Napasta

-rezumat-

Un loc aparte in epoca dramaturgica a lui I.L. Caragiale il ocupa drama in doua acte Napasta, publicata in
Convorbiri literare (1890). Ea reprezinta o incercare a dramaturgului de a echilibra in opera sa comicul
cu tragicul, universul burghez orasenesc cu cel taranesc.
Actiunea se petrece intr-un sat de munte, unde, in jurul mesei de lemn, pe care ardea o lampa cu
petrol, Anca si Dragomir ascultau stirea pe care Gheorghe, invatatorul satului, tocmai o citea din gazeta.
Nebunul de la ocna disparuse si se credea ca a cazut in ocna cea veche, parasita cu multi ani in urma.
Acesta fusese condamnat la douazeci de ani la ocna pentru un omor.
Dumitru a fost gasit mort in padure, iar Ion, padurarul, i-a luat din buzunar tutunul, amnarul si luleaua.
Pe camasa padurarului erau urme de sange si cum alte probe nu existau, Ion a fost condamnat. Desi
sustinea ca nu este vinovat, probele erau edificatoare.
Batut si supus unui tratament inuman, Ion innebuneste. Era un nebun pasnic, in afara perioadelor in
care era stapanit de mania persecutiilor.
Aceasta veste il pune pe ganduri pe Dragomir. Anca supravegheaza atent fiecare miscare a barbatului
ei. Era din ce in ce mai tulburat. Daca in primii ani de casnicie Dragomir o incuraja pe Anca in pomenirea
raposatului Dumitru, primul ei sot, acum, orice soroc il facea mai nervos.
Banuiala ca nu Ion i-a omorat sotul, ci Dragomir, a facut-o pe Ana sa accepte casatoria cu acesta din
urma. Nu voia cu nici un pret ca Dragomir sa ramana nepedepsit. L-a urmarit indeaproape noua ani, i-a
studiat fiecare gest, si cu cat trecea vremea, omul ei devenea tot mai agitat. Simpla rostire a numelui
celui dus il tulbura. Visele urate si cosmarurile nu-i dau pace. Muscatura de la brat il durea si ca sa uite,
mergea tot mai des la carciuma Popii, de unde se intorcea in fiecare seara beat.
Dragomir astepta sa se implineasca zece ani de la savarsirea omorului si asa cum cerea legea, se putea
preda si era iertat de pedeapsa. Un singur an mai avea, dar nu mai putea indura.
Gheorghe, invatatorul satului, o iubea pe Anca si nu intelegea de ce femeia mai sta cu barbatul ei care
devenea, pe zi ce trece, mai nesuportat. In zadar incerca invatatorul sa-i spuna ca fara ea nu mai poate
sta in sat, Anca croia mai departe planuri.
Intr-o seara, pe cand Dragomir era la carciuma, Anca are un oaspete ciudat; ii cere de mancare si omul
povesteste intamplarea care l-a adus adus in aceasta stare de nebunie. Anca il descopera astfel pe Ion,
padurarul de la Corbeni, cel scapat de la ocna.
De la Gheorghe, Anca afla ca barbatul ei a spus celor de la carciuma ca va pleca din sat pentru catva
timp.
Un ghimpe strapunge inima femeii. Cum sa-l lase sa plece nepedepsit? Va trece anul, el se va preda
autoritatilor, va fi liber si tot ce a indurat ea noua ani va fi in zadar.
Beat, Dragomir se intoarce acasa si vrea sa stea de vorba cu femeia. Tot mai agitat, ii spune Ancai planul
sau de calatorie. Femeia il asculta si poarta discutia in asa fel incat sa-i dea de inteles omului ca stie ceva
de vinovatia lui.
Dragomir pleaca la culcare; singura in linistea noptii, Anca planuieste cum sa-l omoare pe Dragomir. Nu
mai poate astepta anul. Pune mana pe barda, dar in prag apare barbatul speriat de visul urat si de
durerea de la muscatura.Spaima omului sporeste odata cu incercarea Ancai de a-l aduce in discutie pe
Dumitru. Aparitia lui Ion il inspaimanta. In conversatia cu cu el, Dragomir ii spune ca nu el este vinovatul,

ci altcineva care peste un an va veni si va recunoaste ca l-a omorat pe Dumitru. Anca ii spune ocnasului
ca Dragomir e ucigasul. Acesta sare la el, il imbranceste si cere sa-i spuna de ce l-a lasat atatia ani la
ocna. Furia nebunului este potolita de Anca. Ion pleaca, luand de pe tejghea un cutit mare. In timpul
unei crize, Ion se injunghie. Sfatuit de Anca, Dragomir ai ia chimirul si-l pune in buzunar, apoi il ia pe
mort si-l arunca in fantana parasita.
La un semn numai de ei stiut, Gheorghe vine si este trimis de Anca la primarie sa vesteasca un omor. In
fata celor veniti, Anca le spune ca Dragomir l-a omorat pe Ion; camasa plina de sange si chimirul
dovedeau fapta. Patima nestinsa de razbunare a Ancai s-a incheiat.

Comentariu
NAPASTA Drama in doua acte de 1, L. Caragiale, aparuta in Convorbiri literare" XXIII (1890), nr. 10, I
ianuarie.
Piesa este terminata in decembrie 1889, iar intaia reprezentatie are loc la Teatrul National din Bucuresti
in
seara
de
sambata
3
februarie
1890.
Derivata dintr-o existenta in care s-a petrecut o rasturnare a termenilor (nevinovatia alunecand spre
sminteala etc.) nebunia lui Ion, protagonistul din Napasta, este discontinua, paradoxala si ambigua.
Momentele de criza alterneaza cu cele rationale, violenta cu oboseala, rememorarile exacte cu fantazarile
mistice.
Aceasta contradictorie manifestare parc suspecta de prefacatorie, insa trecutul ocnasului ne spune ca
ambivalenta comportamentului sau isi are originea in propria indoiala asupra faptei pentru care a fost
condamnat: l-a omorat sau nu pe Dumitru Cirezaru? Adevarul care sta ascuns in sufletul sau ii spune ca
nu, insa acest adevar nu-si poate gasi calea de comunicare; infrant de probele" contrare, de bataile
administrate, de nedescoperirea criminalului real, Ion nu are incotro si se recunoaste vinovat. Omul scapa,
marturisind" ce i se cere, de tortura ucigatoare a zeloasei autoritati, dar nu poate scapa nicidecum de
torturile, mult mai chinuitoare, petrecute in sine, care ii cer sa spuna contrariul. Vinovat fata de lume si
nevinovat fata de propria sa constiinta, Ion comunica in fazele de furie adevarul ingropat de frica undeva
in intunericul protector al fiintei sale ca pe o comoara, si, viceversa, se recunoaste autorul crimei in
scurtele momente de ragaz: ,^4nca: Da' de ce tc-au inchis pe tine, Ioane?; Ion: Pentru ca am omorat pe
Dumitru; Dragomir. Da' tu l-ai omorat?; Ion: Eu; Anca: Ba nu tu; Ion: Ba eu Luleaua si tutunul si amnarul
lui erau Ia mine". intalnirea Ion - Anca este decisiva pentru ambele personaje. Anca isi schimba banuiala
in certitudine, Ion isi lumineaza dintr-o data alternativa obsedanta vinovat / nevinovat. inainte de a o
intalni pe Anca, aceasta alternativa producea in mintea cutremurata a lui Ion motivari subiective, neglijate
de
altii.
Intalnirea cu Anca are pentru Ion intelesul unui miracol (el e condus aici de veverita trimisa de Maica
Domnului); femeia care-i da paine sa-si astampere foamea semnifica mult asteptatul suport din afara al
adevarului ascuns in sufletul sau. Alaturi de el se afla si altcineva, se afla dovada, insasi fiinta frustrata de
oarba crima: Anca. Tu stai degeaba inchis". Prin Anca, nevinovatia lui Ion il transforma - singura data in

piesa - pe blandul Ion intr-un nebun agresiv si, in acelasi timp, intr-un om cu luciditatea deplina. Scena III
din actul II, avandu-i laolalta pe Anca, Dragomir si Ion, reprezinta cheia piesei; ea dezvaluie misterul crimei.
Anca nu mai ezita sa-l numeasca pe Dragomir ucigasul barbatului ei; in fata probelor, acesta isi pierde
puterea de a se impotrivi acuzatiei, iar Ion, eliberat in fine de vreun dubiu cu privire la nevinovatia sa, isi
redobandeste energia primara de taran, indreptand-o furios asupra canelui", in locul caruia a facut atatia
ani de ocna. Scena semnifica marele moment al adevarului, cu o Anca inflexibila in chemarea ei
razbunatoare, cu un Dragomir prabusit, gata sa renunte la jocul minciunii (mi-am stins puterile") si cu un
Ion
amenintator
ca
un
nebun.
Existentei sale amarate, impartite intre mila cerului, care-i luminase mintea, aducandu-l in casa Ancai, si
forta necuratului, care-i chinuie sufletul, indemnandu-I sa-si ia zilele, deodata i se deschide sansa sa se
masoare cu aceasta din urma si astfel sa-si recapete seninatatea. La vorbele femeii. Ion vede pe necuratul
in figura lui Dragomir: Tu esti dracul!" Cuvintele diavol si Dragomir se relationeaxa intr-o singura imagine,
ca sinonime ale raului de care sufera ocnasul. Eliminandu-l pe Dragomir, el ar scapa de nebuni si ar
redeveni omul curat dinaintea napastei. Oprit brutal din motivatul sau act punitiv (femeia se repede in
fata
lui
cu
barda
ridicata"),
Ion
recade
in
apatica
indoiala
de
sine.
A crezut intr-o transcendenta mantuitoare, inchipuita de el in figura Maicii Domnului; aceasta l-a
povatuit" sa spuna la judecata ceea ce ii cer altii, asadar sa se nege pe sine, imblanzindu-se, ca sa scape
de lovituri si de invinuirea ca s-ar preface nevinovat. Dar muscatura napastei, adica a erorii in ocna careia
s-a trezit cazut, s-a adancit. A ratacit" in lume, fugind de la ocna, si intalnind-o pe Anca, a simtit ca
adevarul din adancul sufletului sau nu numai ca nu este o iluzie, dar pe deasupra e aparat si de altii; I-a
vazut aievea pe asasinul veritabil, pe care l-ar fi putut calca in picioare, razbunandu-se. Si, totusi, din nou
i s-a spus ca se afla in eroare. Ion se sinucide avand revelatia inutilitatii sale in lume, ca marturisitor sau
ca martor. Murind, Ion modifica implicit destinul Ancai si al lui Dragomir, moartea ocnasului starneste
napasta" care cade asupra adevaratului criminal si nu mai putin destramarea unei case" intemeiata pe
inselaciune. Pustiul se intinde intr-o singura noapte blestemata, tragica pentru Ion, dramatica pentru
Dragomir, care, nemaiputandu-si stapani groaza care cuprinde sufletul dupa o crima comisa, remuscarea
si frica ispasirii acestei crime" (Gherea), se recunoaste vinovat si se supune napastei si tot asa de dramatica
pentru Anca, damnata sa implineasca legea destinului dupa un ceremonial riguros, razbunandu-si sotul
ucis conform ciatinei: napasta pentru napasta. Caragiale a scris textul Napastei imaginand un echilibru
clasic intre pedeapsa care cade pe capul nevinovatului Ion si cea de care va fi lovit, tara crutare, Dragomir,
adevaratul vinovat. Simetria de constructie a celor doua personaje este izbitoare. Ele parcurg, in esenta,
desi din motive diferite, aceleasi semne de ruina mentala, ivite chiar din momentul crimei. Ion
innebuneste voind sa dea in vileag un adevar. Procedand invers, voind sa ascunda crima si sa faca figura
de om cinstit, Dragomir se sminteste sub ochii Ancai, ros de remuscari, amplificate de privirile
incriminante ale femeii. Crima pasionala, fapta lui Dragomir, in loc sa netezeasca drumul spre inima Ancai,
pentru
care
a
ucis,
ii
pune
in
cale
obstacole
insurmontabile.

Dragomir a ucis un om, a distrus viata altuia care a patimit in locul sau, a pierdut inima unei femei,
transformand-o in simbol al razbunarii si, in fine, s-a distrus pe sine. inainte de a fi pedepsit de Anca,
incepe el insusi sa se erodeze, asaltat de nebunia pedepsitoare. Criminalul nu se poate sustrage prin nici
o substituire de la pacatul de moarte.

El nu poate inlocui pe sotul ucis (Mi-ai fost urat totdeauna" - ii spune Anca), nu poate parasi satul,
salvandu-se in pribegie, dupa cum nu-l poale salva pe Ion, dar mai ales nu se poate lepada de raul din el,
care iese la suprafata in tot ce face. Acest rau se profileaza in starea de nebunie a personajului,
constatata sistematic de constiinta-oglinda a femeii. Apucat de furie impotriva stafiei" lui Dumitru, care
i se arata pretutindeni, Anca il admonesteaza: Drago-mirc, esti nebun"; banuind-o pe femeie ca vrea saI otraveasca, primeste aceeasi replica: Esti nebun, vai de capul tau!", vrand sa fuga, pentru as pierde
urma, planul sau e socotit nebunesc. Casa si locul le parasesc doar oamenii deznadajduiti ori facatori de
rele sau nebunii.
Nebunia lui Dragomir creste cu cat se incapataneaza sa ascunda un adevar din ce in ce mai evident, in
timp ce nebunia lui Ion se manifesta din pricina ca nu reusise sa dezvaluie un adevar prin care si-ar fi
putut recupera demnitatea. Criminalul innebuneste treptat de frica marturisirii, dar si sub presiunea ca
aceasta marturisire nu mai suporta amanarea, ea relcvandu-se ca iminenta. Oricat de variate ii sunt
subterfugiile, ele sunt niste nebunii", solutii naive, care nu fac decat sa-l apropie, incoltit, de
recunoasterea faptei.
In confruntarea cu Anca, imagine din ce in ce mai subliniata a destinului care nu poate fi trisat, barbatul
criminal pierde, strivindu-si mintea de o vointa tare ca insasi legea firii. infatisarea lui Dragomir din
finalul piesei este similara cu a lui Ion. Personajul a preluat nu numai blandetea nauca a lui Ion, dar si
limbajul inspaimantat al acestuia: Ion (se scoala speriat si incepe sa tremure) Spui, sa nu ma lovesti, sa
nu ma bati; Dragomir. Merg merg eu sa nu ma bateti, merg". Ion, Dragomir, Anca traverseaza in trei
moduri diferite drama alienarii, determinata de complicatele litigii ivite la hotarul dintre vinovatie si
nevinovatie. Opera este astfel realizata ca nici unul dintre personaje nu poate iesi din cercul vinovatiei si
nici din cel al nevinovatiei.
Ion n-a omorat, dar a furat luleaua si amnarul mortului", Anca isi intemeiaza acuzatia pe un fals, dar isi
razbuna barbatul iubit, Dragomir, mai vinovat decat toti, se apara cu fixatia lui erotica: a iubit-o pe Anca.
Prea coplesitoare, personajele- Ion si Anca voaleaza intrucatva nebunia lui Dragomir, singurul, a carui
ratiune se degradeaza sub ochii nostri.
In decursul dramei, mintea lui cade dintr-o ratacire in alta. Din dragoste nebuna, ci savarsea crima
pasionala, care, in loc sa-i aduca fericirea sperata, il duce in fundatura definitivei alienari. intaia ratacire
il impinge spre cea de a doua: fiindca a ucis devine nebun de legat. Dragomir se descopera pedepsit nu
numai de Anca, dar si de vedeniile care-i cutreiera constiinta, epuizandu-i sanatatea spiritului. Treptat,
se recunoaste captivul lor. Cu iluzia initiala ca, nestiind nimeni de fapta lui odioasa, nu va trebui sa
plateasca" pentru ea, personajul ignora ca va avea de platit fata de sine. Pretul e pierderea mintii.