispune de un buget fix, pe seama căruia achiziţionează factorii de
producţie, într-o combinare care-i permite obţinerea unui volum de producţie dat
(cerut de piaţă) cu minimizarea costului mediu (unitar).

Dacă presupunem că întreprinzătorul se confruntă cu o funcţie de producţie de


forma:
Q = 100 2LK
în care:
Q = producţia, output-ul
L = cantitatea de muncă
K = cantitatea de capital
iar prin studii de piaţă ajunge la concluzia că, din cererea totală a unui bun X, el
poate asigura o producţie egală cu 282 unităţi.
Rezultă că:
282 = 100 2 LK , de unde se conturează combinările de factori de producţie
posibile pe baza cărora se poate obţine producţia datorită:
4K+ 1L
282 2K + 2L
1K + 4L
Cele trei alternative de combinare permit obţinerea producţiei de 282 prin
procedee tehnice diferite. Dacă, spre exemplu, considerăm că funcţia de producţie este
continuă şi facem presupunerea că L şi K sunt perfect şi infinit divizibili, se pot identifica o
infinitate de alternative de combinare prin care poate fi realizat, din punct de vedere tehnic,
obiectivul propus: obţinerea unei producţii de 282 unităţi din bunul Xi reprezentată în
figura 8.2 prin diagrama AB. Ea se numeşte isocuantă şi desemnează infinitatea
combinaţiilor dintre factorii de producţie K şi L, pe seama cărora se poate obţine o
producţie dată (în cazul nostru 282 unităţi).

Pe baza aceleiaşi funcţii de producţie se pot imagina şi alte mărimi dorite


ale output-ului, reprezentate prin isocuante corespunzătoare, EF, dacă simbolizează
o producţie mai mare şi CD, dacă reprezintă o producţie mai mică. Isocuanta pune
în evidenţă procesul de substituire al factorilor de producţie. Substituirea a doi
factori de producţie reprezintă procesul de înlocuire a unei unităţi dintr-un
factor, cu o cantitate din celălalt, astfel încât output-ul total să rămână
neschimbat. Ea se evaluează cu ajutorul ratei marginale de substituire tehnică
(RMST) care, din punct de vedere matematic, este egală cu panta isocuantei, iar
din punct de vedere economic se calculează ca raport, în modul, între variaţia
factorului (la care se renunţă) şi variaţia factorului care substituie (care sporeşte).
Teorie economică generală ● Microeconomie

Figura 8.2 Isocuanta producţiei

De exemplu, dacă considerăm o combinare 4K + 1L şi prin substituire se trece la


funcţia 2K + 2L, rezultă că are loc reducerea cantităţii de capital (-ΔK) şi creşte
cantitatea de muncă (ΔL).
În acest caz:
− ΔK − 2K
RMST = =
ΔL 1L
Raportul -ΔK/ΔL depinde de productivitatea marginală a muncii (WmgL) şi cea a
capitalului (WmgK). Deoarece nivelul producţiei rămâne neschimbat, implicit:
− ΔK ⋅ WmgK = ΔL ⋅ WmgL
Aceasta înseamnă că pierderea de producţie, determinată de reducerea cantităţii de capital,
trebuie să fie egală cu producţia suplimentară obţinută ca urmare a creşterii cantităţii de
muncă. Situaţia este inversă, dacă factorul capital substituie o parte din muncă.

RMST reprezintă, în ultimă instanţă, panta isocuantei şi poate fi determinată


şi după relaţia:

WmgK (factorul înlocuit)


RMST =
WmgL (factorul care înlocuieşte)
În funcţie de natura tehnicilor de producţie utilizate, RMST poate fi constantă,
descrescătoare. În mod normal, ea marchează tendinţa de scădere.

Revenind la exemplul de mai sus, când întreprinzătorul urmăreşte să obţină


o producţie de 282 unităţi din bunul X, în mod natural se pun întrebările: care
dintre cele trei combinaţii sunt posibile din punct de vedere financiar (bugetul pe
Teoria comportamentului producătorului

care-l are la dispoziţie este dat) şi care dintre ele asigură cel mai mic cost unitar.
Cu alte cuvinte, care este combinarea optimă?

Combinarea factorilor de producţie care minimizează costul unitar pentru a obţine


o anumită producţie se numeşte combinarea optimă.

Ea poate fi individualizată prin două metode: metoda analitică şi metoda


grafică.
Prin metoda analitică, se consideră optimă acea combinare între factorii
de producţie L şi K care satisface concomitent următoarele condiţii:

a) raportul dintre productivităţile marginale ale celor doi factori de


producţie este egal cu raportul dintre preţurile lor unitare sau raportul dintre
productivitatea marginală şi preţul unitar al celor doi factori de producţie este
acelaşi. Aceasta se exprimă prin:

WmgL WmgK WmgL PL


= sau =
PL PK WmgK PK
în care:
WmgL = productivitatea marginală a factorului muncă
WmgK = productivitatea marginală a factorului capital
PL = preţul unitar de achiziţie al factorului muncă
PK = preţul unitar de achiziţie al factorului capital

b) cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea celor doi factori se


încadrează în bugetul alocat:
L • P L + K • PK ≤ B
în care:
L şi K = cantităţile achiziţionate de muncă
B = bugetul întreprinzătorului
Prin metoda grafică, starea de optim este desemnată prin acea combinare
la care dreapta bugetului (numită şi isocost) este tangentă la isocuantă.

Isocostul sau dreapta bugetului reprezintă infinitatea posibilităţilor de achiziţie


de factori de producţie L şi K care pot fi făcute în funcţie de bugetul disponibil al
întreprinzătorului şi preţurile unitare ale factorilor de producţie (figura 8.3).
Teorie economică generală ● Microeconomie

Figura 8.3 Echilibrul producătorului

Să presupunem că întreprinzătorul dispune de un buget de 8 u.m., iar preţurile


unitare ale factorilor de producţie sunt 1,5 u.m. pentru capital (PK) şi 2 u.m. pentru
factorul muncă (PL).
Pentru a trasa dreapta bugetului AB, adică ce cantităţi din factorii de producţie K
şi L se pot procura cu bugetul disponibil care să permită obţinerea a 282 unităţi,
calculăm:
B = PLL + PKK
PL B B 8
K= L+ Dacă K = 0 ⇒ L = = = 4 = A;
PK PK PL 2
P B B 8
L= K K+ Dacă L = 0 ⇒ K = = = 5,3 = B;
PL PL PK 1,5

Unind punctele A şi B obţinem dreapta bugetului AB.


Starea de optim se realizează pe seama acelei combinări a factorilor de producţie la care
dreapta bugetului (isocostul) este tangentă la isocuantă, în cazul nostru punctul W. Acest
punct W desemnează egalitatea dintre panta bugetului şi panta isocuantei. Programul
corespunzător punctului W minimizează costul unitar al producţiei, prin combinare K1
capital şi L1 muncă.

Ca şi în cazul consumatorului şi optimul (echilibrul) producătorului are un


caracter dinamic, schimbându-se în funcţie de modificarea bugetului disponibil
(când bugetul creşte, dreapta bugetului se deplasează spre dreapta şi invers, când
scade), de modificarea preţurilor factorilor de producţie şi de condiţiile tehnice ale
producţiei (care, sub incidenţa modalităţilor de combinare pe care le determină,
deplasează sau schimbă alura isocuantei).
Teoria comportamentului producătorului

Combinarea factorilor de producţie pe termen lung. Aceasta se bazează


pe presupunerea că toţi factorii de producţie sunt variabili şi crescători, iar
întreprinzătorul dispune de un buget de asemenea variabil crescător. El
lucrează pentru o piaţă ale cărei dimensiuni cresc şi îşi propune să găsească acea
combinare a factorilor de producţie din care să obţină un output care-i
maximizează profitul total.
Această formă de combinare cade sub incidenţa legii randamentelor de
scară (legea economiilor de creştere) care evidenţiază sensibilitatea
productivităţii globale medii a factorilor de producţie W g ( ) la creşterea
tuturor factorilor. Ea poate fi formulată astfel:

Când cantităţi crescătoare de factori de producţie se combină în condiţii tehnice şi


( )
organizatorice modificate, randamentul combinării W g creşte până la un punct, apoi
rămâne constant, iar dincolo de o anumită dimensiune începe să scadă, în condiţiile când
producţia (outputul) totală creşte.

Randamentul (productivitatea medie globală) factorilor de producţie (RF)


reprezintă outputul (Q) care se obţine pe unitatea de input – (Fi), concretizat în
consumul de factori de producţie.

( )
R F Wg =
Q
Fi

Modificarea randamentului, pe măsura creşterii cantităţii de factori de


producţie utilizaţi, este dependentă de raportul care se constituie între economiile
de scară şi dezeconomiile de scară, interne şi externe, care apar atunci când se
modifică dimensiunile activităţii economice, implicit mărimea firmei. Ele
reprezintă avantaje, respectiv dificultăţi care, inevitabil, apar în activitatea
firmei, atunci când creşte scara producţiei (activităţii).
Astfel, când creşte scara producţiei în activitatea firmei apar procese care
favorizează activitatea, cum sunt: acces mai facil şi mai ieftin la credite şi, în
general, la finanţarea obţinută de la diverse instituţii financiare; se reduc
cheltuielile specifice cu aprovizionarea şi desfacerea; progresul tehnic şi cercetarea
ştiinţifică sunt promovate pe scară amplă, de regulă se reduc costurile fixe pe
unitatea de produs, firma este mai stabilă la şocurile conjuncturii nefavorabile etc.;
apar şi unele neajunsuri care conduc la sporirea unor cheltuieli şi/sau reducerea
anumitor forme ale eficienţei economice.
Teorie economică generală ● Microeconomie

De exemplu, o firmă de mari dimensiuni este mai greu de condus, se


accentuează tendinţele de birocratizare, sunt necesare cheltuieli şi investiţii
suplimentare pentru supravegherea, urmărirea şi controlul activităţii, de regulă se
diminuează gradul de responsabilitate al unor angajaţi, adaptarea producţiei la
cerinţele schimbătoare ale pieţei se face mai lent şi cu cheltuieli suplimentare etc.
Ele reprezintă dezeconomii de scară.
Legea randamentelor de scară are trei forme principale de acţiune:
a) Sub forma randamentelor de scară crescătoare (Rscr): când
cantitatea de factori de producţie creşte, producţia (output-ul) creşte, dar mai
repede. Acest mod de acţiune se explică prin economiile de scară (interne şi
externe) care sunt preponderente faţă de dezeconomiile de scară sau pierderile de
scară; productivitatea globală a factorilor de producţie (medie şi marginală)
creşte ca expresie a sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie, sub
incidenţa economiilor de scară, preponderente faţă de dezeconomiile de scară.
În acest caz, raportul dintre indicele producţiei (IQ) şi cel al consumului de
factori (IFi) este supraunitar, iar elasticitatea producţiei în raport de factorii
consumaţi (Eq/Fi) este superioară unităţii. Costul total mediu se reduce:
IQ
E q / Fi = 〉1
IFi
b) Sub forma randamentelor de scară constante (Rsc): când elasticitatea
out-put-ului în raport de factori este constantă şi are valoare unitară:
IQ
E q / Fi = =1
IFi
ceea ce face, de regulă, ca randamentele medii şi marginale ale factorilor de
producţie să rămână constante. Economiile de scară şi dezeconomiile (pierderile)
de scară se echilibrează, iar rezultatul global al firmei se modifică strict
proporţional cu efortul, adică, variaţia relativă a producţiei (Δ%Q) şi cea a
factorilor de producţie (IΔ%Fi) sunt identice, costul total evaluează strict
proporţional cu producţia, iar costul unitar şi marginal sunt relativ constante:
Δ %Q i
Rsc = =1
Δ% Fi
c) Sub forma randamentelor de scară descrescătoare (Rsd),
caracterizate prin faptul că, odată cu creşterea cantităţii de factori utilizaţi, output-
ul creşte, dar mai încet:
Δ %Q i
Rsd = <1> 0,
Δ %Fi
Teoria comportamentului producătorului

ceea ce face ca indicele producţiei să fie inferior indicelui factorilor de producţie


utilizaţi şi/sau consumaţi.
Apare fenomenul de gigantism, firma a intrat în „mlaştina”
supradimensionării, în care economiile de scară (interne şi externe) sunt
inferioare pierderilor de scară (dezeconomiile de scară). În unele domenii, acest
lucru este acceptabil dacă un factor de producţie este restrictiv, iar ceilalţi pot spori,
în condiţiile când cererea pentru producţie creşte. Este cazul frecvent al
randamentelor descrescânde din agricultură, când, pentru a spori producţia (pentru
că sporeşte populaţia, nevoile şi cererea), se procedează la intensificarea producţiei
(uneori forţată), prin mărirea cantităţii de muncă şi de capital utilizat pe una şi
aceeaşi unitate de suprafaţă. Dar, randamentele de scară descrescătoare se întâlnesc
şi în alte ramuri, soldate în esenţă cu creşterea costului unitar, pe fondul creşterii
producţiei totale şi a reducerii randamentului (eficienţei, productivităţii) factorilor
de producţie folosiţi şi consumaţi. Când o asemenea situaţie devine presantă, se
impune restructurarea firmei: tehnologică, sortimentală, managerială,
organizatorică (disiparea firmei în mai multe module, fiecare cu o anumită
autonomie etc). În felul acesta, evoluţiile negative sunt blocate şi se declanşează o
nouă undă (fază) de evoluţie pozitivă a firmei, după ce a trecut prin evoluţii
financiare nefavorabile şi stări de criză.

În combinarea pe termen lung întreprinzătorul îşi realizează starea de echilibru


atunci când găseşte soluţii pentru maximizarea profitului total.

Profitul se realizează la acel volum de producţie la care, în condiţii de


concurenţă, se asigură egalitatea dintre încasarea marginală şi costul marginal.
Încasarea marginală reprezintă sporul de încasări obţinute atunci când volumul
desfacerilor se măreşte cu o unitate.
Deci, echilibrul firmei pe termen lung se realizează când:

I mg = C mg ; Pt ⇒ max im

în care:
Img = încasarea marginală
Cmg = costul marginal
Pt = profitul total
Teorie economică generală ● Microeconomie

8.2 Costurile de producţie

Bunurile care sunt necesare unei colectivităţi umane nu se găsesc, în


majoritatea lor, de-a gata în natură, ca bunuri libere, ci trebuie obţinute printr-o
activitate umană, astfel că apare în mod firesc problema costului acestora. Dubla
ipostază în care apar oamenii în cadrul vieţii sociale, de producători şi de
consumatori, implică problema folosirii unor resurse (naturale, de timp de muncă,
materiale, financiare etc), care sunt relativ limitate.

• Tipologia costurilor

În condiţiile economiei de piaţă, în calitate de producători, oamenii


folosesc resursele economice, limitate, pentru a produce bunuri economice, prin
maximizarea câştigurilor (veniturilor).

Decizia de a produce bunuri economice, în condiţiile resurselor relativ limitate, cu


îmbunătăţiri alternative, antrenează două categorii de eforturi: unul, determinat de factorii
de producţie antrenaţi în activitatea economică şi altul, în legătură cu renunţările care
trebuie făcute, ca urmare a restricţiilor ce însoţesc posibilităţile.

Resursele alocate pentru a produce anumite bunuri materiale sau servicii,


plus pierderile care apar ca urmare a renunţării de a produce alte bunuri, întrucât
posibilităţile de producţie sunt date, formează costul producătorului. Acesta este
format dintr-un cost de producţie, concretizat în ansamblul resurselor economice
antrenate spre a fi consumate în producerea anumitor bunuri economice şi dintr-un
cost al renunţării, al alternativei de producţie pierdute, numit şi cost al
oportunităţii, sau costul economic real al alegerii. Costul oportunităţii este un cost
relativ, deoarece măsoară câştigul prin pierdere.
Aşadar, pentru producerea unui bun economic, în condiţiile unor resurse
date, cu îmbunătăţiri alternative, costul poate să fie, în expresie directă, un cost de
producţie (ca totalitate a cheltuielilor ocazionate de producerea bunului economic
respectiv), iar, în expresie indirectă, un cost al oportunităţii – determinat prin
cantitatea la care se renunţă dintr-un anumit bun, în favoarea producerii bunului
respectiv.
În vederea stabilirii profitului pe care îl obţine un întreprinzător, optând
pentru a produce un anumit bun, este necesar să cunoaştem preţul de pe piaţa
bunului respectiv şi ceea ce îl costă pe el producerea acestuia.
Teoria comportamentului producătorului

Prin costul producţiei de ofertă înţelegem totalitatea cheltuielilor determinate de


consumul de factori de producţie pentru producerea unui anumit bun economic adus în
magazinul de vânzare.
Cheltuielile cu factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi trebuie să se regăsească
în preţul de vânzare al bunurilor sau serviciilor, pentru a putea fi recuperate şi, astfel,
continuată activitatea economică.

Includerea acestor cheltuieli în preţul de vânzare al bunului sau serviciului


se face prin costul de producţie. Acesta reprezintă ceea ce îl costă de fapt pe
întreprinzător producerea unui bun sau prestarea unui serviciu, până la stadiul în
care ajunge ca ofertă pe piaţă.
Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma,
participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia respectivă.
Tipologia costurilor de producţie exprimă clasificarea acestora după o
serie de criterii.

A. Pe termen scurt, după relaţia care se creează între evoluţia


diferitelor cheltuieli şi modificarea producţiei, costul de producţie
este format din: costul variabil şi costul fix.

În categoria cost variabil (CV) sunt incluse acele cheltuieli de producţie


care, pe termen scurt, evoluează în acelaşi sens cu modificarea producţiei ca, de
exemplu: cheltuielile cu materii prime, materiale, energie, salarii etc. Dacă volumul
producţiei este egal cu zero, costul variabil este zero.
În categoria cost fix (CF) sunt incluse acele cheltuieli de producţie care pe
termen scurt, nu depind de volumul producţiei, rămân relativ neschimbate,
independent de modificarea producţiei ca, de exemplu, chiria, iluminatul şi
încălzirea, dobânda etc.
Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul fix are o valoare pozitivă.
Costul fix al producţiei plus costul variabil al producţiei formează costul
total de producţie (CTP).
CTP = CF + CV
Aşa cum rezultă din figura 8.4, costul fix este o linie paralelă cu axa
producţiei, ce pleacă de la un anumit nivel al costurilor (nu din origine). Aceasta
înseamnă că mărimea lui rămâne constantă, indiferent de evoluţia producţiei. CF
reprezintă diferenţa dintre costul total de producţie şi costul variabil de producţie,
iar CV se obţine scăzând din costurile totale pe cele fixe. Astfel, :
CF = CTP – CV şi CV = CTP – CF
când: Q = 0, CTP = CF deoarece CV = O..
Teorie economică generală ● Microeconomie

Figura 8.4 Diagrama costurilor

Curba costului total de producţie pleacă din acelaşi punct cu cea a costului
fix (ceea ce înseamnă că la Q = 0 rezultă CTP = CF), cu o tendinţă de creştere,
după care se observă o reducere a ratei de creştere, când volumul producţiei se
apropie de punctul P şi din nou o tendinţă de creştere.

B. După natura cheltuielilor, deosebim două categorii de cost: explicit


şi implicit.

Costul explicit include toate cheltuielile (plăţile), efectuate de către


întreprinzător pentru cumpărarea factorilor de producţie folosiţi la producerea unui
anumit bun economic. În această categorie se includ cheltuielile cu materii prime,
materiale, energie şi combustibil, cu forţa de muncă etc. Cheltuielile care fac parte
din costul explicit reprezintă plăţi către posesorii de factori de producţie, ce se
înregistrează în contabilitatea firmei în conturi speciale.

Diferenţa între venitul total încasat din vânzarea produselor sau serviciilor şi
costul explicit al acestora este cunoscută sub denumirea de profit contabil.

Costul implicit sau costul oportunităţii, reprezintă suma tuturor


veniturilor care ar fi putut fi obţinute de către întreprinzător de pe urma factorilor
de producţie în proprietate, în cea mai bună variantă de utilizare, la care însă a
renunţat.
Teoria comportamentului producătorului

Întrucât o persoană a renunţat la aceste venituri pentru a dobândi calitatea


de întreprinzător, înseamnă că, de fapt, i se cuvine această sumă, în calitate de
profit normal. Veniturile care se află la originea profitului normal, sub formă de
salarii, rentă, dobândă etc. (şi care formează costul implicit) exprimă câştigurile
proprietarului de forţă de muncă, pământ, bani etc. în cea mai bună variantă de
utilizare a lor. Spre exemplu, dacă o persoană obţine de pe urma unei sume de bani
depuse la bancă o dobândă de 10 mii u.m., de pe urma unei suprafeţe de teren
arendate 5 mii. u.m., iar de pe urma muncii prestate la o firmă 25 mii u.m., atunci
pentru persoana respectivă, dacă devine întreprinzător, costul implicit sau profitul
normal cuvenit este de 40 mii u.m. (10 mii + 5 mii + 25 mii).
Sub aspect contabil, costul implicit are importanţă numai pentru
determinarea profitului economic, ca diferenţă între venitul total încasat şi suma
dintre costul explicit şi costul implicit.
În această situaţie, profitul economic ne apare ca un excedent peste profitul
normal, împreună cu care formează profitul contabil. Aceasta înseamnă că, după
ce din venitul total încasat de o firmă scădem costul explicit, costul implicit
(profitul normal), obţinem profitul economic, un profit suplimentar, peste profitul
normal.
Venitul total încasat - Costul explicit = Profit contabil.
Venitul total încasat - (Costul explicit + Costul implicit) = Profit economic.
Profitul contabil = Profitul normal (Costul implicit) + Profitul economic.
Profitul normal = Profitul contabil - Profitul economic.
Să presupunem că într-un an, la nivelul unei firme, venitul total încasat
este de 800 mii u.m., costul explicit este de 560 mii u.m., iar costul implicit este de
40 mii. u.m.
Pe baza acestor date putem să stabilim că:
Profitul contabil anual = 800 mii u.m. – 560 mii u.m. = 240 mii u.m.
Profitul normal = 40 mii u.m.
Profitul economic = 800 mii u.m. – (560 mii u.m. + 40 mii u.m.) =
= 800 mii u.m. – 600 mii u.m. = 200 mii u.m.
Profitul contabil (240 mii u.m.) = Profitul normal (40 mii u.m.) +
+ Profitul economic (200 mii u.m.)
Teorie economică generală ● Microeconomie

C. După modul de raportare a costurilor de producţie totale, fixe sau


variabile la producţia obţinută, obţinem categoriile de costuri
medii sau unitare (pe unitatea de produs sau de serviciu).

a) Costul fix mediu (unitar) – CFM – pe o unitate de produs sau de


serviciu se obţine prin raportarea costului fix de producţie la producţia obţinută

CFM = CF/Q

La un moment dat, CFM depinde de volumul costurilor fixe (CF) şi de


volumul producţiei (Q).
În calitate de variabilă economică, CFM, pe termen scurt se află într-o
relaţie inversă cu evoluţia producţiei. Când producţia creşte, CFM scade, iar când
producţia scade, CFM creşte.
Să presupunem că la un volum al producţiei de 1.000 de bucăţi, CFM este
egal cu 500 u.m. Dacă producţia creşte la 2.000 de bucăţi, atunci CFM este egal cu
250 u.m.

CF
CFM = ; CF = CFM x Q = 500 u.m. x 1.000 bucăţi = 500.000 u.m.
Q

Când Q = 2.000 bucăţi,

500.000 u.m.
CFM = = 250 u.m.
2.000 bucăţi

Când producţia se dublează, pe termen scurt, CFM se reduce la jumătate.


În exemplul nostru, dacă producţia se reduce la 500 de bucăţi, CFM este
egal cu 1.000 u.m.

500.000 u.m.
CFM = = 1.000 u.m.
500 bucăţi

Când producţia se reduce la jumătate, pe termen scurt, CFM se dublează.


Pe termen scurt, în funcţie de evoluţia producţiei, de la 0 la Q1, Q2, Q3 etc.,
CFM este dat de panta dreptelor OA, OB, OC, OD (vezi figura 8.5).
Teoria comportamentului producătorului

Figura 8.5 Evoluţia costului fix mediu pe termen scurt

Pe baza datelor din figura 8.5 se poate stabili curba CFM, sub forma unei
hiperbole, cu pantă negativă, ca în figura 8.6.

Figura 8.6 Evoluţia costului fix mediu, cu pantă negativă

b) Costul variabil mediu (unitar) – CVM – pe unitatea de produs sau


de serviciu se obţine prin raportarea costului variabil de producţie la producţia
obţinută pe seama lui
CVM = CV/Q.
Teorie economică generală ● Microeconomie

La un moment dat, CVM depinde de volumul costurilor variabile (CV) şi


de volumul producţiei (Q).
Considerând dat preţul factorului variabil, CVM, în calitate de variabilă
economică, pe termen scurt, scade când creşterea costului variabil total este
(~ ~
)
devansată de creşterea producţiei Q > CV şi creşte, când sporirea volumului
( ~ ~
producţiei este devansată de creşterea costului variabil total CV < Q . )
Dacă presupunem că munca este factorul variabil (L), atunci costul variabil
mediu al unei anumite producţii (Q), la un anumit preţ al factorului muncă (PL),
este egal cu:

CV L ⋅ PL L P
CVM = = = ⋅ PL = L
Q Q Q Q:L

Ţinând seama că raportul Q/L reprezintă productivitatea medie a muncii


(W ), atunci:
L

1
CVM = PL ⋅
WL

De aici rezultă că CVM se află într-o relaţie directă cu PL şi într-o relaţie


inversă cu W L .
Atunci când W L creşte, CVM scade, atingând punctul minim când
W L este maximă.
După acest nivel, CVM începe să crească pe intervalul în care W L se
reduce. În acest interval, combinarea factorului variabil cu un factor fix are ca
rezultat scăderea producţiei adiţionale la fiecare unitate suplimentară utilizată din
factorul variabil, manifestându-se consecinţele legii diminuării veniturilor.
c) Costul total mediu (unitar) – CTM – se calculează ca raport între
costul total de producţie şi volumul producţiei, sau ca sumă a costului fix mediu şi
costului variabil mediu.

CTP CF + CV CF CV
CTM = = = + = CFM + CVM
Q Q Q Q
Teoria comportamentului producătorului

D. Interdependenţa dintre creşterea producţiei şi creşterea costului


total de producţie se ilustrează cu ajutorul costului total marginal
(CTmg).

Acesta exprimă costul total de producţie adiţional (suplimentar), ce rezultă


din creşterea cu o unitate a volumului producţiei. Întrucât costul fix marginal,
CFmg , este egal cu zero, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal
CVmg, adică cu adiţionalul de cost variabil total de producţie antrenat de creşterea
cu o unitate a producţiei.
ΔCTP CTP1 − CTP0 (CF1 − CV1 ) − (CF0 + CV0 )
CTmg = = = =
ΔQ Q1 − Q 0 Q1 − Q 0
CV1 − CV0 ΔCV
= =
Q1 − Q 0 ΔQ
ΔCF CF1 − CF0 0
CFmg = = = =0
ΔQ Q1 − Q 0 Q1 − Q 0
ΔCV CV1 − CV0
CVmg = =
ΔQ Q1 − Q 0
ΔCTP ΔCV
CTmg = CVmg = =
ΔQ ΔQ
Dacă presupunem că munca este factorul variabil (L), atunci costul variabil
marginal al unei unităţi suplimentare a producţiei ΔQ, în condiţiile unui anumit preţ
al factorului muncă (PL) este:
Δ(L ⋅ PL ) PL (ΔL ) ΔL PL
CVmg = = = PL ⋅ =
ΔQ ΔQ ΔQ ΔQ / ΔL
Ţinând seama că raportul ΔQ/ΔL reprezintă productivitatea marginală a
factorului variabil muncă (WmgL),atunci:
1
CVmg = PL
WmgL
La un preţ constant al factorului variabil muncă, costul variabil marginal al
factorului respectiv se află într-o relaţie inversă cu modificarea producţiei
marginale. De aici rezultă că, pe termen scurt, costul marginal atinge nivelul minim,
atunci când producţia marginală este maximă.
Teorie economică generală ● Microeconomie

Pe baza datelor ipotetice, din tabelul de mai jos, prezentăm nivelul şi


evoluţia indicatorilor costului de producţie, în viziunea celor patru criterii analizate
până acum.
Analiza datelor din tabelul de mai jos permite evidenţierea următoarelor
concluzii:
Pe termen scurt, producţia poate să crească, în condiţiile unor costuri fixe
constante, anternând o creştere a costurilor variabile şi, implicit, a costurilor
totale. Ca urmare a creşterii mai rapide a producţiei faţă de costurile variabile şi
totale, pe un anumit interval de timp, CVM şi CTM au o tendinţă de reducere.

Tipologia costurilor

Tabelul 8.2
Volumul Costul Costul Costul Costul fix Costul Costul Costul
producţiei fix variabil total de mediu variabil total marginal
(Q) (CF) (CV) producţie (CFM) mediu mediu total
unităţi u.m. u.m. (CTP) u.m./buc. (CVM) (CTM)
u.m./buc. u.m./buc.
a b c d=b+c e = b/a f=c/a g = d/a h = Δd/Δa
0 50 0 50 _ - - _
1 50 450 500 50 450 500 450
2 50 850 900 25 425 450 400
3 50 50 1.200 16,6 400 416,6 350
4 50 1.600 1.650 12,5 400 412,5 400
5 50 2.250 2.500 10 450 460 650
6 50 3.000 3.050 8,3 500 508,3 750

ƒ Pe termen scurt, în condiţiile creşterii producţiei, CFM are tendinţa de


reducere.
ƒ Pentru intervalul în care producţia creşte mai încet decât costurile
variabile şi totale, CVM şi CTM au o tendinţă de creştere.
ƒ Pe termen scurt, odată cu creşterea producţiei, CVM şi CTM, la
început se reduc, după care încep să crească.
ƒ Pe măsură ce volumul producţiei creşte, în raport de corelaţiile ei cu
costurile variabile, costul marginal la început se reduce şi apoi începe să crească.
În intervalul în care CTmg > CTM (sau CVmg > CVM), CTM şi CVM cresc;
iar când CTmg < CTM (sau CVmg < CVM), CTM şi CVM au tendinţa de scădere.
Teoria comportamentului producătorului

ƒ Pe termen scurt, pe măsură ce producţia creşte, diferenţa dintre CTM


şi CVM scade continuu.
ƒ CVM şi CTM, pe termen scurt, sunt minime atunci când nivelurile lor
sunt egale cu costul marginal.
ƒ Suma costurilor marginale este egală cu mărimea costului variabil.
ƒ La un preţ de piaţă unitar dat, între CTM şi profit se creează o relaţie
inversă: nivelul maxim al profitului se atinge când CTM = CTmg sau când CTM -
CTmg = minim.
ƒ Când CTmg = CTM, sau când CT - CTM este minimă se înregistrează
cea mai scăzută creştere a CTP.
Sub aspect grafic, corelaţiile dintre indicatorii costurilor de producţie medii
şi marginale se pot prezenta ca în figura 8.7.

Figura 8.7 Interdependenţele dintre diferite categorii de costuri

Modificarea costului de producţie ΔCTP/CTP în raport cu modificarea producţiei


ΔQ/Q se exprimă cu ajutorul elasticităţii costului faţă de output (ECTP/q)

Aceasta relevă cu câte puncte procentuale se modifică costul atunci când


nivelul producţiei creşte cu un punct procentual.
ΔCTP ΔQ ΔCTP ⋅ Q ΔCTP Q
E CTP / q = : = = ⋅
CTP Q CTP ⋅ ΔQ ΔQ CTP
sau:
CTmg 1
E CTP / q = = CTmg ⋅
CTM CTM
Teorie economică generală ● Microeconomie

Raportul dintre costul marginal şi costul total mediu poate să fie:


supraunitar, subunitar şi unitar.
Supraunitar, cu dezeconomii de scară, adică fiecare punct procentual din
creşterea producţiei se obţine cu mai mult de un punct procentual de sporire a
costurilor totale de producţie. În condiţiile unor preţuri constante, ritmul de
creştere a costului este mai mare decât ritmul de creştere a producţiei. Întrucât, în
intervalul de timp, pentru care nivelurile de producţie au un cost marginal mai
mare decât costul total mediu, curba costului mediu este crescătoare, funcţia de
cost este cu dezeconomii.
Subunitar, cu economii de scară, adică fiecare punct procentual din
creşterea producţiei se obţine cu mai puţin de un punct procentual de sporire a
costurilor totale de producţie. În condiţiile unor preţuri constante, variaţia relativă a
costului este mai mică decât variaţia relativă a producţiei.

ΔCTP ΔQ

CTP Q
Pe intervalul de evoluţie a producţiei, pentru care costul marginal este mai
mic decât costul total mediu, curba costului mediu este descrescătoare, fapt pentru
care funcţia de cost este cu economii de scară.
Unitar, ceea ce înseamnă că pentru fiecare punct procentual de creştere a
producţiei corespunde un punct procentual de creştere a costurilor totale de
producţie. In acest caz, nu se înregistrează economii sau dezeconomii de scară.

ΔCTP ΔQ
=
CTP Q
Interacţiunea dintre nivelul costului şi nivelul producţiei poartă amprenta
randamentelor tehnologiilor.
Când tehnologia de producţie se bazează, pe randamente crescătoare,
funcţia de cost este cu economii de scară.
Când tehnologia de producţie se bazează pe randamente descrescătoare,
funcţia de cost este cu dezeconomii de scară.
• Costurile medii şi costul marginal, pe termen scurt şi pe termen lung.
Relaţiile dintre categoriile de costuri de producţie se pot analiza ţinând
seama că decizia producătorului privind volumul producţiei vizează termenul scurt
sau termenul lung.
Pe termen scurt. Decizia producătorului de a spori producţia pe termen
scurt, ca urmare a semnalelor primite de pe piaţa bunurilor respective, se poate
Teoria comportamentului producătorului

realiza numai prin combinarea unor factori de producţie care au caracter fix cu
factori de producţie variabili.
În cadrul factorilor de producţie cu caracter fix se includ aceia care în
intervalul scurt de timp nu pot fi sporiţi ca volum în raport cu necesităţile de
creştere a producţiei pentru anumite bunuri economice. Aceşti factori de producţie
de natură fixă pe termen scurt au o ofertă perfect inelastică ca, de exemplu:
utilajele pentru producţie, clădirile, unele categorii de personal de înaltă calificare
etc.
Factorii de producţie de natură variabilă pe termen scurt sunt acele resurse
economice care se pot modifica şi adapta la necesităţile de sporire a producţiei. În
această categorie putem include: materiile prime, combustibilul şi energia,
categoriile de personal, care nu presupun o specializare deosebită etc. În aceste
condiţii, pe termen scurt, decizia de a obţine diferite niveluri de producţie se poate
realiza combinând, în anumite proporţii, factori de producţie variabili cu factori de
producţie ficşi. Pe măsură ce producţia creşte, pe termen scurt, raportul dintre
factorii de producţie variabili şi factorii de producţie ficşi se modifică continuu.
Dacă notăm cu Xf vectorul factorilor de producţie ficşi şi cu Xy, vectorul
factorilor de producţie variabili, funcţia costurilor de producţie pe termen scurt
poate avea următoarele forme:
a) pentru costul total:
CTS = PV ⋅ X V (P ⋅ Y ⋅ X f ) + Pf ⋅ X f
b) pentru costul total mediu:
CTS
CTMS = ;
y
c) pentru costul variabil mediu:
PV ⋅ X V (P ⋅ Y ⋅ X F )
CVMS =
Y

Ca urmare a faptului că, pe termen scurt, creşterea producţiei poate avea loc prin
combinarea unor factori de producţie variabili cu factori de producţie ficşi, costul marginal
reprezintă principalul criteriu pentru fundamentarea deciziei de a produce. În intervalul
scurt de timp, combinarea factorilor de producţie ficşi cu variabili se află sub influenţa
acţiunii legii productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde.

Ţinând seama că nivelul costului marginal se determină prin sporul costului


factorilor variabili la producţia (produsul) marginală, între evoluţia costului
marginal şi evoluţia productivităţii marginale (producţiei marginale), pe termen
Teorie economică generală ● Microeconomie

scurt, se creează o relaţie inversă. Când producţia (productivitatea) marginală


creşte, costul marginal se reduce şi când producţia (productivitatea) marginală
scade, costul marginal creşte.
Dacă presupunem că factorul variabil este factorul muncă şi preţul acestuia
este de 100.000 u.m., pe lună, iar preţul de piaţă al unui bun care se produce este
de 25.000 u.m., relaţia dintre costul marginal şi producţia marginală pe termen
scurt se prezintă ca în tabelul 8.3.
Potrivit datelor din tabelul 8.3. când producţia marginală este maximă, la o
producţie totală de 22 bucăţi, costul marginal este cel mai scăzut (10.000).
La acest nivel minim al costului marginal, venitul marginal este cel mai ridicat
(250.000).

Costul marginal şi producţia marginală pe termen scurt

Tabelul 8.3
Factor Producţia Costul marginal al Venitul
Producţie Venitul total
variabil marginală factorului variabil marginal
(buc.) încasat (V)
(I) (qm) (CVmg) (Vmg)
0 0 - - - -
1 4 4 25.000 100.000 100.000
2 12 8 12.500 300.000 200.000
3 22 10 10.000 550.000 250.000
4 30 8 12.500 750.000 200.000
5 34 4 25.000 850.000 100.000
6 36 2 50.000 900.000 50.000

Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili. În aceste condiţii,


întreprinzătorul are posibilitatea să sporească producţia prin modificarea volumului
tuturor factorilor de producţie, fapt pentru care odată cu sporirea volumului
producţiei costul total mediu se poate reduce.

Acesta înseamnă că, pe termen lung, costul marginal nu mai este afectat de legea
productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde (neproporţionale), ci de legea
randamentelor de scară. Ca urmare a scăderii costului total mediu, odată cu creşterea
producţiei, venitul care excede costul de producţie sporeşte. Acest tip de venit care
excede costul de producţie se numeşte venit de creştere (economii de creştere),
deoarece este obţinut prin sporirea producţiei pe seama creşterii capacităţii de producţie.
Efectul modificării tuturor factorilor de producţie asupra volumului producţiei
generează un tip de legătură între creşterea volumului producţiei şi reducerea costului
total mediu, cunoscută sub denumirea de legea economiilor de creştere (legea
randamentelor de scară) sau legea veniturilor de creştere.
Teoria comportamentului producătorului

În concluzie, între modificarea volumului producţiei şi modificarea


costului total mediu se poate identifica fie o relaţie pozitivă, fie una negativă.
Pe termen scurt, legăturile dintre volumul producţiei şi costul de producţie
poartă amprenta legii productivităţii marginale descrescânde.
Pe termen lung, legătura dintre modificarea volumului producţiei şi costul
de producţie poartă amprenta legii randamentelor de scară sau a legii veniturilor
de creştere. Datorită faptului că prin extinderea producţiei, ca urmare a modificării
tuturor factorilor, costurile medii se reduc, veniturile de creştere care se obţin sunt
de fapt economii rezultate din obţinerea producţiei mai mari cu costuri mai mici.

De aici şi aprecierea că legea veniturilor de creştere mai este cunoscută şi sub


denumirea de legea economiilor de creştere sau randamentelor de scară crescătoare.
Potrivit legii economiilor de creştere, pe termen lung, când factorii de producţie
se modifică mai rapid decât se modifică producţia, veniturile scad, când producţia creşte
mai rapid decât factorii de producţie, veniturile cresc şi când se modifică în acelaşi ritm,
veniturile sunt constante (în condiţiile unor preţuri date).

Economiile de creştere se realizează prin: sporirea eficienţei economice, ca


urmare a utilizării unor factori de producţie cu o capacitate mai mare; reducerea
cheltuielilor cu aprovizionarea şi comercializarea, care la firmele mari şi foarte
mari nu evoluează direct proporţional cu volumul producţiei; reducerea costurilor
marginale pe seama cheltuielilor cu administrarea şi conducerea activităţii ş.a.
Şi în cadrul perioadei lungi de timp, evoluţia costului total mediu este
diferită în raport de particularităţile procesului de producţie, de unde rezultă
concluzia că şi realizarea economiilor de creştere are loc în mod diferit.
Întrucât, de la un anumit nivel al producţiei costul total mediu începe să
crească, este necesar ca decizia de a mări producţia să nu aibă caracter permanent,
în cadrul unui orizont lung de timp. De aici reiese faptul că fiecare firmă trebuie să-
şi dimensioneze optim activitatea, stabilindu-se ce producţie se poate obţine cu cel
mai mic cost total mediu sau în ce condiţii de producţie, toate cheltuielile de
producţie, desfacere, aprovizionare se pot acoperi din veniturile încasate, pe termen
lung.
Teorie economică generală ● Microeconomie

PACHET PEDAGOGIC

CONCEPTE-CHEIE

• Combinarea factorilor de producţie. • Optimul producătorului.


• Substituirea factorilor de producţie. • Costul producătorului.
• Funcţia de producţie. • Costul explicit, implicit, contabil, de
• Rata marginală de substituire a doi oportunitate.
factori de producţie. • Costuri fixe şi costuri variabile.
• Isocuanta. • Costuri medii
• Curbe de isoproducţie. • Costul marginal.
• Combinarea factorilor de producţie
pe termen scurt.

ÎNTREBĂRI

ƒ Ce se înţelege prin combinarea factorilor de producţie şi ce împrejurări o


determină?
ƒ Comparaţi acţiunea legii randamentelor neproporţionale, cu legea randamen-
telor de scară.
ƒ Explicaţi funcţia de producţie.
ƒ Ce este rata marginală de substituţie a factorilor de producţie şi ce
semnificaţie are ea?
ƒ Explicaţi optimul producătorului prin prisma condiţiilor de echilibru al
acestuia.
ƒ Comparaţi costurile: explicit, implicit şi de oportunitate.
ƒ Analizaţi interdependenţele cost variabil, cost marginal, cost mediu.

APLICAŢII

1. În combinarea pe termen lung cantitatea de factori de producţie creşte cu 25% iar


producţia se majorează cu 40%. Randamentele de scară sunt:
a) crescătoare;
b) descrescătoare;
c) constante;
Argumentaţi.
2. Comparaţi legea randamentelor de scară cu legea randamentelor funcţionale.
3. În combinarea factorilor de producţie pe termen scurt (de exemplu un singur factor
variabil), profitul întreprinzătorului este maxim când:
a) Wmg T = W ;
b) CTM = Cmg;
c) Wmg în valoare = Cmg al factorului variabil;
d) Cmg > CTM; e) răspunsurile a-d false; corect este ....
Teoria comportamentului producătorului

4. Pe termen mediu, firma „Bucuria” obţine o producţie săptămânală prin mai multe
programe de combinare a unor cantităţi de capital (K) şi forţă de muncă (L).
Determinaţi: a) RMST a capitalului prin muncă atunci când are loc trecerea
succesivă de la programele a Š b Š c Š d Š e.

Producţia K L RMST
a 100 buc 7 1 –
b 100 buc 6 2
c 100 buc 5,1 3
d 100 buc 4,3 4
e 100 buc 3,6 5

5. Pe termen scurt evoluţia producţiei (în bucăţi) la o firmă, în condiţiile majorării


cantităţii de muncă (ore) (K= constant) se prezintă astfel:

L K Q W L / oră WmgL
100 10 50
110 10 60
120 10 68
130 10 77
140 10 80
142 10 81
143 10 80

Preţul unitar al bunurilor produse este 10 u.m., iar costul marginal al muncii este
3 u.m./oră. Se cere:
a) W L / orară şi WmgL ;
b) reprezentarea evoluţiei Q, W L / orară , WmgL;
c) care din variantele de obţinere a producţiei asigură maximizarea profitului.

6. Optimul combinării a doi factori de producţie în condiţiile unui buget dat presupune:
a) egalitatea raportului dintre productivităţile marginale ale celor doi factori cu
raportul dintre preţurile lor unitare;
b) egalitatea raportului dintre productivitatea marginală şi preţul unitar al fiecărui
factor:
c) egalitatea pantei bugetului cu panta isocuantei;
Teorie economică generală ● Microeconomie

d) faptul că dreapta isocostului este tangentă la isocuantă;


e) cheltuirea integrală a disponibilităţilor bugetare ale întreprinzătorului.

7. Comparativ cu perioada t0 – t1, în intervalul de timp tt-t2, costul marginal se reduce


atunci când:
a) producţia creşte în proporţii diferite faţă de CVT;
b) producţia şi CVT cresc, acestea din urmă evoluând în progresie aritmetică, iar
ΔQ fiind descrescător de la o perioadă la alta;
c) Q creşte, ΔCVT este crescător, iar ΔQ este constant;
d) indicele sporului absolut al CVT este mai mic decât cel al sporului absolut al
producţiei, iar ICVT şi IQ sunt supraunitari;
e) ICVT şi IQ sunt supraunitari, iar ΔCVT se reduce.

8. Isocuantă exprimă:
a) aceeaşi producţie, obţinută prin combinaţii tehnice diferite;
b) producţii diferite, prin combinaţii diferite;
c) o multitudine de poziţii de echilibru al producătorului;
d) şi un punct de optim, respectiv punctul de tangenţă al isocostului la isocuantă;
e) aceleaşi costuri, pentru producţii diferite.

9. Costurile variabile medii şi costurile fixe unitare se reduc atunci când:


a) indicele preţului este subunitar;
b) producţia se reduce mai încet decât costurile variabile;
c) producţia creşte mai încet decât CVT;
d) CVT sunt devansate, în evoluţia lor, de creşterea producţiei;
e) indicele producţiei este supraunitar, iar creşterea absolută a ΔCVM < ΔCFM.

10. Care din propoziţiile următoare sunt adevărate în evoluţia pe termen scurt:
a) diminuarea producţiei de 1,25 ori determină o creştere a CFM de 1,25 ori;
b) reducerea producţiei cu 20% duce la creşterea CFM cu 25%;
c) reducerea cu 20% a CFM este consecinţa creşterii producţiei cu 25%;
d) când producţia scade de 1,25 ori, CFM creşte cu 25%;
e) când CFM creşte de 2,35 ori, Q s-a redus de 3,35 ori.

11. CFM1 este cu 90% mai mic decât CFM0, ceea ce înseamnă că:
a) producţia a crescut cu 90%;
b) producţia s-a redus cu 90%;
c) CFM s-a redus de 0,9 ori;
d) CFM0 este cu 90% mai mare decât CFM1;
e) producţia a crescut de 10 ori.
Teoria comportamentului producătorului

12. Când producţia creşte, CTM se reduce în condiţiile în care:


a) producţia este devansată, în creşterea ei, de evoluţia costurilor variabile;
b) costurile variabile sunt devansate, în dinamica lor, de creşterea producţiei;
I CV
c) < 1;
IQ
IQ
d) = 1;
I CV
IQ
e) > 1;
I CV

13. Menţinerea costurilor unitare, în condiţiile reducerii CFM pe termen scurt este
consecinţa:
a) reducerii producţiei;
b) diminuării costurilor fixe totale;
c) unui spor al CVM egal cu mărimea absolută a diminuării CFM;
d) creşterii CVM şi sporirii productivităţii muncii, ca urmare a diminuării mai
rapide a volumului muncii utilizate comparativ cu reducerea producţiei;
e) nemodificării Cmg.