Jaques Lacan

13 aprilie 1901 Nasterea lui Jacques-Marie Emile Lacan.

1932 Teza asupra psihozei paranoice in raporturile sale cu personalitatea.
1943 Instalarea in Rue Lille 5, loc ce va deveni mitic.
1953 Primul seminar saptamanal, din cele pe care le va tine pana la moarte.
1964 Crearea Scolii Freudiene din Paris
9 septembrie 1981 Jacques Lacan moare de cancer de colon.
Pe 9 septembrie 1981 se stingea din viata. Cu el se ducea si simbolul viu al psihanalizei moderne.
Una dintre principalele viziuni ale lui Lacan este, probabil, aceasta: viata psihica are trei
dimensiuni: simbolicul, imaginarul si realul.
Simbolicul este limbajul, cel care ne leaga, cel care face ca un nou nascut sa se inscrie intr-o
descendenta, o familie, sa poarte un prenume, uneori cel al unui unchi sau bunic.
Imaginarul este universul sentimentelor iubirea, agresivitatea, gelozia. Este si maniera prin care
percepem (mereu deformate), imaginile ideale catre care tindem, complexele de superioritate si de
inferioritate.
Realul (a nu se confunda cu realitatea) sunt pulsiunile care ni se impun in pofida vointei noastre,
traumatismele pe care vrem sa le expulzam, dar care revin sa ne bantuie.
Acestea scapa limbajului. Le dibuim in dependentele noastre: pulsiunea care il obliga pe alcoolic sa
bea, pe toxicoman sa se drogheze
Mostenirea cea mai importanta lasata de Lacan psihanalizei este aceasta idee a unui real rebel,
nesupus in fata niciunei tentative de imblanzire prin cuvant si care frizeaza pesimismul, chiar tragicul
din natura umana.Barbatii si femeile, iata realul, spunea el. Dar nu suntem capabili sa articulam
nimic din ceea ce are legatura cu realul.Spre sfarsitul vietii a renuntat si el la lungile sale discursuri
asupra psihanalizei. Aproape tacut, se intoarce la matematici, deseneaza noduri si ale figuri
topologice, incercand sa afle ceea ce inconstientul spune cu vorbe sau cu vise.

O viziune radicala asupra contratransferului este cea a lui Jacques Lacan, care ii
ofera o conotatie negativa, punand un accent pozitiv numai pe ceea ce Racker
numea "predispozitia la functia analitica". Dupa Lacan, analistul nu opereaza prin
efectul inconstientului sau, ci din pozitia sa in analiza, pozitie ce nu este cea a
subiectivitatii (chiar suscitata de transfer), ci cea a obiectivitatii functiei sale (de
subiect ce se presupune ca stie). Teoria lui Lacan vizeaza o critica generalizata a
relatiei analitice conceputa ca situatie interumana implicand persoane si
comportamentele lor reciproce. Analistul nu este iubit pentru el insusi, ci pentru ca
este un Altul (destinatar caruia ii vorbeste subiectul). Interpretand, analistul
opereaza din pozitia Celuilalt care nu este nici analistul, nici pacientul, ci un tert
simbolic. Astfel, dispozitivul analitic se ofera ca un artefact si nu ca intalnirea dintre
doua inconstiente, iar acest artefact presupune punerea in paranteza a analistului
ca subiect. Analistul nu opereaza ca efect al inconstientului sau, ci ca efect al
analizei. Nu este greu sa detectam, in aceste afirmatii, viziunea lui Freud asupra
curei psihanalitice. In ultima instanta, remarca Colette Garrigues urmandu-l pe

Lacan, daca transferul inconstientului pacientului se poate manifesta asupra

analistului, de ce sa numim aceasta contratransfer ? Este vorba de un singur
concept, transferul, care-si poate gasi locul si in persoana analistului ; a izola
termenul de contratransfer revine la a plasa procesul analitic intr-o confuzie a
intersubiectivitatii.

Functia si cimpul vorbirii este discursul lui Lacan tinut in locul unui raport stiintific la
Congresul de la Roma din 26 septembrie 1953 datorita unei scinziuni intervenite in grupul
psihanalistilor francezi. Marcind aceasta ruptura, eseul va deveni in scurt timp manifestul primei
scoli lacaniene si inceputul unui conflict ce va culmina in 1963 cu excomunicarea totala a lui
Lacan, interzicerea exercitarii invatamintului si a practicii analizelor didactice.
Eseul de fata are in centrul intregii problematici cura analitica si fundamentele sale in conditiile
avansarii teoriilor psihanalitice. Inca din prefata, Jacques Lacan se arata un adept al lui Freud,
motivind intoarcerea la conceptele psihanalistului german prin valoarea lor stiintifica si prin
prematuritatea momentului unei eventuale ruperi de traditia acestei terminologii datorate
neatingerii unui nivel ridicat a performantei limbajului.
Psihanalistul francez observa ca, pe masura trecerii timpului, interesul psihanalizei fata de
functiile vorbirii si cimpul limbajului este in scadere si asta pe fondul unei diminuari a
eficacitatii terapeutice. Remediul ar fi chiar intoarcerea la studiul functiilor vorbirii, domeniu in
care psihanalistul ar trebui sa fie un maestru (p. 36).
Prima secventa a eseului, Vorbire vida si vorbire plina de realizarea psihanalitica a subiectului,
porneste de la ideea ca singurul mediu al psihanalizei, indiferent de scop curativ, formativ sau
de investigatie nu poate fi decit vorbirea pacientului. Punctul central il constituie problema
timpului afectat sedintelor terapeutice, pe care Lacan il considera eficient doar intr-o durata
variabila in functie de individ si de caz: O punctuatie fericita ii da sensul sau discursului
subiectului. Iata de ce suspendarea sedintei, pe care tehnica actuala o transforma intr-o
intrerupere pur si simplu cronometrica, si ca atare indiferenta tramei discursului, joaca rolul unei
scandari ce are toata valoarea unei interventii menite sa precipite momentele concludente. Acest
fapt releva necesitatea de a elibera termenul respectiv de cadrul sau rutinier, pentru a-l supune
adevaratelor scopuri ale tehnicii (p. 48).
Jacques Lacan sustine recuperarea inconstientului acea parte a discursului concret, in calitatea
lui de fapt transindividual, care lipseste dispozitiei subiectului pentru a restabili continuitatea
discursului sau constient (p. 57) ca fiind modalitatea ideala a desavirsirii istoricizarii faptelor
care au determinat in existenta subiectului un anumit numar de cotituri istorice, recunoscute
intr-un anumit sens sau cenzurate intr-un anumit plan.
Simbol si limbaj ca structura si limita a cimpului psihanalitic este influentat de Lvi-Strauss, cel
din Introducere in opera lui Marcel Mauss. Simbolul lacanian devine functia ordonatoare a
culturii care il desparte pe om de natura, transferindu-l sub incidenta limbajului: Simbolurile
invaluie viata omului intr-o retea atit de intinsa incit ii alatura inca inainte de venirea lui pe lume
pe aceia care il vor zamisli in carne si oase, ii aduc la nastere, o data cu darurile astrilor sau ale
zinelor, liniile destinului sau, dau cuvintelor care il vor face credincios sau renegat legea actelor
ce il vor urma pina in locurile unde nu a ajuns inca si chiar dincolo de moarte, iar prin ele
sfirsitul lui isi gaseste sensul in Judecata de apoi in care verbul ii absolva fiinta sau o condamna
doar daca nu ajunge la realizarea subiectiva a fiintei pentru moarte (p. 86).
Importanta tehnica a readucerii experientei psihanalitice la fundamentele ei vorbirea si limbajul

 este ideea in jurul careia se construieste ultima parte a eseului, Rezonantele interpretarii si
timpul subiectului in tehnica psihanalitica. Cum comunicarea limbajului este conceputa ca un
semnal bazat pe un cod cu ajutorul caruia emitatorul transmite receptorului o informatie, rezulta
ca se pot accepta si alte tipuri de semnale care pot fi cu atit mai expresive cu cit se pot apropia de
sensul natural. Acestea ar putea fi gesturile, grimasele, atitudinea, mimica, tresaririle etc. Se
ajunge astfel la relevarea antinomiei imanente a relatiilor dintre vorbire si limbaj: Devenind tot
mai functional, limbajul ajunge sa fie impropriu pentru vorbire si, devenindu-ne prea specific, isi
pierde functia de limbaj (p. 114). Cum functia limbajului nu este aceea de a informa, ci de a
evoca, redundanta devine tot mai evidenta. Indeplinind astfel o functie de rezonanta si cum in
vorbire psihanalistul cauta raspunsuri, redundanta capata un rol major nu in epicul liniar al
povestii, ci in economia partiturii pe care analistul versat va trebui sa o traduca in efortul lui
curativ.
Experienta psihanalitica a regasit in om imperativul verbului ca lege care l-a format dupa chipul
si asemanarea sa. Ea minuieste functia poetica a limbajului pentru a oferi dorintei umane
medierea simbolica. Sper ca aceasta experienta sa va faca sa intelegeti in sfirsit ca darul vorbirii
este cel in care rezida intreaga realitate a efectelor sale; caci pe calea acestui dar i s-a facut
cunoscuta omului intreaga realitate si prin continuarea actului ei reuseste el sa o pastreze.