BUCURESTI

2010

DISCIPLINA : INTEGRARE EUROPEANA

TEMA: EURO – MONEDA UNICA EUROPEANA

Adoptarea monedei Euro

Uniunea Europeanã Economicã şi Monetarã (EMU) reprezintă înţelegerea
dintre naţiunile europene care au ca scop împartãşirea unei monede unice - euro şi
o politicã economicã unicã cu un set de condiţii de responsabilitate fiscalã.

1
Actualmente, sunt 27 State Membre cu nivele de integrare variate în EMU.
Şaisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Cipru,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda,
Portugalia, Slovenia, Slovacia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie,
Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa adoptãrii monedei
euro. Euro mai este folosit cu acordul comunităţii în Monaco, San Marino şi
Vatican, iar trei alte state — Andorra, Kosovo (nerecunoscut de România şi
Republica Moldova) şi Muntenegru — utilizează moneda europeană fără să aibă
acordul UE1.
La izbucnirea celui de-al doilea rãzboi mondial, majoritatea monedelor din
ţãrile industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit
„standardul de aur” în sistemul de la Bretton Woods. Supremaţia de facto a
dolarului şi devalorizãrile câtorva monede europene au condus politicienii europeni
la cãutarea unei soluţii de redresare a acestui imbalans printr-o integrare economicã
între naţiunile europene.
Planuri pentru o monedã unicã europeanã au început sã fie conturate încã din
1969 cu Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale
Comunitãţii Economice Europene (EEC). Aceasta a fost urmatã mai târziu în acel
an de o întâlnire a şefilor de stat şi de guvern în Haga pentru a planifica crearea
unei uniuni economice şi monetare. Procesul a fost întârziat de colapsul Sistemului
de la Bretton Woods 1971 dupã decizia unilateralã a Preşedintelui Nixon de a face
dolarul necovertibil în aur şi dupã criza petrolului din 1972. Între timp, EEC a
crescut încluzând nouã state, multe dintre ele fiind exitante sã renunţe la propriile
monede naţionale2.
Actualmente, ţãrile europene participante pot fi integrate în trei faze
economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltãrii EMU.

Faza I
În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o
legãturã între monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile
lor. A creat Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care
ratele de schimb a monedei fiecãrui Stat Membru trebuiau sã fie restricţionate la
fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare laturã a valorii de referinţã. Aceastã
valoare de referinţã a fost stabilitã într-un agregat al tuturor monedelor participante

1 http://ro.wikipedia.org/wiki/Euro

2 http://ec.europa.eu/economy_finance/euro

2
care s-a numit Unitatea de Monedã Europeanã (ECU), care a fost apreciatã în
acord cu mãrimea economiilor Statelor Membre.
În anii 1980 piaţa fiecãrui Stat Membru a crescut mult mai apropiatã de cea
a vecinilor, dând formã la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unicã Europeanã.
Comerţul internaţional în Piaţa Unicã Europeanã ar fi putut fi pus în pericol de
riscul ratei de schimb – în ciuda stabilitãţii relative introduse de ERM – şi de
costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus aceasta. Crearea monedei unice
pentru Piaţa Unicã a însemnat o soluţie logicã, şi astfel ideea unei monede unice a
fost adusã din nou în atenţia forului.
Comisia Europeanã condusã de Jacques Delors a adoptat Actul Unic
European în februarie 1986, care a avut drept scop înlãturarea barierelor
instituţionale şi economice între statele membre ale UE şi sã stabileascã scopul
pieţei comune europe. În 1989, au fost schiţate planuri pentru a realiza EMU în 3
stadii. Deşi procesele stadiului I au început cu EMS în 1979, prima fazã a început
oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlãturate, dând
astfel liberã mişcare capitalurilor în întreaga EEC. În 1992, cele trei faze prevãzute
de Comisia Delors au fost fãcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la
Maastricht, incluzând criteriile de convergenţã economicã pentru adoptarea
monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeanã.
Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei
euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din
1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al
doilea criteriu a fost creat de Consililul European la Copenhaga, şi anume prin
crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului
de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare ţarã candidatã
mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea clarificate şi de
legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul anilor3.
Prima fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu cel al unei ţãri candidate
care înainte de aderarea la UE trebuie sã întruneascã criteriile Copenhaga.
Faza II
La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu
succes schimbarea numelui ECU în „euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a
stabilit de asemenea o perioadã tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi
mai târziu ca şi monedã lichidã.
În a doua fazã a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca
un predecesor al Bãncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul
European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere

3 http://ec.europa.eu/economy_finance/euro

3
Economicã şi a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemului Monetar European şi
ERM dupã lansarea monedei euro. Anul urmãtor Consiliul European de la
Bruxelles a selectat unsprezece ţãri care sã adopte moneda euro în 1999 şi astfel
Banca Centralã Europeanã a luat fiinţã, având ca rol stabilirea politicii monetare a
Uniunii Europene şi supravegherea activitãţilor Sistemului European al Bãncilor
Centrale – bãnci naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Bãncii
Centrale Europene, de a emite monedã şi de a asista ţãrile euro iniţiale în realizarea
criteriului de convergenţã4.
A doua fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru care
tocmai a aderat intrând în ERM-II, unde trebuie sã rãmânã pentru cel puţin doi ani
înainte de a adopta euro.
Faza III
Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formã non-fizicã, cu ratele de
schimb ale monezilor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi
din anul 1998. Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de
ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod cu originalul ERM dar în contextul unei
monede euro deja existente. Banca Centralã Europeanã a început implementarea
unei politici monetare, unice cu asistenţa Bãncilor Centrale ale fiecãrui Stat
Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilitã la Madrid a început, ţinând
pânã în 1 ianuarie 2002. La jumãtatea anului 2000 Comisia a anunţat cã Grecia
putea în mod formal sã adere la cea de-a treia fazã a monedei unice pe 1 ianuarie
2001.
Euro a fost o monedã virtualã pentru cele 12 ţãri ale aşa-numitei Zone Euro
– Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Spania şi Portugalia. A fost folosit în contabilitate şi companiile au putut sã
conducã tranzacţii euro-denominate sigure cunoscând cã ratele de schimb între
Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apãrut în conturile bancare alãturi de
monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedã.
Fiecare stat care a adoptat noua monedã la 1 ianuarie 2002, a trebuit sã
întruneascã „Criteriile de Convergenţã” stabilite în Tratatul de la Maastricht.
Criteriile includeau patru cerinţe:
• Valutele trebuiau sã stea în paramentrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2
ani
• Ratele de dobândã pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele
ale celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei
• Inflaţia trebuie sã fie sub valoarea de referinţã (în decurs de trei ani preţurile
nu pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer)
4 http://ec.europa.eu/economy_finance/euro

4
 • Datoria de stat trebuie sã fie sub 60% din produsul intern brut (sau sã fie
apropiat acestei ţinte) şi deficitele bugetare sã fie sub 3%.
În pregãtirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14
miliarde de bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52
miliarde de monezi au fost bãtute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursa
din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au câştigat, promovând teamã şi confuzie. În ştirile
apãrute în media s-a vehiculat ideea cã o astfel de schimbare masivã de monedã nu
va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate. Automatele bancare au
furnizat noua monedã în primul minut de dupã miezul nopţii şi cetãţenii au cheltuit
euro în câteva zile5.
A treia fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru, care dupã
ce a aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţã pentru cel puţin doi
ani, a aderat şi la zona euro.
Dezvoltarea ratei de schimb
În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie
1999, euro a fost la un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi euro-ul a
crescut în valoare, scãzând sub paritatea euro-dolar doar un an mai târziu şi
continuând sã scadã pânã în 26 octombrie 2000, când noua monedã a atins cel mai
jos punct al sãu cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata medie de
schimb a fost de 0,95 dolari.
Moneda euro nu şi-a revenit pânã la introducerea monedei euro în cash în
2002, când a crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002. Un
an mai târziu a atins nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depãşit pragul de
1,30 dolari şi pe 30 decembrie 2004 a atins cel mai înalt record de 1, 3668 dolari.
În cursul anului 2005 euro a scãzut din nou la 1, 1813 între 2 ianuarie şi 1,2958
dolari pe 5 iunie. La sfârşitul anului moneda a atins cel mai înalt prag dupã ce a
depãşit pragul de 1,30 şi se pare cã acesta este nivelul la care a rãmas.
Extinderea zonei euro
Pentru Statele Membre care au adoptat moneda euro, multe s-au schimbat.
Decizia iniţialã de a deplasa piaţa unicã cãtre o monedã unicã pare a fi fost una
practicã, dar în spatele uniunii economice şi monetare se aflã un proiect politic
amplu. O datã ce un Stat Membru intrã în zona euro el devine parte a „inimii
Europei”, cu o integrare mai puternicã şi mult mai profundã decât cea din UE-276.
Într-adevãr, alãturi de partea economicã a criteriilor Copenhaga existã o serie de
condiţii politice şi legale pentru aderare.

5 http://ec.europa.eu/economy_finance/euro

6 http://www.vie-publique.fr

5
 Schimbãrile sunt anunţate a avea loc cu primele douã sau trei noi State
Membre deodatã. În contradictoriu cu introducerea monedei euro, caz în care
Statele Membre au adoptat euro cu trei ani înainte ca bancnotele şi monedele sã fie
lansate pe piaţã, introducerea monedei euro în noile State Membre se pare cã va fi
mai rapidã. Majoritatea noilor State Membre planificã sã aibã un scenariu „big
bang”, ceea ce înseamnã schimbãri în bani lichizi şi non-lichizi care vor avea loc în
acelaşi timp.
Pentru cele 10 noi State Membre care au aderat la UE în 2004, adoptarea
monedei euro este obligatorie în conformitate cu tratatele lor de aderare, în care
fiecare dintre ele au adoptat deja întregul corp de legislaţie europeanã. Nici unul
dintre noile State Membre nu au luat în considerare opţiunea de opt-out
(neparticipare) asemãnãtor Danemarcei şi Marii Britanii în 1992. Astfel fiecare din
cele 10 state este aşteptat sã adopte moneda euro când criteriile de convergenţã
sunt pe deplin realizate.
Statele membre mai mici, non-membre ale zonei Euro se pare cã reuşesc sã
adere la zona Euro mai repede decât statele mai mari. Într-adevãr, din 1999 şi din a
doua fazã a ERM, Estonia, Lituania şi Slovenia au aderat la ERM II în iunie 2004
(mai puţin de douã luni dupã momentul aderãrii lor la UE) şi în mai 2005, Cipru,
Latvia şi Malta au aderat de asemenea. Micro statele non-EU, ca Vatican, San
Marino şi Monaco, au adoptat euro ca parte a uniunilor lor de monedã cu statele
membre EU actuale, iar Andorra, Montenegro şi Kosovo au adoptat euro în mod
unilateral, deşi Andorra cautã sã-şi oficializeze propriile aranjamente7.
State mai mari ca Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia şi România nu au aderat
încã la ERM-II. Cehia şi Ungaria au planificat sã intre în zona Euro în 2010, deşi
amândouã au acum o aderare amânatã şi nu şi-au stabilit încã o nouã datã. Polonia
nu are încã o datã ţintã oficialã pentru adoptarea monedei euro. Bulgaria şi-a
stabilit data limitã pentru 2010 dar mai mult ca sigur cã va mai avea de aşteptat, în
timp ce România se pare cã nu va adera la zona Euro mai devreme de 20148.
Opinia publicã a UE în câteva noi State Membre e în schimbare. Mai mulţi
cetãţeni simt cã beneficiile statutului de membru s-au observat foarte puţin. Aceştia
sunt în special suspicioşi în ceea ce priveşte gãsirea unui mod de a se poziţiona în
politica economicã destul de restricţionatã pe care se pare cã o reprezintã EMU.
Mai mult, aceştia vãd majoritatea economiilor din zona Euro ca luptându-se
pentru creştere economicã, în timp ce propriile lor economii au crescut cândva
mult mai rapid. Dacã obiectivul pentru noile State Membre este de a se aduce pe
ele însele la o performanţã economicã asemãnãtoare cu cea a vechilor State

7 http://ro.wikipedia.org/wiki/Euro

8 http://www.eu4journalists

6
Membre pe cât de repede posibil, atunci de ce, se pune întrebarea, graba de a
adopta politici economice care fac acest lucru mult mai dificil?
Mai rãu, cetãţenii din noile State Membre vãd dovada clarã cã vechile State
Membre nu sunt dornice de a le ajuta sã avanseze, din cauza potenţialei concurenţe
generate faţã de cele din urmã. Mai mult, unele State Membre ale UE au impresia
cã acele criterii economice necesare pentru noile state sunt aplicate într-un mod
mult mai strict decât aplicarea Pactului reformat pentru Stabilitate şi Creştere
Economicã care guverneazã ţãrile din zona euro.

Ce a adus moneda Euro?

Moneda euro, realizată după o machetă comună pentru toată zona euro are
simbolul €, care provine de la iniţiala continentului european, iar cele 2 bare
paralele reprezintă stabilitate şi siguranţă9.
1 ianuarie 2007 a marcat a cincea aniversare a acestei monede, în forma sa
ca monedã fizicã. Introducerea sa a fost vãzutã în mare parte ca o poveste de
succes. Moneda euro puternicã şi stabilã a devenit una dintre monedele
internaţionale care conduc în economia globalã.
Statele membre ale zonei Euro beneficiazã de faptul cã sunt parte a unui bloc
mult mai mare de monedã. Este mult mai dificil, de exemplu, pentru cei care
speculeazã sã facã profit rapid din schimbarea de monedã şi astfel sã înlãture mare
parte din presiunea care afecteazã valoarea. Cei care speculeazã au produs haos în
ceea ce priveşte ERM la începutul anului 1990 şi au cauzat cãderea lirei sterline şi
apoi a lirei italiene, dar nu au determinat – cel puţin pânã acum – pagube majore
monedei euro. Ca o consecinţã, zona Euro este mult mai capabilã sã absoarbã
creşterile de preţuri decât statele membre în mod individual. De asemenea,
influenţa monedei euro este mult mai extinsã. Comerţul în afara zonei Euro
reprezintã doar o treime din produsul intern brut al zonei Euro, şi totuşi ratele de
schimb au un efect asupra acestuia. Un euro puternic afecteazã în mod negativ
exportatorii şi descurajeazã investiţiile în zona Euro, dar de asemenea ajutã
importatorii şi investiţiile din zona Euro oriunde în lume10.
Pentru cetãţenii UE, cãlãtoria în zona Euro este mult mai facilã, fãrã a
necesita schimburi împovãrãtoare de valutã. De asemenea, comparaţia preţurilor
bunurilor şi a serviciilor este mult mai uşoarã, ceea ce contribuie la îmbunãtãţirea

9 http://www.dellbn.ec.europa.eu

10 http://www.vie-publique.fr

7
funcţionãrii pieţei interne şi la sprijinirea concurenţei sãnãtoase, aducând beneficii
consumatorilor11. Stabilitatea economicã şi a preţurilor pe ansamblu adusã de euro
este favorabilã pentru întreg climatul economic, de la familii la agenţi economici.
Datele recente estimeazã cã introducerea monedei euro a determinat o creştere a
ariei de comerţ intra-euro cu 5-15%.
În timp ce beneficiile practice ale monedei euro sunt pe deplin recunoscute,
mediul schimbat al modului de realizare a politicii economice ce a fost anunţat a
cauzat probleme pentru politicieni. Nu numai cã guvernele au gãsit dificil sã
lucreze cu constrângeri ale politicii economice cauzate de euro, dar alţii au ajuns sã
blameze moneda euro pentru faptul cã le-a diminuat eforturile.
Poate cã cea mai frecventã plângere este cea a inabilitãţii Statelor Membre
de a-şi stabili propriile rate ale dobânzii. Un numãr de politicieni, în mod notabil
din Germania, Franţa şi Italia, au solicitat rate pentru dobânzi mult mai mici astfel
încât creşterea economicã sã fie stimulatã. Dar datoritã faptului cã BCE şi-a stabilit
rata principalã la 2% din iunie 2003 şi pânã în decembrie 2005, aceşti politicieni
par a nu fi ştiut cã ţãrile din zona Euro aveau rate ale dobânzii mult mai mici decât
au avut de-a lungul deceniilor. Incapacitatea statelor membre de a modifica ratele
dobânzii înseamnã de asemenea cã ele nu pot scãdea în mod unilateral ratele
dobânzii spre a încuraja investiţia sau sã le creascã spre a încuraja economiile. O
monedã unicã europeanã înseamnã o politicã monetarã unicã europeanã. Chiar
dacã nu existã nici o politicã economicã europeanã, toate Statele Membre din zona
Euro trebuie sã îşi conducã propriile politici economice în limitele stabilite de UE.
Scepticismul faţã de zona Euro
Multe persoane, şi în special cele în vârstã, tind sã facã conversia monedei
euro în fosta lor monedã, în special când e vorba de sume mari. În noiembrie 2006,
Banca Centralã Germanã a publicat un sondaj sugerând cã 77% dintre cetãţenii
germani încã fãceau calcule în mãrci germane. 94% dintre aceştia nu ştiau cã
bancnotele de 500 euro au culoarea purpurie şi 74% detestau sã-şi vadã bancnotele
de 100 euro scanate. Chiar şi astãzi mai mult de 14,4 miliarde mãrci germane
(aproape 7,2 miliarde euro) sunt încã economisite în dulapuri sau în şosete. Se pare
cã mulţi cetãţeni germani nu au încredere în moneda lor curentã, mai ales cã
vechea marcã germanã poate fi schimbatã oricând şi pe gratis la bãncile federale,
astfel cã nu e nici o grabã în acest sens. Aceasta este probabil indicativul unui nivel
general de precauţie din partea europenilor, dar este de asemenea un simptom al
neîncrederii pe care multe dintre statele membre o afişeazã faţã de UE12.

11 http://www.ecb.europa.eu

12 http://www.eu4journalists

8
 Principala teamã faţã de euro este inflaţia preţurilor – care este în mod
semnificativ antrenatã de raportarea schimbãrii din 2002 a monedei euro.
Cetãţeanul mediu s-ar putea descurca cu conversia din vechea monedã în euro. Dar
doar cei care noteazã în mod sistematic preţurile au o viziune clarã asupra
schimbãrii preţurilor unei largi canţitãţi de bunuri. În practicã, deci, indivizii au
avut impresia schimbãrii preţurilor dintr-un numãr mic de valori scãzute ale
produselor zilnice – o ceaşcã cu cafea sau o bere, o franzelã, un ziar – ale cãror
preţuri şi le-au adus aminte. Obiecte cu valoare micã ce erau achiziţionate zilnic şi
preţurile unor servicii au cunoscut o creştere a preţului mult mai mare decât
bunurile şi serviciile cunoscute deja ca având o valoare ridicatã. Obiectele cu
valoare micã au apãrut ca mult schimbate ca urmare a rotunjirii preţurilor, aşa cum
este cazul majoritãţii ţãrilor din zona Euro.
Preţurile rotunjite fac viaţa mai uşoarã deopotrivã pentru cumpãrãtor şi
pentru vânzãtor (monedele de 1 şi 2 eurocenţi nu mai sunt fabricate în Olanda şi
Finlanda, deşi ele rãmâne în vigoare din punct de vedere legal), dar acestea tind sã
dea impresia greşitã în ceea ce priveşte valoarea relativã a monedei euro.
În acest context existã un alt fenomen: cu cât folosirea vechii monede
dateazã mai de demult, cu atât mai puternic e sentimentul cã preţurile au crescut.
Motivul pentru acest lucru este acela cã preţurile în moneda euro de astãzi sunt
comparate cu preţuri din trecut. Adesea neglijat, totuşi, este faptul cã vechea
monedã ar fi creat preţuri mult mai mari datoritã inflaţiei13.
Falsificând impresia generalã, sondaje realizate pentru Comisia Europeanã
au arãtat cã, pe ansamblu, schimbarea cãtre moneda euro nu a adus creşteri de
preţuri semnificante. Efectul schimbãrii preţurilor pe ansamblu a fost în medie mai
micã decât 0,3%.
Unele dintre Statele Membre iau în considerare posibilitatea organizãrii de
referendum-uri cu privire la decizia de a adera sau nu la zona Euro odatã ce au
îndeplinit criteriile de convergenţã. Danemarca şi Suedia au organizat amândouã
referendum-uri cu privire la aderarea la euro în 1999, obţinând rezultate negative
de fiecare datã.
În iunie 2005, revista Stern a raportat cã 56% dintre intervievaţii germani au
spus cã încurajeazã revenirea la marca germanã. Câţiva politicieni italieni au
solicitat Italiei sã se retragã din zona Euro, cel mai celebru fiind Silvio Berlusconi.
„Liga Nordului” separatistã din Italia a propus sã se ţinã un referendum cu privire
la revenirea Italiei la lira italieneascã, şi multe dintre partidele de extremã dreapta
din întreaga Europã au solicitat o revenire la monedele naţionale, deşi acestea
promovau mai mult naţionalismul decât EMU şi succesul monedei euro.

13 http://www.vie-publique.fr

9
 Comisia Europeanã, pe de altã parte, a interzis posibilitatea ca o ţarã odatã
intratã în zona Euro sã abandoneze noua monedã. Euro este aici ca sã rãmânã,
întrucât avantajele cântãresc mult mai greu decât orice problemã, deopotrivã la
nivel naţional cât şi european.
Viitorul EMU
Problema majorã pentru EMU în anii care urmeazã, în ceea ce priveşte
Uniunea pe ansamblu, va fi reprezentatã de interesele europene versus cele
naţionale. În ianuarie 2007, Financial Times a raportat cã o mare parte din cetãţenii
Franţei, Italiei şi Germaniei credeau cã moneda euro a adus prejudicii economiilor
lor în timp ce a avut un efect pozitiv asupra economiei per ansamblu a UE.
Dimpotrivã, un sondaj diferit condus de International Herald Tribune a arãtat
încrederea în moneda euro. Sondajul din martie 2007 aratã cã 89% din populaţia
Franţei şi a Italiei, 93% din cea a Spaniei şi 83% din cea a Germaniei cred cã
moneda euro va fi moneda standard în Europa în anul 2057.
Dacã percepţiile scepticilor faţã de zona Euro sunt sau nu întemeiate când
vine vorba de economiile naţionale, acest aspect este încã supus dezbaterii, aşa
cum ar putea fi argumentat cã ţãrile mult mai mari şi mult mai stabile trebuie sã
experimenteze scãderi economice pentru a putea aduce noile State Membre la
acelaşi nivel economic. În fapt, aria Euro în 2006 a înregistrat cea mai mare
creştere economicã din 2000 şi perspective de creştere au fost anunţate. De
asemenea, economia germanã a început sã-şi revinã la începutul anului 200714.
Astfel, economia zonei Euro rãmâne cea mai puternicã, cu fluctuaţii recente
în privinţa ratei dobânzii mai mici pentru euro decât pentru dolar. Moneda euro a
înlãturat dolarul ca monedã predominantã în tranzacţiile de pe pieţele
internaţionale, iar acum este cea care însumeazã deja 25% din rezervele
internaţionale, câştigând teren faţã de dolar15.

14 http://fr.finance.yahoo.com

15 Idem

10
BIBLIOGRAFIE :

1. http://ec.europa.eu/economy_finance/euro

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Euro

3. http://www.vie-publique.fr

4. http://www.eu4journalists

5. http://www.dellbn.ec.europa.eu

6. http://www.ecb.europa.eu

7. http://fr.finance.yahoo.com

11