Sunteți pe pagina 1din 85

Constantin Arginteanu

ASTROLOGIA ODINIOARA ŞI AZI Doctrină – Metode – Desfăşurare istorică

Constantin Arginteanu

CUPRINS

Cap. 1 – DOCTRINA. Diferite feluri de divinaţii. Importanţa astrologiei. Necesitatea unei istorii a acesteia. Legătura dintre astronomie şi astrologie. Etimologia acestora. Doctrina. Subdiviziunile astrologiei. Natura psihologică, socială, politică, artistică şi istorică a astrologiei. Cap. 2 – METODE. Horoscopul şi metoda alcătuirii lui. Interpretarea prin simbolistică, analogie şi prin metoda coincidenţelor. Iatromatematica. Cap. 3 – NAŞTEREA. Chaldeea, leagănul astrologiei. Condiţii favorabile. Superstiţii multiple. Rudimentele ştiinţifice absolut necesare predicţiilor. Magia. Religia. Evoluţia şi istoricul astrologiei. Cap. 4 – CREŞTEREA. Asiria. Egipt. Iudeea. Persia. India. China. Marea Egee. Cap. 5 – SUPRAVIEŢUIREA. Grecia. Imperiul Roman. Lumea creştină. Cap. 6 – GLORIA. Mongolia. Arabia. Spania. Răspândirea în Europa:

Anglia, Germania, Franţa, Italia. Aventurierii.

Cap. 7 – AGONIA ŞI MOARTEA. Copernic. Ticho-Brahe. Kepler. Sfârşitul. Cap. 8 – PHOENIX. Învierea. Calculul probabilităţilor. Vibraţiile. Soarele. Luna. Medicina astrală.

Tabelul ilustraţiilor

Bibliografie

1

Capitolul 1. DOCTRINA

Istoria reprezintă apologia omului ca suveran al lumii, deoarece a avut singur grijă să se proclame ca atare. Nu cunoaşte pe nimeni mai presus de sine, în afara iubirii pe care şi-o poartă sieşi. Din aceasta izvorăsc pornirile spre cer, iubirile pământeşti, avariţia crâncenă, vanitatea negativă, frica de necunoscut, paza împotriva morţii. Totul este în slujba propriei persoane. Dar când cineva este bogat, sănătos, iubit, puternic şi temut, nu găseşte oare necesar să ştie dacă ziua de mâine va fi identică celei de azi? Această informaţie poate fi plătită cu mulţi bani; de aceea cei bogaţi au aflat-o chiar de la începutul vremurilor, pe când cei nevoiaşi şi flămânzi au întrebat zadarnic destinul dacă, şi când va veni viaţa nouă şi uşoară, în zilele viitoare. Cei înţelepţi au găsit mijloace potrivite de a întreba şi de a căpăta răspunsuri de la spiritele morţilor, de la puterile cerului şi ale teluricului, de la zeii Olympului, de la animalele sacre sau de la stele. Visele au fost tălmăcite de vraci, augurii au înţeles zborul păsărilor, aurispicii au cercetat măruntaiele vitelor jertfite - iar magii au citit în stele ca într-o carte deschisă. Dacă nu găsim în preajmă oameni înţelepţi, viitorul poate fi aflat în felurite chipuri. Se scriau pe frunze rupte din smochin întrebările chinuitoare. Frunza care rămânea la urmă verde ascundea răspunsul (Sycomancie). Se picura ulei pe faţa apei dintr-un anumit vas. Formele ivite, care se mişcau şi se schimbau, anunţau viitorul celor care credeau şi înţelegeau semnele (Lecanomancie). Dacă o armată era în primejdie, fiind înconjurată din mai multe părţi, se scriau numele duşmanilor pe săgeţi. La o răspântie, se scotea cu ochii închişi una din tolbă. Numele duşmanului ce trebuia atacat mai întâi era acum cunoscut ( Sfântul Ieronim arată că acest obicei era răspândit printre chaldeeni). Copilul sau puiul de animal care se năştea cu malformaţii, era o prevestire rea pentru casa lui, dacă nu şi pentru întreaga cetate. Forma şi culoarea flăcării (Piromancia), drumul sau figurile formate de fum în cadrul sacrificiilor (Capnomancia), felul şi intensitatea ploii (Brecomancia), erau mijloace sigure de prevestire. S-ar putea sfârşi enumerarea căilor divinatorii născocite de mintea cercetătoare şi neliniştită a omului, în locurile şi vremurile în care a trăit? Nu, căci mistere au fost şi mistere vor rămâne întotdeauna. Insă unul le-a întrecut pe toate celelalte în vechime, prin numărul credincioşilor, prin puterea farmecului şi prestigiu: credinţa că drumul nostru pe cer este scris şi de acolo poate fi aflat. Stelele nemuritoare, planetele rătăcitoare, schimbătoarea Lună, arată în noaptea naşterii soarta care îl aşteaptă pe fiecare prunc. Trebuia însă pricepere pentru a cunoaşte de la început cursul vieţii acestuia. Întotdeauna cerul a avut de la sine întâietate asupra pământului; astfel, vraja s-a strecurat singură în sufletele celor care privesc ochii de foc din înaltul bolţii albastre; profanul este cuprins imediat de respect în faţa calculelor ce trebuiesc ştiute pentru aflarea horoscopului; teama îi

2

stăpâneşte pe toţi în faţa infinitului, iar încrederea ajunge la spirite prin religia cu care s-au amestecat de la început zodiile. Astrologia a reprezentat cea mai mare rătăcire a minţii umane. Ea a domnit ca o regină peste oameni, cetăţi, popoare; de asemenea, a stăpânit atât Răsăritul cât şi Apusul, lumea veche, ca şi lumea nouă. Civilizaţia asiro-chaldeeană nu poate merge mai departe de un milion de ani, aşa cum o susţine aceasta în textele dezgropate pe valea Eufratului (această exagerare poate proveni dintr-un mod greşit de socotire a timpului. Istoricul Berose afirmă, cu bună credinţă: “ Oticartes fiind mort, fiul său Xisuthrus a domnit optsprezece sares - 64.800 ani -; marele potop a avut loc în timpul lui, iar istoria potopului este amintită de documentele sacre”. În acel timp, toate popoarele aveau unităţi prea mici pentru a măsura anul. Evreii spun că Noe a trăit 350 de ani după potop în mijlocul urmaşilor săi, murind la 950 de ani. De asemenea, Xisuthrus a fost menţinut în viaţă atât de mult timp încât la sfârşit a rămas neîngropat! Declarat nemuritor, a fost transportat într-un loc îndepărtat.) 3-4.000 de ani reprezintă o vechime acceptabilă de către istorie şi potrivită cu simbolul Taurului - Înaripat, pe care mulţimea monumentelor găsite îl ridică la rangul de patron al Mesopotamiei. Într-adevăr, legătura dintre monumentele arheologice, cronologie şi fenomenele cereşti este evidentă. Dintre toate casele zodiacale, cea care are influenţa cea mai pronunţată este aceea în care se află Soarele la începutul primăverii. Această casă se schimbă cu timpul. Soarele, având o mişcare de revoluţie de 26.000 de ani, reînvierea naturii va găsi Soarele într-o altă constelaţie, din 2.000 în 2.000 de ani. In mileniile 4 şi 3 î.e.n., Soarele se afla în Taur, simbolul forţei brutale, adoptat de către popoarele semite din Asia mică; în următoarele 2 milenii Soarele s-a găsit în Berbec, simbolul abundenţei, pe care îl găsim la începuturile mitologiei greceşti, în istoria Argonauţilor care călătoreau după lâna de aur. Următoarele două milenii de istorie creştină au la origine simbolul Peştilor, cu care primii credincioşi - prin cruce - se recunoşteau între ei. Acestor veacuri de veşnice lupte li se vor adăuga în mileniul următor o eră pacifistă, adusă de Vărsător, în care va intra Soarele, în timpul echinocţiului de primăvară. Această eră mai prevede rezolvarea crizei de combustibil, prin folosirea la capacitate maximă a căderilor de apă (3- Studiul fenomenului astronomic al precesiei echinocţiilor, alături de mitologia astrală a popoarelor antice fiind de o importanţă primordială în cronologie, a fost dezbătut pe larg de renumiţi autori. Deoarece punctul echinocţial retrogradează pe ecliptică cu un grad la 72 de ani, el va trece de la un semn la altul în 72x30=2160 de ani. Deci putem stabili cu precizie următorul tabel cronologic privind dezvoltarea civilizaţiilor primitive, după simbolul cultului pe care l-a avut. Obiecţia adusă acestor corespondenţe - faptul că fenomenul precesiei a fost descoperit de Hipparc cu două secole îen., poate fi combătut. Toate popoarele au adorat semnul zodiacal ce anunţa primăvara, corespunzător epocii lor, fără să cunoască variaţia lui în

timp. Istorisirea acestor elucubraţii merită atenţia noastră! Desigur, nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să rămână întunecat. Povestea rasei umane - rezultanta a mii de idei sănătoase sau

3

patologice, credinţe şi erezii, legi şi superstiţii, pasiuni şi greşeli - este un complex care, pentru a-i cuprinde adevăratul înţeles trebuie ascultată fără prejudecăţi, aşa cum a fost trăită. Mai mult, cercetarea dintr-un singur punct de vedere este tot atât de necesară desfăşurării istorice, ca şi studiile monocromatice în astronomie : apar conexiuni nebănuite, dezvăluindu-se adevăratele explicaţii. Faţeta patologică a spiritului uman este nu numai deosebit de interesantă, ci şi indispensabilă prin mărimea ei. Dacă istoria cugetării trebuie să prevaleze înşiruirea faptelor - simple urmări necesare gândului, dacă mobilul este înaintea acţiunii - atunci istoria astrologiei este absolut necesară. Această pseudoştiinţă a regizat din umbră, a comandat şi executat atâtea fapte, încât istoria nu se mai poate lipsi de cunoaşterea ei. Greutatea alcătuirii unei istorii astrologice nu stă în lipsa materialului, ci în bogăţia lui, în inadvertenţele dintre documente, în discernerea adevărului de imaginaţie care aici, cu precădere, interferează la tot pasul. In această lucrare îşi găsesc menirea, pe lângă mulţimea faptelor petrecute realmente şi alte istorisiri, anecdote, legende; împreună redau atmosfera în care s-au zămislit, au crescut, au stăpânit şi au murit idei şi credinţe adevărate sau false, ale unor oameni înţelepţi şi nebuni deopotrivă. Cunoştinţele astronomice existau; ele doar trebuiau respectate de către înţelepţii care le-au descoperit. Credinţele şi interpretările acestor fenomene erau false; ele au dus la defăimarea fără alegere a întregului. Întotdeauna, înţelepciunea a stat alături de impostură şi nebunie; iar în astrologie mai mult decât oriunde, ştiinţa s-a împreunat cu ignoranţa, adevărul cu superstiţia, seriozitatea cu ridicolul. Căci, lucru ciudat, adevărul nu poate trăi fără minciună, după cum minciuna nu poate trăi fără existenţa faptelor reale. Pe vremuri, nimeni nu şi-ar fi dedicat întreaga viaţă cercetării astrelor fără plată sau ajutor. Care ar fi fost prestigiul şi creditul acordate unor preziceri lipsite de controlul unei adevărate ştiinţe, capabilă să recunoască de la început întunecimile Soarelui, în mijlocul unui cer fără nori? Ceea ce numim astăzi astronomie şi astrologie, erau pe vremuri atât de strâns unite, încât nu alcătuiau decât o singură doctrină. Ştim când s-au despărţit, dar nu putem spune care a fost prima. Unii istorici cred că ele au fost gemene, primele născute ale mamei “Înţelepciunea”. Când primul om şi-a aruncat întâia privire către bolta înstelată, a început să existe ştiinţa astrelor. Cele mai multe păreri susţin însă întâietatea astrologiei, născută direct din mit şi superstiţie. Câţiva (astronomii Herve Faye şi G. Bigourdan) afirmă contrariul, aducând o justificare demnă de luat în seamă: pentru ca o prezicere să poată fi făcută pe baza unei configuraţii astrale, este absolut necesar să fi cunoscut oricât de puţin, elementele componente şi mersul respectivelor corpuri cereşti. Cunoaştem un caz în care filiaţia este certă: alchimia superstiţioasă şi chimia savantă. In acest caz s-a spus, cu multă dreptate: “chimia este fata înţeleaptă a unei mame nebune”. În orice caz, dacă raporturile temei natale nu sunt prea bine cunoscute, legăturile permanente şi intime existente de atunci până în evul mijlociu, între superstiţie şi ştiinţă, sunt de cea mai mare însemnătate istorică. Ele trebuiesc cunoscute, clarificate şi recunoscute oficial. In dorinţa de a nu se compromite, istoricii astronomiei au nesocotit, înlăturat

4

sau trecut sub tăcere tot ajutorul adus de astrologie ştiinţei pure,

depărtându-se de adevăr şi producând opere de mică valoare. A venit momentul să spunem că astronomia nu s-a născut şi nu a trăit milenii de-a rândul, doar pentru a servi drept temelie unor himere şi a fi servitorul obişnuit la întocmirea temelor natale. Chiar de la început omul, privind stelele le-a cerut ajutorul în organizarea vieţii şi a muncii sale. Astăzi, când fiecare om are ceas, când fiecare cămin are un calendar, problema vitală a măsurării timpului este atât de bine şi de simplu rezolvată, încât cu greu ne imaginăm cum ne-am descurca fără ele. Desigur, n-am face altceva decât să privim Soarele, Luna şi stelele, aşa cum au făcut strămoşii noştri. Soarele oferă, prin ciclul zi-noapte intervalul esenţial al măsurării timpului; iar prin periodicitatea anotimpurilor anul tropic. Dar, nici în această operă de specialitate, astronomia nu a fost lăsată singură. Între aceste două unităţi de timp, una infimă şi alta imensă, astrologia

a

creat şi a pus la dispoziţia astronomiei unităţi intermediare: săptămâna

şi

luna.

Observăm că legăturile dintre cele două adoratoare ale astrelor sunt mult mai mari. Astronomia se ocupă cu studiul mişcărilor, dimensiunilor, distanţelor şi componentelor astrelor cereşti; în vreme ce astrologia, ca

pseudoştiinţă este arta care stabileşte din poziţia astrelor influenţa acestora asupra caracterului şi sorţii oamenilor. Separarea lor a intervenit treptat, după secole de convieţuire. La popoarele antice, ele constituiau un singur corp, astfel încât ele erau denumite ca un unicat. În lumea greco-romană, cele două circulau împreună, având aceeaşi semnificaţie. Grecii întrebuinţau curent, chiar şi după începutul erei

noastre cuvântul astrologia( ştiinţa influenţelor siderale, sinonim cu ştiinţa temelor natale, iar romanii se foloseau de astrologie (de la astron = astru

şi logos = cuvânt. Se crede că la rândul său, astron vine de la chaldeeanul

Astartea = Iştar = Venus) Sinonim şi concomitent cu astronomia (de la astron şi nomos = lege); astromancia (astron şi mantea = divinaţie); matematica, arta chaldeeană sau doctrina “de sublimus” (în această doctrină este înglobat tot ce se află deasupra noastră, fie în atmosferă - meteorologie, fie în regiunile celeste). Cele două ramuri s-au deosebit după primul secol al erei creştine. Arabii, moştenitorii direcţi ai înţelepciunii antice, au cultivat cu fervoare cele două ştiinţe gemene, amestecându-le într-o “ştiinţă a decretelor”, iar cel care se ocupa cu ea era numit munadjdjim, ceea ce însemna astronom şi astrolog simultan. In vreme ce popoarele Apusului european, începând din Renaştere nu mai pot confunda cele două noţiuni, arabii, de abia în secolul XIX vor cunoaşte un cuvânt aparte pentru astronom (falaki), faţă de vechea denumire pentru astrolog. Magia are două fiice: alchimia şi astrologia - care la rândul lor au îmbogăţit familia misterelor cu variate progenituri. Unele nepoate, precum chimia, astronomia, meteorologia şi-au trădat bunica fugind în tabăra adversă al ştiinţelor pure. Altele, precum metoposcopia, cartomancia, chiromanţia, au rămas credincioase tradiţiei neamului. Să privim îndeaproape această interesantă familie. Strămoşul comun este magia -

5

doctrina tuturor practicilor, formulelor şi ritualurilor, prin care omul a căutat să cunoască şi să supună în folosul propriu spiritele morţilor, ale

diavolilor şi ale zeilor. Cu timpul, ideile s-au limpezit. Trei au rămas problemele de bază: elixirul vieţii, piatra filosofală, diagrama magică. Elixirul vieţii (lichidul care-ţi dă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte), precum şi piatra filosofală (substanţa care transformă în aur toate obiectele pe care le atinge), sunt date în grija alchimiei. Diagrama magică (desenul şi incantaţia care să oblige la apariţie şi să supună voinţei omului spiritele din cealaltă lume) este rezervată, ca materie proprie, magiei.

Astrologiei i s-a lăsat în seamă partea cea mai uşoară

Astrologia şi-a luat în primire domeniul cu conştiinciozitate. Dealtfel, principiul care îi stă la bază nu este indiscutabil? Oamenii şi viaţa lor nu fac parte din întreaga lume, din Universul Cosmic? Legile ce comandă înaltele sfere nu se aplică şi celor de jos? Soarele care ne dă viaţă, stelele nemuritoare, nu sunt mai presus de noi şi deci zeii înşişi? Atunci, dacă

suntem atenţi, din mişcările, strălucirea, întâlnirile şi despărţirile lor, le putem înţelege gândurile şi voinţa, aşadar soarta pe care ne-o rezervă. Astrologia juridică este ramura care se ocupă cu studiul influenţelor astrelor asupra vieţii şi destinului uman. Dar nu numai atât. S-a observat că epoca ploilor începe după apariţia unui anumit grup de stele; că cele mai mari călduri vin odată cu răsăritul heliac (apariţia unui astru care până atunci fusese prea aproape de Soare şi acoperit de lumina orbitoare a acestuia) şi a lui Sirius, cea mai mare stea de pe cer. Aşadar, nu putem considera că acel grup de steluţe multe şi mici provoacă ploile? Să le numim Pleiade (Ploioasele) şi să ştim ce se va întâmpla la anul, când vor reapărea. In privinţa epocii fierbinţi, numită caniculară, este clar că provine de la “Arzătorul’ Sirius, care face parte din constelaţia blestemată “Câinele Mare”. Aceste exemple fiind numeroase “i considerându-le legături cauză-efect, nu doar simple coincidenţe, putem vorbi de o ramură nouă: Astrologia Naturală. Din ea, derivă meteorologia zilelor noastre.

ghicirea viitorului.

Fig.1- Constelaţiile emisferei nordice erau reprezentate prin animale şi oameni.

Omul cuprinde în mic alcătuirea Universului în mare. De acest lucru nu se îndoia nimeni, unul fiind numit microcosmos, celălalt macrocosmos; cele două universuri reprezintă unul imaginea celuilalt. Acesta era înţelesul “Divinei Analogii” hermetice. O probă? Ciclul de creştere şi descreştere a Lunii nu este acelaşi cu o anumită perioadă fiziologică a femeii? Inima noastră nu este înclinată pe verticală cu un unghi de 23,5 grade, la fel cu înclinaţia ecuatorului pe ecliptică? Cifra numărului de respiraţii a unui om matur în 24 de ore nu este de 25.920 (18 pe minut), adică tocmai timpul necesar (25.920 de ani) ca Soarele să ocolească întreaga boltă, datorită fenomenului de precesie? Această perioadă, care face ca Soarele să revină în acelaşi punct al bolţii exact la aceeaşi epocă, avea o mare însemnătate simbolică. A fost numită “ Marele An “ sau “ Anul lui Platon” şi presupunea că după acest interval, toate astrele vor reveni în aceeaşi poziţie iniţială;

6

din această cauză întreaga istorie şi toate gândurile omeneşti se vor repeta necontenit - deoarece la o aceeaşi distribuţie pe cer, rezultă cu necesitate o aceeaşi situaţie pe pământ. Legătura trebuie să fie completă. Hermes, în Tablele de Smarald, afirmă: “Ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos”. Cele

douăsprezece constelaţii zodiacale au în stăpânire cele douăsprezece părţi

ale corpului uman: Berbecul - capul; Taurul - gâtul;

cele 7 planete(recunoscute ca atare în antichitate domină cele 7 facultăţi:

astfel stau

lucrurile, vindecarea este uşoară. Aveţi dureri de burtă? Cauza este racul. Iată a treia ramură astrologică: cea Medicală, numită câteodată Iatromatematica(cu ramurile ei mai mici, iatrochimia şi iatrofizica). Sunt puţini cei care ştiu că Jerome Cardan, ilustrul matematician şi savant al Italiei, a fost un vestit astrolog şi fondatorul unei noi ramuri a acesteia. La fel cum astăzi afirmăm că amprenta digitală este o configuraţie specială a persoanei care o posedă, marele Cardan a spus cu trei secole înainte: numărul, forma şi dispunerea cutelor de pe frunte, nu se repetă identic la doi oameni. Găsind că numărul maxim de cute orizontale este şapte, a decretat că fiecare dintre ele este în legătură cu una din cele şapte planete (astăzi numim planete corpurile mari care se învârtesc în jurul Soarelui. In antichitate, pământul fiind considerat centrul lumii, se adăuga celor cinci planete vizibile cu ochiul liber: Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Si Luna şi Soarele, ce parcă se rotesc în jurul nostru.). Din prezenţa unei anumite dungi frontale, din mărimea şi configuraţia ei, Cardan deducea gradul de influenţă şi caracteristicile clasice recunoscute ale planetei respective. In 1658, a apărut la Paris în limba Latină opera Metoposcopia, monument de fantezie scăpată din hăţuri, al unui spirit de matematician ponderat, dublat de un necromant pătimaş (această lucrare, tipărită de Thomas Jolly, ca şi traducerea ei în franceză apărută în acelaşi an, făcută de C. M. Laurendiere, sunt două lucrări extrem de rare, bibliofile).

Soarele - spiritul; Jupiter - intelectul; Venera - dorinţele

Peştii - picioarele;

Dacă

Fig.2 - Fotografie extrasă din Metoposcopia lui Cardan în care se

observă corespondenţa stabilită între cutele frunţii şi cele cinci planete. Începând de la sprâncene spre păr, pe prima linie este localizată Luna, pe

a doua Mercur

astrelor faţă de pământ. Dar, această “Sublimă Doctrină” nu s-a mulţumit numai să pretindă că omul are scris pe cap soarta vieţii lui, ceea ce românul spune plastic “Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”, ci a luat drept mărturie însăşi Biblia pentru a afirma că în mâinile sale este arătat destinul (Iov XXXVII, 7: “Qui in manu omnium signat, ut noverint singuli opera sua” - Dumnezeu este cel care apus o pecete în mâna tuturor, astfel ca ei să recunoască opera lui. Proverbe III, 16: “Longitudo dierum in dextra ejus et in sinistra ilius

ultima Saturn, respectându-se distanţele presupuse ale

pe

divitia et gloria”, ceea ce dă chiar reguli de ghicit - în mâna dreaptă stă

solide,

încet-încet, s-a format o întreagă doctrină a ghicitului în palmă. Ocultă la

început, matură şi sigură de sine în secolul 17, a ieşit la iveală odată cu lucrarea lui Jean d'Indagine “Chiromancie” - Lyon 1549.

lungimea zilelor iar în stânga sa bogăţia şi gloria.) pe aceste baze

7

Munţilor planetari de la baza degetelor şi celor şase linii principale ale palmei, preotul francez Belot găsi de cuviinţă să adauge şi cele 12 semne zodiacale, formând astfel în palmă un rezumat al Universului Sideral (lucrarea s-a tipărit în 1640, sub titlul Oeuvres de M. Jean Belot Cure de Milmots, professeur aux sciences divines et celestes. Astrele au însă o influenţă atât de mare asupra nativului, încât nu se mulţumesc a-i grava doar fruntea şi palma, ci îi amprentează tot corpul şi spiritul după caracteristicile zodiei ce răsare odată cu pruncul. Imediat cum apare un om, se poate spune cine este şi care îi este viitorul în această lume. Se formează o întreagă ştiinţă a tipurilor şi portretelor

astrologice, numită fizionomie sau morfoscopie. Iată cu titlu informativ un exemplu de caracterizare:

“Cei născuţi în zodia taurului răspund următorului tip: cap rotund, păr bogat, frunte largă, ochi pătraţi, umbriţi de sprâncene mari şi negre; cu vene subţiri de un roşu sângeriu; nas gros, cu nări mari rotunjite; buze groase; tari în mâini, dar slabi în picioare. Temperament agreabil, caracter bun, pioşi, drepţi, rustici, binevoitori, lucrători de la 12 ani, certăreţi, leneşi. Au stomacul mic şi se satură repede. Reflectează mult, sunt prudenţi, economi pentru ei, dar largi pentru alţii. Pe de altă parte sunt supărăcioşi. Nu ţin la prietenie; serviabili din raţiune, nefericiţi.” După cum observăm, autorul (Hippolyt Ref. Laer) amestecă analogii astrologice (braţe tari şi picioare slabe - deoarece constelaţia taurului este figurată pe cer numai cu partea anterioară a corpului) cu abilităţi şi contraziceri calculate de om prudent: agreabili, certăreţi, muncitori de

mici, leneşi

mentalităţii moderne. Oricine afirmă astăzi: este un tip jovial; are o înfăţişare marţială; pare glacial; este un lunatic; are un temperament veneric, nu se gândeşte la fizionomie. Acestor subramuri târzii ale astrologiei le vom adăuga două infiltraţii timpurii: Kaballa şi Alchimia. In Kaballă, numărul planetelor (7), devine fatidic; găsim paralelismul zi-noapte astronomică = viaţă-moarte omenească. Iată câteva idei din “Ştiinţa Kaballistică”:

“Cele 7 duble au fost proclamate, gravate, sculptate, legate, combinate, cântărite şi schimbate (suferind 7 operaţii, spre a se forma din ele 7 planete ale Universului, cele şapte zile ale săptămânii, cele şapte

deschideri în capul bărbatului şi al femeii: doi ochi, două urechi, două nări şi gura). În primul loc El proclamă litera “b” înţelepciunii, o leagă de o coroană (probabil spre a deveni “dublă”); le combină una cu alta şi cu ele formează Luna în Univers, întâia zi din an şi ochiul drept în capul bărbatului şi al femeii.” Mai departe se vorbeşte de cele “doisprezece simple” (sub influenţa celor 12 zodii) care proclamate, gravate, sculptate, bazate, combinate, cântărite şi schimbate, apoi legate fiecare printr-o coroană cu “discuţie”,

. Un reziduu al acestor credinţe s-a transmis culturii şi

format cei 12 “Conducători”, (două mâini, două picioare,

doi rinichi

În Alchimie, încă din timpul vechii civilizaţii chaldeene se produce legătura simbolică între pietrele preţioase şi planete pe de o parte, şi

“meditaţie”,

au

)

în corpul bărbatului şi al femeii.

8

metale, şi între metale şi planete. Aurul era Soarele, datorită strălucirii; argintul era Luna, din cauza luminii palide; Mercurul era asemănat planetei cu acelaşi nume, din cauza mişcărilor rapide ale celor două elemente; Cuprul o reprezenta pe Venus datorită culorii; Fierul era reprezentantul planetei Marte, sângeroasă şi războinică; Zincul alb era al lui Jupiter; iar Plumbul greoi figura pe cea mai înceată planetă, Saturn. Totul, absolut totul, a fost supus zodiilor şi planetelor: mineralele, vegetalele, animalele, oamenii, procedându-se prin analogii. Tot ce este

combativ, dur, sângeros (fierul, rubinul, tigrul, focul) sunt marţieni; tot ce este lasciv, plăcut, mirositor, este venusian (cuprul, smaraldul,

porumbelul, verbina

Cele opt ramuri enumerate mai sus, ne oferă o idee despre viabilitatea, forţa de penetrare şi importanţa pe care a luat-o în cursul veacurilor superstiţia planetară în cugetul antic, medieval şi modern. Dacă atâţia potentaţi din Asia, Africa şi Europa; atâţia regi, faraoni, khani, sultani şi împăraţi, atâtea păpuşi încoronate şi credule nu au făcut nimic sau aproape nimic fără avizul şi aprobarea astrologilor, înseamnă că astrologii au reprezentat forţa ocultă şi nestăvilită determinantă a cursului evenimentelor. Ei au scris istoria. În Mesopotamia, s-au gravat anale (intitulate mai târziu “Omnia”), în care evenimentele istorice sunt orânduite în “Faste” şi “Nefaste”, după poziţia astrelor în momentul petrecerii lor. Dibacii prezicători aduc ca ultim argument în favoarea astrologiei, întreaga istorie. Oamenii au greşit neţinând cont de sentinţele astrelor; ştiinţa lor, niciodată. Ea este infailibilă. Influenţa nu a fost însă numai de ordin psihologic, social şi politic, ci are înrâuriri puternice în artă şi literatură, ca temă de inspiraţie; iar în ştiinţă, ca metodă experimentală de cercetare. După cum Alchimia merită o diplomă de recunoştinţă din partea tuturor prin faptul de a fi descoperit alcoolul, fosforul, praful de puşcă, etc., înainte de a le transmite chimiei, în acelaşi mod astrologia are merite pur ştiinţifice, nepieritoare. Descătuşarea acestor perle din zgura superstiţiei şi fixarea lor în cadrul general al ştiinţei, iată ţinta către care se îndreaptă lucrarea de faţă.

).

Capitolul 2. Horoscopul şi metoda alcătuirii lui. Interpretarea prin simbolistică, analogie şi prin metoda coincidenţelor. Iatromatematica

Cea mai misterioasă, atrăgătoare şi căutată dintre ramurile astrologiei, a fost fără nici o îndoială cea juridică. Omul are grijă de toate, dar în special de sine însuşi. Metoda întrebuinţată din vechime de către magi, pentru a satisface curiozitatea clienţilor lor, a fost horoscopul. Aceasta este interpretarea temei natale, ceea ce arată de la început că horoscopul este un produs mixt al ştiinţei şi al fanteziei. Configurarea

9

astrelor, în special al zodiacului şi a planetelor în momentul naşterii, la temelia unei cetăţi, la declararea unui război sau într-un alt moment critic, este o lucrare pur ştiinţifică; discuţia influenţelor acestora asupra omului sau a unui întreg popor, este partea imaginaţiei. Astromancia, oferă o asemenea finalitate, o valoare comercială şi creează un mediu de existenţă unei doctrine abstracte, care ar fi dispărut desigur, în presupunerea că ar fi putut apărea. Plecând de la premiza că astrele au o influenţă continuă asupra oamenilor, dar aceasta este maximă în momentul naşterii, poziţia astrelor din acea secundă, determină anticipativ şi complet caracterul, precum şi principalele evenimente din cursul vieţii. După cum bila norocului aleargă pe cercul plin de numere al ruletelor de la cazino, la fel, cele şapte globuri planetare se rostogolesc peste brâul zodiacal şi fixează prin poziţia lor în momentul naşterii, o soartă bună sau rea, fiecăruia dintre noi. Atenţi la reproducerea exactă a hărţii cerului în acest moment, astrologii determinau progresul astronomiei. Iniţial, tema natală, a fost conturată direct de pe cer. Iată cum descrie Sextus Empiricus construcţia unui horoscop:

“Un chaldeean se aşeza pe o înălţime (sau pe acoperişul casei), apucându-se să observe stelele. Un alt chaldeean se aşeza lângă mama ce trebuia să nască până în momentul naşterii efective; imediat după apariţia copilului, al doilea bătea într-un disc pentru a anunţa evenimentul celui care era pe casă; acesta se apuca să observe animalul zodiacal care tocmai se pregătea să răsară, făcând astfel horoscopul.” Pentru naşterile din timpul zilei, se cerceta starea cerului noaptea, după 12 ore, deducându-se astfel uşor tipologia comportamentală. Se înţelege de la sine, că pe vremea aceea, orice astrolog era dublat de un astronom veritabil. Cu timpul, pentru a uşura munca profesioniştilor, la configurarea unei teme natale diurne, sau al unei naşteri petrecute cu ani în urmă (ceea ce necesita un calcul foarte complicat), au fost alcătuite tabele care arătau în decursul timpului, locul pe care îl ocupă fiecare planetă pe cer în raport cu zodiacul. Aceste efemeride i-au îndepărtat pe astrologi de la observarea cerului, răpindu-le astfel ocazia şi meritul de a fi continuatorii ştiinţei adevărate. Astăzi, se găsesc destui astrologi care, alcătuind horoscoape doar din cercetarea efemeridelor, sunt incapabili să arate pe cer o planetă sau o constelaţie. Elementele componente de bază ale horoscopului sunt constelaţiile zodiacale şi planetele. Cele 12 constelaţii fixe, au fost comparate cu o tablă de şah pe care cele 7 piese mişcătoare descriu zeci şi sute de figuri, numite aspecte. Soarele, în mişcarea lui aparentă în jurul pământului, trece prin 12 constelaţii asemuite oamenilor: Gemenii, Vărsătorul de apă, Fecioara, Săgetătorul; cele mai multe cu animale însă (de unde îi vine şi numele de zodiac: zoon=animal): Berbecul, Racul, Taurul, Peştii, Scorpionul, Leul, Capricornul; şi una singură unui obiect - Balanţa. Ordinea în care sunt străbătute anual de Soare este următoarea: 1-Berbecul, 2- Taurul, 3-Gemenii, 4-Racul, 5-Leul, 6-Fecioara, 7-Balanţa, 8-Scorpionul, 9- Săgetătorul, 10-Capricornul, 11-Vărsătorul, 12-Peşti (într-un poem didactic în versuri, scris pe la începutul erei noastre, poetul Ausoniu din Bordiguera - actualul Bordeaux, orânduieşte ritmic aceste constelaţii, pentru a putea fi uşor memorate. Iată pasajul care ne interesează: Aries, Tauri, Gemeni,

10

Cancer, Leo, Virgo, Libraque, Scorpius, Arcitenens, Caper, Amphora, Pisces.) Fiecare se întinde pe o lungime de 30 grade (12 x 30 =360). Deci întreaga boltă este împărţită în 12 părţi, numite casele cerului, cu ajutorul unor segmente de cerc presupuse fixe şi imobile. Un astru sau o constelaţie, datorită mişcării de rotaţie diurne, străbate pe rând cele 12 case. Prima, cea mai importantă numită chiar horoscop, era cea dinspre răsărit, în locul unde zodiacul taie orizontul. Se numea casa vieţii. Cea de-a doua, a bogăţiei, a treia a fraţilor, a patra - a legăturilor de rudenie, a cincea - a copiilor, a şasea - a sănătăţii, a şaptea - a căsătoriei, a opta - a morţii, a noua - a religiei, a zecea - a demnităţilor, a unsprezecea - a prieteniei, a douăsprezecea - a duşmăniei. Intr-un moment dat, constelaţiile şi planetele ocupă un loc în aceste case. Situaţia se transcria în două feluri: fie pe un cerc, fie pe o diagramă formată din pătrate şi triunghiuri.

Pe lângă cunoaşterea acestor elemente ştiinţifice, se adăuga şi studiul eclipselor (numit şi teratoscopie astrologică), al orbitelor planetare, culorilor, poziţiei stelelor fixe, conjuncţiilor, opoziţiilor şi al ocultaţiilor. După alcătuirea horoscopului se ajungea la interpretarea lui mistică. Metodele care stau la baza acestor interpretări, sunt de natură simbolică, prin analogie şi prin coincidenţe. 1. De natură simbolică erau înţelese eclipsele de Lună: ”cei doi soţi se atacă cu furie” sau “Luna este suferindă”. Pentru o eclipsă de Soare, se spunea: Soarele îşi pune vălul pe cap”, sau “un monstru s-a aruncat peste astru şi-l înhaţă de pulpană”. Tot simbolică a fost şi corespondenţa făcută mai târziu între vârstele omului şi diverse planete, după ce li s-au cunoscut distanţele relative. Luna - vârsta de până la trei ani; Mercur - copilăria de la 4-11 ani (formarea inteligenţei); Venus - pubertatea 11-15 ani (formarea instinctului sexual în ţările sudice); Marte - tinereţea 15-22 ani ( epoca acţiunilor brutale); Soarele - bărbăţia 23-37 ani (epoca ascendenţei); Jupiter - maturitatea 38-66 ani (epoca înţelepciunii); Saturn - bătrâneţea - după 66 ani (epoca senilă). 2. Prin analogie - înţelegem expresii de genul “planeta Marte este roşie, deci sângeroasă”; ea trebuie pusă în legătură cu rubinul, fierul armelor, cu prevestirea luptelor şi a războaielor. Sau: constelaţia Taurului, care are caracteristica unei forme asemănătoare “V”. Această constelaţie reprezintă taurul; steaua roşie din vârf, este ochiul taurului; această zodie arată forţă, de multe ori înfuriere, dar de multe ori şi cumpătare la mâncat. Soarele era prin natura sa favorabil şi binefăcător: îi reprezenta pe suverani, pe prinţi, pe marii demnitari. Saturn - trist, morocănos şi rece conduce viaţa celor bătrâni şi serioşi (preoţi, călugări, rentieri, pensionari). Luna - umedă şi melancolică, are influenţă asupra tuturor acelora cu meserii nocturne sau ilegale (actori, lumânărari, hangii, cămătari, borfaşi, etc.). Jupiter - temperat şi amical, îi inspiră pe adevăraţii înţelepţi, filosofi, călători şi agricultori. Marte - uscat şi arzător, conduce soarta soldaţilor, a medicilor şi a tuturor celor ce se ocupă cu fierul sau focul (forjori, lăcătuşi, bucătari). Venus - fecundă şi binevoitoare, ocroteşte căsătoriile, amorul şi pe toţi vânzătorii de modă sau de lux (bijutieri, coafori, muzicanţi, moaşe,

11

croitori). Mercur - nestatornic şi alternant, domină geometrii, astrologii şi în general oamenii de ştiinţă sau pe artişti. Mai erau făcute analogii între semnele zodiacale şi o ţară întreagă. Egiptul era pus sau sub semnul Taurului (deoarece este facilitată agricultura); sau sub semnul Vărsătorului (datorită revărsărilor anuale ale Nilului. Chaldeea era dominată de Berbec, căci după cum se afirma, Berbecul fiind primul semn, Babilonul este prima cetate din lume, cultural şi ca vechime. La Roma domnea Balanţa, semnul justiţiei - Pax Romana şi a guvernării mondiale a latinilor. Aceste idei au lăsat urme pe monumentele oficiale, ca şi pe monedele ţărilor respective. Moneda siriană din timpul lui August, purta efigia Capricornului; regatul Comagen bătea monedă de aur cu Scorpionul; Săgetătorul era pe monedele din Singara; iar Palmira - care visa să devină o a doua Romă, imprima Balanţa. Tot analogice erau şi diversele denumiri date norului galactic: Cărarea Stăpânului Vieţii (America de Nord); Drumul Păsărilor - Lituania; Locuinţa visurilor - Pitagora; Coloana de lumină - Maniheeni; Drumul elefantului alb - Siam; Drumul Sf. Jacques - Catolicii; Drumul pelerinilor - Turcii; Drumul de paie - Sirieni şi Persanii. 3. Am văzut coincidenţele dintre fenomenele cereşti şi cele meteorologice, unde primele reprezentau cauzele celor din urmă. Astfel de coincidenţe sunt de găsit în toată astrologia. O anumită stea conduce la o

vedere incompletă şi chiar la orbire. Sirius oferă strălucite virtuţi militare şi întotdeauna o moarte eroică. Betelgeuse indică nemurirea; Vega din constelaţia Lyrei promite bogăţia; Pollux din Gemeni arată moarte datorită

tâlharilor; Algol este steaua asasinilor

stele, cele mai importante ,

numite şi stele regale, erau patru: Aldebaran (ochiul Taurului); Regulus (inima Leului); Antares (acul Scorpionului) şi Fomalhaut (capul Peştelui Austral) - depărtate cu 90 grade una în raport cu cealaltă. Ele reprezentau paznicii celor patru colţuri ale cerului şi toate preziceau o ascensiune socială rapidă, urmată de o prăbuşire zgomotoasă. Se spune că la naşterea lui Napoleon, un fulger a căzut din cea mai importantă stea regală - Regulus. Atunci s-a spus: iată motivul unei ascensiuni până la tronul imperial şi la o glorie neegalată, urmată de captivitate, decadenţă şi moarte pe o stâncă străină, la capătul lumii.

dintre

Fig.4 Monedă antică purtând simbolul constelaţiei Scorpionul.

In afara acestor valori intrinseci ale astrelor şi constelaţiilor, mai erau luate în calcul, poziţiile lor în momentul alcătuirii temei, precum şi unele faţă de celelalte. Prima casă era cea mai puternică; după ea urmând casa a 10a. Urma ca şi planetele care ocupau întâmplător în acel moment aceste case, să aibă o influenţă în acelaşi raport de forţe. Se mai lua în consideraţie domiciliul planetelor. Se presupunea că fiecare planetă are una din cele 12 zodii ale cerului ca locuinţă preferată. Atunci când se găsea în propria casă, îşi demonstra facultăţile şi influenţa ridicate la cel mai înalt nivel; când se găsea în casa opusă, puterea era redusă la minim; când se găsea deasupra orizontului, proprietăţile sale se exercitau ca atare; iar când erau sub orizont, aceste proprietăţi erau la 180 grade. - a ajuns cu timpul la fixarea unor domicilii diurne şi a altora nocturne,

12

pentru fiecare planetă.

Al treilea criteriu de interpretare era cel al aspectelor, adică al unghiurilor formate de razele luminoase pornite de la două planete şi având vârfurile pe pământ. Erau considerate cinci aspecte principale, după felul poligoanelor regulate rezultante din unirea planetelor pe cer. Aspectele doi şi trei erau considerate favorabile, aspectul 4 cam nefavorabil, 5 fatal, căci poziţia faţă în faţă duce la ideea de luptă; iar primul aspect ca neutru sau fericit, după caz. Să considerăm aspectul format de diferite zodii. Avem patru trigoane zodiacale, toate favorabile, deoarece unesc semne de acelaşi sex. Primul se numeşte trigonul de foc:

Berbec-Leu-Săgetător; al doilea, terestru: Taur-Fecioară-Capricorn. AL treilea uman: Gemeni-Balanţă-Vărsător şi al patrulea acvatic: Rac- Scorpion-Peşti. Se formează trei aspecte tetragonale puţin propice, alcătuite din semne de sexe diferite, opoziţia lor ducând la ideea de luptă. Găsim aspectul tropic: berbec-rac-balanţă-capricorn; aspectul simplelor: Taur-Leu- Scorpion-Vărsător; şi aspectul dublelor: Gemeni-Fecioară-Săgetător-Peşti. Avem doar două aspecte sextile, ambele propice. Aceste aspecte sunt opera magilor babilonieni şi asirieni care, ducând precizia şi mai departe, au împărţit fiecare semn în trei părţi egale, numite decani. Putem afirma aşadar că exactitatea măsurătorilor lor din epocile îndepărtate s-a socotit până la zece grade (a treia parte din 30 grade=lungimea unei zodii), sau chiar mai mult, până la trei grade, deoarece fiecărui decan îi distingeau capul, mijlocul şi coada. S-a mers apoi şi mai în profunzime: fiecare semn zodiacal era socotit ca fiind format din 30 de stele sau grupe de stele, ajungându-se astfel la împărţirea cerului în 360 de părţi, număr socotit mai târziu Kaballistic, rămânând peste veacuri până în zilele noastre. In Egipt s-a atribuit fiecărui grad un caracter fast sau nefast (101 părţi funeste şi 259 fericite); iar după cum Soarele, în mişcarea sa de revoluţie parcurge un grad pe zi, s-a ajuns repede la credinţa în zile faste şi nefaste. Dacă tuturor acestor elemente le adăugăm presupunerea că un astru are o influenţă mai mare când urcă pe bolta cerească decât atunci când coboară, că o planetă este mai activă când are o mişcare directă decât când este retrogradă, şi că este la maxim când staţionează, avem o imagine aproape completă a metodelor întrebuinţate în cereasca artă himerică. Când un rege are în tema natală un Marte staţionar, va fi întotdeauna învingător; dacă o prinţesă sau o curtezană îl are pe Venus staţionar, va avea o căsătorie strălucită, putând ajunge pe tron. Un bărbat care îl are pe Venus retrograd, este sortit ruşinii, fiind sfătuit să nu se însoare.

Medicina astrală

Ca şi ramura juridică, în astrologia medicală metodele sunt aceleaşi:

analogia, simbolul, coincidenţa. Tot simbolică a fost împărţirea corpului în două jumătăţi. La bărbaţi,

13

partea dreaptă şi în special ochiul drept aparţin Soarelui, în vreme ce partea stângă şi ochiul stâng, Lunii; în femeie, găsim contrariul. In Germania planta numită Zinnkraut (fără a fi câtuşi de puţin medicinală), a

fost secole întregi întrebuinţată de către medici drept leac împotriva bolilor provocate de Jupiter sau pentru organele aflate sub influenţa acestei planete - deoarece zincul este simbolul acestui astru. Ceea ce se petrece pe cer în primele zile după naştere, s-a presupus prin analogie, că va corespunde primilor ani din viaţa copilului după regula: o zi = un an. Ierburile medicinale trebuiau culese la apariţia anumitor constelaţii,

cu care se stabiliseră analogii de nume, culoare sau formă. Medicamentele

trebuiau preparate şi administrate în funcţie de indicaţiile planetare, într-

un timp propice. Iată câteva exemple:

Ştiind că intestinele sunt comandate de astrul nopţii, dacă Luna

străbătea o zodie rece şi umedă - cum ar fi Vărsătorul, era nimerit să fie administrate purgative, deoarece se spunea că sucurile diuretice şi laxative ale corpului, pot acţiona în aceste momente mai uşor. Dacă Luna

se află în semnul unui animal rumegător - Capricornul, Berbecul, Taurul,

pacientul va avea colici. Dacă Saturn sau Jupiter sunt în conjuncţie cu

Luna, să nu se dea nici un purgativ, deoarece acţiunea calmă şi temperată

a acestor planete anulează efectul medicamentului. Desigur, acest

raţionament nu era obligatoriu şi deci universal. Claudius Polemaus, al

doilea astronom al antichităţii ca însemnătate, recomanda contrariul:

purgative în timpul conjuncţiei.

Fig.7 Din cele mai vechi timpuri, diferitele părţi ale corpului omenesc

au fost asociate constelaţiilor zodiacale sau planetelor aferente acestora.

Această ilustraţie arată că Berbecul - primul semn zodiacal, are influenţă asupra capului; Taurul asupra umerilor; Gemenii asupra mâinilor, ş.a.m.d. In astrologia medicală, doctorul se orienta pentru vindecarea bolilor, după

studiul constelaţiei şi al planetelor corespunzătoare organului bolnav.

Cura balneară era de asemenea supusă astrelor. George Pictorius (1500-1569) a fost un medic vestit care a criticat insistent toate

superstiţiile şi vrăjitoriile în afara astrologiei, tratată ca ştiinţă, susţinând

nu se facă băi în al treilea an după o eclipsă totală, iar în anii bisecţi să

nu

se facă deloc. Dealtfel, anii de 365 de zile, erau consideraţi ca nefaşti

fecundităţii şi creşterii copilului. Galien, celebrul medic grec al antichităţii, care practica la Roma, îi depăşea pe ceilalţi prin celebritate datorită cunoaşterii astrologiei. Iată un alt exemplu. Se credea că mersul unei boli este asemănător fazelor lunare. Cum în a 20-a zi după luna nouă se încheie ultimul pătrar, iar luna merge către dispariţie, identic, a 20-a zi a unei boli grave era socotită ca zi critică. Galien, făcând o socoteală mai exactă, găsi că Luna scade mai ales în a 21

a zi şi deci propuse ameliorarea metodelor medicale, recomandând

această zi ca punct de orientare în evoluţia bolilor. Pentru suferinţele cronice, Galien îl găseşte vinovat pe Soare. Pentru a nu pomeni decât despre cei mai mari, îl amintim pe Averoes, cel mai celebru medic şi astronom al arabilor (Liber de Diebus Criticis),

14

care oferă sfaturi noi; şi pe Theophrast Bombart von Hohenheim (1493- 1541), renumitul Paracelsus al Renaşterii, pe care nici congresele actuale de medicină nu uită să îl pomenească şi să-i comemoreze centenarele. Primul consideră că o conjuncţie şi în special o eclipsă la începutul bolii este un semn negativ, în vreme ce opoziţia, nu are nici o influenţă. Cât despre Paracelsus, cu toate meritele lui unanim recunoscute, de reformator şi părinte al medicinei moderne, are partea lui importantă de credinţe şi practici astrologice şi alchimice.

Un cuvânt astrologic intrat în medicină este boala influenţa, care arată

epidemia pricinuită de ploile de meteoriţi căzute în 1611.

Capitolul 3. Chaldeea, leagănul astrologiei. Condiţii favorabile. Superstiţii multiple. Rudimentele ştiinţifice absolut necesare predicţiilor. Magia. Religia. Evoluţia şi istoricul astrologiei

A vorbi despre naşterea astrologiei pe şesurile Mesopotamiei,

înseamnă a cerceta însăşi începuturile acestei arte în general, deoarece mărturia unanimă a antichităţii greco-romane, scrierile ebraice şi arabe nu ne lasă să alegem decât între două ţinuturi: Egiptul şi Chaldeea. Unitatea doctrinară şi metodologică între credinţele celor două hotare nepermiţând să se admită o încolţire şi o creştere independentă, alegerea cea mai potrivită şi recunoscută astăzi este în favoarea Chaldeei (în lumea greco- latină, numele de chaldeeni era sinonim cu cel de astrologi, atât de mare era prestigiul ştiinţei şi vechimea meşteşugului lor.) Mulţi factori au conlucrat pentru a preface lunca dintre Eufrat şi Tigru într-un mediu de cultură microbian-astrală: orizontul larg şi plat, atmosfera transparentă şi senină, ocupaţia locuitorilor - nocturnă şi pastorală, înclinaţiile pământenilor superstiţioşi şi neliniştiţi. Un astronom german, Arthur Krause scria că în nopţile senine astrele strălucesc atât de tare, încât pe acele meleaguri corpurile aruncă o umbră slabă, când se înalţă Venus, pe timp de Lună Nouă. In cursul zilei, arşiţa era atât de mare încât oamenii dormeau prin case, ascunşi de teribilul zeu al focului şi al morţii. Viaţa fiind uşoară, păstorii îşi scoteau noaptea turmele pe câmpie, se culcau pe ierburile înalte şi fără grija zilelor următoare (fertilitatea Mesopotamiei rivalizează cu cea a Egiptului. Istoricul Berose afirmă că

acolo era singurul loc de pe pământ, unde grâul creştea spontan, fără arat şi semănat, iar palmierii dădeau fructe mari şi dulci.) lăsau ca privirile să mângâie miile de diamante, rubine şi smaralde ale bolţii; ca mintea să înţeleagă drumurile “oilor scăpate din turmă ale păstorului lor ceresc”- sumerienii credeau că stelele sunt o turmă de oi ce pasc liniştite pe câmpul cerului, Luna este păstorul lor, iar planetele, din cauza drumurilor neregulate, oile scăpate care aleargă).

O! Către astrul cel blând al nopţii, către ceea ce luminează fără să

ardă, către buna şi veşnic schimbătoarea Lună, se ridicau mai întâi imnurile de slavă şi de recunoştinţă. Ea trebuia să troneze în fruntea

15

tuturor zeităţilor ce se ocupau de soarta Asiriei şi Chaldeei. Ceilalţi zei sunt cruzi şi răzbunători; lumea se fereşte de ei sau îi înduplecă prin rugi şi jertfe. Dar câţi zei sunt? Câte spirite rele pândesc, câte duhuri necurate atacă neîncetat? Peste tot pământul se găsesc demoni, dar aici în Babilon sunt fără de număr, etichetaţi şi încolonaţi după rang şi merit într-o ierarhie rigidă, fiecare cu atribuţiile şi specialităţile lui. Pentru toţi zeii, bietul babilonian trebuie să poarte de grijă; pentru fiecare demon trebuie să atârne de gât, de mâini, de mobile, sau să coasă de haine câte o piatră,

o statuetă, o amuletă sau un fetiş care să-l apere, să-l ajute în lupta de

fiecare zi cu nevăzutul. Vânturile usucă şi ard; la fereastră se atârnă iar sub pragul uşilor se îngroapă figurile zeităţilor respective pentru apărare.

Trăsnetele, inundaţiile, incendiile, epidemiile se ţin lanţ; incantaţiile împotriva lor trebuiesc citite regulat, filtrele descântate şi băute la ora potrivită. În faţa atâtor zei răi, demoni, vampiri care ridică morţii din morminte; faţă de boli şi deochi, fiecare se întreabă la ce se poate aştepta pentru restul vieţii. Cu timpul, mulţimea sfaturilor care trebuiau urmate pentru a scăpa de influenţele negative, presupuse a veni din toate părţile, făceau

viaţa atât de încurcată şi greoaie, încât nu mai lăsau omului din popor nici

o libertate, iar spiritului nici o descătuşare. Toate felurile antice de ghicit au fost practicate aici: aurispices, auguri, captomancie, brontoscopie, arta fulgurală după naşteri

monstruoase, după zaruri, după vise, foc, apă, pietre, cutremure, nori,

. Dar în această imensă grădină de buruieni, spinul cel mai înalt

rămâne cu siguranţă astrologia. Aprinderea focului şi descoperirea roţii sunt primele şi cele mai însemnate invenţii din întreaga civilizaţie. Ei bine, o descoperire de aceeaşi valoare în ordine spirituală a fost făcută de om, când şi-a dat seama că Soarele care apare în mijlocul vâlvătăilor roşii de dimineaţă, este acelaşi astru cu cel care s-a pierdut cu o seară mai înainte după crestele munţilor, sau s-a înecat în apele oceanului. Această banalitate de azi a reprezentat la început un salt de la mit la ştiinţă. Primitivii se rugau să înduplece un Soare nou să apară şi să le lumineze ziua, iar vechii Hiberieni erau convinşi că cine aude ascuţit, poate prinde sfârâitul pe care îl face astrul, când se stinge seara în mare. Cu Luna, lucrurile stăteau şi mai limpede: când se termina descreşterea după noaptea de întuneric, apărea o geană blondă, care nu putea fi a astrului mort, ci al unuia nou născut, al unei Luni Noi. In privinţa identităţii dintre Luceafărul de seară şi cel de dimineaţă, aceasta a fost recunoscută cu greu, după acumularea multor cunoştinţe astronomice. Când aceste praguri au fost trecute, când au fost deosebite astrele fixe de cele mobile, oamenii s-au putut ridica de la astrolatrie la astrologie, căci de la adorarea astrelor zei, până la concepţia zeilor aştri, a fost un drum de străbătut. Pe un plan paralel cu dezvoltarea cunoştinţelor astrologice şi-a croit calea, în această vale a superstiţiilor, doctrina şi practicile magiei. Deoarece atât astrologia cât şi magia reprezentau forma activă a relaţiilor omului cu natura, ele reprezentau manifestarea spiritului ştiinţific înnăscut al rasei umane, şi prin aceasta însuşi titlul de glorie al civilizaţiei ninivo-

fum

16

babiloniene faţă de contemporaneitate. Când efecte miraculoase erau obţinute pe căi pământeşti (chimice, fizice sau medicale), magia era numită albă sau naturală; când instrumentul întrebuinţat era spiritul diavolului, magia se numea neagră sau demonică. Chaldeenii mai

practicau magia teurgică, a relaţiilor forţate cu spiritele superioare. Cu toate că persanii au furat magia de la asirieni, i-au dat o atât de mare atenţie, răspândind-o în acelaşi timp, încât numele preoţilor lor “Magos” a trecut asupra întregii dogme. Unul dintre spectacolele cele mai impresionante, pe care preoţii magi şi în special la început şeful cultului- Zoroastru, îl făceau înaintea regilor şi al poporului uimit, era ca pe timp de furtună, să aprindă jertfele cu ajutorul focului ceresc. Se crede că ei aşezau sub altar o masă mare de metal şi înălţau o vergea metalică, atrăgând trăsnetul. Această vergea este originea baghetei magice de azi. Cel mai vechi “Cod Magic” găsit, este al anticilor asirieni, transcris în sec. al 7lea, pe timpul lui Asurbanipal, din vechea limbă accadă, în asiriană. Originalul, din timpuri imemoriale, păstrat în vestita bibliotecă a nu mai puţin faimoasei şcoli sacerdotale din cetatea Erech a Chaldeei, era compusă din trei cărţi. Cea dintâi având titlul “Spiritele rele”, cuprindea formulele de conjuraţie şi imprecaţie menite să-l ferească pe om de acţiunea periculoasă şi funestă a diavolilor; a doua, reprezenta o culegere

de descântece, având puterea să îndepărteze demonii bolilor, vindecându-

i pe suferinzi; a treia, cuprindea imnuri vrăjite, cu puteri supranaturale,

care acţionau obligatoriu asupra zeilor. Acesta este dealtfel, caracterul esenţial şi specific al magiei faţă de religie, al incantaţiei faţă de rugăciune. Una reprezintă o supunere şi o cerere umilă a omului faţă de spiritele superioare, pe când cealaltă semnifică o cutezanţă şi o acţiune a

omului de a supune cu forţa zeităţile voinţei sale. Toate imnurile din cartea

a treia se termină prin cuvântul magic Hakama (în vechea limbă

accadiană), care s-a tradus în asiriană prin “amanu” şi de unde vine

probabil “amin”. Magia de la perşi trece la indieni (la care găsim codul magic ATHARVA VEDA) şi la evrei (Solomon, cu ajutorul unei inscripţii de pe un inel “supunea îngerii şi toate forţele naturii”, iar Noe şi Cham se crede că erau iniţiaţi), de la egipteni la greci şi romani; de la evrei la arabi (Coranul, acceptă magia albă, condamnând-o numai pe cea neagră). Astăzi ea nu a murit, numindu-se spiritism. Religiile nu pot admite să li se încalce domeniul. De aceea, magia nu a fost admisă decât de credinţele transcendentale ale popoarelor primitive

şi barbare care nici nu constituie adevărate sisteme religioase. Se poate

spune mai degrabă că asiro-babilonienii au avut un sistem filosofic “fatalist-astral’, decât o religie pură, în înţelesul actual al cuvântului. Deoarece drumul stelelor şi al planetelor este constant, etern şi invariabil, omul nu poate îndupleca zeităţile la milă şi concesii. Soarta este determinată de la început, irevocabilă, şi orice rugăciuni sunt de prisos. Insă omul poate ghici decretele zeilor prin horoscoape şi să-şi impună voinţa cu forţa prin magie. Aici trebuie căutată originea unor sisteme filosofic de mai târziu ca cea a stoicilor. Oamenii din alte timpuri au crezut (prof. Andre Lefevre: La Religion, 1892) în : 1-Zoolatrie (cultul direct al animalelor: foca, balena, la eschimoşi;

17

pisica, boul Apis, la egipteni); 2-Mitologie zoologică (fauna ideală: elefantul alb, caii lui Achile, licornul); 3-Fytologie (cultul lumii vegetale: bradul de crăciun, la germani, arborele cosmologic, în India); 4- Litholatria (cultul lumii minerale: piatra de la Kaaba, aeroliţi, dolmene); 5-Hidrolatrie (cultul apei, al izvoarelor, fluviilor, mărilor, Gangele, Nilul); 6-Pyrolatrie (divinizarea focului: cultul Vestei, Prometeu); 7-Animismul: a-viaţa morţilor:

umbra, fantoma, dublul sufletului, transmigraţia, metempsihoza; b-ritul funeraliilor: mormântul, mausoleul, cenotaful, cremaţiunea, mumificarea, obiectele ce se îngroapă, masacrele cailor şi a servitorilor la mormântul nevestelor; c-Inania Regna: călătoriile în împărăţia morţii, Raiul, Infernul, Purgatoriul-Prometeu, Iştar, Virgil; d-cultul strămoşilor: manii, penaţii, larii, lemurii; e-spiritele: geniile latine, îngerii creştini, zânele, piticii munţilor; f- apoteoza fictivă (odată ce omul a conceput zeul, îi creează un cult, o naştere, o viaţă şi o moarte. De exemplu Bel, zeul cerului, şi-a tăiat capul pentru a crea lumea, a devenit rege pe pământ şi a construit un templu, Ba-bel, domnind în cetatea Ba-bel-on = poarta zeului; i se poate vedea chipul în statuia din altar şi i se arată mormântul): Bel, Votan, Bachus, Hercule; g-apoteoza reală: Confucius, Budha, Mahomed; h-Astrolatrie:

corpurile cereşti sunt puteri ale naturii, zeii înşişi). In sistemul astronomic religios creat de chaldeeni, interpenetrarea celor două componente a fost completă, în ambele sensuri. Forţele naturii, sub care îşi trăiau viaţa, au fost venerate direct ca zeităţi, personificate în astre, şi reciproc, astrele eterne, cu mişcările lor regulate, nu erau doar exteriorizarea cea mai strălucită a puteri divine, ci divinitatea însăşi (ideograma corespunzătoare noţiunii de zeu, este o stea, iar cea a unei stele, este acelaşi semn, repetat de trei ori). Pe atunci cerul era foarte aproape de om, iar omul vecin cu astrele. Acum 6.000 de ani, la confluenţa Tigrului cu Eufratul, locuiau neamurile paşnice ale aborigenilor: sumerienii şi acazii. Cam între 2300- 2250 î.e.n., au năvălit peste ei dinspre vest triburile semitice, iar dinspre est războinicii elamiţi. Credinţele astrale ale învingătorilor s-au amestecat cu zeităţile întunecate ale etnicilor, iar religia nouă a chaldeenilor, poartă pecetea celor două origini. Panteonul chaldeean (adoptat aproape fără nici o modificare de asirieni), a fost unul dintre cele mai complicate şi mai bogate din întreaga istorie umană. In linii mari, poate fi rezumat cam aşa: Zeul suprem, primul, necreeat, dar nu fără început, principiul unic din care se trag toţi ceilalţi zei, este Ilu (în vechea accadă - “sursa tuturor”). In al doilea rând venea o treime a unor forţe divine, egale ca putere între ele, manifestări exterioare şi sensibile ale lui Ilu (dublate fiecare de câte o femelă); Anu (apa, zeul peşte ) = haosul, materia necreeată, timp şi spaţiu; Nuah - focul = inteligenţa ce însufleţeşte materia şi o face fecundă; Bel sau Baal - pământul = demiurgul care ordonează materia şi inteligenţa, creând lumea organizată. Urma o a doua triadă, a unor zei vizibili: Sin, fiul lui Bel, zeul Lună (secera luminoasă a cornului lunar era privită ca simbolul vieţii, iar partea lipsă ca imaginea morţii, pe câtă vreme, creşterea şi descreşterea fazelor, ca lupta vieţii cu moartea), patronul marelui oraş Ur; Shamash, fiul lui Nuah, zeul Soare; Bin, fiul lui Anu, zeul atmosferei - alţii cred că în loc de Bin, triada se completa cu Iştar. Toţi trei sunt bărbaţi

18

căsătoriţi cu copii. Vin apoi cei cinci zei planetari: Adar - Ninurtu sau Ninib - Saturn, simbolizat printr-un taur, domnitor în împărăţia morţii, întunecat, fioros, corespunzător unor bătrâni dintr-o familie. Marduk - Jupiter (faţa vizibilă a lui Bel), venerat mai ales în Babilon; Nebo - Mercur, zeul negustorilor, patron al oraşului Borsippa, reprezenta în familie copii; Iştar - Venus, privită ca un porumbel (bărbat când apare dimineaţa, femeie seara, încearcă să-i seducă pe muritori, având un număr nesfârşit de iubiţi), o reprezenta pe soţie. Nirgal (cel cu piciorul mare) - Marte, înfăţişat ca un leu era zeul războiului, patron al oraşului Kutha, îl reprezenta pe soţ. Cunoaştem din mai multe surse istoria sfântă a popoarelor mesopotamiene: povestea creaţiei, a potopului, coborârea lui Iştar în infern, legile lui Marduk, ierarhia zeilor. Este izbitoare asemănarea dintre tradiţiile babiloniene şi cele ebraice referitoare la potop. Iată cum redă preotul istoric Berose sec 3 îen., versiunea chaldeeană. Zeii decid distrugerea primilor oameni, fiind nemulţumiţi de purtările lor rele. Zeul apelor Ea, una dintre cele trei personificări ale lui Anu (fiecare persoană a primei triade era privită la rândul ei ca o sfântă treime), primeşte ordinul să pună în practică potopul la solstiţiul de vară. Acesta, nemulţumit, îi ripostează lui Enil, zeul pământului şi cel care propusese potopul: “O, tu înţeleptule printre zei, eroule! Cum de nu te-ai gândit mai mult şi ai cerut potopul?” Obligat însă să se supună, Ea trădează secretul lui Utnapishtim, respectiv Noe, pentru a-l salva. Acesta construieşte o mare arcă, în care îşi îmbarcă toată familia precum şi tot soiul de animale. După 7 zile (conform tradiţiei asiriene, diluviul a durat 6 zile şi 6 nopţi, iar într-a 7-a, apele au scăzut puţin până la vârfurile munţilor), arca s-a împotmolit în vârful unui munte, iar de pe corabie au fost trimişi pentru cercetare un porumbel şi apoi o rândunică, care s-au întors, fără să găsească nicăieri pământ. La sfârşit, după debarcare, Utnapishtim, pentru a mulţumi, jertfeşte animale pe un foc acru, al cărui fum “Ii atrase pe zei precum mierea pe muşte” (după povestea biblică, mai nouă decât cea chaldeeană, potopul a început la echinoxul de toamnă şi a ţinut 40 de zile). După cei 12 mari zei enumeraţi mai sus, urma o armată de zeişori cu ierarhie stabilită, servanţi ai superiorilor lor. In faţa atâtor zei (un rege asirian pe la 800 îen., a numărat peste 7.000 zei şi genii) fiecare era venerat cu precădere în oraşul în care era ales ca patron şi în templul în care se credea că locuieşte, dar unitatea ţării era cu neputinţă de realizat. Marele lor rege Hamurabi, înţelese că doar impunând pe unul dintre zei ca suveran al celorlalţi, poate determina ca cetăţile să depindă şi material de casa zeului suprem. Marduk, zeul Babilonului, reşedinţa lui Hamurabi, trebuia impus celorlalţi. Cum Bel-domnitorul poseda conform tradiţiei tablele destinului, s-a inventat o legendă ad-hoc. Marduk, învingându-l în luptă pe zeul haosului Timat (Timat a fost tăiat în două şi prin aceasta cerul a fost separat de pământ), a fost recompensat într-un consiliu al zeilor supremi prin păstrarea asupra-şi a secretului viitorului) într-o formă mai simplă s-a răspândit zvonul că Marduk este tot o faţă a lui Baal). Regele Hamurabi, luând-o cu mult înainte lui Moise, scrise tablele legii, intră cu pompă în templu, declară că i le-a dictat Marduk şi porunci să fie respectate de toate cetăţile. Iată cum astrologia - cu ajutorul tablelor viitorului, cele atât de râvnite de toată lumea - puse umărul la unitatea

19

Chaldeei. Chiar în cursul istoriei Imperiului Asiro-Chaldeean, astrologia a trecut printr-o dublă evoluţie: una de ordin social, iar a doua de ordin metodologic; evoluţie care s-a accentuat în decursul secolelor următoare. Social, astrologia a pornit de pe treptele tronului şi din altarele cele mai sfinte ale Babilonului, pentru a coborî treptat dar sigur, până în praful bâlciurilor şi până la biletele trase de papagali. Metodologic începe în preistorie, din empirică, transformându-se în ştiinţifică, odată cu marii astronomi ai antichităţii şi decade în noua epocă într-o rutină fără legătură cu cerul, axându-se doar pe consultarea efemeridelor şi pe interpretarea lor după regulile clasice (care nu mai corespund situaţiei reale datorită precesiilor echinocţiilor) şi visează astăzi să fie recunoscută drept ştiinţă pură. Să urmărim de-a lungul veacurilor această democratizare treptată şi acest repetat cameleonism metodologic, pornind de la leagăn - adică din Chaldeea. Izvoarele cunoaşterii sunt scrierile istoricilor greci şi romani (în special Diodor din Sicilia, Herodot, Cicero, Macrob), descrierea lui Daniel - cel pomenit în Biblie ca sclav în captivitatea babiloniană, monumentele, inscripţiile, arhivele şi bibliotecile dezgropate în Mesopotamia - scrise pe tăbliţe plate, pătrate, din argilă arsă. Cărămizile încă nu erau uscate când erau zgâriate pe ambele feţe, având litere formate din cuie ( scriere cuneiformă), mici şi foarte dese (descifrarea acestora a survenit numai în urma eforturilor continue şi a geniului unor hinsks, Sir Henri Rawlinson şi M. Oppert). Fiecare tăbliţă era numerotată, aidoma paginilor unei cărţi. Mai multe “coctile laterculi” - cum le numea Plinius scrise în continuare, se poate spune că formau o carte. Din Mesopotamia până în Egipt au fost dezgropate foarte multe astfel de tăbliţe; doar într-o singură sală - cea a lui Asurbanipal - a palatului din Ninive, s-au găsit aproape 10.000. Cele mai vechi tăbliţe, sunt situate la mai puţin de un secol după potop - circa 4.000 î.e.n. (cele mai noi dintre acestea sunt din sec 2 e.n.; iar prima tăbliţă a fost adusă în Europa în 1851). In afara aspectului dual al limbii cuneiforme - cel babilonian şi cel ninivic (fiecare cu formele sale arhaice şi moderne), preoţii aveau o scriere hieratică prin care transmiteau urmaşilor lor, cunoştinţele ştiinţifice secrete, câştigate cu trudă. Biblioteca palatului din Ninive, clădit de marele şi înţeleptul Asurbanipal (acest rege al Asiriei - 668-626 î.e.n. - se lăuda şi pe bună dreptate, că ajunsese maestru în arta scrierii; cel ce putea citi şi scrie, ajungea administrator de templu, preot sau judecător) era cea mai bogată (toate templele din marile cetăţi aveau biblioteci; în special cea din Ur era cea mai veche - Erech din Biblie sau Orchoe al geografilor greci; de asemenea în Ssipara - oraşul cărţilor, Eridon şi Babilon), cuprinzând tratate de gramatică, istorie, drept, mitologie, istorie naturală, astrologie. Se ştie că 4.000 dintre acestea şi anume acelea care tratau despre ştiinţa cerului, reprezentau compilarea unor texte mult mai vechi, scrise pe timpul lui Sargon I - circa 38oo î.e.n. (care la rândul lor se bănuieşte că ar reprezenta copii ale altor scrieri şi mai vechi). Această colecţie de aproximativ 25.000 de texte şi preziceri astrologice (dintre care 300 de tăbliţe care se află la Muzeul Britanic din Londra, au fost traduse şi publicate de R. C. Thompson: “The Reports of

20

the Magicians and Astrologers of Niniveh and Babylon”, London, 1902, 2 vol. în 8), este cea mai veche operă scrisă cu caracter ştiinţific din Asia; la fel după cum în Egipt cel mai vechi document scris - papirusul Rhind este tot o lucrare ştiinţifică. O parte a tăbliţelor cuneiforme conţin interpretări de acest fel: “când Luna nouă poartă o coroană albă, regele va avea dominaţia asupra altor popoare”; altele sunt rapoarte strict ştiinţifice, care menţionează punctele cardinale, reproduc desene ale constelaţiilor (se cunoşteau chiar din acel timp 10 dintre cele 12 case zodiacale, pe care le regăsim şi în alegoria celor 10 regi antediluvieni); momentul răsăritului aştrilor, opoziţiile, conjuncţiile şi ocultaţiile. Babilonul a fost cea mai veche cetate din lume (antichitatea credea că a existat chiar şi înainte de potop) şi principalul focar de cultură din Asia. Tradiţia biblică se împleteşte cu cea chaldeeană, când susţine că după potop fiii lui Noe - Sem, Kcham şi Jafet - au hotărât să ridice în oraşul lui Bel un turn până la ceruri, pentru a putea scăpa de vreun eventual nou flagel. Atât acest templu, cât şi casa şi mai târziu mormântul zeului, au existat într-adevăr şi este puţin probabil să fi avut altă utilitate decât ca observator astronomic şi implicit astrologic. Se cunoaşte forma şi mărimea turnului Babel din descrierea lui Herodot (1,181), ca şi din cele scrise pe o tăbliţă din anul 229 î.e.n. Lângă “Calea Sacră” a procesiunilor se ridicase un postament dreptunghiular de piatră - cu trepte, lung de 2190 picioare şi lat de 1200 picioare. In mijlocul lui se înălţa turnul cu 7 etaje, având baza pătrată cu latura de 600 picioare; fiecare etaj era mai mic decât cel de dedesubt, având latura pe jumătate şi era lucrat din cărămizi neuscate, îmbrăcate cu altele finisate în diferite culori simbolice ale celor 7 planete, fiecare etaj fiind dedicat câte unuia dintre cei 7 zei planetari. Deasupra ultimului etaj, se înălţa o capelă la care se ajungea urcând o scară exterioară în spirală, care începea dinspre răsărit. “In turnul superior este un mare sanctuar şi în acest sanctuar un mare pat bogat împodobit, lângă care se află o masă de aur. Nu se vede nici o statuie. Nimeni nu-şi petrece acolo noaptea, în afara unei femei din ţinut, desemnată de zeul însuşi, după cum afirmă chaldeenii care sunt preoţii acestui zeu” (Herodot).

Fig.8 Turnul Babel - încercare de reconstituire a lui Eckhard Unger.

Faţă de această mărturisire şi ţinând seama de atribuţia de astrologi a preoţilor chaldeeni, putem afirma cu încredere că acolo sus, unde se vedea bine orizontul, era făcut horoscopul nou născutului, pe masa de aur. In fiecare nou an venea la Etemenanki (numele chaldeean al turnului), pe calea sacră, procesiunea solemnă a marilor demnitari şi a clerului, pentru a-i aduce lui Marduk omagiul meritat de toţi ceilalţi zei; se executau rugi şi libaţiuni, se jertfeau vite; iar marii preoţi consultând cerul, dădeau pronosticul pentru tot anul care începea.

Astfel de turnuri numite şi zigurat-uri - pure observatoare ca şi Etemenanki - se înălţau în preajma tuturor templelor mari; preoţii care erau oficianţii planetelor, erau şi astronomi, iar oracolele lor cuprindeau date ştiinţifice. Nu este nici o mirare că cei care domneau în Babilon şi Ninive nu puteau călca ordonanţele lor categorice. Când după scurgerea

21

timpului şi sub loviturile năvălitorilor în Babilon, Etemenanki se nărui, preoţii astrologi au comandat regilor - prin gura lui Marduk - reconstrucţia venerabilului templu. Nabopolasar - fondatorul imperiului neobabilonian, încearcă, fără să poată reuşi, reînălţarea măreţului turn de peste 200 m. Mai târziu, Alexandru cel Mare - cuceritorul inegalabil, se plecă umil în faţa cererilor chaldeene. Peste 10.000 de sclavi curăţară timp de 2 luni cărămizile căzute prin preajmă, dar moartea neaşteptată a împăratului macedonean puse capăt ultimei încercări de înviere a turnului Babel.

Fig.9 - Magii astrologi chaldeeni studiind mersul unei comete, de pe treptele turnului Babel.

Cel ce putea prezice o eclipsă în acele vremuri, putea fi bănuit că are puterea de a o produce; rangul lui nu poate fi decât foarte înalt printre ceilalţi muritori, căci zeii înşişi le destăinuiesc secretele; marii pontifi ai templelor, sunt prinţi de sânge regal, preoţi, cărturari ce scriu analele imperiului, iar ştiinţa cerului se învaţă cu sfinţenie în şcolile de lângă zigurat. Deoarece numele lui Nabopolasar (în traducere: zeul Nebo să-şi protejeze fiul), ca şi aproape toate numele regilor au un înţeles sideral- religios, putem presupune că odată cu horoscopul se decidea şi numele moştenitorului prezumtiv al coroanei. Astfel avem: Salmanasar - zeul Salman favorizează; Asarahadden - zeul Asur a dat un frate; Sennacherib - zeul Sen şi-a înmulţit fraţii; Nabucodonosor - zeul Nebo să protejeze coroana; Asurbanipal (Sardanapal) - zeul Asur şi-a format un fiu. Acest privilegiu al astrologilor chaldeeni este regăsit mai târziu în China şi Japonia. Astrologia a avut întotdeauna o aripă ocrotitoare faţă de surioara ei mai plăpândă - astronomia, ea fiind firul nevăzut pe care s-au înşirat primele perle ale ştiinţei, precum şi cele dintâi acte istorice ale orientului. Istoria Chaldeei este istoria astrologiei. Principalele date din istoria asiro- babiloniană sunt fixate în cronologia generală pe baza notării unor eclipse sau fenomene observate de către magii turnurilor zigurate. După notificarea lăsată de babilonieni asupra unei eclipse a planetei Venus, în al 6-lea an al domniei lui Amizaduga, s-a calculat că prima dinastie amorheană din Babilon a început la 2105 î.e.n. (cu Hamurabi) şi de aici s-a stabilit o întreagă reţea de date anterioare şi posterioare acestui eveniment. După clădirea turnului Babel - care nu avea rival în vechime şi mărime, poate doar prima piramidă a Egiptului (ambele construcţii astronomice) - trebuie să ne oprim asupra tratatului “Lumina Lui Bel’ de pe timpul lui Sargon I, operă de asemenea siderală, înainte de a ajunge la prima dinastie a Babilonului, creată de marele Hamurabi, sub sceptrul căruia au fost contopite provinciile din sudul Mesopotamiei, prin celebra lovitură de maestru (diplomatico-astrologică) a codicelor lui Marduk. Codicele - regăsit la Suza, în 1901, cu toate cele 282 de articole ale sale, are mari asemănări cu decalogul lui Moise, pe care îl precede cu 6 secole. Ambele au fost declarate ca inspirate de zeul suprem conducătorilor de popoare; ambele au fost gravate pe tăbliţe şi prezentate cu pompă în faţa poporului, având un conţinut moral şi un scop politic. După ce Hamurabi,

22

prin crearea legendei cu victoria lui Marduk - Bel, îi confer[ acestuia întâietatea asupra celorlalţi zei şi anunţă în prologul codicelor sale că zeul are o domnie eternă în Babilon, asigurând cu atenţie stabilitatea în viitor a capitalei sale. După ce face ordine în cetatea zeilor şi în casele oamenilor, monarhul reformează calendarul, rezervându-şi dreptul de a intercala la nevoie o a 13-lea lună, pentru a restabili valoarea anului. Începând cu 1500 î.e.n., cultivarea continuă a ştiinţelor şi artelor în Babilon a adus în mod natural rafinarea, îmblânzirea moravurilor şi scăderea virtuţilor militare; iar bogăţiile ce se strângeau necontenit au deschis pofta popoarelor vecine. Către 1300 î.e.n., statul babilonian este atacat, învins şi făcut vasal de către asirieni, locuitorii din nord. Tiglatfalasar al doilea -700 î.e.n.- marele cuceritor al tânărului, crudului şi războinicului popor asirian; învingător de la Marea Caspică până la porţile Indiei şi de la hotarele Egiptului până în deşertul Arabiei, cel căruia la Damasc 25 de regi prizonieri i s-au închinat, nu putu să se mulţumească numai cu vasalitatea Chaldeei. El şi-a jurat distrugerea totală a duşmanului. O luptă fără milă s-a încins între nord şi sud, între forţa brutală şi disperarea celor ce-şi apărau existenţa. In mai puţin de 100 de ani, dreptatea ca şi puterea ocultă a culturii, îşi spuseră cuvântul. Babilonul mai avea pe tronul său dominaţia dinastiei asiriene, dar jugul era uşor: învingătorii au luat de la învinşi credinţele, religia, ştiinţa şi obiceiurile. Ultimul dintre marii cuceritori asirieni - Asurbanipal, ajunsese destul de rafinat pentru a ordona construcţia unui nou palat regal mai mare, mai încărcat de statui decât cel dinainte, în care nu a uitat să se asigure o încăpere mare, pentru păstrarea bibliotecii ce se adunase la Ninive. Odată cu apogeul imperiului, vechea bibliotecă începută pe timpul lui Sargon I, ajunsese la cea mai mare dezvoltare. Shamash - mitu - ubalit, cel mai tânăr frate al marelui rege era astrolog; când cel de-al doilea frate, suferind avu nevoie să întreprindă o călătorie, monarhul ceru avizul astrologilor; însuşi Asurbanipal se mândrea că putea citi şi scrie cu uşurinţă. Din acel moment - circa 600 î.e.n., învinşii pot fi liniştiţi: artele, ştiinţele şi astrologia vor înflori ca în vremurile bune de demult. Progresul făcut de studiul astrelor în secolele următoare este deosebit de important. Erau cercetate şi notate cu exactitate poziţiile Lunii şi orbitele aparente ale planetelor printre constelaţii, conjuncţiile lor cu stelele de mărimea I, momentele şi durata eclipselor; durata revoluţiilor siderale ale planetelor şi a Soarelui - aflând astfel valoarea anului şi ajungând la alcătuirea de efemeride perpetue. Drumul Soarelui a fost împărţit în 360 grade; ziua şi noaptea în câte 12 părţi - numite “orele babiloniene”; au creat săptămâna de 7 zile, după numărul şi numele planetelor (într-adevăr, s-a constatat că aceste fundamente ale ştiinţei au rămas valabile, încât nici revoluţiile - în special cea franceză din 1789, nu le-au putut înlocui). Se crede că ordinea zilelor din săptămână s-a fixat astfel: planetele au fost înscrise pe un cerc în ordinea presupus firească şi au fost citite din trei în trei. S-au introdus cicluri luni-solare, tot mai apropiate de adevăratele mişcări; s-a descoperit inconstanţa vitezei Soarelui pe ecliptică şi deci inegalitatea anotimpurilor. La moartea lui Asurbanipal - 625 î.e.n., cel plin de ştiinţă şi astronomie, Chaldeea a scăpat de sub dominaţia Asiriei şi o dinastie proprie, neo-

23

babiloniană, şi-a început domnia (625-539 î.e.n.). Cel mai strălucit conducător al acestei perioade a fost Nabucodonosor al II-lea, zis Cel Mare (606-562 î.e.n.), care credea în toate, dar cu predilecţie în vise. Cuceririle sale au fost măreţe, dar cea mai răsunătoare a reprezentat-o supunerea lui Israel la un an după urcarea sa pe tron. Regele Iuachim şi toată curtea lui au fost aduşi prizonieri, astfel începând faimoasa captivitate babiloniană a evreilor. In curând -587 î.e.n., nemulţumit doar cu atât efectuând o nouă expediţie în Palestina, spori considerabil numărul sclavilor. Printre ei se afla şi Daniel (căruia stăpânii i-au spus pe limba lor Belşaţar) învăţatul scriitor, de la care ne-au parvenit multe dintre informaţiile privitoare la acea vreme. Iată ce menţionează el într-un pasaj:

-Fig.10 Heptagonul stelat care prezintă ordinea zilelor din săptămână şi denumirea lor după planete. Pornind de la Lună - luni şi numărând din trei în trei, după cum arată săgeata, găsim pe rând: Marte-marţi, Mercur- miercuri, Jupiter-joi, Venus-vineri, Saturn-sâmbătă, Soarele-diminică; apoi zilele se repetă.

“ In al doilea an al domniei lui Nabucadneţar - numele biblic al lui Nabucodonosor, Nabucadneţar a avut nişte vise. Duhul lui era tulburat şi i- ”

Împăratul a poruncit să fie chemaţi vrăjitorii - ”cititorii în

stele, descântători şi chaldeei” (chaldeei erau numiţi în antichitate o castă de savanţi ce formau un fel de corporaţie analogă vechilor universităţi franceze, medievale. Ei vorbeau vechea limbă, ajunsă sacră - acadeana - comparabilă cu limba latină în biserica romano-catolică şi se ocupau cu studii teologice şi mai ales astronomice, fiind depozitarii zeloşi ai bibliotecilor şi tradiţiilor ştiinţifice), ca să-i ghicească şi să-i explice visul. Insă toţi aceştia nu au putut face nimic deoarece monarhul uitase visul. Cu toate ameninţările cu moartea, le-a fost imposibil să tălmăcească un vis

pe care nu-l cunoşteau. Împăratul dădu ordin să fie omorâţi toţi înţelepţii Babilonului, deci şi pe Daniel - care se găsea acolo împreună cu trei tovarăşi (Azaria, Anania, Mişael). Daniel se rugă şi ceru îndurare Dumnezeului-Unic ca să-l scape de la pieire. In timpul nopţii, el avu o revelaţie din care înţelese visul ca şi tălmăcirea lui. Împăratul Nabucodonosor rămase uimit de ştiinţa lui Daniel şi îi aduse daruri, îl lăudă; recunoscând atotputernicia zeului străin, îl eliberă din sclavie, îl înnobilă şi îl numi şeful tuturor înţelepţilor. Daniel a rămas multă vreme la curtea Babilonului în înalta sa funcţie; drept recunoştinţă, unelteşte împreună cu regele persan Cyrus prăbuşirea binefăcătorului său, pentru a- şi vedea eliberat poporul din captivitate. Intriga reuşeşte. După o luptă şi un asediu celebre, cetatea Babilonului s-a predat perşilor. Ultimul rege al dinastiei neo-babiloniene - Nabonid (555-538 î.e.n.): odată detronat independenţa Chaldeei s-a pulverizat. Cyrus intră triumfător în capitala marelui imperiu, dărâmă turnul Elemenanki şi zidurile de apărare, îi alungă pe ghicitorii ţării, care jurară răzbunare şi îi eliberă din captivitate - ca preţ al trădării, pe fraţii lui Daniel. In zadar fiul lui Nabonid, Bel - Sar - Usur (Baltazar al Bibliei) a pregătit lupta împotriva uzurpatorilor. Pe zidul camerei unde benchetuia, au apărut cuvintele magice: MANE (Dumnezeu a judecat regatul tău şi îi

a pierit somnul

24

pune capăt); THEKEL (ai fost cântărit cu cântarul dreptăţii şi ai fost găsit prea uşor) şi FARES (regatul tău va fi împrăştiat). Când nu există nici un mijloc pentru a lovi într-un duşman mai puternic, cel mai bun lucru este să-l linguşeşti, spre a-l îmblânzi. Astronomii babilonieni au numit “cirus” norii subţiri şi înalţi care se văd ca nişte ace, când vremea este schimbătoare. Răzbunarea magilor nu a întârziat mult şi a fost deplină. Instrumentul docil şi providenţial a apărut pe negândite, mai teribil decât şi l-ar fi putut închipui chiar ei: Alexandru cel Mare - Macedon! Influenţa pe care au avut-o înţelepţii chaldeeni asupra elevului lui Aristotel, ca şi prestigiul de care se bucura ştiinţa lor în ochii acestuia, din cuvintele marelui său magistru desigur încă de mai înainte de a-i fi cunoscut pe ei, au fost întotdeauna nesocotite! Doar astfel se poate înţelege de ce Alexandru şi-a uitat patria şi a ales drept capitală a vastului său imperiu tocmai Babilonul. Alexandru al III-lea - cel Mare, fiul lui Filip - rege al Macedoniei (356- 323 î.e.n.) a fost cel mai mare conducător al antichităţii. A fost instruit în toate ştiinţele, inclusiv în astrologie, de către cel mai mare geniu în viaţă pe atunci - Aristotel Stagiritul. Înainte de a pleca în marea expediţie împotriva persanilor, care se va transforma într-o cucerire a lumii şi îl va face celebru, s-a dus la Pythia, pentru a-i citi oracolul. Pythia l-a refuzat şi nu a vrut să urce pe trepiedul din grota cu aburi ameţitori. Alexandru a târât-o de păr. Înspăimântată, preoteasa a strigat: “O, fiule, nimeni nu ţi se poate opune!”. “Destul - răspunse tânărul - mi-ajunge această profeţie!”. Trecând cu armatele sale în Asia, a ajuns în Frigia. Acolo domnea un ţăran - Gordio, ajuns pe tron în urma unei preziceri făcută în templul lui Jupiter din capitala ţării. Când bătrânul rege a murit neavând nici un urmaş, oracolul a cerut să fie ales primul om care va fi întâlnit venind spre templu, pe un car cu boi. Norocul ajutându-l, Gordio a ajuns rege, carul lui a fost donat templului, iar nodul cu care era legat de car jugul, a fost păstrat cu sfinţenie. Nimeni nu-l putea desface, deoarece era ca o minge cu capetele înăuntru. Oracolul a spus: “cel care îl va desface, va stăpâni Asia”. Alexandru tăie cu sabia faimosul nod gordian, asigurându-şi astfel domnia continentului. De aici s-a îndreptat către Babilon. Necunoscând soarta care le era pregătită, preoţii-astrologi au trimis vorbă cuceritorului care se apropia în fruntea temutelor sale armate, că dacă va intra în cetatea lor, acolo va muri (ceea ce s-a şi întâmplat). Fie că nu i s-a comunicat ameninţarea, fie că atracţia supunerii celei mai vestite metropole a orientului a fost prea puternică, Alexandru a intrat în Babilon - 338 îen., dar primul lui gând a fost sacrificiul faţă de zei după ritul chaldeean şi dorinţa de a i se face horoscopul. Astrologii, înţelegând pe dată folosul pe care îl puteau trage de la acest erou credul, i-au prezis că îl va învinge pe Darius, duşmanul şi împilatorul lor. Regele grec, aducându-şi aminte de marele său maestru, ceru să i se dea o copie a vestitelor tabele de poziţii ale astrelor, adunate prin sudoarea atâtor generaţii de astronomi chaldeeni. Aceste observaţii, cunoscute pe atunci sub numele de “table babiloniene”, au fost încredinţate lui Calistene şi trimise în Grecia lui Aristotel. In cele din urmă, mult aşteptata ciocnire a astrologilor s-a produs. Grecii l-au atacat pe Darius al III-lea, Codoman al Persiei (336 - 330

25

î.e.n.); avându-l general pe Mitriade, îl învinseră întâi pe Issus -332 î.e.n.- şi apoi pe Arbele -331 î.e.n.-. Astrologii au cerut de acum şi mai mult - reînălţarea turnului lor sacru, simbolul vizibil al dominaţiilor pământene; observatorul minune ce le lipsea de atâta vreme, templul profanat al celor 7 zei planetari. Alexandru, docil, puse 10.000 de oameni la lucru; dar moartea lui neaşteptată împrăştie lucrătorii, fărâmiţă armata, sfărâmă imperiul, prăbuşind visul domniei universale. Nimeni şi niciodată nu a mai încercat o lucrare atât de nebunească, precum învierea turnului Babel.

Fig.11 - Sigiliul cilindric asirian, pe care este gravată planeta Saturn, reprezentată printr-un inel. Această figură, ca şi următoarea, ne determină să credem că anticii au avut mijloacele optice cu care au descoperit inelul.

După moartea lui Alexandru, Babilonul a rămas numai centrul regatului Seleucizilor - o parte ca atâtea altele, a marii moşteniri. Acum astrologia chaldeeană, scăpată de grija frământărilor sângeroase şi-a trăit ultimele zile într-o apoteoză solară. In toate ţinuturile din preajmă, ca şi în cele îndepărtate, focul sacru al ştiinţei lui Bel a aprins torţe care vor lumina etern. Din toate capitalele lumii: Alexandria, Roma, Athena, Palmir, Damasc, Bizanţ, învăţaţii priveau cu respect la “almamater” babiloniană, care într-un ultim efort s-a întrecut pe ea însăşi. In această epocă de aur, numele astrologului Kiddinnu - circa 200 î.e.n., s-a înălţat la valoarea unuia din marii astronomi ai omenirii. Efemeridele create de el cu ajutorul datelor strânse de înaintaşi, sunt o operă de înaltă ţinută ştiinţifică. In special în privinţa Lunii, este uimitoare distincţia pe care o făcea (identic modului nostru actual de abordare) între cele patru feluri de revoluţie ale astrului. 1 - revoluţia sinodică, luna lunară sau lunaţia - adică timpul reîntoarcerii unei aceleiaşi faze; 2 - revoluţia siderală - timpul reîntoarcerii în dreptul unei aceleiaşi stele; 3 - revoluţia anomalistică - timpul revenirii la cea mai apropiată poziţie de pământ; 4 - revoluţia draconitică - timpul revenirii la nodul ascendent . Fig.12 - O altă gravură asiro-chaldeeană în care zeul Nisroch - Saturn, este înfăţişat nu doar înconjurat de un inel, dar şi însoţit de doi zeişori, ceea ce poate fi interpretat ca imaginea a doi sateliţi! Această gravură ne poate îndreptăţi să aducem cele mai înflăcărate elogii astrologilor chaldeeni pentru ştiinţa lor.

Revoluţia

sinodică;

Revoluţia draconitică.

Revoluţia

siderală;

Revoluţia

anomalistică;

Valorile lui Kiddinnu; Valorile moderne; Diferenţe.

29

zile 12 ore 44 min. 3 sec. 3; 29 zile 12 ore 44 min. 2 sec. 9; -0,4 sec

27

- 7 - 43 - 14 - 0; 27-7-43-11-8; -2.5 sec

27-13-18-34-7; 27-13-18-33-0; -1,7 sec

26

27-5-5-35-8; 27-5-5-36-0; 0,2 sec

Pentru a ne da seama de valoarea ştiinţifică a calculelor marelui astrolog, redăm în paralel timpurile găsite de el faţă de cele mai recente date ale astronomilor. Dar titlul de glorie al astrologiei chaldeene rămâne fără îndoială

posibilitatea de a fi prezis cu succes eclipsele, nemaiţinând seama că cercetările moderne afirmă cunoaşterea încă de pe acel timp a precesiei echinocţiilor. Iată trei rapoarte astrologice din care reiese siguranţa cu care erau prezise, sinceritatea cu care se recunoştea câteodată greşeala şi modestia cu care se anunţa confirmarea eclipselor prezise. “In 14 ale lunii se va întâmpla o eclipsă. Nenorocirea va cădea pe ţările Elam şi Siria, dar norocul va veni asupra regelui nostru. Regele poate fi liniştit; Venus nu se va vedea; dar eu zic stăpânului meu că va fi o eclipsă. Semnat: Irasilu cel bătrân, servitor al regelui”. “In 25 ale lunii Ululu, luna a fost vizibilă în acelaşi timp cu Soarele; eclipsa nu s-a întâmplat. Semnat: Abal-Iştar”. “Către regele stăpânul meu, am scris: o eclipsă se va întâmpla. Acum ea s-a întâmplat într-adevăr. Aceasta este un semn de pace pentru regele, stăpânul meu”

Cum? Iată

o întrebare pentru care învăţaţii şi-au pierdut multă vreme, mai ales ţinând seama că autorii antici (Diodor din Sicilia, Vitruviu, Plutarh, Strobe), afirmau că astrologii babilonieni nu ştiau nimic precis despre Lună. Intr- adevăr, după părerile răspândite în Mesopotamia, Luna ar fi fost o sferă întunecată pe o parte şi aprinsă pe cealaltă. Fazele sunt urmarea unei rotiri încete în jurul propriei axe, iar eclipsele, ale unei rotiri rapide. A le prezice, pornind de la aceste idei, este imposibil. Explicaţia este însă uşoară, gândindu-ne la secretul cu care chaldeeni înfăşurau înalta lor ştiinţă. Lor, mecanismul mişcării Lunii şi Soarelui le era, fără nici cea mai mică îndoială bine cunoscut ca şi faptul că doar unul dintre cele două corpuri este luminos, pe când celălalt este luminat.

Deci, chaldeenii preziceau eclipsele şi câteodată

reuşeau.

Desigur, aceste cunoştinţe sunt absolut necesare, dar nicidecum suficiente pentru a prezice o eclipsă. Au fost enunţate atunci două ipoteze. Una, susţinută de marele Schiappareli, presupune cunoscută perioada de 18 ani şi 11 zile sau 6585 1/3 zile, numită Saros, în care erau cuprinse 223 lunaţii (perioada triplă de 19756 zile - 669 lunaţii, numită exeligmus, era preferată, conţinând un număr întreg de zile) şi după care se reproduceau eclipsele. Cea de-a doua supoziţie, presupunând imposibilitatea cunoaşterii perioadei saros înainte de Kiddinnu, bănuieşte cunoaşterea seriilor alternative de 5-6 eclipse, care se succed la un interval de 6 lunaţii sau 177,2 zile în mare, succesiuni repetate cu regularitate în anumite perioade, printre care 755 - 432 î.e.n. Este foarte posibil să fi fost cunoscute toate aceste aspecte şi chiar mai mult. Pentru a nu-şi trăda secretele, astrologii apelau la rapoarte eronate; în orice caz, tipicul prezicerilor, chiar faţă de rege, era cel al

27

vechiului tratat de pe timpul lui Sargon, chiar şi când ştiinţa lor îl depăşise cu mult. Ultimele observaţii cunoscute ale magilor babilonieni sunt două preziceri ale poziţiei lui Mercur faţă de stelele fixe, în 245 şi 237 î.e.n.; şi a lui Saturn, în 229 î.e.n., pomenite în scrierile lui Ptolemeu. După această dată, chaldeenii dispar din istorie, dar ceea ce s-a moştenit şi a rămas până recent, nedepăşind 200 de ani, în evoluţia omenirii, din întreaga cultură asiro-babiloniană, este această credinţă în puterea stelelor nopţii.

Capitolul 4.

Când arde o moară, doar şoarecii scapă; când a dispărut Chaldeea, magii s-au răspândit în toate zările, înmulţindu-se prin case străine. Dar astrologia nu a aşteptat căderea imperiului, pentru a se împrăştia în cele patru vânturi. Cine s-a atins de Babilon, s-a molipsit ca de o boală contagioasă. Mai întâi asirienii, apropiaţi prin lupte şi despărţiţi doar de câteva coline; apoi vecinii din nord - mezii şi perşii, mai ales de când Cyrus a cucerit cetatea lui Bel; după aceea evreii, duşi în captivitatea lui Nabucodonosor; în sfârşit, grecii şi toată Marea Egee cu ţărmurile şi insulele ei, odată cu sosirea lui Alexandru cel Mare. Numai Egiptul a stat deoparte, ceea ce nu l-a ferit de a fi primul infestat! La fel cum cel bolnav de o anumită molimă este periculos pentru cei din preajmă, în acelaşi mod, fiecare ţinut contaminat a dus astrologia mai departe: Asiria - în Fenicia şi Siria; Egiptul - în Grecia; Grecia - la romani şi cartaginezi; Persia - în Palmira şi India, iar aceasta din urmă - în Tibet şi China. Evreii au trecut-o arabilor; aceştia spaniolilor, francezilor şi întregului Apus al Europei. Treptat nimeni nu a rămas nevătămat: toţi şi totul se pleacă în faţa misterului irezistibil al astrelor. Astrologia constituie fondul filosofiilor religioase chaldeeană, chineză, mongolă, arabă, rabinică (Maspero: Histoire des peuples de l’Orient). Un studiu pasionant îl reprezintă răspândirea cultului Baal şi a triadei chaldeene în lumea antică, pe aripile cărora călătorea neoprită astrologia. Unii susţin că Sfânta Treime creştină este o moştenire a trinităţii astrale chaldeene. Pretutindeni se înălţau temple zeilor planetari; multe ţări au bătut embleme pe monede cu semnele zodiacale; oriunde în lume ştiinţa cerului a copleşit toate celelalte ştiinţe, credinţe sau religii.

ASIRIA

Un exemplu clasic al victoriei spiritului asupra forţei poate fi reprezentat de raporturile dintre Chaldeea cea slabă şi mică precum Danemarca, faţă de Asiria războinică, întinsă cât imperiul britanic. Cei tari i-au biruit pe cei slabi în formă; cei puţini i-au supus pe cei mulţi în adevăr. Chaldeea a primit cu luptă, temporar şi fără consecinţe, suzeranitatea Asiriei; Asiria a primit fără opoziţie, definitiv şi cu toate urmările fatale:

cultura, religia şi credinţele Babilonului.

28

Fig.13 Rugăciune pentru îndepărtarea unei invazii de lăcuste făcută de un demnitar asirian în faţa zeului Azur. Cărămidă acoperită cu ceramică. Astrologia s-a furişat în Cetatea lui Ninus - fabulosul rege, fondator al cetăţii care îi poartă numele, cu mult înainte ca Semiramida să domnească peste ambele capitale. Zeiţei Iştar - Venus la babilonieni i s-a ridicat un templu în Ninive, cu mai mult de 2.000 de ani î.e.n. Avem patru clădiri principale, ale căror diagonale erau orientate spre punctele cardinale, fără vreo fereastră sau uşă vizibilă, atât de mare era grija de a se păstra taina ghicirii viitorului.

EGIPTUL

Vechimea astrologiei în Egipt. Suprapunerea identităţii ei cu astrologia chaldeeană. Religia. Templele de iniţiere. Bibliotecile. Calendarul. Mormintele regale. Templul lui Amon.

Tara de pe malurile Nilului îi disputa Mesopotamiei onoarea de a fi leagănul astronomiei. Dacă Egiptul nu a fost într-adevăr primul adorator, atunci desigur că nu l-a întrecut nimeni în devoţiune (către secolul 13 î.e.n. apare alături de vechii zei, în frunte cu Osiris - copilul lui Geb şi Nut, soţia sa Isis, fiul lor Horus şi fratele Seth, mulţimea zeilor planetari, printre care crudul Baal şi războinica Iştar. Legenda spune că zeii au adus-o pe Astarteea pe o mare furtunoasă din Siria până în Egipt. Au primit-o apoi printre ei, într-o adunare solemnă. Zeiţei i s-a oferit un scaun; în momentul în care s-a aşezat, “cei mari s-au ridicat în picioare în faţa ei, iar cei mici s- au culcat pe burtă”).

Aici, ca şi pe văile Eufratului, numai sacerdoţiul înalt avea privilegiul acestei ştiinţe. Se ştie că de pe la 1400 î.e.n. o corespondenţă secretă destul de regulată s-a stabilit între pontifii egipteni, magii babilonieni şi cei asirieni, adică între învăţaţii timpului. Ce îi unea? Ce-şi puteau comunica peste capul şi fără ştirea domnilor lor, adesea certaţi sau în război? Doar vraja mistică a unei ştiinţe şi a unei religii contopite îi putea determina la atâta îndrăzneală şi încredere. Ca şi în Chaldeea, cunoaşterea fenomenelor cereşti făcea parte integrantă din teologie şi ambele popoare aveau preoţi cu misiunea strictă şi exclusivă a studiului astrelor. Ca şi în observatoarele noastre moderne, în temple, echipe de preoţi se înlocuiau unele pe altele în timpul nopţii, pentru ca studiul să continue neîntrerupt. La Heliopolis (Heg-az: atât de mare era importanţa studiilor ce se învăţau în această cetate ştiinţifică - egală în valoare cu centrul politic al statului, încât i se acordase o autonomie de conducere. Prezenţa noului Babilon în apropiere de oraş, vorbeşte de la sine despre originea astrologiei egiptene), centru de prim ordin religios - ştiinţific, marele preot al Soarelui avea titlul de Marele Văzător sau Marele Observator - Urman, iar ceilalţi “cei ce văd’. “Privirea” era sensul vulgar al cuvântului observaţie; figurat, însemna cercetarea zeului, iar în sens ermetic - studiul orbitei astrului. Dealtfel, în ochii iniţiaţilor toate cuvintele aveau trei feţe: una vulgară, aşa cum pare;

29

a doua figurată, aşa cum se înţelege; a treia mistică, cea pe care o simbolizează. Iniţierea se făcea în temple. Cel mai de seamă îi aparţinea lui Osiris - zeul Soare, pe frontonul căruia era scris:

Sunt Tot ceea ce este, Tot ceea ce a fost, Tot ceea ce va fi; Nici un muritor nu mi-a văzut chipul.

Tradiţia, născocită în mod interesat de miniştrii templului, spunea că aici a servit ca preot şi i-a iniţiat pe primii oameni Toth (după numele grecesc Hermes Trismegistul, Mercur cel de trei ori mare, personaj fabulos, care ar fi trăit cu peste 2.000 de ani î.e.n. Iată cele trei înţelesuri ale acestui nume, revelator misterios al învăţăturilor înalte. In sensul vulgar, zeul Mercur - planetă pe care doar puţini o pot vedea cu ochiul liber; figurat: iniţiatorul în mistere; simbolic: castă sacerdotală a savanţilor în astrologie, magie, teologie. El este “de trei ori mare” fiind considerat ca

rege, legislator şi preot; prototipul epocii mitice în care regalitatea, magistratura şi sacerdoţiul se confundau. Unii istorici văd în el simbolul epocii în care rasa neagră etiopiană se încrucişa paşnic cu rasa albă. Egiptenii îi atribuiau 42 de cărţi, în care este fixat calendarul - de aceea i- au dat numele primei luni a anului; inventează clepsidra; destăinuieşte

drumul sufletelor după moarte, sau înainte de naştere

omenirii tăbliţele de smarald ale ştiinţei, unde sunt revelate identităţile celor două universuri: “Ceea ce este sus este la fel ca şi ceea ce este jos”. La acest templu au trudit, în cursul veacurilor următoare, au trecut asprele probe ale iniţierii şi de aici au plecat în lume, pentru a deveni profeţi şi conducători spirituali: Moise, Socrate, Platon, Pitagora. Unele temple posedau mari biblioteci, care au dispărut, dar al căror cuprins îl cunoaştem, deoarece titlul cărţilor - fişierul modern, era gravat pe zidurile camerei de păstrare a acestora. Fiecare zi a anului era socotită ca propice sau nefavorabilă, iar unele, ca bune şi rele în acelaşi timp. De exemplu:

“Ziua a 26 din luna Toth este o zi în care nu trebuie făcut nimic, absolut nimic, căci a fost ziua luptei lui Horus contra lui Seth, de trei ori nefastă. In schimb ziua a 27 a lunii Athor, ziua împăcării şi a păcii între Horus şi Seth, este de trei ori fastă; 6 Paofi este ziua sărbătorii şi a banchetului lui Ra, în cer; oricine se va naşte în ziua aceea, moare de beţie: de trei ori fastă!” Caracterul optimist al egiptenilor a făcut să fie aleasă ca zi de odihnă şi de sărbătoare ziua Soarelui, mai veselă şi mai liberă de constrângeri decât ziua lui Saturn cel bătrân şi întunecos, aleasă de chaldeeni şi evrei. Acest obicei al egiptenilor a fost adoptat mai târziu de creştini, prin alegerea duminicii în locul sâmbetei, ca sfârşit de săptămână. Problema calendarului, care astăzi face parte din domeniul astronomiei - pe atunci din cel al astrologiei, este de cea mai mare însemnătate pentru istoria Egiptului. In primele epoci, timpul era împărţit

cel care a dat

),

30

şi numărat după perioada creşterii şi descreşterii fazelor lunare, perioadă numită “lunaţie” şi al cărei simbol hieroglific este: Dar cu această perioadă de circa 30 de zile, nu se poate măsura revenirea anotimpurilor, a muncilor agricole şi deci anul care are 365 zile şi 6 ore. La început s-a socotit că anul ar avea 12 luni de câte 30 de zile, adică 360 de zile. In curând, preoţii şi-au dat seama că acest an este prea mic faţă de cel adevărat. Valoarea reală a anului a fost descoperită în două moduri: după începutul creşterii şi revărsării apelor Nilului; şi după ocolul făcut de Soare până la intersecţia cu un acelaşi astru. Cum Soarele trecea prin dreptul celei mai mari stele de pe cer (steaua Sothis, astrul lui Osiris, numită astăzi Sirius) în momentul creşterii fluviului, atunci apariţia lui Sothis din razele Soarelui a fost crezută drept cauză a creşterii Nilului şi simultan începutul anului; iar despre constelaţia Câinele Mare - din care făcea parte steaua, drept cauză a căldurilor caniculare ce vor urma (persoanele care sufereau de căldurile teribile ale verii egiptene, îi sacrificau lui Sothis un mic căţeluş roşcovan, pentru a fi cruţaţi de chinuri). Ajungându-se la acest stadiu al cunoaşterii, anul de 360 de zile a fost corectat prin adăugarea a cinci zile suplimentare, numite “epagomene” - sau “luna cea mică a Copţilor”. Dar şi anul de 365 de zile era mai mic decât cel real cu aproximativ 6 ore. Deci, greşind sistematic cu un sfert de zi, începutul anului egiptean se tot depărta de timpul natural - punctat de răsăritul heliac al lui Sirius, astfel că în 1460 ani solari - 365 zile:1/4 = 1460, numită era astronomică sau “perioada sotiacă” intrau exact 1641 de ani civili de-ai lor. După această perioadă, un an nou calendaristic şi un an real se reîntâlneau în aceeaşi zi. Această coincidenţă între anul nou de 365 zile şi cel de 365 zile şi 6 ore, s-a întâmplat de 4 ori în istoria Egiptului antic. Prima oară a fost în dimineaţa zilei de 19 iulie a anului 4241 î.e.n., în epoca ridicării piramidei lui Keops, care este “cea mai veche dată certă din istoria lumii”. Dar ajutorul dat de către astronomie istoriei, este de cea mai mare însemnătate în toate epocile. Spre exemplu, dacă citim din hieroglifele papirusurilor găsite în mormintele faraonilor că “în anul al 9-lea al domniei lui Amenofis I - al doilea rege din dinastia 18, răsăritul heliac al lui Sirius s- a întâmplat în ziua a treia a lunii Epifi”; noi care avem tabele pe milenii în urmă de zilele în care se vede acest fenomen la latitudinea Memphisului, înţelegem că anul de care se vorbeşte în papirus este 1547 î.e.n.; rezultă că urcarea pe tron a lui Amenofis a fost în 1556 î.e.n., iar începutul dinastiei 18, cam pe la 1580 î.e.n. Chiar în anul 4241 î.e.n., al stabilirii calendarului de 365 zile, ştiinţa cerului ajunsese atât de dezvoltată, încât pontifii din Heliopolis au simţit nevoia ca, fără să dezvăluie secretele, să imortalizeze cunoştinţele adunate. Rezultatul a fost construcţia piramidei monumentale a faraonului Ku-fu (pe numele grecesc Keops; piramidele erau numite poetic: Orizontul lui Keops - Mare este Kefren - Divin este Micerinos), păzită de Sfinxul deşertului - cel care uneşte întruchiparea celor patru semne principale ale zodiacului: Leu, Vărsător, Scorpion şi Taur. Evident, aceste construcţii enorme au constituit morminte regale, dar la fel de sigur este şi caracterul lor astronomic. Datele matematice şi astronomice revelate de dimensiunile piramidei, ca şi raporturile lor, sunt descrise pasionant de abatele Th.

31

Moreau, în lucrarea “La Science mystherieuse des Pharaons”. Preţuirea cercetării cerului de către faraoni se poate vedea şi după mormântul lui Semfos, rege al Tebei - 2.000 î.e.n. Acest monarh, îmbuibat de ştiinţă şi astrologie, celebru prin biblioteca rămasă de pe timpul lui, a dorit ca în jurul mormântului să-i fie aşezat un instrument folosit la stabilirea poziţiei astrelor, numit “armilă”. Mormântul regal a fost înconjurat de un cerc de aur de 365 “coţi regali egipteni” - circa 180 m lungime şi gros de un cot - circa 1/2 m - desigur, acest obiect preţios a dispărut în decursul timpului; nu ştim despre existenţa lui, decât din povestirea istoricului grec Diodor din Sicilia, contemporanul împăratului August.

Fig.14 - Sfinxul, îngropat pe jumătate în nisip şi cele două mari piramide, a lui Kefren şi Micerinos - cele mai mari şi mai vechi monumente astrologice ale lumii.

În timpul celei de-a 18-a dinastii - 1400 î.e.n., împinşi de cel mai important val astrologic venit din Chaldeea, preoţii lui Amon-Ra s-au gândit să deschidă o filială a centralei din Heliopolis. Au ales locul cel mai potrivit, o oază în mijlocul deşertului care, pierdută în nisip, să înconjoare cu un adânc mister oracolul izolat de lume şi să mărească astfel efectul asupra călătorului trudit “i însetat, după 10-12 zile de arşiţă a deşertului.

Fig.15 - Pictură antică egipteană, situată pe tavanul templului din Denderah - Egiptul de Sus. Dedesubtul zeiţei cerului care acoperă lumea cu propriul corp, se găseşte Luna şi Ra - Soarele. Ultimul o fecundează cu razele sale pe Hathor - Venus, la fel ca pământul, din care se văd crescând doi arbori.

Într-adevăr, templul căruia i s-a fabricat la repezeală o legendă (conform căreia ctitorul şi întâiul beneficiar a fost însuşi Bachus, căruia i s- a prezis că va cuceri nemurirea datorită binefacerilor oferite omenirii, ajutând-o să-şi uite grijile datorită alcoolului), a ajuns celebru în toată antichitatea clasică. Herodot IV,181- povesteşte că în acea oază numită Amon, lângă templu era un izvor numit “Fântâna Soarelui”, din care dimineaţa la răsărit curgea o apă călduţă; la ora târgului apă rece, iar la apus, caldă; către miezul nopţii fierbinte, iar când se apropia ziua se răcorea. “La Grande Encyclopedie Francaise” citează numele a cinci cunoscuţi călători moderni, care confirmă povestirea autorilor antici asupra acestui izvor, numit la fel şi în zilele noastre. In afară de Bachus, Hercule, Perseu şi Semiramida - care a aflat aici că va dispare din mijlocul oamenilor, prefăcându-se într-o porumbiţă; Cresus- care vroia să ştie dacă va fi învins de duşman; Faraonul Bachoris- căruia i s-a dezvăluit soluţia încetării unei epidemii ce bântuia Egiptul; Hanibal, Ptolemeu I, Cezar au fost clienţii cei mai vestiţi, aproape toţi primind răspunsuri pe măsura destinului lor istoric. Înţelegerea tainică între faraoni şi oracol este evidentă. Atunci când Tutmos I a vrut să asigure succesiunea tronului său unei fiice favorite, numită Hat-Sepsut, s-a lovit de opoziţia familiei, de ura copiilor de la celelalte soţii, de protestul curţii, murmurul poporului şi de puterea

32

orânduirilor. Totul s-a liniştit sub puterea magică a oracolului din oază. Regele l-a consultat, iar acesta i-a răspuns după dorinţă. Mai târziu, într-o ocazie asemănătoare, a fost regizată o adevărată scenă. Însuşi Zeul a coborât de pe soclu şi umblând prin altar, l-a ales dintre preoţii prezenţi pe unul dintre fiii regelui; l-a dus la tronul rezervat suveranului şi l-a învestit, încredinţându-i sceptrul şi alegându-i numele regal, Tutmes al III-lea. Se poate bănui că de la Heliopolis porneau către o oază, odată cu celebrii pelerini străini, porumbei călători care purtau mult mai repede - odată cu vestea sosirii acestor oaspeţi, biografia şi necazurile care îi frământau. Cel mai faimos a fost pelerinajul lui Alexandru Macedon care, plecat din Paraetonium, s-a pierdut în deşert. Doar o ploaie căzută în ceasul al 12-lea l-a scăpat de la moarte. Orientându-se după zborul păsărilor care cunoşteau mult mai bine drumul, a ajuns la templu. Aici, oracolul îl primi pe învingătorul lui Darius, pe cuceritorul Babilonului şi al Memphisului aşa cum se cuvine:

Vino fiul meu, Tu care îmi arăţi Atâta dragoste, Să-ţi dau regalitatea Lui Ra şi regalitatea lui Horus. Toate popoarele şi toate religiile Le vei ţine sub picioarele tale. Toate naţiunile unite împotriva ta, Tu le vei zdrobi cu braţul tău.

Apoi îi dezvălui că nu este fiul regelui Filip - aşa cum credea el, ci al lui Zeus. Se înţelege ce mulţumit a plecat de acolo Alexandru. El a hotărât fondarea unei cetăţi care să-i poarte numele pe pământul sacru al Egiptului, lângă marea care-i scaldă ţărmurile şi se întinde până la patria lui scumpă. Cetatea să păstreze şi să continue înţelepciunea mileniilor trecute, în faţa căreia el a îngenuncheat în Chaldeea şi la Amon. Alexandria va realiza cu prisosinţă dorinţa celui mai mare şi mai credul împărat al lumii.

EVREII

De la ambele mame ale astrologiei: Chaldeea şi Egiptul, a supt “poporul ales” credinţa în stele. Ca popor pastoral, ei au emigrat de bună voie cu turmele, în Mesopotamia - 2200 î.e.n. şi au fost luaţi ca sclavi în Egipt între 1700-1300 î.e.n. Au redevenit sclavi pentru a doua oară pe malurile Eufratului între 722-585 î.e.n. Părintele lor Abraham, care i-a adus pe evrei în Canaan- pământul făgăduinţei, a plecat din cetatea Ur, marele centru astrologic chaldeean. Ca stăpân al cetăţii, era el însuşi iniţiat, iar supuşii lui admiteau numărul astrologic 7 ca fatidic - săptămâna, candelabrul cu 7 braţe, etc. După fiecare reîntoarcere din sclavie, numărul practicilor şi al

33

credinţelor magice şi astrologice au crescut. In mai multe locuri, Biblia spune că israeliţii ajunseseră să prefere cultul lui Baal şi al Astarteei, celui al lui Iehova. Clerul lupta din răsputeri ca poporul să nu cadă într-un politeism astrologic; îi decretară pe Belzebut- de la Baal- Zebub, pe Astarot- de la Astarteea şi pe Belial ca fiind şefii demonilor şi interziseră privirea îndelungată a stelelor. Dar partea cea mai interesantă este convertirea lui Moise în tinereţe, urmată de lupta acestuia la maturitate, cu astrologia egipteană. Ultimul dintre cei mai mari monarhi ai Egiptului a fost desigur Ramses al II-lea. După obiceiul curţii, fiul regelui Meneftah a fost trimis la învăţătură în veneratul templu al lui Amon-Ra din Memphis- la fel ca şi alţi prinţi regali, precum Hosarsif, băiatul surorii lui Ramses. Pe cât era Meneftah de timid, încrezător, mediocru şi apatic, pe atât era Hosarsif de ascuns, straniu, pătrunzător şi activ. Primul deveni o unealtă în mâinile profesorilor săi, preoţii templului; cel de-al doilea, cu voinţa oţelită, ajunse în curând să se joace cu probele iniţiatice, cu scrierea vulgară şi hieratică, cu înţelesurile comune şi mistice ale cuvintelor, cu formulele şi numerele sacre, cu îndeplinirea minunilor şi alcătuirea horoscoapelor. Ramses informat pe căi ocolite asupra evoluţiei celor doi prinţi şi temându-se de un posibil uzurpator al tronului fiului său, hotărî ca nepotul să fie numit preot al lui Osiris şi scrib sacru, funcţii care îi dădeau o mare autoritate, dar care în acelaşi timp, îl îndepărtau de la conducerea statului. Intr-o zi Hosarsif, văzând pe drum un soldat egiptean bătând un sclav evreu, se repezi la soldat, îl dezarmă şi îl omorî pe loc, dintr-o lovitură. Acest gest nu a avut urmări asupra prinţului, deoarece autoritatea dobândită îl proteja; dar între evrei s-a produs o mişcare. Cu ajutorul lui Iacob - unul dintre conducătorii lor, au atras de partea lor marele preot care fusese milostiv cu unul dintre ei şi au organizat o evadare. Intr-o noapte convenită anterior, sclavii s-au adunat în afara Memphisului şi au fugit conduşi de prinţ, urmaţi însă în scurtă vreme de armata egipteană, în timp ce traversau Marea Roşie. Tot ce au luat mai preţios din Egipt a fost încărcat într-un chivot, care era purtat cu schimbul pe umerii tinerilor mai rezistenţi. Ce cuprindea chivotul? Veselă de aur pentru serviciul cultului, un cot - etalonul de măsurat lungimi şi alte obiecte sfinte. Este aproape sigur că Hosarsif a abuzat de calitatea de scrib sacru, furând papirusuri secrete despre magie, astrologie şi matematici. Odată ajunşi la celălalt ţărm, evreii s-au simţit în siguranţă pe Muntele Sinai. Poporul s-a stabilit o vreme în acel ţinut, numit Median, în vreme ce Hosarsif căruia evreii i-au spus Moise, adică “Salvatorul’ s-a retras la marele preot de acolo - Jetro, un om negru. In arhiva templului din Median, Moise a găsit multe documente importante, pentru studierea cărora a pierdut multe luni; dar în acelaşi timp a descoperit farmecele negresei Sefora- fiica gazdei, cu care se căsători. Geneza - scrisă de patriarhul rătăcitor, a fost scrisă cu hieroglife egiptene, cuvintele având toate cele trei sensuri: vulgar, figurat şi simbolic. Cu timpul, cheia înţelesului hermetic, s-a pierdut. Astăzi nu mai cunoaştem preţioasele idei astronomice egiptene pe care le cuprindea cartea. Cu toate cunoştinţele sale în ştiinţele sacre, Moise încă din Egipt intrase în luptă cu foştii lui dascăli, iar când a luat conducerea evreilor,

34

ameninţa cu moartea părăsirea zeului lor unic şi nevăzut. De asemenea, când poporul - după primirea tăbliţelor de pe munte - adora viţelul de aur (în amintirea boului Apis) şi se închina zeităţilor adorate în captivitate:

Belphegor şi Astarot, trecu la pedepse dure. Lupta iniţiată de Moise împotriva credinţei în zeii planetari va dura până la dispariţia statului evreu, când credinţa în astrologie - eliberată de constrângerile clerului habotnic, va triumfa şi va face din evrei unul dintre principalii factori de răspândire în lume.

PERSIA

Oricine a intrat în Babilon, fie el învins şi rob - ca evreii, fie ca învingător şi domn - precum persanii, s-a închinat cu smerenie puterii nemărginite a stelelor. Anul 538 î.e.n., în care Persia a cucerit Chaldeea şi a pus capăt străvechiului imperiu, reprezintă începutul extinderii astrologiei către răsărit. Cyrus cel Mare - fiul lui Cambise, fondatorul primului imperiu persan îşi datorează principala cucerire trădării lui Daniel şi intrigilor pe care acesta a ştiut să le ţeasă între tron şi cler. Armatele persane asediaseră de mult timp masivele metereze ce înconjurau Babilonul, fără speranţa vreunui succes. Se pare că din interiorul oraşului a apărut o idee. Astfel, persanii au creat o altă albie Eufratului, apele s-au abătut din calea lor iar soldaţii au pătruns în cetate pe vechiul drum secat şi l-au înjunghiat pe rege. Iată cum învingătorii i-au milostivit pe evrei punând astfel capăt robiei acestora. Dar acest contact direct nu a făcut decât să mărească volumul legăturilor spirituale dintre Babilon şi lumea exterioară, legături care existaseră cu mult înainte într-o formă discretă. Misionarii împânzeau drumurile între cetăţile antice într-un mod secret, ducând veşti şi aducând noutăţi. Prin intermediul acestor mijloace, s-a răspândit zvonul despre minunea lui Iosua, cel care a dat Soarele înapoi. Tot pe această cale s-a vorbit despre cultul lui Baal, pe aripile căruia se găsea astrologia,

călătorind din om în om şi din ţară în ţară. Chaldeea, Egiptul, Persia şi India erau cele mai însemnate locuri de popas. Influenţele rezultante au fost reciproce. De la persanul Akhter sau Aster, s-a format Astarteea şi apoi astru; de la numele preoţilor persani

este faptul că pe lângă evrei şi

chaldeeni, atât persanii, indienii, cât şi îndepărtaţii chinezi, au în tradiţie

Curios

Magos, grecii au derivat magia

potopul, trimis de zei, pentru pedepsirea oamenilor, pe timpul căruia apele s-au ridicat până în vârfurile munţilor şi din care nu a scăpat decât un singur om cu câte o pereche din fiecare specie de animale. In orice caz, astrologia şi magia introduse clandestin în Persia, au avut o circulaţie extrem de redusă între marii pontifi. Numai după Cyrus, ele au devenit publice, căpătând o întrebuinţare permanentă. Pe timpul lui Xeres - al treilea urmaş al lui Cyrus (adică la numai 50 de ani de la schimbarea atitudinii), funcţia de astrolog era obişnuită la curte: însuşi regele pierde

35

nopţile, urmărind casele cerului şi încercând interpretarea temelor.

INDIA

Atât în India, cât şi în Egipt, teologia era o vastă enciclopedie în care intrau cosmogonia sacră, artele pricurgice - corespunzând forţelor oculte ale sufletului, precum şi medicina astrală şi chimia transmutaţiei metalelor. Vechea religie a preoţilor brahmani a suferit o dublă transformare cu 500 ani î.e.n., din partea lui Sidhartha - Budha şi datorită credinţelor astrale pornite din Mesopotamia şi primite de la persani. Una dintre principalele influenţe ale astrologiei, a fost introducerea săptămânii şi a preferinţei numărului 7. Înainte, indienii aveau ca unitate de măsură a timpului lunaţia- socotită la 30 de zile, împărţită în 6 părţi - trei albe-faste, trei negre-nefaste, de câte 5 zile fiecare. India oferă la schimb magiei, pentru practicile ei, cuvântul său fermecat “karma”.

CHINA

Din India, drumul astrologiei o ia prin Tibet şi se îndreaptă către China, Mongolia, Japonia, cuprinzând astfel întreaga Asie. După sosirea sublimei doctrine, în Imperiul Galben se creează - odată cu extinderea budhismului indian (400-300 î.e.n.), astrolatria şi chiar studiul fenomenelor cereşti. Acestea erau vechi de secole pe ţărmurile “Imperiului Ceresc”, iar stările sufleteşti bine pregătite pentru a admite toate prevestirile venite din Babilon. Date sigure mai vechi de 4.000 î.e.n., nu avem în China. In acel timp, polul nord era aproape de vârful Carului Mare: aceasta este explicaţia interesului deosebit acordat acestei constelaţii. Drumul Soarelui a fost luat în seamă de timpuriu, dar, fapt curios, ecliptica a fost împărţită în 28 de semne - în loc de 12!- după zilele de revoluţie sinodică ale Lunii. Aproape toate casele cereşti definesc animale: Zmeul, Balaurul, Viezurele, Iepurele, Vulpea, Tigrul, Leopardul, Licornul, Boul, Liliacul, Şoarecele, Rândunica, Porcul, Yu, Lupul, Câinele, Fazanul, Cocoşul, Corbul, Maimuţa, Yuan-o specie de maimuţă, Şacalul, Capra, Căprioara, Calul, Ciobanul, Şarpele, Râma.

Fig.16 - O veche armilă, care se păstrează în curtea observatorului din Pekin.

Totuşi, puterea lui 12 s-a impus în alt chip. Fiecare an, este dedicat unui anumit animal-constelaţie: Şobolanul, Bivolul, Tigrul, Pisica, Dragonul, Şarpele, Calul, Capra, Maimuţa, Cocoşul, Porcul, Câinele. Anul 1944 este al Maimuţei, 1945 al Cocoşului, iar când în 1947 se va termina ciclul, va fi reluat în aceeaşi ordine. Din “Analele Imperiului”, cu 2850 ani î.e.n., se ştie că primul legislator de atunci Fo-Hi, folosindu-se de cunoaşterea solstiţiilor, a putut fixa calendarul. Analele mai menţionează, cu 2460 de ani î.e.n., conjuncţia celor cinci planete în constelaţia Peştilor, Soarele şi Luna fiind de asemenea în conjuncţie. Această conjuncţie, într-un semn de apă, a fost

36

considerată ca fiind cauza potopului în care cred şi chinezii, la fel ca celelalte popoare asiatice. Împăratul a hotărât ca numărătoarea anilor să înceapă de la acest însemnat eveniment în istorie. Sub domnia lui Ciong- Kong a avut loc o eclipsă totală de Soare. Deoarece astronomii curţii - Hi şi Ho nu au prezis-o pentru a feri poporul de emoţii, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Această întâmplare care i-a costat viaţa, le-a adus o celebritate mult mai mare decât ar fi fost capabili să prevestească chiar ei. Nu suntem totuşi siguri dacă fiind întrebaţi ar fi preferat nemurirea, morţii imediate. In orice caz, suntem îndreptăţiţi să credem că împăraţii chinezi, încă din acea vreme, aveau dreptul de a pretinde o asemenea precizie. Un umorist englez, le-a compus, cam tardiv ce-i drept - în 1894 e.n., un epitaf ce începe astfel:

“Aici zac oasele lui Hi şi Ho A căror soartă a fost tristă

De frică, următoarele generaţii de astronomi de la curtea chineză, care nu uitaseră păţania predecesorilor lor, se grăbeau să anunţe eclipse care nu se produceau niciodată - scuzându-se că astrele s-au răzgândit, decât să rişte o eclipsă probabilă. De la tragica soartă a lui Hi şi Ho (Cuvier crede că profesiunea de astronom - astrolog, era ereditară în familia lor), nu s-a mai ştiut nimic deosebit timp de 2 milenii, până în al 20-lea an al domniei lui Ling, împăratul din Tceu - 552 î.e.n. In acest an, după tradiţia discipolilor, s-a născut Krong - Te - Confucius, dar după calculele astrologice ale celebrului istoric Tşu-Si, secolul 13 e.n., această dată nu

anul 552 î.e.n. s-au petrecut 3 eclipse de

ar fi putut înţeleptul înţelepţilor Krong-

putea fi exactă, pentru că Soare - în lunile:2, 7, 8. Deci

Te să se nască sub o zodie atât de nefastă?”. Iată cum “celebrul istoric” corectează cronicile, pe baza argumentelor astrologice; dar pe de altă parte cât de mare astronom era, pentru a putea calcula eclipse întâmplate cu 18 secole înainte. Până în secolul 17 e.n., astronomia a rămas în China aproape exact ceea ce era pe timpul lui Hi şi Ho, adică astronomie pentru astrologie şi astrologie pentru toate nevoile vieţii

în

”cum

MAREA EGEE

Un alt drum spre ţărmurile mediteraneene şi egeene, au urmat Baal şi Astarteea - ce apare când ca o Diană, fecioară severă, când ca o mamă blândă şi milostivă, când ca o veneră aprinsă şi senzuală. Fenicia, Tyrul, Sidonul, Cartagina şi altele au înălţat altare zeului crud al Soarelui, jertfind fructe, vite şi copii pentru îmblânzirea lui. El, Baal, Moloh, Belzebut, este singurul zeu păgân de care pomeneşte Biblia; atât de mare îi era prestigiul şi răspândirea în Asia mică. El este Zeus al grecilor, Jupiter al romanilor, Ra al egiptenilor, Soarele păgânilor; el este pretutindeni, căci peste tot a pribegit şi şi-a făcut culcuş astrologia. Fluviile şi mările legau ţările de împărăţii; pe ele alunecau corăbii cu mărfuri preţioase, arme alese, mirodenii îmbălsămate. Printre baloturile grele şi funiile ancorelor, se strecurau în tăcere pelerini înfăşuraţi în pânze întunecate care vorbeau puţin şi dormeau mai mult ziua. Noaptea se uitau

37

în adâncuri, iar în ochi le strălucea o taină. Ei cunoşteau ceea ce altora le era ascuns, iar pelerinajul făcut spre Babilon era un drum din care se întorceau mult mai pricepuţi. Moartea marelui Alexandru a rupt lanţurile care ţineau încleştată genethlialogia, din cauza tradiţiei şi prestigiului ei milenar. Ea se revarsă acum ca un flux al oceanului peste Media, Capadocia, Libia, Parţia, Siria, Palmira, Comagene, Edesca, Antiohia, Cipru, Rhodos, Creta, etc.

Fig.17 - Horoscopul regal al lui Antiohus din Comagene din 17 iulie 98 î.e.n., născut în constelaţia Leului în care se aflau în acel moment trei planete: Marte, Mercur, Jupiter şi Luna. Acest desen este un exemplu de format ideografic pe care l-au avut horoscoapele înaintea tipului geometric (pe care o vedem în fig.1).

Poeta Bilitis, de pe ţărmurile Mării Egee, scrie imnuri Astarteei - secolul 5 îen., din care reiese că în Cipru zeiţa era considerată Luna, iar cultul ei ajunsese la o dezvoltare şi simultan, la o degenerare fără precedent.

IMN ASTARTEEI

Maică necuprinsă, pururea neprihănită Zămislitoare, tu, cea dintâi născută, Zămislită prin tine însăţi, născută din tine Şi prin tine însămânţată, Astarteea! O! Pururea fecundată, fecioară şi maică a Tuturor, neprihănită şi desfrânată, curată şi Voluptoasă, inefabilă, nocturnă, dulce, spumă de mare! Tu care dăruieşti în taină graţia, tu care Uneşti, tu care iubeşti, tu care strecori Pofte în sângele fiarelor sălbatice şi Apropii sexele în pădure. O, Astartee irezistibilă, auzi-mă, ia-mă, A ta sunt, Lună, şi de 13 ori pe Fiecare an, smulge măruntaielor mele libaţiunea Sângelui meu.

PREOTESELE ASTARTEEI

Preotesele Astarteei fac dragoste când răsare Luna; după aceea se scoală şi se îmbăiază Într-un bazin mare cu marginile de argint Cu degetele răsfirate îşi piaptănă părul; Şi mâinile vopsite în purpură, când trec Prin plete negre, par ramuri de mărgean Într-o mare întunecată şi plutitoare. Ele nu se rad niciodată, pentru ca triunghiul Zeiţei să le însemne pântecul ca o intrare La un templu; dar se vopsesc în schimb, şi

38

Se parfumează peste tot. Preotesele Astarteei fac dragoste când Apune Luna, apoi într-o sală cu covoare, Unde arde o lampă de aur, se culcă fiecare La întâmplare.

Capitolul 5. Lupta pentru existenţă. Grecia. Imperiul roman. Lumea creştină

Acum astrologia este formată. Patru milenii de nopţi nedormite în temple, pe turnuri, pe piramide, i-au dat o viaţă trainică. Acum ea a cucerit un imperiu - de la oceanul Pacific la cel Atlantic, trei rase - albă, neagră şi galbenă, ard tămâie pe templele ei, trei continente - Europa, Africa, Asia; toată lumea veche stă la picioarele ei. Ea va arăta acum puterea de care este capabilă, căci va avea de dat trei lupta aprige, de trecut trei examene de maturitate, de înfruntat trei forţe, cele mai mari care au existat pe lume. Prima luptă o va purta cu spiritul grec, adică cu cel mai rafinat şi mai ascuţit din câte au fost; arma duelului va fi aleasă de adversar: logica. A doua bătălie o va da cu imperiul roman, acela căruia nu i-a stat nimeni în cale şi care nu poate suferi o altă domnie în afară de lui. Si de data aceasta arma va fi impusă de adversar, adică cea în care nu l-a întrecut nimeni: gladiul şi spânzurătoarea. A treia ciocnire va fi cu creştinismul, adică cu cea mai formidabilă forţă a credinţei ce a existat; şi acum confruntarea va fi dusă pe terenul adversarului, adică pe cel al convingerilor şi al fanatismului. Va scăpa cu viaţă astrologia din aceste trei încercări de moarte? Iată minunea pe care, ca nimeni alta, o îndeplineşte.

Duelul logicienilor

Vechimea astrologiei în Grecia. Marii Iniţiaţi. Popularizarea temei natale. Argumente pro şi contra. Astrologia cucereşte prin şcoala din Alexandria.

Data pătrunderii astrologiei în Grecia este intrată demult în istorie - 280 î.e.n.; însă este neîndoielnic că acest an nu trebuie privit decât ca un ultim asalt al valurilor orientale, care au rupt zăgazurile ce se mai opuneau puhoiului. Cu secole înainte, cei mai de seamă greci au băut din fântânile Babilonului şi ale Egiptului. Hesiod, Homer, Thales, Heraclit, Pitagora, Socrate, Platon, Hipocrat, Galien, Aristotel - toţi au fost maeştri mai mici sau mai mari în tainele astrologiei. Ce se ştia, şi mai ales ce se credea în Grecia cu 7 secole î.e.n., data pătrunderii primilor greci în templele egiptene? Centrul pământului - imaginat rotund, dar plat - era la Delphi. Zeus, dornic să afle unde este situat centrul lumii sale, dădu drumul la doi vulturi din extreme către mijloc. Păsările au zburat una către alta, întâlnindu-se exact deasupra templului Pythiei, cel mai vestit oracol grecesc.

39

Plutarh afirmă că deoarece regele Spartei trebuia să fie pe placul zeilor, acestora li se cerea un semn. “Din 9 în 9 ani, eforii alegeau o noapte foarte clară, dar fără lună şi se aşezau în tăcere, cu ochii fixaţi la cer. Dacă observau vreo stea traversând cerul, aceasta avea semnificaţia că regii lor au greşit faţă de zei. Atunci, îl suspendau din exerciţiul funcţiunii, până când vreun oracol din Delphi, îl repunea pe tron.” Dealtfel, nu începeau niciodată un război când Luna era în scădere şi uneori chiar când era în creştere. Numai când era plină, se considera că este o zi fastă pentru o asemenea expediţie importantă. Iată ce au păţit athenienii din această cauză: “La vestea debarcării perşilor, spartanii au decis să-i ajute pe athenieni, dar nu au putut să o facă imediat; nu au vrut să violeze regula; au spus că nu vor începe campania decât în ziua în care Luna va fi plină.” (Herodot VI, 106) Nu mai puţin interesantă este povestea lui Nicias, amintită de trei mari istorici - Plutarh, Tucidide şi Diodor. Acest tânăr făcea parte dintr-o familie atheniană, importantă şi bogată. Fiind credincios şi superstiţios, aducea adesea jertfe la Delos; dăruia cu bucurie o mare parte din avere în numele zeilor şi cerea mereu sfaturi ghicitorului casei sale atât în importantele afaceri publice în care înainta treptat, cât şi în obişnuitele treburi particulare. Numit general, a condus cu onoare o flotă împotriva Corintului. După câtva vreme, poporul athenian a deliberat public asupra unei campanii împotriva Siciliei. Nicias a urcat la tribună, aducând argumente împotriva acestui război, menţionând că atât preoţii săi cât şi astrologul casei au prevăzut o desfăşurare nefastă a evenimentelor. A urmat marele Alcibiade, care l-a combătut pe Nicias. El a declarat că alte oracole văd contrariul. Auditoriul era indecis, neştiind cine are dreptate. Iată că au apărut călători din Egipt, care au înfăţişat oracolul de la Amon. “Athenienii vor cuceri Siracuza”. În faţa prestigiului suprem al astrologiei, toţi s-au decis imediat. Va fi război şi Nicias va comanda oştile, chiar dacă nu crede în victorie. Nicias nu are nici o speranţă: nenorocirea este anunţată prin destule semne:

corbii au stricat o statuie a lui Palace (care trebuia aurită înainte de plecarea flotei); un om s-a mutilat pe un altar, iar plecarea a avut loc într-o zi nefastă. Înainte de ridicarea ancorelor, ca orice bun general, Nicias a adus sacrificii şi a îmbarcat pe vase o întreagă trupă de astrologi, sacrificatori şi crainici. In rada Siracuzei, luptele au continuat numai cu pierderi. Întristat, Nicias a comandat retragerea: imediat Luna s-a întunecat. Astrologii trebuiau să găsească explicaţia. Ei au afirmat că eclipsa se opune plecării. Trebuiau să aştepte de trei ori câte nouă zile. Generalul acceptă orbeşte. Luptele s-au sistat, vasele au stat inactive în port; doar sacrificatorii au avut de lucru de dimineaţa până seara: zeii trebuiau îmblânziţi. Această situaţie este imediat exploatată de siracuzani. Ei închid porţile portului, distrug flota grecească împreună cu toţi ocupanţii. Ce au spus athenienii la auzul acestui dezastru? L-au acuzat pe Nicias de credulitate? Nu. Oricine în locul lui trebuia să urmeze oracolul. Nicias avea o altă vină. A ales astrologi proşti, care nu ştiau că în cazul retragerii unei armate eclipsa de Lună este un semn bun, fiind negativ doar pentru

40

un atac. Astrologia, prin intermediul celor care au învăţat-o în templele asiatice şi africane, a determinat ca ştiinţa greacă să facă saltul brusc de la copilărie la o gândire matură, care a ridicat-o în fruntea civilizaţiilor europene. Thales (624 - 543 î.e.n.) a fost primul din cei 7 înţelepţi greci plecaţi la învăţătura înaltă din Egipt şi Asia Mică. Îndeosebi la Sardes a învăţat ştiinţa cerului după concepţia babiloniană. Încă de pe când se afla în Egipt, a ajuns celebru prin măsurarea înălţimii piramidelor doar cu ajutorul unui baston, fără să se caţere pe monument. Reîntors în patrie, a răspândit cunoştinţele de geometrie şi astronomie căpătate peste mare, fondând şcoala ioniană (un triunghi înscris într-un semicerc este drept; teorema triunghiurilor asemenea, ca şi adevărata cauză a eclipselor). Influenţa eclipselor în istorie merită un studiu aparte. Lupte intermitente se dădeau între lidieni şi mezi, fără ca soarta să se decidă în vreo direcţie. Atunci, pentru ca războiul să se termine, a fost hotărâtă o bătălie decisivă. Lidienii au ales ziua prorocită de Thales - 585 î.e.n., deoarece calculele matematicianului îi arătau producerea unei eclipse de Soare. In ziua aleasă, armatele s-au întâlnit, dar în timpul măcelului, lumina de pe cer pieri. Înspăimântaţi, mezii o luară la fugă, în vreme ce lidienii, avertizaţi, se luară după duşmani nimicindu-i. O altă eclipsă s-a produs în timpul asedierii Siracuzei - 310 î.e.n., de cartaginezi. Siracuzanii au vrut să deschidă porţile şi să se predea înspăimântaţi. Comandantul, tiranul lor Agatalos, s-a arătat la fel de mare psiholog, pe cât era de războinic. El a afirmat în faţa întregii oştiri, că astrologii i-au explicat situaţia: eclipsa este un semn rău pentru asediatori, nu pentru asediaţi. Înţelegând că zeii sunt de partea lor, chiar dându-le de ştire, Siracuzanii au preluat ofensiva, câştigând în faţa cartaginezilor. Un al doilea iniţiat al grecilor a fost nemuritorul Pitagora. Insula Samos era vestită în tot arhipelagul Mării Egee prin bogăţia, comerţul şi cultura ei. Polycrate o guverna cu blândeţe şi se putea lăuda în faţa oricărui tiran grec că înţelege artele, ştiinţele şi că le protejează cum se cuvine. In anul eclipsei lui Thales -585 î.e.n., cel mai bogat argintar al oraşului s-a îndrăgostit de tânăra şi frumoasa Parthenis. După nuntă, la care a curs din belşug vinul lui Chios, miere primăvăratică şi lapte de capră, tinerii căsătoriţi au plecat în luna de miere la templul din Delphi. Întrebată, Pythia le răspunse proaspeţilor însurăţei: “veţi avea un fiu care va fi folositor tuturor oamenilor, în toate timpurile. Dacă ne gândim la tabla care îi poartă numele, prezicerea nu putea fi mai nimerită. Copilul născut curând - 584 î.e.n., crescu voinic; el răspundea cu multă chibzuinţă şi se vedea că va ajunge un înţelept, deoarece pierdea nopţi întregi ca să privească bolta şi să înţeleagă figurile constelaţiilor. Vestea existenţei minunatului copil al negustorului de inele ajunse până la urechile lui Polycrate. Acesta îl chemă la curte spre a se încredinţa singur de cele auzite; rămase uimit de atâta înţelepciune şi hotărî ca tânărul să fie trimis la învăţătură în Egipt, pe unde călcase şi înţeleptul Thales. Pitagora primi un papirus de prezentare la curtea faraonului Amasis; fu suit pe o corabie comercială care tocmai se îndrepta către gurile Nilului

41

şi după o călătorie liniştită, se înfăţişă înaintea puternicului faraon. Amasis

privi flăcăul şi ascultă citirea papirusului; dădu urmare cererii şi preoţii templului Neith-Isis din Memphis se îngrijiră de instruirea şi iniţierea oaspetelui în cunoaşterea secretelor divinului Toth. Tânărul rămase să înveţe 22 de ani, ajungând treptat atât de departe, încât marele pontif Sonchis îl chema uneori la el pentru a-i întări ambiţia. Ştiinţa numerelor şi arta voinţei sunt cele două chei ale magiei; Ele deschid toate porţile universului. Acestea erau vorbele rostite solemn şi răspicat pe care le auzea Pitagora, care ajunsese la fel ca preoţii lui Isis. Preluase vorba, vestmântul şi obiceiurile lor. Poate că nici nu mai credea că se va întoarce în insulă. Cum putea părăsi pământul care îl ocrotise atât de primitor şi unde învăţase involuţia spiritului după moarte? Veni însă o zi când pământul sfânt al Egiptului a fost invadat de barbarii persani, plecaţi după jaf şi împinşi de crudul Cambise - demn fiu al lui Cyrus. Atunci Pitagora a văzut fără altă posibilitate decât de a-şi încleşta pumnii, cum sunt omorâţi maeştrii lui veneraţi; cum papirusurile cele mai preţioase sunt arse, iar templele cele mai vechi, pângărite.

La retragerea hoardelor au fost luaţi ostatici mari dregători şi pontifi. Pitagora le-a împărtăşit soarta în aceste vremuri grele, ca şi în zilele bune care trecuseră; fu luat odată cu prizonierii şi dus în captivitate în Chaldeea

- ajunsă provincie persană după Cyrus. Prizonierii au intrat cu respect în

cea mai mare metropolă - Londra lumii antice, în Babilon. Cetatea era înconjurată de un brâu înalt de ziduri pietruite, late cât două care unul lângă altul. Împrejmuirea avea 85 km.

Fig. 18 - Pitagora.

Zeii s-au îngrijit de sărmanul prizonier. Clerul templului Bel, l-a primit ca pe un frate întru înţelepciune; iniţierea începută la Memphis a fost continuată aici, unde astrologia şi magia aveau rădăcinile cele mai adânci. In altarele lipsite de ferestre se lumina dintr-o dată şi apoi brusc lumina se stingea. Cum era posibilă această minune? Magii numea “leu ceresc” un foc imaterial care arde ca trăsnetul, şi “şerpi” nişte săgeţi luminoase ca fulgerul - pe care ştiau să le mânuiască după voie, pentru a lumina întunericul sau pentru a le arunca în capul cuiva prefăcându-l în scrum. Când a scăpat din surghiun, Pitagora avea părul alb, iar vorba venea rar ca de la un bătrân înţelept ce era. S-a întors în insulă- patria Samos, de unde plecase în tinereţe, plin de vise şi înflăcărare. Acum se întorcea tăcut, închizând în sine înţelepciunea lui Bel şi a lui Toth. Mama sa, buna Parthenis îl aştepta singură, căci tatăl său plecase pe drumul cunoscut sufletelor pământeşti. Oraşul s-a plecat în faţa filosofului, deschizându-i o carieră politică. Dar un om care a citit şi socotit o viaţă întreagă în umbra templelor reci, care a stat de strajă la răsăritul tuturor planetelor, nu se putea împăca deloc cu clevetirile din Agora, cu gălăgia din port sau cu

intrigile invidioşilor. Îşi vându casa părintească şi pământul. Strânse aurul,

o luă pe bătrâna mamă şi plecă tocmai în Grecia mare, la Crotone. Acolo a

iniţiat o şcoală, în care tinerii aristocraţi învăţau tainele transmise oral şi sub prestare de jurământ că nu vor divulga aceste secrete. Iniţierea se

făcea treptat şi cu precauţie. Cei care nu păreau a fi destul de siguri sau

42

nu aveau o viaţă austeră, favorabilă dezvoltării spirituale, erau îndepărtaţi.

- Soarele, propovăduia magistrul, rămâne în urmă faţă de stele cu 4 minute sau un grad în fiecare zi.

- Pământul este rotund şi izolat în spaţiu - aflau discipolii de pe

treapta a doua; iar Luna înconjurându-l, eclipsează câteodată lumina Soarelui.

- Cele 7 note ale heptacordului corespund celor 7 culori componente

ale luminii solare; celor 7 planete şi celor 7 moduri de existenţă; ele sunt reproduse în cele 7 sfere şi în cele 7 stadii de dezvoltare ale foetusului; după care urma dezvăluirea misterelor celor de pe treapta a treia.

- “De-a lungul timpului fără de sfârşit, Dumnezeu clădeşte lumea geometric”- auzeau numai câţiva privilegiaţi.

- Numerele au puteri magice:”1” este însuşi Dumnezeu, căci din el se

trag toate, aşa cum din el a fost creată lumea; “2” - reprezintă dualitatea dintre spirit şi materie, bine şi rău, viaţă şi moarte; “3” şi “4” - sunt numere perfecte, căci primul este Sfânta Treime, iar celălalt reprezintă cele patru elemente primitive, din care derivă toate corpurile materiale:

apă, foc, pământ, aer; “7” - este magic căci este suma a două numere

perfecte (3+4), el reprezintă unitatea dintre divinitate - 3 şi omenire -4; numărul “10” este sublim, căci fiind egal cu suma celor patru numere perfecte (1+2+3+4 = 10), conţine toate principiile cosmosului. Dar nimeni nu poate şti tot ce se şoptea matematicienilor de pe ultima treaptă, cum erau Filolaus, Archytas sau Lysis.

Acest mister între fiii nobililor, putea fi uşor luat ca o primejdie pentru popor. Neliniştit, partidul popular năvăli în şcoală, distruse clădirea, îi împrăştie pe discipoli şi îl goniră pe bătrânul periculos. Pitagora s-a retras la Metaponte, unde nu a mai vorbit nimănui şi unde în curând (500 î.e.n.) a dus cu sine o întreagă comoară, pe care omenirea a muncit secole de-a rândul să o redescopere. Datorită caracterului tainic al învăţământului pitagoreic, astrologia nu s-a răspândit şi a rămas în continuare necunoscută grecilor. Pe de altă parte, învăţătura secretă a trecut din gură în gură, printr-o pleiadă de înţelepţi, de care Grecia nu a dus lipsă niciodată. Din când în când, un înţelept lua drumul sudului sau estului, pentru a reînnoi moştenirea lăsată de Thales şi Pitagora. După care a fost reluat firul învăţăturii orale secrete de la om la om. Socrate i-a transmis-o lui Platon, Divinul lui Aristotel, Stagiritul lui Alexandru, fiul lui Filip, care a mers până la Indus, pentru aflarea şi îndeplinirea oracolelor cereşti.

Andronic

Cyrrhestes, în secolul I îen., poate fi considerat unul dintre primele institute meteorologice. Pe cele 8 feţe ale turnului - înalt de 12,10 m, se află bazoreliefuri reprezentând oameni ca simbol al vânturilor. Înăuntru se

Fig.19

“Turnul

Vânturilor”

din

Athena,

construit

de

-

43

găseşte o mare clepsidră, care arată ora publică, iar deasupra un Triton înşurubat pe o morişcă ce arăta direcţia din care bătea vântul.

Când Alexandru Macedon a deschis porţile Orientului, astromancia a năvălit ca un roi de albine peste insulele şi coastele Mediteranei. Atunci a avut loc schimbarea. Din secretă, astrologia a devenit publică; din dogmatică, experimentală; din sacerdotală, laică; din autoritară, controversată. Berose chaldeeanul şi Manethon egipteanul de Sebenytos - circa 260 î.e.n., au divulgat secretul strigând întregii lumi taina păzită de milenii. Ambii au fost sperjuri şi trădători; au furat pentru a vinde; au abuzat de încrederea căpătată şi de funcţiile încredinţate pentru a îndeplini sacrilegiul; amândoi fiind preoţişi arhivari ai templelor sacre astrologice - Bel din Babilon şi Amon din Heliopolis, unul a scris cartea pentru a o răspândi, iar celălalt a deschis o şcoală pentru a divulga oricui taina încredinţată. Berose, după ce scrisese una dintre cele mai bune istorii ale chaldeenilor (sunt autori care susţin că Berose istoricul nu este acelaşi cu Berose astrologul), folosind cele mai preţioase documente din pivniţele templului Bel, a plecat la Athena unde i-a uimit pe athenieni, ca şi pe învăţaţi, cu preziceri care se îndeplineau întocmai. Drept recunoştinţă şi admiraţie, i s-a ridicat o statuie în Gymnaziu (Athena), care avea limba lucrată în aur “din cauza divinelor lui preziceri” - Pliniu. După puţin timp, Berose a deschis o şcoală publică în insula Cos, unde discipolii - printre care şi Antipater - au năvălit din toate părţile. Iată una dintre prezicerile lui, care dacă încă nu s-a îndeplinit, are tot timpul s-o facă în viitor! “Pământul va lua foc când cele 7 planete vor fi în conjuncţie în Cancer şi va fi acoperit de un nou potop, când fenomenul se va repeta în Capricorn “(semnele tropicelor). Dacă la orientali teoriile cele mai absurde şi neînţelese erau primite de oamenii simpli drept profund înţelepte, spiritul dialectician al grecilor, le supunea pe toate la teribila probă a discuţiei în contradictoriu. Astrologia a fost şi de această dată la înălţime; a părăsit neîntârziat turnul de aur şi fildeş în care era ţinută de întreg orientul şi a intrat cu încredere în pieţe,

în agore şi în foruri, unde înfruntă atacurile şi răspunse cu aceeaşi vigoare.

Prin această tactică, astrologia nu numai că şi-a asigurat viaţa, dar în

acelaşi timp a prilejuit o uriaşă revoluţie în istoria cugetării: a popularizat,

a laicizat şi a dat un caracter raţional ştiinţei. Logica greacă a forţat tradiţiile confuze şi sacerdotale asiatice să devină un ansamblu de doctrină unitară şi coordonată.

Fig. 20 - Două constelaţii: Cassiopeea şi Vizitiul cum erau văzute în secolele trecute. Este ciudat că şi poporul român a văzut pe cer, la prima

constelaţie, care de fapt are forma de “W”, tot un tron - motiv pentru care

la noi Cassiopeea se numeşte “Scaunul lui Dumnezeu”.

Prima lovitură de tun a tras-o renumitul Eudoxiu din Knidos, matematician, astronom şi vestit medic. Minte ascuţită, pozitivist, el nu putea admite ceea ce nu era dovedit. Astfel că declară falsă întreaga

44

astrologie iar prezicerile ei le catalogă drept mincinoase. Mănuşa aruncată a fost ridicată de un adversar demn de o cauză mai bună, de divinul Platon! “Adevăratul astronom - scrie el în “Despre Republică” - nu poate fi

acela care cultivă astronomia “In felul cum o face Eudoxiu

speculaţii nu pot fi înţelese imediat de orice persoană, şi cere o putere de pătrundere neobişnuită”. Intr-un cuvânt, Platon îl face pe Eudoxiu un prost care nu poate pătrunde înţelesul ascuns al fenomenelor, şi se mărgineşte numai la aparenţe. De altfel astrologia se va răzbuna crunt pe Eudoxiu. Celebrul Sistem al Lumii întocmit cu atâta trudă de astronomul din Knidos, pentru a corespunde cât mai mult mişcărilor observate la planete, a fost părăsită de lumea savanţilor în urma efemeridelor “Observaţiuni pe 1903 ani”, aduse de Calistene din Babilon.

”;aceste

Odată ostilităţile deschise, au urmat schimburi de focuri neîncetate , de-o parte şi de alta.

- Dacă astrele influenţează omul, această acţiune nu trebuie să fie

continuă? Situaţia cerului schimbându-se continuu, pronosticul mai este

posibil?

- Momentul hotărâtor este al naşterii sau al concepţiei copilului?

- Doi gemeni au întotdeauna şi în mod necesar aceeaşi soartă? Oare

cei născuţi în acelaşi timp cu Platon şi Alexandru au aceeaşi soartă?

- Invers. Când Miltiade dobora mii de perşi în lupta de la Marathon,

înseamnă că toţi aceşti oameni s-au născut în aceeaşi oră, sub aceeaşi zodie?

- Sextus Empiricus, medic şi filosof, denunţă, într-o lucrare de 10

volume, falsitatea horoscoapelor, atrăgând atenţia că, din cauza refracţiei atmosferice, astrul ce apare la răsărit în momentul naşterii, este în realitate încă sub orizont. Iată şi o altă obiecţie meşteşugită a lui Sextus. Tot ce se întâmplă în viaţă are trei feluri de cauze: 1-fatalitatea (precum viaţa şi moartea), 2-hazardul (precum câştigul sau pierderea la loterie) şi 3-liberul arbitru (precum căsătoria sau divorţul). Orice prezicere care priveşte fenomenele din prima categorie este inutilă, căci efectele lor nu pot fi evitate; fenomenele din categoria a doua, nu pot fi prezise, căci atunci nu s-ar mai datora hazardului; în sfârşit, nici evenimentele din a treia categorie nu pot fi prezise, căci ele, depinzând de bunul nostru plac, noi putem oricând să încălcăm prezicerea. Iată atâtea motive de lungi discuţii şi controverse! Dar, privind bine, şi astrologii au înţeles aceasta din primul moment; totul nu se reducea decât la speculaţii teoretice şi la cereri de modificări de metode (deci la progresul “artei”), iar nu la desfiinţarea ei. Argumentul ultim, experimental, le lipsea şi unora şi celorlalţi. Horoscoapele greşite la naştere, creau partizani pentru momentul concepţiei şi invers. S-a ajuns chiar şi la o cale de mijloc: momentul concepţiei influenţează sănătatea trupească, iar momentul naşterii colorează portretul moral şi intelectual. Deoarece din 4 în 4 minute aspectul cerului se schimbă, nu este de mirare că doi gemeni pot avea vieţi diferite. In ce priveşte obiecţia refracţiei, astrologia a transformat-o într-un

45

titlu de glorie. A căutat să deosebească orizontul real de cel aparent şi să alcătuiască tabele de răsărit real, ceea ce, trebuie să recunoaştem, e mai mult decât o jucărie. Dar, lăsând la o parte orice alte considerente, dacă un horoscop nu se îndeplineşte, cauza nu este falsitatea doctrinei ci - se zicea - insuficienţa metodei şi inabilitatea operatorului.

Fig.21 - Vestitul astronom Ptolemeu, din şcoala alexandrină - 14 îen., cel mai mare astrolog al antichităţii, autorul vestitului “Almagest” - Megalis Sintaxis, care a fost privită ca o Biblie astronomică şi astrologică timp de 1200 ani. Divinaţia cerească forma însă un subiect mult prea vast şi prea arzător ca să poată rămâne măr de discordie numai între doi adversari izolaţi, oricare ar fi valoarea lor. In curând ea ajunse tema de luptă a celebrelor şcoli filosofice greceşti. “Academia”, stoicii, “Portica”, s-au declarat partizane, apărătoare şi colportoare ale ştiinţelor stelelor; cinicii, epicurienii, scepticii, adversarii şi detractorii ei. Diogene cinicul spunea:

“filosofia şi medicina i-au făcut pe oameni cele mai înţelepte animale; divinaţia şi astrologia, cei mai nebuni; superstiţia şi despotismul, cei mai nenorociţi”. Lupta a fost aprigă, dar rezultatele au început să încolţească. Cel ce se îndoieşte de toate, cel ce neagă mereu, este mai repede părăsit de mulţime decât şarlatanul care promite orice şi care atrage prin parfumul necunoscutului şi al misterului. Atacurile se răreau, slăbeau în intensitate, pe câtă vreme numărul credincioşilor sporea. Raţiunea, obosită să alerge încontinuu după un adevăr ce rămânea mereu sub orizont, ruşinată de a nu putea proba falsitatea unor influenţe tot atât de greu de susţinut, pe cât de greu de combătut, cedă pasul credinţei oarbe a mulţimii. Decadenţa Athenei, ca centru cultural şi ridicarea pe prima treaptă a şcolii din Alexandria Egiptului, coincide cu biruinţa deplină a astrologiei în lumea greacă. Pământul îmbibat de milenii cu superstiţii, era cea mai potrivită brazdă pentru a primi şi creşte floarea veche babiloniană, altoită în Peloponez. Cetatea marelui împărat, credulul Alexandru, a fost cuibul preferat în care a sălăşluit şi a prins aripi de vultur, astrologia. Acolo au trăit şi au strălucit cei mai vestiţi învăţaţi ai lumii vechi. Hisparc, cel mai de seamă astronom, Aristarch din Samos, cel care a găsit distanţa de la Soare la Lună şi a susţinut sistemul heliocentric(!); geometrul Menelaus; medicul Claudiu Galien; Apolonius din Perga, geometrul conicelor şi al excentricelor mobile; Ptolemeu Claudiu, inventatorul trigonometriei; Eratostene, care a socotit mărimea pământului atât de bine, cum numai de 200 de ani încoace s-a putut calcula exact. Aici s-au scris tratate mistice, opere nebuloase, încurcate sau meritorii (precum celebra Tetrabiblos), care au devenit cărţile sfinte ale clerului astrologic pentru următoarele 15 secole. Aici s-a strâns şi s-a prelucrat materialul primei sinteze ale ştiinţei umane (Megalis Sintaxis), reprezentând cea mai de preţ comoară a gândirii antice. Aici a fost biblioteca (arsă de două ori în decursul istoriei), pe frontispiciul căreia scria: “vindecările sufletului”. Aici, în cetatea lui Alexandru, cele mai renumite nume ale antichităţii ştiinţifice au ridicat steagul astrologiei şi au devenit apărătorii ei neînfricaţi împotriva lumii

46

romane - a forţei - sau a lumii creştine - a fanatismului -.

Lupta împotriva forţei

Din Grecia, astrologia se strecură pe nesimţite în Italia. Câţi doritori de glorie şi bani, câţi imitatori ai lui Berose, câţi aventurieri au trecut Adriatica? Care a fost primul? Dar cel din urmă? Când anume? Aceste întrebări au rămas fără răspuns. Ceea ce ştim este că în secolul II e.n., ne trezim cu toate pieţele, forurile, circurile, bâlciurile, mahalalele şi cheiurile oraşelor şi porturilor romane gemând de nenorociţi anonimi, care numiţi “chaldeeni” sau “matematicieni” vindeau pentru un preţ derizoriu horoscoape trecătorilor. Printre alţi şarlatani care dădeau cu zarurile, ghiceau după fumuri sau păsări, desigur că ei nu ar fi cucerit niciodată imperiul şi Capitoliul dacă pretorul Corneliu Hispallus (în 139 e.n.) nu le-ar fi oferit şansa de a-i martiriza. Acesta, închipuindu-şi că o idee poate fi ucisă cu suliţa, a ordonat expulzarea “chaldeenilor” din Roma şi chiar din întreaga Italie. Aceasta a fost suficient pentru ca patricienii şi mai ales matroanele, la întâlnirile lor selecte să se întrebe ce este cu noua artă a misteriosului Orient. “Cel mai bun mijloc de a face să progreseze un sistem nesănătos este de a-l persecuta fără a-l combate”, zice cu toată dreptatea Bouche Leclerck. Dacă autoritatea romană, rigidă şi neînduplecată a declarat război astrologilor, aceasta nu însemna că după lăsatul nopţii, fiecare nobil în parte să nu cheme vreun “matematician” pentru a-şi descoperi viitorul. Moda cea nouă a fost curând statornicită, punându-i în umbră pe vechii magicieni, care luptau zadarnic împotriva curentului. Pe cât de rapidă a fost infiltrarea astrologiei în peninsula italică, pe atât de fulgerătoare a fost ascensiunea ei, de la zdrenţele cerşetorului la purpura imperială. Iată că peste noapte, Cezar, însuşi marele Cezar, a devenit “vestit astronom”. Urmărea singur mersul planetei Venus, deoarece se credea urmaş al Zeiţei. Când a fost în Egipt la oaza Amon, şi-a cerut horoscopul, iar la întoarcere chemă din cetatea Alexandriei pe astrologul Sosisgene pentru rearanjarea calendarului roman. Acesta fixă anul la 365 zile iar din patru în patru ani a adăugat o zi, anul devenind “bisextil’ (aşa cum se cunoaşte în “vechiul stil’). Când Cezar se ducea către senat, unde a fost răpus de pumnalele conjuraţilor, acesta nu a ţinut seamă de semnele rele, deoarece purta la gât un horoscop prezicător de glorie. La naşterea lui Octavian, nepotul lui Cezar, un senator i-a întocmit tema natală, încredinţându-l că va moşteni tronul. Ajuns împărat, August şi-a luat ca sfătuitor un înţelept, pe Theogene, care îi dicta conduita după mersul astrelor. Poetul astrolog Marco Manilio a scris sub domniile lui August şi Tiberiu, vestitul şi voluminosul poem didactic “Astronomicon”, punând la îndemâna oricui ştiinţa nou sosită. Tiberiu - al doilea împărat, a avut parte de horoscopul alcătuit de Scribonius, care îi prezisese de la naştere treapta la care va ajunge. In viaţă, a învăţat singur regulile expuse de Manilio, pentru a nu fi înşelat de alţi astrologi în privinţa recunoaşterii celor care îi vroiau tronul. Furius

47

Scribonianus a fost deferit tribunalului, acuzat şi condamnat la exil “pentru a fi întrebat astrologii asupra datei morţii împăratului”. Imediat senatul roman a ordonat expulzarea chaldeeilor. Pentru mulţi împăraţi, astrologia nu era folosită decât ca un mijloc de guvernare; iar Decretele care se dădeau pentru persecuţia, expulzarea şi suprimarea astrologilor pot fi privite ca monopolizarea în mâna autorităţii a unui mijloc atât de preţios de conducere. Ambiţioşii îşi legitimau drepturile şi filiaţiunea pe baza horoscoapelor, în vreme ce femeile doreau să intre în graţiile curţii, ajutate de sfaturile magilor. Emilia Lepida (din cea mai bună familie) a fost acuzată de “otrăvire, adulter şi întrebări criminale adresate astrologilor în privinţa casei lui Cezar” (în speţă Tiberiu); iar Lellia - rivala Agripinei la mâna împăratului, este acuzată de cea din urmă “de a fi întrebat astrologii şi magicienii asupra căsătoriei prinţului”.

Fig.22 - Tema astrologică numită “planisfera bianchinis”. In cercul interior se văd constelaţiile polare: Ursa şi Dragonul. In cercul următor sunt figurate semnele celor 12 animale ale “dodecaoros”; zodiacul ocupă cercul următor, urmat de un al doilea zodiac asemănător primului. Câte trei figuri în picioare în stil egiptean, aşezate deasupra fiecărui semn, reprezintă decanii. Tema mărginită de busturile celor patru vârste (dintre care numai una s-a păstrat), a fost găsit pe Aventin şi se află păstrat la muzeul Louvru. Tiberiu l-a chemat într-o zi pe astrologul Thransyllus, despre care auzise numai lucruri bune. Acesta nu a ezitat să îi prezică tot felul de fericiri şi victorii. Deoarece împăratul a bănuit că Thransyllus este un şarlatan linguşitor, l-a întrebat la sfârşit cu un zâmbet mascat: “Pentru că eşti atât de destoinic, mi-ai putea spune cât timp mai ai de trăit?”. Astrologul înţelese ameninţarea din această întrebare. Păstrându-şi tot sângele rece, ceru îngăduinţa să-şi refacă tema natală, pentru a o cerceta mai exact. Deodată, începu să strige cu un aer îngrozit: “Chiar acum sunt ameninţat de un mare pericol’. Tiberiu, încântat de pătrunderea şi prezenţa lui de spirit, îl luă sub aripa sa ocrotitoare. La 68 ani, s-a retras pe insula Capri, unde în cei 11 ani cât mai trăi, înconjurat de prieteni şi astrologi, a urmărit noaptea planetele în mersul lor neîntrerupt, uitând de vechii zei cereşti şi de noile griji pământeşti.

Această atenţie pe care o acordau împăraţii credinţei chaldeene, nu a întrerupt şirul persecuţiilor la care legea romană o supunea. Chiar în timpul lui Tiberiu, o mulţime dintre astrologi au fost executaţi, iar unul numit Pituanius, a fost aruncat de pe o stâncă în prăpastie. Sub Claudiu, urmaşul lui Tiberiu la purpura imperială, au urmat noi “Senatus Consultus” atroce, dar tot atât de nefolositoare, ca şi cei dinainte. Tacit spunea:

“Cărţile lor sunt prohibite; dacă erau descoperite, erau arse în public şi posesorul lor deportat dacă făcea parte dintr-o familie bună, în vreme ce prostimea era omorâtă. Dar astrologii sunt o rasă de oameni care îi trădează pe cei puternici, îi amăgesc pe ambiţioşi şi care, mereu urmăriţi, vor rămâne veşnic în societatea noastră”. Juvenal adaugă:

“Cel care a fost exilat de mai multe ori, devine celebru. Lumea are

48

încredere în arta celor care cu mâna stângă sau cu dreapta au zornăit lanţurile şi au fost închişi mult timp. Dacă nu a fost niciodată închis, este un om oarecare. Dar dacă a văzut moartea de aproape, dacă a scăpat ca prin urechile acului de stâncile prăpastiei Serif, este foarte căutat de cei mulţi.”

Fig.23 - In lucrarea sa “Cometografia”, astronomul-astrolog Hevelius, desenează aceste forme ciudate de comete. Aceste astre apăreau în ochii oamenilor înfricoşaţi cu săbii de foc sau globuri aprinse.

Crudul Nero nu a fost mai puţin superstiţios. Perceptorul din tinereţe al prinţului - stoicul Cheremon, este cel ce a scris despre influenţele

cometelor; el se intitula “scrib sacru” al zeilor din Alexandria. Astrologul favorit de mai târziu al lui Nero a fost Balbilus, un om din cale afară de priceput. Când apărea pe cer o cometă care anunţa moartea împăratului (aceasta fiind doar afirmaţia lui), găsea tot el numaidecât mijlocul să-şi scape stăpânul. Îşi sfătui împăratul să omoare cât mai era vreme un

personaj ilustru de la curte în locul lui. Reţeta se dovedi bună

minunea se

produse

cometa

îl lăsă în pace pe împărat!

Dealtfel, îndemânarea lui Balbilus fu dovedită încă o dată, când putu împăca tradiţionala prezicere aurispices cu arta cea nouă, interpretând horoscoapele combinate - din stele şi măruntaiele animalelor. Atâta înţelepciune îl făcu să supravieţuiască teribilului său tiran şi să-i rămână moştenire lui Vespasian. Vitellius - urmaşul efemer de câteva luni al lui Nero, îi proscrise la rândul lui pe astrologi, dar aceştia erau deja deprinşi cu persecuţiile. Ei răspândiră un pamflet anonim în care anunţau: “împăratul nu va vedea sfârşitul lunii”. Moartea lui a întârziat faţă de prezicere cu numai câteva săptămâni şi toţi se corectară: “astrele au prezis că nu va vedea sfârşitul anului”. Vespasian, detronându-l pe Vitelius, îl chemă imediat pe Balbilus, atât de folositor lui Nero şi continuă persecutarea astrologilor, ca şi a celor ce continuau să alerge în lumina lor, păstrând doar pentru sine foloasele ştiinţei milenare. O cometă sosi nechemată în timpul domniei lui; după regulile artei, ea prezicea nenorocire tronului. Vespasian însă nu se lăsă impresionat, ci declară liniştit: “Această stea cu coamă nu mă priveşte; ea îl ameninţă mai degrabă pe regele parţilor, pentru că el are păr, pe când

eu sunt chel’. Este o atitudine curajoasă ce se potriveşte cu cea avută pe patul de moarte când, învingându-şi agonia, se ridică din pat pentru a putea spune: “Un împărat trebuie să moară în picioare”.

Fig.24 - Altarul astrologic de la Gabies, văzut de sus şi din lateral. Conform vechii concepţii babiloniene, romanii atribuiau fiecăruia din cei 12 zei principali, câte o lună a anului şi câte un semn zodiacal. Partea centrală concavă servea probabil drept cadran solar. Pe margine sunt sculptaţi:

Jupiter cu trăsnetul, Minerva cu casca, Apolo, Neptun cu tridentul, Vulcan, Mercur cu caduceul, Ceres, Vesta, Diana, Marte, Venus, Eros. De jur împrejurul altarului sunt podoabe cu semnele zodiacale care însoţesc atributele zeului planetar care i-au fost asociate: bufniţa Minervei cu

49

Berbecul; porumbelul lui Venus cu Taurul; trepiedul lui Apolo cu Gemenii, etc., până la delfinul lui Neptun cu Peştii. Această valoroasă piesă antică, este păstrată în muzeul Louvru.

Desigur în decursul timpului, s-au ridicat împotriva chaldeenilor

minţile luminate ale istoricului Tacit, consulului Caton, filosofului Favorinus,

Dar când cel mai virtuos dintre împăraţi, însuşi

stoicul Marc Aureliu crede, cine îi mai ascultă? Cu tot secretul păstrat, ştim

că împăratul i-a chemat în secret pe astrologi, pentru a afla motivul indiferenţei Faustinei. Va fi aflat el că un tânăr gladiator era de vină? Chaldeeanul Iulian, alcătui pentru împărat un manual de astrologie militară - 174 e.n. Într-o bună zi, înfuriat pe un astrolog care nu îşi cunoştea bine meseria, l-a întrebat cu un glas ameninţător: “de ce gen de moarte crezi că vei muri, nenorocitule? Voi muri de frică, a răspuns acesta. Minţi, reluă împăratul, vei muri imediat de o moarte violentă”. Înşfăcat de doi legionari, se şi văzu târât spre locul de execuţie, când întorcându-se strigă:

”Seniore, ordonaţi să mi se ia pulsul şi se va vedea că am febră “. Această prezenţă de spirit îl înveseli pe monarh şi îi scăpă viaţa.

naturalistului Pliniu

Traian şi Adrian au fost aspri cu astrologii, ca şi cu toate celelalte specii de ghicitori, dar odată cu dinastia romană a împăraţilor sirieni, inaugurată de Septimus Severus - 194 e.n., astrologia, protejată pe faţă de auguştii săi orientali, a scăpat de frica legilor ce o asupreau, ajungând oficial la cârmă. In timpul luptelor sale Severus a mers ca într-un pelerinaj la Babilon, vizitând Egiptul, de unde a strâns multe cărţi sfinte ale vrăjitoriei şi ghicitului, pe cele îndoielnice închizându-le într-un beci. A vizitat mormântul marelui său înaintaş Alexandru şi a dat ordin să fie camuflat în aşa fel încât nimeni să nu îl mai găsească. Tânăr fiind, auzise că unei matroane, Iulia Doamna, i se prevestise prin tema natală că va ajunge împărăteasă. Ambiţiosul general se grăbi să se căsătorească cu ea pentru a-şi asigura urcarea pe tron şi trebuie să recunoaştem că faptul a avut loc. Alexandru Sever, împărat la 14 ani, a mers şi mai departe: a încurajat ştiinţele şi divinaţia, instituind catedre plătite de stat pentru profesarea acestora, astfel ca auspicia şi astrologia să se transmită sub adevărata lor formă, nu sub cea coruptă printr-o colportare liberă şi necontrolată. In această perioadă, patricienii romani au plătit gras prezicerile; iar matroanele nu s-au putut decide nici pentru întoarcerea unei vizite, până nu au obţinut mai înainte o consultaţie. Când a început decadenţa în lumea latină, şi a apărut scepticismul în zeii Olimpului şi ai Parnasului, în ce se mai putea crede decât în stelele şi în planetele de sus, pe care oricine le putea vedea, apropiindu-se şi depărtându-se între ele? In 321 e.n., printr-un ordin împărătesc, a fost fixată definitiv săptămâna de 7 zile şi repausul obligatoriu duminica. Din Roma, această diviziune de 7, s-a răspândit în toate ţinuturile vecine:

Spania, Germania, Britania, Galia. Odată cu ea, astrologia şi-a întins aripile peste întreg imperiul. Ideea a biruit forţa; spiritul a învins materia.

50

Lupta împotriva credinţei

În ziua în care imperiul universal al Romei s-a făcut fărâme, atunci când zeii latini şi greci cad în uitare, când oracolele de le Delphi, din oaza Amon şi din Olimp au amuţit; când ziua de mâine era nesigură, când cerul se întuneca de nori barbari veniţi de la răsărit, în ce se mai putea crede? In noua religie care se revărsa ca un torent din Asia, sau în stelele nemuritoare? Iată una dintre cele mai arzătoare lupte date în istoria omenirii vreodată, deoarece ambele credinţe nu pot convieţui: existenţa uneia pretinde dispariţia celeilalte. Creştinismul propovăduieşte mila şi iertarea păcatelor de la bunul şi unicul Dumnezeu, în vreme ce astrologia admite destinul creat şi impus omului de armata zeilor planetari; primul acordă credincioşilor liberul arbitru, astfel ca în cea de-a doua viaţă să poată fi pedepsiţi sau răsplătiţi, după faptele şi meritele lor (Sfântul Efrem afirmă: “dacă Dumnezeu este drept, El nu poate crea astre genethliace, în virtutea cărora oamenii ar deveni în mod necesar păcătoşi sau cucernici”), pe câtă vreme cea de-a doua, susţinând fatalitatea acţiunilor, îl lasă pe om indiferent la ceea ce urmează în viaţa de apoi. O conciliere sau un compromis între aceste două poziţii bine definite şi ireductibile este de la bun început imposibilă. Astrologia nu poate, din unghiul ei, accepta preziceri posibile, ci numai irevocabile. A-i admite omului posibilitatea îndeplinirii a două acţiuni contrarii, înseamnă a citi pe cer şi ceea ce se va întâmpla şi ceea ce nu se va întâmpla! Aceasta sau moartea astrologiei este tot una! Creştinismul, din unghiul lui, nu poate admite un destin hotărât cu anticipaţie. Întregul cult ar deveni iluzoriu; orice rugăciune “o consolare a unor spirite bolnave”. Creştinismul, negând predestinarea nu îi putea opune însă o argumentare logică solidă. Citind cu atenţie scrierile părinţilor bisericii, de la Sf. Augustin la Sf. Toma, se simte că doctrina lor este şovăitoare în această privinţă. Totul se reduce la întrebarea: se poate sau nu prezice viitorul? Dar istoria Vechiului Testament este plină de tălmăciri şi oracole. Iosif şi Daniel îşi explică visele şi toţi profeţii anunţă viitorul. Cunoaşterea anterioară a Venirii lui Mesia, este o dogmă admisă de Biserică, care nu mai poate fi înlăturată. Deci viitorul este hotărât de Dumnezeu, iar omul îl poate afla. Cum? Prin revelaţie divină nemijlocită de obiecte - zice biserica; prin horoscop, cu ajutorul stelelor –afirmă astrologia. Diferenţa nu are valoare atâta vreme cât este formală, fondul fiind comun. Atunci care mai poate fi vina omului în faţa unui destin imuabil? Aici teologia nu poate scăpa dintr-o gravă dilemă: sau omul are liberul arbitru să aleagă între bine şi rău - Dumnezeu ştiind dinainte ceea ce el va alege şi atunci libertatea este numai aparentă; sau Dumnezeu nu ştie ceea ce va hotărî omul şi atunci El nu mai este atotştiutor. In vreme ce biserica se lupta să armonizeze libertatea individuală cu prerogativele Providenţei, astrologia senină susţinea simplu teoria fatalităţii. Dar când fanatismul religios se loveşte de o erezie milenară, discuţiile nu pot rămâne pe câmpul azuriu al ideilor pure. Eretismul roman, îmbibat

51

de zei şi astre, îi lovi pe creştini prin cele 10 persecuţii, în care mii de fiare au lins în circuri sângele martirilor; în care torţe vii au luminat colinele Romei; în care un popor de credincioşi a intrat în catacombele fără aer şi lumină. Dar credinţa în Dumnezeu a triumfat “cu moarte pre moarte călcând’. Lumea a văzut cea de-a doua faşă a medaliei. Templele dorice şi corintice de marmură şi granit au căzut; statuile lui Fidias şi Praxiteles şi- au pierdut capetele şi au fost îngropate. Sf. Vasile şi Sf. Augustin au aruncat trăsnete asupra ghicitorilor, constituţiilor apostolice şi a altor concilii ecumenice (din Laodice 336; Aries 314; Toledo 400; Agde 505; Orleans 511; Braga 561; Auxerre 570; Nargonne 589), condamnând astrologia şi afurisindu-i pe cei care o practică. Îngerii rebeli - se predica de pe amvoane, l-au învăţat pe Cham şi deci pe oameni, astrologia şi farmecele. Acum, este rândul chaldeenilor să fie persecutaţi şi să devină martiri; este rândul lor să sufere şi să se ascundă în unghere, în pivniţe şi în misticism. Dar odată cu astrologia era periclitată întreaga ştiinţă antică. Gnosticii din Alexandria şi Atena - ultimele cetăţi ale filosofiei astrale s-au ridicat la fel ca un şarpe lovit de moarte. Păgânii răspundeau cu mândria urmaşilor unui trecut glorios, unei ştiinţe milenare, unui prestigiu imperial. Creştinii atacau cu patima neofiţilor, cu fanatismul bigoţilor. Blestemul lui Tertulian, aruncat magilor, astrologilor şi otrăvitorilor, a răsunat în tot evul mediu. Odată cu înălţarea pe tronul Bizanţului a credincioşilor crucii, ameninţările s-au transformat în fapte. Edictele lui Constantin cel Mare, urmate de cele ale fiului său Constanţiu, au deschis seria represiunilor sistematice împotriva păgânilor - 313 e.n. Atunci, vestitul avocat Julius Firmicus Maternus, şi-a părăsit roba şi clientela, luând pana pentru a susţine astrologia. Imensa pledoarie “Mathesis”, în opt volume, scrisă sub cei doi împăraţi, este un monument de abilitate avocăţească, pentru salvarea unui celebru condamnat la moarte. Pentru a-i scăpa de pedepse pe confraţii care răspundeau întrebărilor puse asupra situaţiei statului şi vieţii Cezarului, Firmicus inventează ad-hoc, teoria că destinul lor nu este previzibil. Insă garda imperială îşi înmulţea eforturile pentru a descoperi delictele interzise. Denunţurile nu încetau, arestările nu mai aveau sfârşit, închisorile nu mai aveau locuri. Să observăm însă că în chiar aceste zile, cele mai negre pentru astromancie, aceasta a fost atacată mai ales pentru că se ocupa de chestiuni interzise: ceea ce nu este doar o recunoaştere indirectă, ci şi un omagiu mascat, pentru că este crezută şi capabilă să răspundă. Pe de altă parte, iată-nu în situaţia paradoxală în care un instrument, monopolizat la început de guvernare a ajuns să-i fie exclusă imixtiunea în afacerile publice. Totuşi, nici în această situaţie echitabilă, cât de cât tolerantă clanul nu putea fi împăcat cu adoratorii planetari. Ei doreau detronarea lui Constanţiu şi reintroducerea pe faţă a păgânismului. Criza ia proporţii; conjuraţii devin atât de mulţi încât armata alcătuită din grupuri de popoare şi secte, îl proclamă ca împărat pe cel mai cult, mai fanatic şi mai îmbibat de elenism dintre ei, pe Julian Apostatul, cel care a fost creştin şi care l-a renegat pe Isus, pentru a se întoarce la planete şi la zeii păgâni - 361 en. Iniţiat în mistere de Edeusis şi Maxime de Theurgis, discipolul şcolii din Atena; practicând el însuşi tot felul de divinaţii, reînflori

52

cultul lui Venus, al lui Mercur, şi al lui Baal - Zeus - Jupiter. In guvern se instalară filosofii şi astrologii. Când împăratul căzu rănit mortal într-o luptă cu Sapor - regele perşilor, luă un pumn de ţărână şi aruncându-l spre cer strigă: “ai învins, galileanule”. Reacţia creştinismului a fost teribilă. Fără acţiunea moderatoare a lui Jovien, un pogrom fără precedent ar fi trimis în neant mase întregi de genethliaci. Profesorii lui Julian sunt executaţi; şcoala din Atena desfiinţată; iar cea din Alexandria arsă de fanatismul mahomedan, care se vedea încolţit de un pericol asemănător. Dar cei mulţi şi proşti, continuau să creadă în orice şi cu predilecţie în stele: ei reprezentau o forţă peste care nu se putea trece. Cei puţini şi culţi, cei îmbibaţi de clasicism şi mitologie, erau susţinătorii dibaci şi periculoşi ai temelor natale; lor nu li se putea lua cuvântul decât odată cu capul. In aceste timpuri întunecate, biserica nu a permis în afara Bibliei ca manual ştiinţific, decât scrierile lui Aristotel, în care astrologia este ascunsă mai mult decât oriunde de un văl. Dar spiritul mereu neliniştit şi cercetător al oamenilor, nu se putea împăca numai cu ceea ce le permiteau teologii. Dorinţa de studiu şi de experimentare, nu-şi putea găsi refugiul, decât în practica magiei şi genethlialogiei. Dar iată că păgânii se apără tocmai cu arma adversarului, cu Biblia! Este scris textual că Dumnezeu a creat lumea, zicând: “Să fie lumini pe firmamentul cerului, astfel ca ele să fie semne (ale viitorului) şi (diviziuni de) timp”? Iată un argument care oferă o punte de legătură. Astrele nu hotărăsc, ci sunt numai semnele celor ce se vor întâmpla. Treptat, chiar la Părinţi, s-au zărit slăbiciuni. Si cel mai aprig luptător - Sf. Augustin, apreciază: astrologia este o revelaţie diabolică, dar de multe ori, admirabil de adevărată! Tot el adaugă în altă parte: pământul se învârteşte prost, având axa înclinată din ziua în care Adam a fost alungat din rai şi pedepsit să-şi câştige hrana cu sudoarea frunţii. Înclinaţia axei aduce cu sine formarea şi succesiunea anotimpurilor, deci pierderea primăverii veşnice. Cel mai mare teolog al bisericii din Apus a fost cu siguranţă Sf. Toma d'Aquino. Cine ar crede? El a trecut aproape la vedere de partea adversă, căutând să împace cele două teze. Începe timpul în care “erudiţi astronomi” ajung episcopi, arhiepiscopi sau cardinali, cum este cazul lui Pierre d’Ailly, 1350 - 1420 e.n., prelat francez şi teolog celebru, partizan înfocat al influenţelor astrale (de curând s-a atras atenţia într-o teză de doctorat, prezentată facultăţii catolice din Lille, asupra prezicerii lui d’Ailly, bazată pe un horoscop în care afirma că în 1789 va fi o mare revoluţie). “Infernul, Purgatoriul şi Paradisul’ lui Dante, pravoslavnicul poem de răsunet universal, este străbătut de duhul anatemizat. Poetul îşi mărturiseşte credinţa în astre cu preţul pierderii mântuirii sufletului:

O, glorioase stele; O, univers plin de

mari virtuţi, de la care eu recunosc totul,

oricare mi-ar fi infernul (O, glorose stele, o, lume pregno

Di gran”virtu, dal quale io riconosco

Tutto, qualche si sia il mio ingegno) - paradisul XXII, 112

53

Curând, ultima tranşee a fost cucerită. Scaunul Sf. Petru devine binevoitor cu astrele şi protectorul adoratorilor acestora. Iată-i pe Leon al III-lea, Silvestru al II-lea, Honoriu al III-lea, Clement al IV-lea şi Urban al V- lea, prietenii chaldeenilor, cel puţin la fel de mult cât au fost Sf. Denis, Sf. Malachie sau Sf. Nicefor. In 1623, marele consiliu al cardinalilor s-a întrunit la Roma, pentru a-l alege pe noul Sfânt Părinte al lumii catolice. Dar fusese deja făcută o prezicere: “noul Papă nu va trăi nici 6 săptămâni”. Toţi electorii ştiau această prevestire şi toţi credeau în ea, aşa că nimeni nu dorea succesiunea. In cele din urmă cardinalul Barberini s-a oferit. Plin de bucurie, consiliul îl alege; Barberini devine Papă, dar precum era de aşteptat, numai pentru o lună! Se înţelege că în faţa acestei situaţii, partida este pierdută. Bisericii nu-i mai rămâne decât să încline steagul şi să primească şerpi străini în casă. Pe zidurile unei catedrale italiene este pictat zodiacul (pe vârful suliţelor din biserica Serbeşti din Câmpulung Muscel, se văd o stea, Luna şi Soarele), iar triada babiloniană s-a prefăcut în Sfânta Treime. Naşterea lui Isus este cunoscută de trei magi astrologi, care sosesc conduşi de o stea (despre această stea s-a scris incredibil de mult. Cine era ea? Kepler şi Ideler au calculat că în anul 7 îen. a fost o mare conjuncţie între Jupiter şi Saturn. Lumina lor reunită a dat impresia unui puternic astru necunoscut. Dealtfel, şi pe alte căi s-a ajuns la concluzia că naşterea Domnului Nostru Isus trebuie situată cu 7 ani înainte, întreaga cronologie fiind eronată - anul 1944 ar trebui să fie 1951 de la naşterea Domnului. Alţi astronomi cred că steaua magilor ar fi fost o novă; unele păreri înclină către o cometă). În secolul al IV-lea, crăciunul a fost fixat pe 25 decembrie, pentru că la acea dată se celebra în antichitatea păgână solstiţiul de iarnă - Sol Natalis Invicti, naşterea Soarelui neînvins. Sărbătoarea rusaliilor este la 7 săptămâni după paşte; postul cel mare are 7 săptămâni, catolicii au 7 sacramente, cunosc 7 rugăciuni ale Tatălui Ceresc, lumea a fost creată în 7 zile şi se împarte în 7 ore canonice, săptămâna creştină are tot 7 zile, ca şi cea chaldeeană.

Fig.25 - O alegorie creştin-astrologică, în care se caută o îmbinare armonioasă a celor două credinţe opuse. Paradisul plin de sfinţi, este o sferă care înconjoară zodiacul ceresc.

Clement al V-lea a ordonat prin bula papală “de Magistris” ca în “Universităţile din Paris, Oxford, Bologna, Salamanca, să fie savanţi catolici care să aibă cunoştinţe suficiente ale limbilor ebraică, greacă, arabă şi chaldeeană”. Acum situaţia este limpede. Astrologia a câştigat şi cel de-al treilea război - cel mai lung, mai greu şi mai sângeros. Din acest moment, nu se mai află nimeni în faţa ei. O aşteaptă zile de glorie.

Capitolul 6. GLORIA.

54

Mongolii. Arabii. Spania. Răspândirea în Europa. Anglia. Germania. Italia. Franţa. Aventurierii.

Acum astrologia domneşte ca o regină. Nimeni nu îi mai contestă suveranitatea. Şcolile greceşti, ale dialecticienilor iscusiţi, au dispărut în negura timpurilor; imperiul roman, al legiunilor neînfrânte, este o amintire a istoriei; creştinii neîmpăcaţi sunt acum buni prieteni: o admit în biserică, o introduc în universităţi, o primesc în palate. Europa, din secolul XIII înainte, este în întregime cucerită. Asia, însă, nu a fost niciodată pierdută. Marea moştenire a Chaldeei au împărţit-o cu lăcomie mongolii, arabii, evreii. Toţi au contribuit la dezvoltarea astrologiei, au aprins cu făclia lor torţele vecinilor şi le-au împărtăşit din belşug comoara fără fund şi fără de preţ a cunoştinţelor astrale. Dar ceea ce poate face un singur om dintr-un popor şi cu acest instrument din întreaga lume nu ne pot spune pe deplin nici Alexandru Macedon, nici Napoleon Corsicanul, căci atât grecii cât şi francezii nu au aşteptat venirea acestor cezari pentru a cunoaşte ce este patria şi gloria nemuritoare. Ceea ce a făcut Ghengis Khan din cetele răzleţe de văcari inculţi ale mongolilor răspândiţi pe mii de kilometri, primitivi, fără conştiinţa unui trecut şi fără un ideal comun, nu are asemănare pe tot

întinsul globului. Astăzi, în iurtele de piei peticite şi afumate, în jurul focului de noapte, un popor decăzut adoarme în sunetele alăutei, ce repetă la

O! pe

acel timp, în acea vreme toţi tinerii aveau un cal şi un arc cu săgeţi, iar şirului de căruţe ce însoţea “Hoarda de Aur” i se vedea numai începutul, sfârşitul nu. In trei ani de lupte câştigate, Khanul Temugin, cel care domnea la “Nisipurile Negre” (Kara Korum), îşi câştigă faima printre conducătorii de triburi mongole. Venise timpul să se solidarizeze toţi văcarii şi să-şi caute un loc, căci era foamete mare. Chiar laptele de iapă se găsea greu. Sfatul cel mare al şefilor (Curlitaiul) trebuia să aleagă unul dintre ei, care să-i conducă (1206). Cine ar fi putut să o facă dacă nu Temugin? Atunci un ghicitor, care se afla în roata mulţimii din jurul cortului Khanilor, îmbrăcat după moda astrologilor acelor locuri, cu pălărie înaltă de catifea şi pelerină galbenă aruncată pe umeri, ieşi cu îndrăzneală înainte strigând:

- Prinţul ales va trebui să poarte numele de “Ghingis-Ha-Khan”, adică cel mai mare împărat sau împăratul neamului omenesc, căci acesta îi este rangul proorocit de stele. Ţipete de bucurie şi aprobare răsunară în piepturile Turcomanilor, Naimanilor, Mongolilor, Merchiţilor, Uigurilor, Cheraiţilor şi tuturor neamurilor care se aflau de faţă şi care intrau în slujba lui Temugin, pentru cucerirea pământului. Ghengis primi numele, armă hoarda cu cele de trebuinţă, dar mai ales nu uită să ia cu sine pe înţelepţii cei mândri, înfăşuraţi în largile pelerine galbene, pe cei care ştiau leacurile bolilor, leacul reventului şi drumul planetelor. Prima dată, Ha-Khanul aruncă hoarda în China. Zidul cel mare a căzut, oraşele au luat foc, armatele împăratului galben au pierit. Nimeni nu cuteza să îl înfrunte, cu excepţia unui prinţ demn , ce răspundea limpede, tare şi cu îndrăzneală, cu toate că era captiv. Aceasta se putea numai pentru că albise noaptea în turnul său plin cu globuri de bronz,

nesfârşit povestea unui trecut glorios, când Ghengis Khan trăia

55

sferturi de cerc şi calcule asupra Lunii. Când Ghengis se retrase din China a luat cu el numai ce era de preţ pentru el: tezaurele din Peking şi din celelalte oraşe făcute scrum, precum şi pe înţeleptul Ie Liu Ciu Tai. După China, urmă gloria distrugerii regatului Gusleac (mai târziu imperiul lui Tamerlan), împărăţiei lui Ala Edin-Mahomed şahul lumii islamice, ţărilor Indiei, răsăritul Europei. Ţipetele şi horcăielile miilor şi poate sutelor de mii de sfâşiaţi în lupte nu au atins urechile Khanului Ghengis, dar cele şapte cuvinte: “E vremea să se pună capăt măcelului”, spuse încet şi muzical de Ie Liu Ciu Tai, fură auzite şi ascultate. Acţiunea umanitară a învăţatului astrolog a fost dovedită şi în alte rânduri. Când Chitaiul îl sfătui pe Khan: “Ai cucerit călare o mare împărăţie, dar nu o vei conduce tot de pe cal!”, acesta pricepu că un înţelept poate fi tot atât de folositor ca şi tunurile. Iar când Ghengis s-a întors din nou către ţara fraţilor galbeni, Ie Liu se grăbi să spună: “Dacă măcelăreşti pe aceşti oameni, cum vor mai putea ei să aducă servicii fiilor tăi?”. Numai atunci

bătrânul cuceritor căzu pe gânduri. El a înţeles în sfârşit că nu ţărâna arsă şi goală este ţara pentru un împărat ca el, ci adevărata împărăţie este omul înfrăţit cu pământul, cu natura întreagă, cu cerul universului. Atunci se auzi din gura autocratului un răspuns neaşteptat către un serv prins în război, către un chitai la fel ca miile pe care le ucisese. - Bine! Fii stăpânul acestor supuşi şi slujeşte-mi copiii cu credinţă! - Toţi se uitară la Ogotai, la Tu-Lui, la Giagatai şi la ceilalţi fi ai Khanului, căci zilele tatălui erau numărate. După aceste cuvinte, nu a trecut mult timp şi Khanul muri. Acum a venit ziua cea mare a astrologului. Autoritatea şi înţelepciunea lui salvă de la dezmembrare enormul imperiu mongol, rămas fără conducător. I-L-C-T forţă pe fiii marelui dispărut să recunoască pe Ogotai şef. Dar fatalitatea imediată nu a putut decât să fie amânată. Urmaşii marelui Khan, toţi ascultători ai verdictelor planetare, unii cu capitala în China, alţii tocmai pe Volga sau spre Persia, nu mai aveau o conducere unitară. Pe la 1400, un nou soare răsare pentru imperiul mongol: Timur-I-Lang, cunoscut sub numele Tamerlan cel Şchiop. Acest demn urmaş al marelui Ghengis i-a fost rival în totul: în cuceriri, în credulitate şi mai presus în cruzime. Dacă Ghengis a ars Pekingul, Samarkandul, Bukhara şi alte vestite cetăţi bogate, Timur pârjoli pe lângă Bagdad, Delhi, Damasc, tot pe atât de numeroase metropole ce au existat odinioară. Dacă primul omora tot ce întâlnea în cale, cel de-al doilea se desfăta privind la Bagdad o piramidă înălţată din 90.000 capete tăiate neted pe sub bărbie, iar la Delhi a ordonat să fie sugrumaţi 100.000 de prizonieri, într-o singură zi. Ei bine, omul care credea că aceste cruzimi nu sunt suficiente pentru gloria sa, omul numit cu groază “bestia mongolă” sau “sângerosul fanatic”, era cel mai pasionat protector al artiştilor, al savanţilor, al literaţilor şi un îndrăgostit de astronomie! Aceasta poate fi adevărat? Niciodată,

dacă

trage. Cum acestor cuceritori le lipsea măsura în tot ceea ce doreau sau înfăptuiau, Timur a trimis la învăţătură, în academiile ştiinţifice fondate de el (în oraşul său natal Kech şi în Samarkand -splendid reclădită-) o mulţime

de peste 150.000 oameni deodată. Atâta pasiune pentru cultură este mai periculoasă decât cea mai puternică otravă! Ea omoară cele mai adânci

dacă

nu s-ar fi amestecat superstiţia şi prin ea folosul ce se putea

56

instincte criminale ale unui geniu distructiv. Nu mai departe decât Chah Rokh, fiul lui Timur şi moştenitorul vastului imperiu, a moştenit de la tatăl său numai pornirile cele nobile, în timp ce cuceririle sale au fost numai în cărţi, cu care să-şi completeze biblioteca. Aşa a fost nu numai cu Chah Rokh, dar cu toţi urmaşii “Celui din urmă Căpitan al Lumii” (Khanii Sabruh, Ulugh Beigh, Huseyin Baykara, Babur şi Djellal-an-dine-Mohammed-Akbar. Ultimul, strănepotul lui Tamerlan, împărat mongol al Indiei - 1542-1556- 1605 - este cel care a ordonat publicarea celebrei lucrări intitulată “Ayin- Akbary” sau “Instituţiile lui Akbar”.). Din toată această dinastie de astrologi, întâietatea o deţine Mohammed-Taragai-ben-Sharok (1395), cel supranumit Ulugh-Beigh. Din copilărie, se aruncă cu o furie mongolă şi cu o ardoare de oriental asupra matematicii şi astronomiei, materiile necesare astrologiei. El ştia - şi câtă dreptate avea - că un urmaş al celor mai vestiţi Khani, numai ca savant va mai putea figura în istorie. In cetatea sa de reşedinţă, Samarkand, construi (1420) una din minunile Asiei: un colegiu pentru savanţi lipit de un observator uriaş, cu trei etaje. A rămas în amintirea generaţiilor de arabi mărimea instrumentelor folosite acolo. Neavând posibilitatea obţinerii preciziei prin fineţe, ei o atingeau prin mărime. Astfel, pentru măsurarea gradelor, minutelor şi poate a secundelor de arc, s-a construit un sfert de cerc, a cărui rază era de 60 m. Acest lucru părea atât de incredibil, încât astronomii moderni îl consideră un basm. Insă, s-a dezgropat la Samarkand palatul şi mormântul lui Tamerlan, precum şi resturi din controversatul sfert de cerc. Fiecare grad avea un arc de trei sferturi de metru! Atraşi prin salarii princiare, peste o sută de savanţi, folosind mijloace de măsurare atât de precise, alcătuiră celebrele tabele ale poziţiilor astrelor, numite ale lui Ulugh, apreciate secole după aceea (aceste tabele, întocmite pentru meridianul din Samarkand, dau poziţiile Soarelui şi planetelor, evaluează precesia echinoxului după schimbarea polului şi dă înclinaţia eclipticii pe ecuator). Pentru ce s-ar fi ostenit atât şi ar fi făcut o astfel de risipă, dacă nu pentru interesul propriu? Astrele l-au răsplătit din plin. Ele l-au prevenit pe Ulugh că Abdallatif, fiul său cel mare, îl va detrona. Imediat tatăl, uitând că fatalitatea nu poate fi ocolită, ci cel mult atrasă, îşi îndreptă afecţiunea către Abdalaziz, cel de al doilea fiu. Cel căzut în dizgraţie, temându-se să nu piardă succesiunea, a pornit război împotriva tatălui său. Ulugh fugi în Turkestan, dar avu proasta inspiraţie să se întoarcă în Samarkand, unde acum domnea fiul său. Acesta s-a prefăcut că-l primeşte cu bucurie pe tatăl său, dar numai pentru trei zile, pentru ca în a patra să î-l asasineze, împreună cu fiul preferat. Iată că şi această predicţie s-a adeverit. Dacă despre mongoli mai puteam spune multe, în schimb despre arabi vom spune un singur cuvânt: întreaga lor istorie este împletită atât de strâns cu astrologia, încât ele nu pot fi despărţite. De la început Mahomed, cucerind Mecca, a înconjurat în frunte cu idolii de şapte ori templul Kaaba, înainte de a pătrunde în interior, unde primul său gând a fost să-i nimicească (Arabii povestesc că la naşterea lui Mahomed, îngerii au îndepărtat cu torţe de lângă copil duhurile rele; ceea ce s-a văzut printr- o ploaie de stele şi bolizi. Dar copilul nu era încă perfect purificat. Intr-o zi, arhanghelii Mihail şi Gavril

57

i-au întrerupt joaca; i-au scos inima din piept, i-au curăţat-o şi i-au aşezat-o apoi la loc. La moartea profetului, ca şi la sfârşitul lui Constantin, al lui Atila sau al împăratului Valentin, istoricii timpului nu uită să pomenească de apariţia vreunei comete.): Coranul acceptă fatalismul astrelor; steagul verde poartă cornul Lunii şi steaua Profetului. In orice perioadă, califii caută horoscoape iar cărturarii le cultivă. Până la sfârşit, cele două noţiuni: astronomie şi astromancie, la arabi înseamnă aceeaşi idee.

Filiaţiunea astrologiei arabe este certă. Şcoala de medicină şi astrologie de la Djondei - Sapur (Persia), continuatoarea tradiţiei chaldeene, înfiinţată sub urmaşii lui Alexandru şi care a rezistat peste un mileniu furtunilor, a fost mult timp singurul focar ştiinţific din lumea arabă (când Justinian a împrăştiat grupul de la Athena -529, filosofii şcolii greceşti şi-au găsit refugiul aici). Se ştie că arabii se lăudau cu traducerea mai multor lucrări direct din chaldeeană, dar ei au luat ştiinţa de unde o puteau găsi pe timpul lor, adică de la autorii greci. Avântul ştiinţelor a fost început de califul Al-Mamun- născut în 776 la Bagdad, urcat pe tron în 813 şi mort în 834; fiul celebrului Harun-al-Raşid. Acest Ludovic al XIV-lea al arabilor, a angajat un mare număr de învăţaţi pentru a-i traduce pe antici, controlându-le lucrul în şedinţe săptămânale, ţinute la palat. Atunci au fost retipărite “Elementele” lui Euclid şi “Marea Sintaxă” a lui Ptolemeu - evanghelia astrologică a evului mediu, cunoscută până astăzi mai ales sub numele ei arab - Almagesta. Califul a ordonat ridicarea observatoarelor de la Bagdad şi de la Kasium, precum şi măsurarea mărimii Pământului (prima a fost făcută de Eratostene, din

şcoala alexandrină; iar cea de-a doua este cunoscută din Istorie). Meritele lui Al-Mamun ne apar mult mai mari, dacă ne gândim că în Europa, în secolele 8-10, ştiinţele erau aproape sugrumate de prigonirea creştină. De asemenea, lui trebuie să-i fim recunoscători pentru păstrarea multor opere ale antichităţii, scăpate de la pieire prin traducerile arabe. Ştiinţa mahomedană, oricât de plină de superstiţii, de astrologie şi de magie - a fost singurul licăr de lumină în noaptea acelor secole; a fost tăciunele rămas din focul antic, de la care s-a putut aprinde la vremea potrivită făclia Renaşterii. La fel cum un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte pe costişa unui munte, creşte singur cu cât ajunge mai departe, în acelaşi fel, vibraţia produsă de Al- Mamun în mediul propice al lumii arabe, a crescut de la sine, însutit de amplitudine. Traducerile din siriană, indiană, greacă şi alte limbi erau nenumărate; un fel de universităţi - numite Madrasa s-au înmulţit ca iepurii. După Nisabur şi Korasan au apărut: 11 la Mecca, 44 la

Alep, 76 la Cairo, 126 la Damasc

In ele se învăţa algebra, filosofia,

medicina şi cu precădere alchimia şi astrologia. Următoarea poveste adevărată ne arată starea de spirit din acea vreme, într-o lume pestriţă, în care ştiinţa se împletea cu şarlatania. Filosoful evreu Jacob-Al-Kendi a pus rămăşag cu un vestit doctor musulman, că este capabil să ghicească două cuvinte scrise de acesta pe un pergament, fără a le vedea. Califul Al-Mamun îi primi într-o şedinţă solemnă pe cei doi rivali, pentru a le fi martor şi arbitru neutru. Nu s-a

58

putut afla niciodată prin ce minune Al-Kendi a spus două cuvinte identice cu cele scrise pe sulul pecetluit cu grijă. Victoria era câştigată, dar pândea răzbunarea. Discipolii bătrânului doctor musulman jurară moartea celui care l-a făcut de râs în faţa curţii, pe maestrul lor venerat. Intr-o seară Al- Bumasar - cel mai fanatic dintre ei, cu un cuţit ascuns în mânecă, se furişă spre casa evreului Al-Kendi. Cel ce ştia totul, deci şi cele ce i se pregăteau, ieşi în pragul case sale strigând asasinului ce se apropia: “Aruncă-ţi pumnalul, iar eu te voi învăţa astrologia!” La un asemenea noroc, Al- Bumasar nu se aştepta. Era dovedit că numai aici, la Marele Filosof, putea spera să afle taina cea mai preţioasă. Târgul se încheie imediat. Al-Kendi, în perioada ce urmă, îl făcu pe Al-Bumasar “prinţul astronomiei secolului său”.

Iată una dintre prezicerile acestui prinţ: “creştinismul va dura de trei ori mai multe secole decât religia Profetului”. Dintr-o istorie completă a astrologiei arabe, trebuind să cuprindă toate numele astronomilor lor - adică o listă incomensurabilă, îi vom aminti aici doar pe cei cu merite ştiinţifice deosebite. Gia'Far ibn Muhamed al-Balkhi Abu Ma'shar (886, centenar, cunoscut în Europa sub numele de Al-Bumasar, tânărul fanatic de care se pomeneşte mai sus, a scris opere astronomice şi astrologice cu un răsunet imens în lumea latină şi bizantină a evului mediu. “Ibd al'Aziz ibn ”Othman al Qubisi, zis Alcabizio, este principalul

scriitor arab din secolul 10, ale cărui opere au fost traduse şi retipărite în

întreaga Europă (Veneţia, Paris, Colonia

secole. Albatenius (+929) cel mai celebru astronom arab, avea observatorul la Mecca(?). Meritele lui sunt pe măsură: a rectificat sistemul lui Ptolemeu în mai multe puncte; a redus excentricitatea orbitei solare, constatându-i deplasarea perigeului; a determinat oblicitatea eclipticii pe ecuator; a măsurat durata anului tropic; a perfecţionat teoria lunii şi a planetelor; a îndreptat efemeridele lui Ptolemeu, publicând el însuşi altele noi care îi poartă numele. Când Egiptul a trecut sub domnia califilor Fatimiţi, astrologia a făcut primul pas în cel de-al doilea marş triumfal pentru cucerirea Europei. Este drept că Omar a făcut greşeala să incendieze faimoasa bibliotecă din Alexandria -641 e.n. (atunci s-a spus: ”dacă aici se găseşte ceea ce este scris în Coran, biblioteca este inutilă; dacă are ceva contradictoriu, este periculoasă. Si într-un caz, şi în celălalt, poate fi arsă.”), dar urmaşii lui au reparat pe cât posibil această pierdere. Când planeta Marte (El Kaher, victorioasa) trecu la meridianul locului - 969 e.n., piatra fundamentală a cetăţii Cairo, noua metropolă a lumii islamice, a fost pusă. Fatimiţii şi-au

de peste 10 ori timp de 6

)

instalat aici reşedinţa, unde s-a construit înainte de toate, palatul Califului şi observatorul astrologilor. A urmat şcoala, cu o bibliotecă a cărei zestre a depăşit repede 1000 de manuscrise ( cantitatea enormă pentru acele vremuri) plus două globuri cereşti, dintre care se presupune că unul era lucrat de însuşi Ptolemeu. Din Egipt, prin Tripolitania, Tunis, Algeria, Maroc, ştiinţa puse piciorul în Europa, păşind în Spania. Aici, califatul din Cordova a fost mai strălucitor decât cel din Cairo, iar înţelepţii de pe lângă curţile din Alcazar şi cele

59

patru Alhambra rivalizau în renume cu cei din Bagdad. Astrologia nu putea circula în Peninsula Iberică numai printre arabi şi evrei, lăsându-i neatinşi pe spanioli şi portughezi. Poporul, burghezimea, nobilimea şi suveranii au fost curând molipsiţi. In Portugalia, Ioan al II-lea şi Emanuel s-au înconjurat de magi, iar pasiunea pentru astrologie a lui Alfons al X-lea (1226-1252-1284), rege în Leon şi Castilia, a determinat un important eveniment cultural al Spaniei. Avid de ştiinţă, Alfons a ajuns, cu ajutorul profesorilor arabi, unul dintre savanţii timpului său, căpătând renumele de “El Sabio”(înţeleptul). La observatorul ridicat de el lângă Toledo, mai mult de 50 de savanţi, astronomi-astrologi aparţinând celor trei religii, trudeau nopţile în determinări de poziţii, căci regele le dăduse o misiune clară: alcătuirea unor tabele cu poziţia astrelor mai bune decât ale lui Ptolemeu sau Albatenius. In patru ani au cheltuit peste 400.000 ducaţi, ceea ce reprezenta o avere enormă. Tabelele numite Toledane” sau “Alfonsiene” au apărut în teascurile de la Veneţia (1483) şi au avut un succes care a întrecut cu mult propria lor valoare (principala lor calitate rămâne determinarea lungimii anului; 365 zile, 5 ore, 49 minute, 16 secunde -mult mai bună decât valorile anterioare- care nu întrece cele mai bune determinări moderne decât cu 26 secunde). Pe lângă diferitele tabele anexe (de sinus, de oră, etc.) s-a adăugat, bineînţeles, nelipsita latură pur astrologică, de preziceri. Flăcările ce ardeau în peninsula spaniolă luminară întunericul de pe continent, atrăgând spiritele dornice de cultură ca pe fluturii de noapte. Care era nivelul ştiinţific din Europa dinaintea anului 1000? Ştiinţele reduse la

coaja lor superstiţioasă, amestecate cu o mulţime de vestigii ale practicilor păgâne, erau afundate în ocultism de severa persecuţie a creştinismului. Minţile superioare, nemulţumite să se bălăcească într-o mocirlă interzisă, fără orizont, au găsit alinarea mult dorită alergând în ţara maurilor, a libertăţii de gândire şi a ştiinţelor experimentale. Din mulţimea celor care s-au instruit în Spania, întorcându-se apoi acasă, alegem ca faţă reprezentativă pe călugărul Gebert (sau Gerbert). Acest fiu de sclav, născut în Franţa, pe la 940, era prea însetat de cunoaştere pentru a putea fi mulţumit cu cele ce i le spunea maestrul său Albon. Când contele Borel, care tocmai pleca în Spania, îi lăuda ştiinţa arabilor la care mergea, tânărul benedictin îl rugă să-i permită să-l însoţească. După trei ani de învăţătură, Gerbert s-a întors maestru în Geometrie, mecanică, astronomie şi alchimie. In acele vremuri nici nu era nevoie de atâta erudiţie pentru a fi privit ca necromant şi vrăjitor. Totuşi, calităţile superioare ale călugărului îl promovară încet în ierarhia monahală, el fiind primul papă (Silvestru II,999-1003) capabil să întocmească un horoscop. Gerbert are meritul de a fi răspândit cifrele arabe în Europa, ale căror calităţi au fost recunoscute imediat. O scânteie, purtată de vântul reacţiunii împotriva filosofiei scolastice medievale, plecată din Spania, a căzut în cetatea universitară Oxford, a călugărilor franciscani englezi. Un spirit rebel autorităţii Romei, de cercetare în loc de încredere oarbă, de experienţă în locul dogmei, îşi făcea loc în acest colţ îndepărtat al nordului. Practicarea ştiinţelor nepermise a făcut să crească repede crăpăturile edificiului scolastic,

60

susţinut de catolicism, astfel încât, atunci când mai târziu Henric VIII a decis separarea de Roma, pentru a putea celebra o nouă căsătorie, terenul era bine şi din vreme pregătit. Pionierul luptei cu puterile constituite, cu Biserica, cu Aristotel, cu Biblia, cu tot ce era consfinţit şi stimat de lume, a fost Roger Bacon (1214-1294) “doctorul admirabil’ elevul şcolii rebele de la Oxford. Înarmat cu matematica, cu metoda experimentală, cu spiritul critic -cu care era înzestrat ca nimeni altul-, el s-a ridicat ca un uriaş al gândirii, în faţa căruia secolul său rămânea unul plin de barbarie. Valoarea ştiinţifică a lucrării “Opus Majus” nu a putut fi micşorată nici de superstiţiile autorului, nici de ruşinea suferită în închisoare, ca unul ce era bănuit că întreţinea legături cu diavolul. Bacon este creatorul opticii moderne (enunţând egalitatea unghiurilor de reflecţie şi de incidenţă), a explicat mareele şi a calculat că anul Iulian este mai mare decât trebuie, diferenţele adunate fiind de 3 zile în 400 ani. Această judecată l-a înălţat cu trei veacuri peste oamenii timpului său. Marea greşeală ce a comis-o afirmând că Oceanul Atlantic, ce se credea că desparte Europa de Asia, nu este foarte întins, idee susţinută de cardinalul D’Ailly şi luată ca temei de Columb pentru călătoria sa, a dus la descoperirea Lumii Noi (Contribuţia astrologiei la descoperirea continentelor se vede clar cu ocazia primei călătorii circumplanetare. Astrologul Rodrigo Faleiro a fost maestrul lui Magellan, învăţându-l calculele astronomice necesare unui navigator. Înaintea plecării, Faleiro face horoscopul expediţiei şi găseşte că astronomul care îl va însoţi pe căpitan va muri în expediţie. Sigur pe ştiinţa sa, el refuză onoarea ce i se oferea prin această expediţie epocală. In locul lui îmbarcându-se, în 1519, Andreas de San Martin, spaniol din Sevila. Pronosticul lui Faleiro s-a îndeplinit întocmai: atât Magellan, cât şi San Martin au fost asasinaţi de indigeni, în insula Cebu.) Bacon găseşte că este necesar să înveţe araba, pentru a-i putea citi şi înţelege mai exact pe filosofii mahomedani, din operele cărora sorbea cu nesaţ ştiinţa astrologică, dintre aur şi miraculoasa piatră filosofală, neaflată încă de nimeni. După Roger Bacon vine Malenchton, savantul profesor şi astrolog al Universităţii din Wittemberg, foarte apreciat la curtea Stuarţilor, Francisc Bacon, baron de Werulam şi alţi fruntaşi ai gândirii care încetăţenesc astrologia în insulele Britanice. Curtea engleză a numit astrologi regali,

gest pe care îl urmă şi marea regină Elisabeta (1533-1558-1603), faţă de John Dee (1527-1607). Se cunoaşte următoarea convorbire pe care a avut- o într-o zi de rea dispoziţie Henric VII cu astrologul său:

- “Unde voi petrece sărbătorile Crăciunului?”, întrebă suveranul. - “Sire, nu pot şti aceasta.”, îi răspunse cu umilinţă şi cu oarecare precauţie astrologul, căci regele se putea foarte bine duce în altă parte decât ar fi spus el. - ”Eu sunt deci un astrolog mai bun decât tine, căci eu ştiu că tu îl vei petrece în Turnul Londrei.” (vestita închisoare), îi întoarse vorba Henric, ordonând în acelaşi timp să fie arestat imediat.

61

Regele era însă un credincios convins al puterilor astrale. Proba definitivă o dă testamentul său. Deoarece marele Cristofor Columb, a prezis că sfârşitul lumii va fi în anul 1664 (!), el testează suma necesară pentru 155 parastase anuale, câte se vor mai putea celebra de la anunţul morţii sale (1509), până la judecata de apoi! Incendiul astrologic în Germania, se răspândeşte de la o abaţie a călugărilor benedictini (fondată în 830), în Hirschau, oraş în Wurtemberg. Aici, pe la 1100, abatele Wilhelm, ca şi benedictinul Herman Contractus, influenţaţi de ştiinţa arabă, încep să scrie lucrări în mai multe volume, despre doctrina sublimă. Lucrarea s-a păstrat şi după 450 de ani şi un editor a imprimat-o (Bâle, 1531). Din ea aflăm că preacucernicii părinţi mărturisesc despre comete că sunt focuri aprinse de voinţa Creatorului, în semn de prevestire. Pârjolul, adus din Spania în Hirschau, se întinde cu repeziciune şi pătrunde, odată cu Frederic II (1194-1250) în palatul regal. Crescut de Papa Inocenţiu III, nepotul lui Barbarossa, a fost cel mai

nerecunoscător discipol faţă de maestrul şi protectorul său. Frederic era viclean, necredincios, ocrotea ştiinţele interzise, fiind el însuşi un bun cunoscător al matematicii şi astronomiei. A construit o boltă de aur, figurând cerul, în care s-au încrustat pietre preţioase, închipuind stelele. Nu mai puţin credul a fost Frederic III (1440-1493), care se ocupa personal cu alchimia şi astrologia. El avea semne, numere, litere kabalistice în care credea. Astfel şirul vocalelor A-E-I-O-U însemnau:

Austria va domni peste tot universul (Austriae est imperare orbi universo). La 17 noiembrie 1492, un mare meteorit a căzut în Germania. Împăratul a interpretat acesta ca un semn pentru reînceperea cruciadelor (Este drept că în timpul celor opt expediţii cruciate, europenii au cunoscut şi au adus acasă direct din Orient anumite credinţe în stele).

De la catedrele universitare (Wurtemberg, Tubingen, Ratisbona

) se

predicau în acelaşi timp, adevărata şi falsa faţă a ştiinţei cerului. Oare Luther, prietenul şi colegul de cancelarie la Wurtemberg, al lui Malenchton, putea să rămână neiniţiat? Cei mai vestiţi astrologi din toţi germanii au fost însă cu siguranţă John Muler zis Regiomontanus (1436-1476), ajuns arhiepiscop de Ratisbona, Johan Stoeffler (1452-1531) şi Paracelsus (1493-

1541).

Stoffler, acest merituos astronom şi matematician, numit la doar 30 de ani profesor la universitatea din Tubingen, se specializase în horoscoape asupra prezicerii timpului, ceea ce îl îndrituieşte la titlul de părinte al meteorologiei actuale. Gravele lui erori pot fi scuzate cu uşurinţă gândindu-ne la surprizele rezervate chiar şi astăzi de buletinele meteorologice. In horoscopul său personal Stoffler a citi că va muri într-o anumită zi din cauza unui corp tare care-i va cădea pe cap.

Fig.27 - Planeta Saturn, considerată ca regent al anului 1492 varsă, din mijlocul norilor, torente de apă care provoacă inundaţii şi aruncă din mână boli, nenorociri şi moarte asupra oamenilor. Gravură în lemn, de un anonim, de pe la sfârşitul secolului XV.

Aducându-şi aminte de Eschil, care într-o împrejurare identică şi-a mutat patul pe câmp sub cerul liber, astrologul nostru, în ziua fatală s-a

62

închis în casă. La un moment dat, câţiva amici bat la uşă. Stoeffler, împins de piaza rea, le deschide. Se încinge o discuţie spinoasă, stropită de vin

şi pentru a-şi susţine părerea, gazda se repede la

bibliotecă spre a consulta un volum de specialitate. Din greşeală toate rafturile se răstoarnă peste capul nenorocitului, omorându-l, aşa cum

(cu măsură, se zice

)

preziseseră astrele.

şi

Paracelsus (1493-1541), unul din cei mai mari savanţi şi ocultişti ai Renaşterii germane.

Fig.28.

Theophrast

Bombast

von

Hohenheim,

supranumit

-

Un întreg congres internaţional de medicină a închis ochii asupra preocupărilor magice, astrologice şi alchimice ale lui Filipus-Aureolus- Teofrastus-Bombast von Hohenheim, pentru a putea comemora a 400-a aniversare a morţii celebrului medic. In goana lui nebună după ştiinţa albă sau neagră Bombast, zis mai adesea Paracelsus, a străbătut Elveţia, Germania, Franţa, Italia, Spania şi Anglia. A fost răpit în Polonia de tătari, practicând la ei alchimia; răzbătu de acolo la Constantinopol şi în Egipt, întrebând sau cumpărând la nevoie farmece de la bărbieri, maseuri, moaşe, magicieni, astrologi, ţigani, călăi, oameni de jos, ca şi de la savanţii întâlniţi în drumul său. Ajuns profesor la universitatea din Bâle, el a profesat şi a scris ca un medic conştiincios şi de valoare, dar şi ca un neoplatonician convins. Pentru el, “piatra filosofală” trebuia să aibă trei calităţi: 1- să transforme în aur prin atingere mercurul sau plumbul topit; 2- luat ca medicament, să vindece de orice boală; 3- pus pământ, să facă să crească şi să rodească în câteva ore orice plantă. Acţiunea “pietrei” în cele trei domenii-animal, vegetal şi uman- îl îndrituia să o numească “remediul celor trei regnuri” sau “panaceu universal’, aceasta datorându- se unei mari cantităţi de energie vitală închisă într-un volum foarte mic. In ceea ce priveşte medicina astrală, el susţinea că planetele ne ating sănătatea prin mijlocirea unei atmosfere misterioase ce înconjoară totul (denumită de el marele M). Când astrele viciază acest “mare spirit primitiv M”, pe pământ se produc epidemii. Iată ce credea părintele medicinei moderne, căruia i se comemorează regulat centenarele de către savanţi. Secolul XVI este acoperit, din Spania până în Germania, de Carol Quintul şi fiul său Filip II. Ei bine, împăratul Carol este un strălucit exemplu de mentalitate superstiţioasă a timpului. Se ştie că a înfiinţat un colegiu de astrologie, iar de la experienţele de magie, la care ţinea să asiste, se pomeneşte de un craniu care a zburat, ocolindu-l de trei ori şi care apoi i s- a aşezat pe mână. De asemenea se ştie că apariţia marii comete din 1555 i-a dat ideea abdicării sale. El s-a retras în mânăstirea Yuste, unde s-a ocupat cu astrologia, fierberea leacurilor şi potrivirea mersului unei mulţimi de orologii-pendule, ceea ce nu i-a fost mai uşor decât conducerea vastului lui imperiu.

Fig.29 - O gravură în lemn apărută într-o lucrare tipărită la Leipzig, în 1574, reprezentând pe un erudit astrolog-alchimist, care ţine în mână o clepsidră. Acesta îşi împarte timpul: ziua între retorte şi alambicuri, iar

63

noaptea între armile şi tabele de poziţii ale planetelor.

Poate mai mult ca oricare ţară, Italia a fost inoculată de virusul tuturor practicilor oculte şi interzise, iar când Renaşterea le-a scos la lumină din cotloanele în care erau ascunse de secole întregi, această parte a Europei a devenit pepiniera de aprovizionare a continentului cu tot felul de doctori ai ştiinţelor viitorului. In universităţi (în special la Bologna, Padova) catedrele de interpretare a temelor natale erau ocupate de figuri reprezentative ale ştiinţei italiene. Nenumărate opere de artă ale peninsulei, mărturisesc stima şi interesul de care se bucura acolo vechea descoperire chaldeeană. Putem nota, printre cele mai importante, orologiile din turnurile Padovei şi Veneţiei, fântâna din Perugia, capitelurile din palatul ducal din Veneţia, catedrala din Lucca, “Battistero” din Parma şi în special decoraţiile din salonul cel mare al “Palazzo dela Ragione” din Padova. Această ultimă pictură, la care au contribuit mai mulţi artişti - printre care Giotto, reprezintă ca parte principală cele 12 zodii, cărora li se asociază cei 12 apostoli (Paris - statuia lui Carpeaux, în grădinile Luxemburg- “i multe alte oraşe au opere de artă cu subiect astrologic. Bucureştiul are două: armila din grădina bisericii Sf. Gheorghe şi fântâna din piaţa parcului “Carol I”.). Înainte de a pomeni numele marilor italieni ce şi-au dedicat viaţa stelelor putem spune că în cele cinci veacuri de glorie ale astrologiei, numai trei oameni de frunte au avut tăria şi curajul să o atace: Călugărul Savonarola, enciclopedistul Pico dela Mirandolla, procurorul de la “Nation de France”, Jean Charlier, zis Gerson. Dar, atât predicile primului, scrierile celui de-al doilea (“Contra Astrologos”) cât şi condamnarea publică a Sorbonei, obţinută de cel de-al treilea, nu au schimbat mare lucru în situaţia dominantă ce şi-o căpătase astrologia. Spiritele slabe au fost mai ales impresionate de moartea lui Pico în ziua şi ora prezisă de astrologul Bellanti, decât de argumentele iscusite din cartea filosofului. Dar ce puteau face trei detractori contra a trei sute sau trei sute de mii de partizani? Chiar şirul celor mai de frunte este prea mare pentru a nu obosi amintindu-i (Este interesant de ştiut că atât Dante cât şi Boccacio au fost iniţiaţi în ştiinţele cerului).

Fig. 30 - O veche gravură a lui Hieronimus Cardanus, înconjurată de inscripţia latină “nimeni nu este profet în ţara lui”.

Dintre toţi, Cardan, atât prin valoarea sa ca om de ştiinţă, cât şi prin întâmplarea care i-a încheiat zilele, nu poate fi lăsat în umbră. Gerolamo Cardano, născut la Pavia în septembrie 1501, a avut o tinereţe zbuciumată, între un tată iubitor, dar care nu l-a recunoscut drept fiu şi o mamă incultă, care l-a chinuit mult. După studiile făcute în oraşul natal, au urmat cele de la Milano şi Padova. Peste tot a învăţat gramatica, matematica, astrologia şi medicina. A ajuns pe rând laureat şi doctor al universităţii, iar apoi profesor la şcolile palatine, dar mai presus, un spirit dublu de savant şi necromant. Răsunetul renumelui său de matematician (în special meritul găsirii formulei de rezolvare a ecuaţiei de gradul al treilea); a străbătut veacurile până la noi; ecoul faimei sale de medic-

64

astrolog a străbătut capitalele lumii. Paris, Londra, Copenhaga, Edimburgh

îl cheamă şi îl acoperă de daruri; Papa i-a acordat spre bătrâneţe o pensie. Horoscoapele întocmite de Cardan, au fost adevărate pentru alţii. Cum nu putea fi al său propriu? El a găsit că va muri în ziua când va împlini 75 de ani. Iată că se apropie 24 septembrie 1576, fără ca bătrânul Gerolamo să simtă semnele sfârşitului. Cum putea marele Cardan, savantul onorat la curtea regelui Eduard VI al Angliei, la Paris şi la Vatican, să se facă de râs? A preferat să nu mănânce înaintea datei prezise pentru

a rămâne prooroc până la moarte. Iată de ce marele matematician a murit

cu trei zile înainte de a împlini 75 de ani. In Franţa, credinţele străine au venit de peste munţi: din Italia, trecând Alpii, din Spania peste Pirinei. Pe pământul ei toate zvonurile sosite din cele patru vânturi ale Europei s-au încrucişat şi au crescut, înspăimântând pe tânăr şi bătrân. Precum anul 1000 a fost considerat anul ce va aduce cu sine sfârşitul lumii, tot asemenea anul 1186 a fost aşteptat cu groază ca fiind menit să încheie socotelile pământenilor. Cu “apte ani înainte astrologii de toate naţiile s-au pus de acord în a vesti toate evenimentele nefaste ce vor decurge din conjuncţia tuturor planetelor. Dar luna septembrie a lui 1186 a trecut fără ca pământul să sufere ceva din integritatea lui sau astrologia din prestigiul ei. După aproape patru secole în care omenirea a avut destul timp să uite lucruri mai grave decât proorocirea neîmplinită pentru 1186, din Germania a sosit o veste îngrozitoare. Renumitul Johan Stoffler a anunţat că în 20 februarie al anului 1524 va începe ploaia noului potop, care va aduce sfârşitul omenirii. Lucrul era sigur, căci cele trei planete superioare (Marte, Jupiter şi Saturn) se adunau în acea vreme în constelaţia acvatică a Peştilor. Pe măsură ce ziua fatală se apropia, groaza de moarte înnebunea oamenii. Nimeni nu mai voia să lucreze, datoriile nu se achitau, câmpurile rămâneau în paragină nelucrate, bisericile gemeau de lume din zori şi până în noapte. Cele câteva voci care chemau lumea la raţiune nu erau auzite de nimeni. La Toulouse, doctorul Auriol, aducându-şi aminte de Noe,

a pus să i se construiască o arcă încăpătoare pentru animale şi familia lui.

Ironia soartei! Luna februarie a fost cu totul secetoasă, încât noua arcă a lui Noe a rămas pe uscat, nestropită de vreo picătură de ploaie. După această întâmplare, astrologii au schimbat metoda. Aşteptau ca mai întâi să se producă un eveniment însemnat şi apoi răspândeau vestea că întâmplarea s-a datorat unui anumit aspect ceresc. Aşa s-a procedat în 1525, când regele Franscisc I a fost luat prizonier de către Carol Quintul în bătălia de la Pavia, sau în 1564 când în Europa bântuia ciuma. In Franţa, şirul regilor creduli îl începe Carol V (1337-1380), cel căruia i s-a spus “le Sage”, adică “Înţeleptul’ după înţelesul timpului. Meritându-şi din plin renumele, regele a protejat cu zel literele, artele, ştiinţele; a fondat biblioteca regală (care ajunsese să numere în ultimii săi ani până la 1000 de manuscrise), a mărit privilegiile universităţilor şi s-a interesat el însuşi

de mersul planetelor. A chemat din Italia o mulţime de învăţaţi în toate, şi în stele, printre care pe Tommaso de Pizan, vestitul profesor de astrologie de la universitatea din Bologna. Pentru studiul public al influenţelor astrale, regele a pus să se construiască o clădire în strada Foin-St-Jacques, pe care a numit-o College du Maître Gervais, după numele preaiubitului şi

65

stimatului său doctor particular. Serviciile lui Gervais “Suveranul medic şi astrolog” al curţii, au fost întotdeauna foarte bine răsplătite material de rege şi copios răsplătite moral, prin binecuvântările papei Urban V.

Fig.31 - O gravură veche cu subiect astrologic, apărută la Augsburgh, în 1532.

Marele istoric francez Henri Martin (Historie de France, Paris, 1864,

tom V) povesteşte despre sfârşitul lui Carol următoarele:

Se spune că pe când Carol nu era decât duce de Normandia, regele Navarrei i-a dat un venin, în timp ce Carol vizita acea ţară. Atunci i-a căzut părul din cap, ca şi unghiile de la picioare şi de la mâini; devenise la fel de sec precum un baston şi nu i se găsea remediu. Unchiul său, împăratul Romei - Carol IV, auzind de această boală, îi trimise fără întârziere un maestru medic, cel mai renumit în domeniu care trăia în acel timp. Acest medic îi făcu regelui - care era pe atunci duce de Normandia, cea mai faimoasă cură de care s-a putut auzi; el a redus cantitatea de venin pe care o luase ducele, ajutându-l să-şi recapete părul, unghiile, sănătatea, restabilindu-l total, redându-i toate forţele, iar veninul ieşea din organism printr-o mică fistulă incizată la braţ. Plecând, medicul îi spuse viitorului rege: “Îndată ce această mică fistulă va seca, veţi muri fără

scăpare şi veţi avea cel mult 15 zile pentru a vă gândi la sufletul vostru

In primele zile ale lui septembrie 1380 fistula a început să se usuce, să nu mai curgă, producându-i ducelui îndoieli asupra morţii. El a ordonat, ca un înţelept ce era, să fie pregătite toate cele trebuincioase. Ii chemă pe cei trei fraţi în care avea cea mai mare încredere: ducele de Berri, de Bourgogne şi de Bourbon - ultimul fiind fratele soţiei sale; lăsându-l deoparte pe un alt frate - ducele d’Anjou, pe care îl simţea lacom de domnie. - Scumpii mei fraţi, le spuse celor trei prinţi, vi-l recomand pe fiul meu Carol; încoronaţi-l ca rege, cât mai curând după moartea mea şi sfătuiţi-l, ca unchi buni, cu loialitate în toate afacerile sale. Toată încrederea mea stă în voi. Copilul este tânăr, are spiritul uşuratic şi va avea nevoie să fie condus de bune principii, cu atât mai mult cu cât un maestru astronom (astrolog) a afirmat că în tinereţea lui va avea mult de lucru, va trebui să se strecoare prin mari pericole şi mari aventuri. Carol a murit la 16 septembrie, adică exact la 15 zile de la uscarea fistulei. După Carol, cel mai luminat, mai valoros şi mai credul rege francez din evul mediu a fost Ludovic al XI-lea (1423-1461-1483), cel mai diplomat, mai crud şi mai ascuns rege al Renaşterii franceze. La fel cum în politică i-a fost permis totul ca să-şi atingă ţelurile, identic a alergat oriunde a sperat să afle viitorul. Ludovic auzise că s-ar fi aflat departe la craiul Ungariei, Matei Corvin, un filosof vestit cititor în stele, pe nume Galeotti Marti - un bărbat înalt impunător şi păşind cu demnitate. De o asemenea iscusinţă avea nevoie imediat regele, chiar dacă italianul rătăcitor îi va cere un trai mai ales decât are parte un curtean, cu sânge

”.

66

nobil. Lângă castelul din Plessis-les-Tours, cea mai bine păzită fortăreaţă şi reşedinţa favorită a regelui, într-un turn despărţit de clădirile mari ale Curţii, a fost poftit Martivale să se odihnească ziua, în caturile de jos; dar să vegheze noaptea pe terasa de pe acoperiş, la mişcările astrelor. Învăţatul, care cunoştea lucruri ascunse poporului (Galeotti Marti - Martius sau Martivalle, născut în Italia, la Narni, a scris printre altele vestitul tratat “De vulgo incognites”- Despre lucrurile necunoscute mulţimii), a primit târgul, făcând drumul de la Dunăre până la Plessis şi s-a instalat în turn. Acolo, înconjurat de belşug şi onoare, preţiosul oaspete studia cerul, alcătuia horoscoape, ţesea intrigi, sau întins pe divane, scria poezii uşoare. Galeotti a câştigat încrederea deplină a regelui. Pe acesta îl întreba regele când era ceva mai greu de judecat sau urma să ia o hotărâre mai importantă. Cel mai mare duşman al lui Ludovic era Carol cel îndrăzneţ - duce al Burgundiei şi al Flandrei. Înainte de a porni război, Ludovic a încercat rezolvarea situaţiei printr-o discuţie diplomatică. Întrebat, Galeotti l-a asigurat: Sire, totul va merge bine. Ludovic a plecat cu încredere la Peronne, în speranţa unei înţelegeri; pe de altă parte însă, a avut grijă să- şi slăbească adversarul, susţinând în secret revolta cetăţenilor din Liege. Carol a aflat la timp jocul dublu al lui Ludovic şi avându-l la mână, l-a făcut prizonier. Ludovic nu a putut să-şi dobândească libertatea decât semnând un tratat umilitor. Este de la sine înţeleasă ruşinea cu care s-a întors la Paris şi răzbunarea pe care i-o plănuise lui Galeotti pentru sfatul lui nenorocit. Totuşi, frica superstiţioasă a regelui şi prestigiul astrologului şi-au pus amprenta până la urmă. Ludovic l-a chemat pe Tristan, curteanul său de încredere şi i-a spus: “Cuscre, în cabinetul meu este Galeotti; în câteva minute îl voi conduce; apleacă o ureche atentă la cuvintele pe care i le voi adresa concediindu-l. Dacă îi voi zice: E un cer deasupra noastră, să fie pierdut imediat. Dacă din contră, îi voi spune: Mergi în pace, păzeşte-te să-i atingi vreun fir de păr din cap.” Apoi regele intră în cabinetul său, unde sărmanul Galeotti îl aştepta mai mult mort decât viu. “Ei bine, seniore astrolog, îi zise cu un surâs sardonic regele, voi care citiţi atât de bine viitorul, aţi putea să-mi spuneţi în ce epocă veţi muri?” “Sire, răspunse abil Galeotti, ştiinţa mea nu-mi permite să precizez data exactă, dar tot ce ştiu precis, este că voi muri cu trei zile înaintea Maiestăţii Voastre.” Acest răspuns l-a scăpat pe astrolog; conducându-l, regele îi strânse mâna cu tandreţe şi repetă într-una: “mergi în pace, mergi în pace, mergi în pace” şi de fiecare dată arunca o privire semnificativă către Maître Tristan. Momentul culminant al astrologiei în Franţa l-a reprezentat epoca în care a trăit Catherina de Medicis. Această fiică de rege, soţie de rege, mamă a trei regi şi regentă ea însăşi, a hrănit flacăra superstiţiilor franceze cu zgură proaspăt adusă din Italia, patria tuturor practicilor oculte. In zestrea cu care a venit la nunta lui Henric al II-lea, se găsea Cossimo Ruggieri, cel care a ştiut să insufle dragostea pentru astrologie tinerei prinţese. La început, regina l-a făcut stareţ peste o mânăstire din Bretania, dar în curând, simţind lipsa luminilor sale, l-a adus la Paris şi a

67

ordonat să se înalţe un observator, ale cărui ruine se mai pot vedea şi astăzi lângă hala de grâu. Noaptea se vedea o caleaşcă închisă, trasă de patru murgi, care mergea de la Luvru la turn. Catherina se suia în vârf şi alături de Cossimo, întreba astrele dacă îi vor reuşi intrigile ei politice împotriva Spaniei şi a hughenoţilor. In acel timp, toate familiile bogate aveau în serviciul casei lor câte un astrolog. Peste 30.000 de oameni îşi câştigau pâinea şi vinul făcând horoscoape, preparând filtre de dragoste, legând vrăji, fierbând ierburi otrăvitoare. Mai presus de orice imaginaţie se ridica însă înflăcărarea Catherinei în magia neagră. Reţetele ei otrăvitoare, aduse din patrie, erau mai teribile decât cele folosite la Paris (o lume întreagă a crezut că regina i-a cerut lui Gondi - creatura ei, să-l otrăvească la o cină pe propriul ei fiu - Carol al IX-lea, după o ceartă aprinsă pe care o avuseseră. Fapt este că după acest ospăţ, Carol a murit, la tron urmând Henric al III-lea, fiul preferat. In afara multor altor nelegiuiri, s-a mai zvonit că tot ea a fost cauza morţii delfinului Francisc, fiul cel mare al regelui cavaler Francisc I, permiţând astfel urcarea pe tron a soţului său Henric al II-lea, zis regele sportiv.), iar şedinţele de magie, care se ţineau într-o sală special amenajată în castelul regal de la Chaumont sur Loire, erau mult mai îngrozitoare, decât cele îndeobşte cunoscute. Acolo se oficiau liturghiile negre, arderile şi îngropările de cadavre, atragerea morţii prin chinuirea efigiei şi câte alte blestemăţii. Acolo, se ştie, Ruggieri i-a făcut să apară într-o oglindă magică, pe trei dintre cei unsprezece copii ai reginei (Francisc, Carol, Henric) - cu coroana, sceptrul şi mantia regală. Istoria a confirmat această vedenie, cei trei fii devenind regii Franţei, unul după altul. Pentru răspândirea ştiinţelor, regina a deschis o şcoală la Saint- Germain, unde învăţau la un loc tineri şi tinere din cadrul nobilimii. Regina, ajutată de cumnata sa, a stabilit materiile de studiu (limbi străine, istoria, geografia, matematica, astrologia), precum şi jocuri distractive pentru înalta societate. Aici au învăţat, s-au iubit şi mai târziu s-au căsătorit Francisc al II-lea şi Maria Stuart; Henric de Navarre şi Marguerite de France. In această vâltoare generală a împătimiţilor după horoscoape, răsare steaua marelui Nostradamus, regele neîncoronat al fanaticilor planetari. Michel de Notre-Dame (1503-1566), a fost nu doar cel mai vestit astrolog al tuturor timpurilor, dar şi un renumit medic. Laureat al facultăţii din Montpellier, a scăpat oraşele Aix şi Lyon de două epidemii secerătoare. La 52 de ani, Nostradamus a publicat la Lyon (mai mult împins de prieteni, se laudă el), vestita carte “Centuries” (Centuriile încep cu următorul catren, adresat regelui Henric al II-lea:

Dieu se sert, roy, de ma bouche Pour t`annoncer la verite, Si ma predication te touche. Rends grace a la divinite.

Din versurile

68

Les armes en main jusques six cents et dix, Guerres plus loin ne s`estendant sa vie.

s-a înţeles prezicerea asasinatului lui Henric al IV-lea, petrecut în 1610. Din alte catrene a fost dedusă anunţarea revoluţiei franceze; decapitarea lui Ludovic al XVI-lea; ridicarea şi căderea lui Napoleon; comunismul; războiul actual şi sfârşitul lumii pentru 3500). Scrisă în versuri enigmatice, cu dublu înţeles, ce par opera unui nebun sau a unui profet, din care se poate înţelege aproape orice, această lucrare i-a servit ca piedestal pentru nemurire. Nepricepuţii au jurat că acolo au înţeles prevestirea înfrângerii francezilor la Saint-Quentin - 10 august 1557; moartea regelui Henric al II- lea (rănit de contele Montgomery, în turneul de la 1559) etc. Nici nu era nevoie de atâtea verificări pentru ca patriarhul de la Salon, să primească acasă vizita ducelui de Savoia; a regelui Carol al IX-lea - 1564, şi să fie numit astrologul ordinar al curţii franceze. Catherina îi ceru imediat să facă temele întregii familii regale. Printre multe altele, Nostradamus a vestit căderea papalităţii (ceea ce i-a adus dizgraţia Vaticanului); şi că în anul 2000, se va putea cu siguranţă da de pomană şi face parastasul ultimului rege francez (ceea ce putem să credem). (Nu se poate trece cu vederea incredibila căutare pe care au avut-o almanahurile pline de preziceri asupra vremii şi a întâmplărilor viitoare - care încep de la Cossimo Ruggieri, Nostradamus şi canonicul Mathieu Laensberg, din Liege - Le Petit Liegeois - 1605; Le Grand Liegeois; Le double Liegeois; Le Veritable triple

Liegeois

a căror modă nu a trecut nici astăzi).

Când Nostradamus a murit, lumii nu-i venea să creadă. S-a creat o legendă ciudată, că Nostradamus s-a închis de viu în cavou cu o lampă, cu hârtie, cu pene de scris, cu cerneală şi cu cărţi multe, continuând să lucreze acolo. Nu scrisese chiar el odată că va fi silit să-şi termine profeţiile după moarte, fiindcă nu putuse face aceasta în timpul vieţii? Prevăzând tulburările care aveau să apară în Franţa, Nostradamus n-a găsit un refugiu mai potrivit şi mai liniştit decât în cavou, ca să-şi poată continua opera. Această stranie poveste a dăinuit mult timp, şi nu puţini au fost cetăţenii care s-au strecurat tiptil în biserica unde fusese îngropat Nostradamus, punându-şi urechea pe lespedea mormântului, în speranţa că vor auzi scârţâitul penei de scris. Un nume ajuns celebru, care a rămas şi astăzi sinonim cu mag şi astrolog, nu putea fi lăsat neexploatat comercial de Michel, fiul profetului. Dar, mai puţin norocos ca tatăl, prezise că Le Pouzin - mic oraş în Virvarais, asediat de trupele regale, va pieri în flăcări. Forţându-şi norocul, într-o noapte începu să dea foc caselor cu o torţă. Prins, tânărul Nostradamus fu omorât pe loc. După ce Henric al III-lea a căzut sub cuţitul călugărului Jacques Clement, mai avea drepturi depline la tron doar Henric - regele Navarei, cel care scăpase printr-o întâmplare miraculoasă de moartea pregătită printr-o carte pipărată, dar cu foile otrăvite, trimisă în dar de Catherina de Medicis. Regele gentilom Henric al IV-lea - “ce roi vaillant”, a crezut şi el, ca şi înaintaşii săi fricoşi,

69

în puterea aspectelor planetare. A avut grijă să protejeze ultimii ani ai lui Ruggieri, drept răsplată că l-a scăpat, în ajunul nunţii sale, de masacrul protestanţilor din noaptea Sfântului Bartolomeu (ordonat de prea cucernica catolică Catherina), şi s-a încredinţat în sfaturile prea înţeleptului medic şi astrolog La Riviere, cel care prescria medicamente după poziţia astrelor în zodiac. Când fiul lui Henric, viitorul Ludovic al XIII-lea, se năştea, făcându-i horoscopul, La Riviere îl numi “Cel Drept” (deoarece se născuse în zodia Balanţei); iar când copilul lui Ludovic al XIII-lea (Ludovic al XIV-lea) venea pe lume, între perdelele grele de catifea din camera reginei Ana, se ascundea Morin de Villefranche, astrologul consilier al marelui Richelieu, pentru a stabili cu exactitate ora horoscopului. (Jean Baptiste Morin - 1585- 1658, doctor în medicină, profesor de matematică la College de France, savant de mare valoare, avea o pensie anuală de 2000 de lire din partea lui Richelieu, pentru a-i recompensa sfaturile astrologice. In testamentul politic adresat lui Mazarin, marele cardinal îl recomandă elogios: “Je vous legue des affaires embrouilles, mais aussi un precieux conseiller, lequel est notre maître Morin”. In acest fel, astrologul îşi continuă influenţa asupra treburilor publice ale Franţei, într-o epocă crucială a istoriei ei). Ciudată este lumea! Când războaiele bântuie cu furie, când ziua de mâine nu se ştie dacă va mai fi văzută de toţi cei care trăiesc astăzi, atunci prezicerile sunt plătite cu aur greu; când pacea şi bunăstarea s-au reîntors, atunci plictiseala şi lenea cer să fie însoţite de dansuri, petreceri şi vrăjitorii. In toate împrejurările, omul i-a căutat pe astrologi, căci întotdeauna cunoaşterea viitorului a fost cea mai aprigă dorinţă a lui. In acel timp, al măreţilor Ludovici ai Franţei, în zilele bune şi uşoare de odinioară, s-au ridicat deodată oameni frumoşi, înalţi la trup, având teaca sabiei bătută cu floricele de ciocane meştere; cu panglici şi dantele la manşete, cu vorbe plăcute la salut. Ei erau azi aici şi mâine pretutindeni, căci nu cunoşteau graniţe şi griji, iar averea lor era nesfârşită, ca şi prostia oamenilor care îi ascultau. Aceşti cavaleri formau clasa aleasă a oamenilor dibaci; a celor fără scrupule şi superstiţii; a acelor vestiţi aventurieri ai vremurilor strălucite şi demult apuse. Trecând cu aceeaşi uşurinţă din barăcile bâlciurilor, în sălile de recepţie ale prinţilor cu care schimbau alcovurile parfumate ale conteselor, cu paturile de paie umede ale puşcăriilor, ei sunt personajele cele mai minunate pe care le cunoaştem. Dacă unii dintre ei se mulţumesc să golească buzunarele prinţilor, jucând rolul de bufoni sau consilieri intimi, câţiva dintre ei se ridică la lovituri de maestru, care trădează spirite geniale. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, peste capetele europenilor uimiţi, s-a înălţat pleiada celor 7 mari şarlatani sublimi şi aventurieri nemuritori: John Law, d`Eon, Neuhoff, Cagliostro, Trenck, Saint-Germain, Casanova. Care dintre ei ţine sceptrul? John Law, care dintr-un refugiat nenorocit, a ajuns ministru de finanţe al Franţei şi cel mai bogat om al Europei, pentru ca apoi să ducă la faliment un imperiu şi să moară el însuşi de foame; sau d`Eon, dubios în orice - sex, reputaţie sau intenţii, dar care a ajuns să ţeasă diplomaţia internaţională după placul său? Uluitoare este viaţa lui Neuhoff, “borfaşul cu cap rotund’, ajuns rege cu adevărat; ca şi a lui Trenck, aventurier al Austriei, Prusiei şi Franţei, a

70

cărui bonetă roşie a fost emblema revoluţiei franceze. Dar cine e contele Saint-Germain? Nimeni, absolut nimeni nu a ştiut-o. Se credea că trăieşte de sute de ani fără să îmbătrânească, deoarece dimineaţa bea din elixirul vieţii, pe care numai el ştia să-l prepare. Era nobil sau nu? Iată un mister nedezlegat; aceasta însă nu l-a împiedicat pe însuşi regele Franţei să-i cadă în genunchi, la fel cum întreaga nobilime i-a stat de atâtea ori înainte, cerşindu-i o picătură din minunata licoare. Este Cagliostro mai prejos? Deloc; el este demnul rival al colegilor săi de înaltă clasă: Saint-Germain şi Casanova. Toţi trei cunosc mânuirea spadei, regulile duelului, alcătuirea horoscopului, măsluirea cărţilor, plastografierea. Oricare dintre ei poate fi dat drept exemplu celorlalţi doi. Este oare de conceput ca un ţăran de la capătul Italiei, un incult care n-a putut niciodată să citească bine sau să scrie corect, să ducă de nas un cardinal; să bage în închisoare pe viaţă o contesă; să compromită pe nedrept o regină; să grăbească stingerea dinastiei Bourbonilor? Iată ce a fost în stare să facă Giuseppe Balsamo, alias Alessandro, conte de Cagliostro, regizorul din umbră al prea celebrei “Afaceri a Colierului”. Ultimul în timp, dar nu cel din urmă ca valoare, este Giovanni Giacomo, cavaler de Seingalt, tipul aventurierului internaţional, al maestrului în amor şi în excrocherie, dar şi al talentelor reale de gânditor şi literat. Născut la Veneţia în 1725, seminarist la 16 ani, Casanova a fost arestat datorită unei intrigi. Fugind din închisoare, a devenit, graţie creditului mamei sale - care era artistă, secretarul cardinalului Acquaviva, la Roma; dar a pierdut repede această situaţie, deoarece a avut de-a face cu răzbunarea din gelozie a unei marchize. De atunci, a devenit pe rând:

diplomat, om al bisericii, ghicitor - în lungile călătorii pe care le făcea străbătând Italia, Grecia şi Turcia, locuri pe unde s-a îmbogăţit, nu se ştie prea bine cum. S-a reîntors la Veneţia în 1745, unde s-a ruinat la joc; fugind de aici, a ajuns magician la Cesena, preot la Milano; în 1750 a apărut la Paris, iar la Viena puţin după aceea. A zăcut doi ani într-o celulă din Veneţia, de unde a evadat spărgând acoperişul. Reapare ca bancher la Paris, unde a izbutit să înduplece guvernul francez să adopte un nou sistem de loterie. Spion la Dunkerque, s-a asociat cu Saint-Germain, pentru a lansa un împrumut francez în Olanda. Făcând uz de mai multe falsuri la Londra, a trebuit să dispară din Anglia pentru a porni într-un adevărat turneu pe la curţile suverane din Europa! In Germania l-a vizitat pe Frederic cel Mare; de aici a trecut în Rusia, la regina Ecaterina a II-a; în Polonia la regele August; în Austria la împărăteasa Maria Tereza. Gonit de la Viena, a nimerit în Spania. Acolo, viaţa din cale-afară de scandaloasă l-a aruncat într-o închisoare din Barcelona. A revenit la Paris, unde a cinat printre mulţi nobili, cu contele de Wallenstein, eroul războiului de 30 de ani. Acum Casanova era bătrân, slăbit şi prea sătul de aventuri. Era timpul să se îngrijească de o pensie liniştită pentru zilele grele care urmau. Când Wallenstein, amuzat de povestirile extraordinare înşirate de cavalerul rătăcitor, îi propuse 1.000 de florini pe an pentru a ţine în ordine biblioteca palatului ducal de la Dux, Casanova a primit pentru prima oară în viaţă o slujbă, cu gândul de a o păstra. Acolo, în pădurile Bohemiei, acolo unde putea fi uitat de oameni, el, cel mai şmecher dintre toţi

71

aventurierii, a găsit mijlocul să se facă încă o dată şi pentru totdeauna admirat. Geniul lui, întrebuinţat mereu în scopuri josnice, a fost pus de astă dată într-un serviciu demn, al penei şi al hârtiei. Traducerea “Iliadei” şi mai ales “Memoriile” sale, l-au aruncat din dispreţ în nemurire, din mlaştină în Parnas. Acum astrologia nu-şi mai poate dori nimic; totul i s-a îndeplinit pe deplin. Nu mai poate cere decât să se menţină acolo unde a ajuns. Dar celei căreia nimeni nu i s-a putut opune, nu i-a fost îngăduit un lucru atât de obişnuit tuturor. Astrologia a fost un Cezar care nu a primit de la soartă decât totul sau nimic. In jocul cu viaţa, nemaiavând ce câştiga, nu-i rămânea decât să piardă.

Capitolul 7. AGONIA ŞI MOARTEA. Copernic. Tycho-Brahe. Kepler. Sfârşitul.

Să ne întoarcem înapoi în timp, în 1543, şi să mergem pe câmpiile Prusiei Orientale cât mai mult, tocmai între zidurile cetăţii Frauenburg. Era într-o frumoasă zi de mai, cu pomi înfloriţi, ciripit de păsări, cu o dulce boare de primăvară. Tinerii treceau zburdalnic; negustorii îşi strigau neîncetat marfa; căruţaşii îşi mânau caii chiuind. Toţi erau veseli; numai bătrânul canonic Nicolaus, slăbit şi bolnav, zăcea lungit în alcovul său. Avea pielea de pe obraz ca un pergament, iar privirea îi era aţintită drept înainte, într-un punct numai de el ştiut. O flacără stranie strălucea în ochii săi spălăciţi. Se lupta cu moartea, dar nu vroia să se lase învins înainte de a-şi vedea opera întregii vieţi, lucrarea de căpetenie pe care a scris-o cu trudă şi nesfârşit curaj. Foile manuscrise sunt acum tocmai la Nurnberg, în grija elevului său ales, Rethicus, care veghează lângă teascurile cele noi ale meşterului Gutenberg. Se va milostivi Domnul să lase zile robului său până va veni tocmai de acolo incunabulul? Dar iată că se aude un zgomot. Diligenţa poştei s-a oprit la poarta casei şi peste câteva momente un curier aduce în braţe un volum greu. Bătrânul preot îşi face întâi cruce şi apoi primeşte, cu ardoarea unui iluminat, darul. Nu mai poate citi bine, căci lumina ochilor i- a slăbit. Numai degetele întorc tremurând paginile in folio, iar mirosul cernelii proaspete îi gâdilă nările subţiri. Acum Dumnezeu îl poate elibera pe cucernicul canonic Nicolaus Copernicus Torunensis, căci el a văzut îndeplinită speranţa zilelor sale pământene, întruchipată în “De Revolutionibus orbium coelestium”.

Fig. 32 - Moartea lui Copernic. Pe patul ultimelor suferinţe, bătrânul canonic, înconjurat de preoţi, rude şi servitori, primeşte din mâna unui trimis, mult aşteptata sa carte.

Cine ar fi crezut că această mică şi banală scenă de intimitate familială, are o valoare universală? Cine a bănuit atunci că bătrânul de 70 de ani ţine în mâinile sale cea mai puternică armă a astronomiei, una din cele cinci cărţi fundamentale pe care se sprijină ştiinţa noastră modernă?

72

Cine şi-ar fi închipuit atunci că acele foi vor putea să îndeplinească, ceea ce nici grecii, nici romanii, nici creştinii nu au fost în stare? Acele pagini au doborât hidra superstiţiei din gândirea omenirii; au curăţat adevărul de rugină; au înaripat geniile viitorului, în căutarea tainelor firii. Nimeni nu a bănuit la început întreaga putere a ideii cuprinse în “De revolutionibus”, nici chiar părintele Nicolau, care desigur, s-ar fi cutremurat dacă ar fi înţeles ultimele consecinţe ale celor scrise de el. Chiar dacă nu se ştie în ce măsură a fost Copernic astrolog, este sigur că a cunoscut îndeaproape arta sublimă. Acesta este unul dintre marile paradoxuri ale istoriei. Astrologia nu a fost doborâtă de adversarii săi fireşti, pregătiţi şi conştienţi în lupta pe care o susţineau; ci întâmplător şi inconştient, de către un spectator al luptei, poate chiar de un partizan al ei. In tinereţe, când era student la universităţile italiene, îşi împărţea timpul între pictură, medicină, matematică şi drept, Copernic l-a cunoscut pe profesorul astronom din Bologna - Domenico Maria de Novara. Întâi cursant, mai apoi asistent, şi în sfârşit, prieten al profesorului, este de netăgăduit că elevul a împărtăşit credinţele maestrului astrolog. Dar, fie că a vrut-o, fie că nu, astrologia va muri din cauza lui Copernic, căci “De revolutionibus” este un pumnal adânc înfipt în corpul ei. La fel cum nimeni nu a bănuit în momentul asasinatului, nimeni nu a putut prevedea când se va încheia agonia prin moarte. La fel ca acele minunate otrăvuri ale antichităţii sau Renaşterii, care erau dulci la băut, dar îşi făceau efectul după ce victima termina ospăţul şi se întorcea la casa ei, agonia astrologiei a fost o lungă euforie, care a durat aproape trei secole. Trei secole de glorie aparentă şi de agonie mascată. A azvârli Pământul, fără vreo consideraţie deosebită, printre celelalte planete, a-l privi ca simplu dansator într-o horă fără de sfârşit, înseamnă a-l detrona din rolul de centru şi conducător al Universului. Dacă planetele, Soarele, Luna şi stelele nu se învârtesc în jurul nostru, nu este vădit că nu ne iau cu nimic în seamă, că nu se preocupă să urce într-un mod special, pentru a ne da nouă de veste, în toate flancurile pământeşti? Ce mai rămâne din întreaga astrologie? Nimic, absolut nimic. Cine s-a emoţionat mai întâi şi mai puternic de această lovitură de graţie? Astrologia? Nicidecum. Tocmai biserica catolică, fosta ei duşmană. Abatele Francius Maurolycus s-a grăbit să ironizeze: “ Deoarece Copernic face să se învârtească Pământul ca o sfârlează, ar trebui să i se dea un bici cu care să-l ţină în mişcare”. Din Germania se aud hohotele de râs ale lui Luther: “Nărodul vrea să răstoarne toată ştiinţa astrologiei. Doar Sfânta Scriptură nu ne spune că Iosua a oprit Soarele, şi nu Pământul?” Catolicismul a răbdat aproape 100 de ani ultragiul lui Copernic - căci opera fusese recomandată din timp şi cu diplomaţie Sfântului Scaun. In cele din urmă - 1616, “De revolutionibus” a fost excomunicată şi pusă la index, căci nu se putea admite ca Pământul - “taburetul picioarelor lui Dumnezeu” - să fie mobil. Dar, precum pentru un copac voinic, tăiat la bază, trebuie să treacă mult timp până ce frunzele se vor ofili, şi este nevoie de o puternică furtună pentru a-l doborî, la fel astrologia, chiar dacă era smulsă din rădăcini, a continuat timp de câteva secole să apară falnică şi de neatins.

73

Fig. 33 - Coperta celebrei lucrări “De Systemate Mundi”, a lui Galileo Galilei, pe care sunt reprezentaţi Ptolemeu, cel mai eminent susţinător al sistemului geocentric, şi Copernic, autorul noului sistem planetar heliocentric. Fiecare din ei ţine în mână un mecanism care ilustrează, în miniatură, sistemul propriu. Pentru a opri cearta dintre cei doi astronomi, a fost chemat ca arbitru Aristotel. Acesta, după ce ascultă argumentele celor doi rivali, îi dă dreptate lui Copernic, arătând cu degetul de partea cui este adevărul.

Cei trei fondatori ai ştiinţei moderne: Copernic, Tycho-Brahe- observatorul şi Kepler- legislatorul, au continuat vechea tradiţie a astronomilor -astrologi, mai ales ultimii doi servind cu credinţă ştiinţa defunctă. Nicicând astrologia nu a găsit un slujitor mai devotat şi o minte mai ageră pusă în slujba himerelor sale; o putere de muncă mai aprigă, jertfită susţinerii unei teze pierdute; o patimă mai oarbă de credinţă neţărmurită, decât în danezul Tycho-Brahe (1546-1601).

Fig.34 - Un cunoscut portret al marelui astrolog-astronom Tycho-Brahe (1546-1601), la vârsta de 40 de ani.

Când tânărul avea 14 ani, s-a produs o eclipsă de Soare, menţionată cu anticipaţie în efemeridele astronomului Stadius. Precizia prezicerii acestui fenomen a decis soarta viitorului astronom. Retorica, filosofia, dreptul, tot ceea ce îi era impus să studieze, îl lăsau indiferent; numai astronomia - cu interpretările ei - au farmec pentru Tycho. Un unchi bogat, încântat de ştiinţa tânărului său nepot, l-a chemat la el, de la universităţile din Germania unde se afla; după ce l-a lăudat cum se cuvenea pentru pasiunea şi meritele sale, l-a instalat pe cheltuiala sa, la Knudstrup, observator astronomic şi laborator pentru alchimie în acelaşi timp. In acea vreme, pe 11 noiembrie 1572, Tycho a văzut un nou astru. Iată cum povesteşte el însuşi evenimentul:

“Când mă întorceam din călătoria mea în Germania, m-am oprit în plăcuta localitate a vechii mânăstiri Herritzwald, la unchiul meu Steno Bille; după obiceiul meu, îmi părăseam laboratorul de chimie în fiecare seară. Aruncându-mi ochii, cum făceam în fiecare seară, spre bolta cerului, pe care o cunosc atât de bine, am văzut, aproape de zenit, spre marea mea mirare, o stea strălucitoare de o mărime neînchipuită, în Casiopeea. Foarte emoţionat, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Pentru a mă încredinţa că nu mă înşelam şi pentru a avea şi mărturia altora, i-am chemat pe lucrătorii mei din laborator, întrebându-i în acelaşi timp pe toţi trecătorii, dacă vedeau şi ei steaua strălucitoare pe care o vedeam eu. Mai târziu, am aflat că în Germania căruţaşii şi alte persoane de rând au fost cei care au atras atenţia astronomilor asupra acestei mari apariţii cereşti, ceea ce a dus la noi clevetiri împotriva astronomilor, după cum se procedează şi cu prilejul cometelor care apar fără veste.

74

Steaua cea nouă nu avea coadă, nu era înconjurată de nici o ceaţă; era asemenea celorlalte stele fixe, dar strălucea mai mult decât stelele de mărimea întâi. Strălucirea ei o întrecea pe cea a stelei Vega, pe a lui Sirius şi pe a lui Jupiter. Nu se putea compara decât cu strălucirea lui Venus, când această planetă e la cea mai mare apropiere de Pământ. Persoanele care aveau ochi pătrunzători, vedeau noua stea chiar la lumina zilei, la amiază. In timpul nopţii, când cerul era înnorat şi când toate celelalte stele erau ascunse, doar ea putea fi văzută printre nori, dacă nu erau prea groşi”.

Fig. 35 - O schemă a observatorului astronomic al lui Tycho-Brahe, clădit pe insula Hveen (???), din strâmtoarea Sund. Gravură extrasă dintr-o operă a danezului Tycho-Brahe, apărută la Frankfurt, în 1610.

Această apariţie înfricoşătoare a fost crezută de mic şi mare, ca fiind semnul mâniei divine pentru masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, petrecut cu 80 de zile mai înainte. Faima prezicerilor lui Tycho a ajuns în curând în capitală Copenhaga; din oraş a trecut la palat, până la regele Frederic al II-lea. Studenţii îl vor ca profesor, iar regele îi acordă o catedră la universitate. Preda de câţiva ani cursurile de interpretări cereşti, când prinţul astrolog Wilhelm IV de Hesse, de la Cassel, l-a chemat cu stăruinţă pentru a-l desăvârşi în ştiinţă. Wilhelm, încântat de revelaţiile danezului, l-a trimis înapoi, cu multe laude, recompense şi recomandaţii speciale, la Frederic, regele insulelor daneze. Suveranul l-a primit la palat, i-a cerut horoscopul celor trei prinţi (dintre care două au fost uimitor de exacte), şi l-a răsplătit cu o insulă pe care i-a clădit un observator, un laborator, ateliere, tipografie şi tot ce putea să-şi dorească un cercetător pasionat.

La acest templu, numit “Uraniburg”, a oficiat timp de 21 de ani Tycho, în vreme ce renumele lui ajungea tot mai departe. Din Suedia, Gustav Adolf i-a cerut horoscopul. Răspunsul n-a întârziat să sosească, anunţându- l: “Vei ajunge rege”. Si asta cu mult timp înaintea încoronării. Jacques al VII-lea, regele prea savant al Scoţiei, a venit personal pe insula Hwen ( sau HVEEN???), pentru a primi lumina magului înţelept. Când invidia a început să-şi arate colţii, generalul Henri de Rantzau, de la Hamburg, om cult şi iniţiat în taine, s-a simţit prea onorat să-l găzduiască pe Tycho, cu aparatele şi întreaga lui familie. De la Praga a sosit o ofertă şi mai generoasă. Împăratul Rudolf al II-lea îi acordă maestrului Tycho titlul de astrolog al Curţii şi un castel pentru a-şi continua liniştit studiile. (Tycho a publicat, printre alte lucrări, şi efemeride, numite “Rudolfine”, după numele generosului rege. Este interesant de subliniat că toate efemeridele, din antichitate până în epoca modernă - ale lui Ptolemeu, Ulu Beigh, Albatenius, toledane, rudolfine, au fost făcute de astrologi). Acolo, în Boemia, ajutat de cei doi asistenţi - Longomontanus şi Kepler, a stabilit horoscopul contelui de Wallenstein (cel care l-a cules de pe drumuri pe Casanova) şi pe al regelui Rudolf. Mai multă onoare, decât a avut parte Tycho, nici nu se putea da unui astronom înainte de moarte. Mai multe verificări de preziceri nu a avut nici

75

un astrolog pe lume. Mai multă credinţă în puterea astrelor nu s-a aflat la nimeni. Si cu toate acestea, Tycho simţea că ceva s-a clătinat de la locul lui. Acest ceva era Pământul însuşi. El nu mai stătea în repaus, cum se ştia încă de la crearea lumii, ci se mişca în spaţiu, aşa cum spusese bătrânul Copernic. Tycho ştia aceasta, cu toate că ar fi fost mai bucuros să n-o afle.

Fig. 36 - Tycho-Brahe în observatorul său. Vestitul astronom este arătat aici într-un moment de lucru, instalat într-un măreţ observator cu trei etaje, plin de asistenţi şi de instrumente. El dictează unui secretar care scrie la masă, fazele unui fenomen, în timp ce un alt asistent notează ora pe care o indică pendula.

Dacă credinţa în astre îi cerea să nege adevărul, blestemându-l ca pe

o erezie, conştiinţa de savant îi ordona să se supună plecat legilor naturii. Din această luptă interioară - unul dintre cele mai grele cazuri de

conştiinţă care i-a fost dat cuiva să le suporte, a ieşit un nou sistem al lumii. Pământul este centrul unei părţi a sistemului, iar Soarele al întregului. Acest compromis a fost ultima încercare genială făcută de astrologie pentru a scăpa de la moarte. Din nenorocire pentru ea, nici un geniu nu poate învia defuncţii. Astrologia era definitiv pierdută. Astronomii moderni şterg dintr-o mişcare de burete tot ceea ce a fost înainte de Copernic, considerând că numai de la el a început adevărata ştiinţă, pură şi neîntinată de horoscoape. Partea neplăcută o constituie însă cei trei fondatori ai astronomiei: Copernic, Tycho şi Kepler. Dacă despre primul nu se poate şti în ce măsură a crezut în puterea divină a planetelor, asupra ultimilor doi nu poate rămâne nici o îndoială. Au fost astrologi (ZODIERI, Sandi, ha-ha!), şi încă cei mai de frunte. După moartea subită a lui Tycho, Kepler a devenit astrologul Curţii lui Rudolf, care i-a servit în aceeaşi calitate pe Mathias, pe Ferdinand şi pe Wallenstein; a făcut zeci de horoscoape şi a publicat almanahuri pline de preziceri. Ceea ce s-a mai putut spune despre Kepler, este că el nu era convins în adâncul său, de valoarea artei pe care o practica. Oare nu

spunea el de atâtea ori, când vindea horoscoape: “Ceea ce zic poate să se întâmple sau nu”. Sigur că un astrolog convins nu ar fi mărturisit niciodată un asemenea dubiu. Nu a suferit el de foame, împreună cu întreaga lui familie, când protectorii lui regali nu-i plăteau pensia anuală? Nu era atunci nevoit să-şi vândă conştiinţa pentru a putea trăi? Henri Poincare îl apără, înglobându-l şi pe Tycho în aceeaşi sentinţă de achitare:

“Nu ne putem da seama cât de folositoare a fost pentru omenire credinţa în astrologie. Dacă Kepler şi Tycho-Brahe au putut să trăiască, aceasta este pentru că vindeau unor regi creduli preziceri întemeiate pe relaţiile dintre astre. Dacă aceşti regi n-ar fi fost atât de încrezători, noi am

fi continuat să credem că natura este supusă capriciului şi am fi zăcut şi acum în ignoranţă”.

Fig.37 - Desen umoristic reprezentând o catastrofă cosmică: ciocnirea Pământului cu o cometă. După opiniile actuale, Pământul poate fi spulberat de o cometă care l-ar ciocni din plin; sau dacă doar ar trece prin atmosfera noastră, oamenii ar muri asfixiaţi de gazele otrăvitoare. Luna,

76

nepăsătoare, râde de nenorocirea vecinului ei.

Morin a fost ultimul astrolog oficial al curţii franceze. Când Ludovic al XIV-lea a devenit major; când tutela lui Mazarin a încetat odată cu moartea lui, Regele-Soare s-a scuturat şi de tutela ocultă a necromanţilor. La Fontaine s-a grăbit să-i biciuiască:

“Charlatans, faiseurs d`horoscopes, quittez les cours des princes de l`Europe”.

Treptat, toţi au început să fugă de prezicători. Îndată ce un astronom prefera sistemul lui Copernic celui al lui Ptolemeu, era pierdut pentru astrologie. A existat cazul unui profesor universitar, care trebuia să profeseze sistemul antic din cauza situaţiei sale oficiale, cu toate că sufleteşte trecuse de partea inovatorilor.

Dacă Copernic a fost pădurarul care a tăiat copacul astrologic, scepticismul secolului al XVIII-lea a reprezentat furtuna care a doborât arborele. Voltaire atacă fără milă:

“Să nu vă miraţi că întreg Pământul a fost păcălit de astrologi. Sunt preziceri false, dar sunt şi adevărate. Iată raţionamentul sărman pe care-l opunea fiecărei dezminţiri cei ce făceau horoscoape. Egiptenii şi chaldeenii, se adăuga, au prezis viitorul; deci se poate prezice şi astăzi. Să nu ne mirăm că atâţia oameni, o parte fiind deasupra vulgului, atâţia prinţi, atâţia papi, pe care nu puteai să-i păcăleşti asupra celor mai mici dintre interesele lor, au fost totuşi ridicol seduşi de această impertinentă de astrologie!”. Acum a venit timpul ca această boală, care a durat peste cincizeci de secole, să dispară; iar raţiunea, fortificată de logica lui Descartes, să se vindece de coşmarul superstiţiilor cereşti. Astrologia a murit! Să nu ne pară rău după ea.

Capitolul

8.

PHOENIX.

Învierea.

Calculul

probabilităţilor.

Vibraţiile. Soarele. Luna. Medicina astrală.

Se spune că demult, când încă nu existau oameni şi natura se juca după voie cu minunile, era o mică pasăre, numită Phoenix. De îndată ce zburătoarea simţea că i se apropie sfârşitul, îşi aduna în cuib rămurele uscate, frunze ofilite şi multe alte nimicuri bune de ars. Phoenix se aşeza la mijloc şi cuibul se aprindea de la Soare. Dacă se întâmpla ca vântul să nu împrăştie cenuşa, când lumina lui Helios ajungea în locul unde fusese cu un an înainte, minunea se împlinea. Din pulberea neagră se înălţa o pasăre nouă, care începea numaidecât să cânte slava cerurilor.

77

In acelaşi mod, încearcă să învie din cenuşa trecutului astrologia, pe care toţi o ştiau adormită pe veci. Adunându-şi energia de la duşmanii care au nimicit-o, umblă să-şi schimbe numele, doctrina şi metodele, pentru a nu mai ajunge să piară. Acum se numeşte astrologie ştiinţifică, nu tradiţională, ca mai înainte. De unde doctrina era mistică, acum este raţională; metodele, în locul vechilor analogii, simboluri şi coincidenţe, devin calculul probabilităţilor; teoria vibraţiilor - astrofizica solară şi studiu psihomedical. Să aruncăm o privire asupra acestor noi terenuri, în care a fost răsădită planta noastră milenară. S-a căutat întocmirea statisticilor tipologice, caracterologice şi profesionale, urmărindu-se punctul lor comun în horoscop. Ca exemplu:

câţi dintre marii conducători ai lumii au Luna în Leu? Deoarece procentul lor este ridicat (Ioana d`Arc, Frederic cel Mare al Prusiei, Ludovic al XIV-lea,

Richelieu, Gandhi

constelaţia Leului, la naştere, predispune (nu asigură), aptitudini de conducător. Sau, deoarece mulţi dintre suveranii de seamă s-au născut către amiază (Napoleon I, Henric al VIII-lea al Angliei, Ludovic al XIV-lea, Soliman Magnificul, Frederic cel Mare), această oră atrage un plus de strălucire viitoarei domnii a prinţilor regali. Tot aşa s-a găsit că marii savanţi se nasc iarna; că poeţii au preferinţă să aibă planetele răspândite deopotrivă în zodiile reprezentate de animale ş.a.m.d M. Krafft, matematician şi statistician elveţian, a studiat 60.000 de cazuri de muzicieni, după datele dicţionarului muzical al lui Humbert- Riemann şi după registrele de stare civilă, şi a găsit că “în majoritatea cazurilor”, există o strânsă corelaţie între cerul de naştere şi vocaţia lor. El conchide: “Nu există nici o posibilitate de îndoială în privinţa relaţiilor astrobiologice”. (Influenţele solare şi lunare asupra naşterii umane, Editura “Maline”, 1928). Fizica actuală are ca element fundamental vibraţiile. Sunetul, căldura, electricitatea, razele Roentgen, undele hertziene, totul are la bază mişcările atomului. Acestea sunt toate vibraţiile posibile? Nu se descoperă mereu altele? Ce sunt razele descoperite de Milikan? Nu vin ele din adâncul Universului, din Calea Lactee? Ce influenţă au asupra noastră? Mister! Iată o lacună ce poate folosi astrologiei. Dar “sufletul’ este ceva cunoscut? Poate aici avem de-a face cu un complex de unde care au o rezonanţă faţă de undele cosmice ale lui Milikan. Dacă aceste unde pot străbate plăci groase de plumb, oare nu au nici o influenţă asupra celulelor gingaşe ale corpului uman? Iată ce rămâne să răspundă ştiinţa viitorului, răspuns pe care astrologia îl aşteaptă cu nerăbdare. Copernic a rupt în bucăţi sistemul planetar al lui Ptolemeu, baza astrologilor, dar un anumit punct a rămas în picioare: relaţia reciprocă dintre Soare şi Pământ. Fie că primul corp se învârteşte în jurul celui de-al doilea, fie că cel de-al doilea se învârteşte în jurul primului, distanţa dintre ele, aparenţele şi influenţele lor rămân aceleaşi. Influenţa Soarelui în formarea şi viaţa Pământului este prea bine cunoscută. Lumina, căldura, magnetismul, electricitatea, gravitaţia, anotimpurile, creşterea plantelor, existenţa vieţuitoarelor - totul este în cea mai strânsă legătură cu astrul zilei. Această dependenţă a fost temeinic studiată ştiinţific, găsindu-se că există o relaţie cauză-efect între furtunile magnetice, lumina zodiacală,

),

se poate trage următoarea concluzie: Luna în

78

aurora boreală şi petele solare. Deoarece numărul şi mărimea acestor pete au o perioadă de 11 ani, fenomenele pământeşti legate de ele, urmează o curbă paralelă cu graficul petelor solare. Dar nu numai atât. Marile foamete în Franţa au fost (în ultimele secole) în 1775, 1810, 1816, 1847; marile crize mondiale - în 1848, 1857, 1875, 1899, 1907, 1921, 1930; marile foamete din India în 1847, 1876, 1877, 1892. Aceste date coincid fie cu maximul, fie cu minimul petelor solare (sau sunt puţin decalate), pe câtă vreme părţile mijlocii ale curbelor descendente, ca şi aproape toate curbele ascendente, corespund epocilor de securitate pe Pământ.

Fig. 38 - O diagramă care pune în paralel variaţia petelor solare cu

diferite fenomene pământeşti, cum ar fi: furtunile magnetice, aurore

boreale, ploi, producţia de grâu sau de vin

minimele numărului petelor din Soare, care se succed din 11 în 11 ani, sunt urmate de maxime şi minime ale multor fenomene terestre.

Se observă că maximele şi

Din punct de vedere medical, se cercetează perioada epidemiilor asiatice, de ciumă şi holeră, pentru a se vedea corelaţia lor cu 11 sau cu multiplii lui. Se poate aminti aici vestita epidemie numită “gripa spaniolă”, care a izbucnit deodată , pe tot întinsul globului, citându-se cazuri chiar pe insule foarte izolate ale oceanelor.

Fig. 39 - Linia punctată arată variaţia petelor solare (ca număr şi mărime), aşezată pe un grafic comparativ, numerotat de la 1 la 150. Pe acest grafic, care se întinde pe o perioadă situată între 1760 şi 1940, sunt trecute marile crize economice (cerc negru mare); foametei din Franţa (cerc negru) şi foametei din India (cerc alb). Se vede că toate aceste nenorociri ocupă locul unui minim sau al unui maxim al activităţii solare (niciodată o poziţie intermediară).

Tchijevsky, în “Revue Scientifique” din 11 mai 1929, semnează un studiu asupra perioadei succesiunilor cabinetelor engleze. El a constatat că de la 1830, până în 1927, au fost 10 maxime solare, în care liberalii au ocupat de 9 ori puterea, şi 9 minime solare, în care conservatorii au fost de 8 ori la guvern. Dacă acum ne gândim că cercetări recente caută relaţia dintre producerea petelor solare şi perioadele de revoluţie ale planetelor mari (Jupiter şi Saturn), iată-ne în plină astrologie ştiinţifică. Faţă de enormele şi multiplele influenţe ale Soarelui asupra Pământului, se pare că nu a mai rămas nimic neacaparat, nimic care să revină atributelor altor corpuri. Cu toate acestea, Luna a găsit ceva de făcut. Ea este mică (raza ei este un sfert din cea a Pământului), dar fiind vecina noastră de peste drum (384.000 km.), adică cel mai apropiat astru, are suficientă putere să ridice şi să coboare cu regularitate apele mărilor, într-un nesfârşit flux şi reflux. Mathieu de la Drome se întreabă, poate cu destulă dreptate, dacă această forţă de atracţie, capabilă de un efort atât de mare, nu provoacă maree atmosferice. Aceste dilatări succesive ale straturilor de aer duc la

79

variaţia presiunii barometrice, şi deci la schimbarea condiţiilor climaterice. Cine nu cunoaşte teribila “Lune rousse”? In zilele de la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai, dacă străluceşte Luna plină, în Franţa se produce un îngheţ fatal vegetaţiei plăpânde. Dacă Luna este acoperită de nori, îngheţul nu se mai produce. Se zice că Laplace, împreună cu membrii unei societăţi ştiinţifice, a făcut pe vremuri o vizită la Versailles. Ludovic al XVIII-lea i-a cerut savantului astronom să-i explice fenomenul, dar autorul celebrului tratat “Mecanique celeste” a rămas mut. D.F.R. Woakes, distins silvicultor din Panama, a confirmat, într-o lucrare, tradiţia cunoscută asupra influenţei lunare în creşterea şi exploatarea pădurilor. Copacii tăiaţi în timp ce Luna descreşte nu sunt rezistenţi ca lemn de construcţie, ca cei tăiaţi în timp ce Luna este în creştere. In horticultură se afirmă de asemenea că plantele cresc mai bine

în

perioada de Lună plină decât de cea nouă. Se crede că aceeaşi influenţă

o

are Luna asupra creşterii părului şi chiar a copiilor, pe câtă vreme

crescătorii de vite, susţin că animalele născute pe timp de Lună plină au o vitalitate redusă. Toate legăturile între satelitul nostru, mort de atâtea ere, şi viaţa noastră terestră, nu sunt cunoscute nici pe departe. Cine ar crede de pildă, că Luna provoacă cutremure? Totuşi, iată ce citim în scrierile lui Emile Belot, vicepreşedintele Societăţii Astronomice a Franţei (“Peut on prevoir les tremblements de terre volcaniques?” în La Science et la Vie, Nr.149, Noiembrie 1929):

să-i felicităm pe savanţii japonezi pentru îndemânarea lor

în a concepe şi realiza acele aparate de înaltă precizie, care vor servi să

asupra

cutremurelor de pământ”. O pleiadă de medici (Dr. Henry Duprat, de la Geneva, Dr. G. Wilhelm

Maag, Dr. Carton, Dr. Faure din Lamalou, Dr. Sardou din Nisa, Dr. F.

Budair

de vechea credinţă japoneză asupra orientării corpului de la Nord spre Sud, în timpul somnului, ei admit o mulţime de alte legături. Să menţionăm doar câteva dintre ele. - Migrenele şi nevralgiile solare încep dimineaţa, apoi cresc şi descresc, paralel cu înălţimea Soarelui deasupra orizontului. - In cazuri de hipertrofie sau dilatări, să se administreze remedii hipotrofiante în timpul descreşterii fazelor lunare; în caz de hipotrofie, se recomandă medicamente hipertrofiante, pe timpul primelor faze. - Trecerea petelor solare la meridianul central coincide în mod obişnuit (66%) cu recrudescenţa simptomelor bolilor cronice şi chiar cu apariţia de accidente grave şi excepţionale în cursul bolii. Aceeaşi recrudescenţă sau apariţii de accidente analoge, pot să se producă în afara trecerii petelor,

cercetează influenţele astrale asupra sănătăţii umane. In afară

descopere influenţa presiunii atmosferice a fazelor Lunii

“ Trebuie

),

dar aceste cazuri sunt mai rare (33%) şi accidentele mai puţin grave. Deci, dacă trecerea petelor solare la meridianul locului nu este singura cauză a recrudescenţei inexplicabile a bolilor, pare totuşi să fie cea principală.

- Microbii (şi în special strepto-stafilococii), au o virulenţă paralelă cu fazele lunare, având un maximum de activitate când este Lună plină (Dr.Lakowsky).

- Dr. Allendy, scrie în “Les Temperaments” concluzia observaţiilor sale

80

făcute în 1917, la sanatoriul din Gorbio (lângă Menton):

“Am constatat că hemoptiziile şi crizele febrile ale tuberculoşilor, prezintă maximul de frecvenţă de la primul pătrar până la Luna plină şi minimul lor în faza următoare, de la Luna plină la ultimul pătrar. Proporţia este de 12 cazuri în perioada întâi, faţă de un caz în cea de-a doua. Celelalte două faze oferă ambele o cifră egală cu 3 sau 4.” - Concepţia “Marelui An”, reluată pe plan mecanic şi calcul de probabilităţi, este susţinută de August Blanqui, astronomul german Hanseman, Abel Rey, Nietzche, Gustave le Bon. Dacă pe lângă aceste nume cunoscute, le adăugăm pe cele ale marelui astronom Svante Arrhenius, politehnicianului Paul Choisnard (Flambart), scriitorului Maurice Privat, germanului Klockler, olandezului Kronstrom, englezului Sephorial, al lui Maenaughton din S.U.A., ne dăm seama cât de serios şi general este interesul pentru găsirea unei baze ştiinţifice, vechii credinţe în puterea supranaturală a stelelor. După ce am văzut atâtea păreri favorabile şi atâtea argumente contrarii, atâţia partizani de valoare, ca şi atâţia adversari convinşi, dacă se va cere să dăm şi noi un răspuns eternei întrebări: “Este astrologia falsă sau adevărată?”, nu vom putea afirma nimic.

CUPRINSUL ILUSTRATIILOR

1. - Constelaţiile emisferei nordice

2. - Localizarea astrologică a planetelor pe cutele frunţii

3.

-

Efemeride

horoscoapelor

din

secolul

XVII,

întrebuinţate

la

alcătuirea

4. - Monedă antică având un însemn zodiacal

5. - Domiciliul planetelor în cursul zilei şi al nopţii

81

6.

- “Aspectele” formate de poziţiile relative a două planete pe bolta

cerească

7.

- Localizarea astrologică a zodiilor pe corpul uman

8.

- Reconstituire a Turnului Babel

9.

- Magi babilonieni studiind mersul unei comete

10.

- Heptagonul stelat care oferă ordinea şi denumirea zilelor din

săptămână

11.

- Sigiliu asirian pe care este figurat inelul planetei Saturn

12.

- Gravură asiro-chaldeeană a planetei Saturn, cu inel şi doi sateliţi

13.

- Cărămidă acoperită cu ceramică, reprezentând o rugăciune

făcută pentru îndepărtarea unei invazii de lăcuste

14.

- Sfinxul şi piramidele Egiptului

 

15.

- Pictură murală din templul Denderah

16.

- O veche armilă din Pekin

17.

- Un horoscop antic

 

18.

- Pitagora

19.

- Constelaţiile Casiopeea şi Vizitiul în secolele 16 şi 17

 

20.

- Ptolemeu

 

21.

- Harta astrologică numită “Planisfera lui Bianchini”

 

22.

- Cum îşi imaginau oamenii din secolele trecute că arată cometele

23.

- Altarul astrologic de la Gabies, văzut de sus şi din lateral

 

24.

-

O

alegorie

astrologico-creştină,

reprezentând

paradisul

şi

zodiacul

25.

- Un instrument astronomic folosit în secolele 16 şi 17

 

26.

- Gravură din secolul 15, reprezentând nenorociri aduse de

planeta Saturn

27. - Theophrast Bombast von Hohenheim, cunoscut mai ales sub

numele de Paracelsus - vestit medic, astrolog şi alchimist din secolul 16

82

28.

- O gravură alegorică din secolul 16, reprezentându-l pe un

astrolog - alchimist

29.

- Portretul lui Cardan

30.

- O gravură alegorică

31.

- Moartea lui Copernic

32.

- Coperta cărţii “De Systemate Mundi” a lui Galileo Galilei

33.

- Portretul lui Tycho-Brahe

34.

- O schiţă a observatorului astronomic al lui Tycho Brahe

35.

- Tycho Brahe în observatorul său, în timpul lucrului

36.

- O gravură umoristică, reprezentând ciocnirea unei comete cu

Pământul

37. - O diagramă în care sunt redate în paralel, variaţia petelor solare

împreună cu diferite fenomene pământeşti

38. - Un grafic care acordă credit relaţiei dintre petele solare şi viaţa

noastră

BIBLIOGRAFIE

ABBE TH. MOREUX: Le ciel et l'Univers, ed. Doin, Paris, 1928.

MAURICE PRIVAT: L'Astrologie. Scientifiques ed. Grasset, Paris, 1936.

ARTHUR KRAUSE: Die Astrologie. Entwicklung, Aufbau und Kritik, ed. Weler, Leipzig, 1927.

SVANTE ARRHENIUS: Le Destin des Etoiles, Felix Alcan, Paris, 1921.

83

PAUL FLAMBART: La Partee de l'Astrologie Scientifique, ed. Durville, Paris, 1914.

G.BIGOURDAN: l'Astronomie, ed. Flammarion, Paris, 1924.

DAREMBERG ET SAGLIO: Dictionnaire des Antiquites Greques et Romaines, ed. Hachette, Paris, 1879

F. ENRIQUES: Storia del Pensiero Scientifico, ed. Treves, Milano-Roma,

1932.

FR. LENORMAND: La Magie chez les Chaldeens, Paris, 1874.

ED.SCHURE: Les grands Inities.

A. BOUCHE-LECLERCQ: Histoire de la Divination dans l'Antiquite,

Paris, 1879.

AL. ALEXANDRESCU: Originile şi evoluţia spiritului ştiinţific, Bucureşti,

1927.

F. CUMONT: Les religions Orientales dans le Paganisme Romain, ed.

Geuthner, Paris, 1929.

H. BEER: Les Horoscopes confirmes par l’Histoire, ed. Payot, Paris,

1939.

TH. MOREAU: La science mystherieuse des Pharaons.

GRILLOT DE GIVRY: Le Musee des Sorciers, Mages et Alchimistes, Paris, 1929.

A. BOUCHE-LECLERCQ: l’Astrologie grecque, Paris, 1899.

WALTER SCOTT: Demonology and Witchcraft.

DR. J. MAXWELL: La Magie, ed. Flammarion, Paris, 1923.

BULLETIN DE LA SOCIETE ASTRONOMIQUE DE FRANCE.

A. MORET: Des Clans aux Empires, Albin Michel. Paris.

FL. KRAPPE: La Genese des Mythes, Payot, Paris.

FR. LENOVMAND: La divination et la science des presages chez les Chaldeens Paris, 1875.

EUGENE NUS: A la Recherche des Destinees, Marpon & Flammarion, Paris.

84

F. BOQUET: Histoire de l`Astronomie Payot, Paris, 1925.

HAROLD LAMB: Ghinghis Han.

L. DELAPORTE: La Mesopotamie, Albin Michel, Paris.

85