Sunteți pe pagina 1din 13

1. Fenomene fizice în transferul căldurii

În general fluxul de căldură se transmite de la dispozitivul de putere spre sistemul de răcire prin fenomene de conducţie termică, iar de la acesta spre mediul ambiant transferul se poate realiza prin: radiaţie, convecţie, transformare de fază şi transport termic (răcire cu lichide). Aşa cum se va putea constata în continuare legile fizice care guvernează transferul de căldură prin fenomenele menţionate pot fi aduse la o formă comună chiar dacă coeficienţii care intevin sunt mărimi neliniare.

Conducţia este o formă de transfer a căldurii ce predomină în solide. Ea depinde de conductivitate termică a materialului. Cu cât este mai mare conductivitatea termică, cu atât este mai rapid transferul de căldură ce are loc prin conducţie.

Dacă se consideră că transferul de căldură în corpul solid are loc unidimensional fenomenul de conducţia termică este descris de relaţia 2-1, unde:

Q [W] reprezintă căldura transferată;

k [W/mo C] reprezintă conductivitatea termică a materialului din care este

realizat corpul;

Ac [m 2 ] este aria secţiunii prin care are loc transferul de căldură;

x [m] este distanţa pe care are loc acest transfer;

T=T 2 -T 1 [ o C] reprezintă diferenţa de temperatură care apare în corpul solid pe

această distanţa x.

Semnul minus din relaţia 2-1 arată că temperatura puctului spre care se transferă căldura este mai mică decât temperatura punctului de la care loc acest transfer (căldura se transferă de la punctele mai fierbinţi spre punctele mai reci). În consecinţă între

suprafaţa mai fierbinte şi cea mai rece apare o diferenţă de temperatură dată de relaţia 2-

2.

În relaţiile anteriare conductivitatea termică, k, este o mărime neliniară fiind dependentă de temperaură. În diagramele reproduse se poate urmări dependenţa conductivităţii termice pentru câteva materiale frecvent întâlnite în realizarea circuitelor electronice.

Convectie

În cazul acestui fenomen căldura se transferă datorită mişcări unui fluid (cel mai adesea aerul) de-a lungul unei suprafeţe încălzite. Rata de transfer a căldurii depinde de aria suprafeţei radiante de căldură, de viteza de curgere şi de proprietăţile fizice ale fluidului. Mişcarea fluidului poate fi naturală datorită apariţiei unor regiuni cu densitate difeită în vecinătatea regiunilor cu încălzire neuniformă, în această situaţie fenomenul se numeşte convecţie naturală sau convecţie liberă. Dacă mişcarea fluidului este cauzată de alte forţe (pompare, suflare, etc.) atunci fenomenul este denumit convecţie forţată. Relaţia 2-3 care descrie transferul de căldură prin acest fenomen este cunoscută şi sub denumitrea de legea lui Newton termică.

Mărimile care intervin în relaţie au următoarele semnificaţii:

Q [W] reprezintă căldura transferată prin convecţie;

h c [W/m 2 o C] reprezintă un coeficeient de transfer prin convecţie;

A s [m 2 ] este aria suprafeţei pe care se mişcă fluidul;

T=T 1 -T 2 [ o C] reprezintă diferenţa de temperatură care apare între suprafaţa

răcită (T 1 ) şi temperatura mediului care curge (T 2 ).

Se remarcă faptul că şi în cazul acestui fenomen apare o diferenţă de temperatură între suprafaţa răcită şi mediul de curgere (mediul ambiant) dată de relaţia 2-4.

Simplitatea relaţiilor anterioare este numai aparentă deoarece coeficientul de transfer prin convecţie, h c , este o mărime dependentă atât de temperatură cât şi de forma şi modul în care este poziţionată suprafaţa răcită. O formulă simplificată prin care poate fi obţinut h c în cazul convecţiei naturale este relaţia 2-5.

În această relaţie T este diferenţa de temperatură, puterea n ia valori diferite în funcţie de tipul de curgere al fluidului, iar Ra, numărul lui Rayleigh, diferenţiază cele două tipuri de curgere pentru fluid. Mărimea L din relaţia 2-5 are semnificaţia unei distanţe pe care fluidul se deplasează pe suprafaţa răcită. Modul în care se echivalează această distanţă pentru diferite situaţii este prezentat în tabelul următor. Tot aici se regăsesc valorile constantei C din relaţia 2-5, constantă care iarăşi trebuie selectată în funcţie de tipul de curgere pe care îl are fluidul.

Convecţia naturală este influenţată şi de altitudinea la care se găseşte corpul răcit. Odată cu creşterea altitudinii eficienţa fenomenului de conveţie se reduce şi în consecinţă

factorul de transfer prin convecţie trebuie corectat. De reţinut că datorită acestui fenomen, sistemele de răcire din echipementele destinate să funcţioneze la altitudini foarte mari (km) trebuiesc supradimensionate.

În cazul în care convecţia este forţată factorul de transfer este influenţat de mai mulţi factori, geometria suprafeţei răcite, tipul de curgere al fluidului şi viteza cu care acesta se deplasează pe suprafaţa răcită. O formulă aproximativă care poate fi folosită pentru evaluarea acestui coeficient este relaţia 2-6, unde v este viteza aerului în curgere laminară, de-a lungul suprafeţei, exprimată în m/s, iar L este dimensiunea suprafeţei pe direcţia de curgere a aerului.

Radiatie

Radiaţia este un fenomen de transfer de căldură care apare şi în vid, el fiind dependent de temperatura suprafeţei radiante (este fenomenul prin care se transmite căldura de la soare spre planete). Fenomenul apare ca rezultat al undelor electromagnetice şi mişcării fotonilor. Cantitatea de căldură transferată prin radiaţie între două corpuri având temperaturile T 1 şi T 2 (T 1 > T 2 ) este dată de relaţia 2-7. Mărimile care intervin în relaţie au următoarele semnificaţii:

Q [W] reprezintă căldura transferată prin radiaţie;

reprezintă emisivitatea suprafeţei radiante (=0 pentru corp complet reflectiv,

=1 pentru corp complet absortiv);

este constanta Stefan Boltzmann (5,6710-8 W/m 2 K 4 )

F 1,2 reprezintă un factor de transfer dependent de formele suprafeţelor între

care se face transferul de căldură (F 1,2 1)

A [m 2 ] este aria suprafeţei care radiază căldura;

T 1 [ o C] reprezintă temperatura suprafeţei calde;

T 2 [ o C] reprezintă temperatura suprafeţei reci.

Rescriem relaţia 2-7 pentru a o aduce la o formă similară cu relaţiile care descriau fenomenele de conducţie şi de convecţie, noul coeficient de emisivitate definit, h r , poate fi aproximat prin relaţia 2-9. În consecinţă, şi în cazul acestui fenomen, putem explicita diferenţa de temperatura care apare între corpurile care schimbă căldură prin relaţia 2-10.

Fenomenle fizice care apar la utilizarea lichidelor ca agenţi de răcire sunt similare cu cele descrise la fenomenul de convecţie. În plus pot apre fenomene de schimb de căldură prin transformare de fază. Astfel, dacă lichidul vaporizează fenomenul fiind endoterm are loc cu absorbţie de căldură. Dacă lichidul condensează fenomenul este exoterm şi deci are loc cu cedare de căldură. Temperatura la care apar transformările de fază depind de natura lichidului şi de presiune.

2.Sisteme de răcire

Sistemul de răcire este un dispozitiv termic intercalat între dispozitivul

electronic de putere şi mediul ambiant pentru a facilita transferul căldurii. În funcţie de tipul capsulei dispozitivului de putere transferul de căldură se realizează:

unilateral, când practic fluxul de căldură curge într-un singur sens, pe

direcţia capsulă - sistem de răcire. În acest caz montarea capsulelor pe sistemul de răcire este posibilă numai pe o singura suprafaţă.

bilateral, situaţie în care capsula poate evacua căldura pe două suprafeţe

opuse, iar răcirea se face prin realizarea unui sandwich: sistem de răcire - capsulă -

sistem de răcire.

3.Modelarea sistemelor de răcire în regim staţionar

Analizând legea lui Newton termică pentru un radiator (2-11) se observă că produsul primilor trei factori: coeficientul de transfer, aria suprafeţei în contact cu aerul şi factorul de eficienţă reflectă proprietăţile termice ale radiatorului. Inversul acestui produs se numeşte rezistenţa termică a ansamblului radiator - mediu ambiant.

În situaţia realizării echilibrului termic cantitatea de căldură evacuată prin radiator este egală cu puterea disipată în dispozitiv; diferenţa de temperatură dintre radiator şi mediul ambiant rămâne constantă. Se poate deci scrie relaţia 2-15.

Deci pentru a se putea evacua o putere disipată cât mai mare, în situaţia în care se impune (se limitează superior) o anumită diferenţă de temperatură între radiator şi ambiant, rezistenţa termică trebuie să fie cât mai mică.

În mod similar cu situaţia discutată pentru radiator, se poate caracteriza

realizat

transferul

de

căldură

dintre

pastila

de

semiconductor

pe

care

este

dispozitivul şi capsula acestuia printr-o rezistenţă termică, numită joncţiune - capsula, Rth JC , şi transferul termic dintre capsula dispozitivului şi radiatorul pe care este montat prin rezistenţa termică capsulă - radiator, Rth CR .

4.Modelarea in regim tranzistoriu

Legea lui Ohm termică este valabilă numai în regim staţionar. La apariţia unei variaţii a puterii disipate în dispozitiv regimul termic se modifică (nu mai rămâne staţionar). Pe durata regimului tranzitoriu transferul căldurii poate fi modelat prin intermediul unor impedanţe termice (2-21) . Această impedanţă este compusă din rezistenţa termică, definită în regim staţionar, în paralel cu o capacitate termică. Aceasta din urmă, coresponde capacităţii electrice, modelează fenomenele de acumulare, respectiv cedare de căldură, fenomene în care se modifică temperatura materialului. Capacitatea termică (2-22) este dependentă de proprietăţile mediului prin care se transmite căldura: C este căldura specifică a materialului, - densitatea şi V volumul.

Variaţia puterii disipate poate fi modelată prin salturi treaptă de putere indiferent de forma pulsului de putere. În cazul în care impulsul de putere are o formă oarecare el se poate echivala cu un impuls dreptunghiular de aceeaşi energie, cu următorii parametri: amplitudinea egală cu valoarea maximă a impulsului real şi durata egală cu raportul dintre energie şi amplitudine. Variaţia în timp a temperaturii din mediul în care apare un salt de putere disipată se poate determina folosind constanta de timp termică (2-23). Această variaţie de temperatură se obţine cu relaţia 2-24, similară celei obţinute pentru încărcarea şi descărcarea unei capacităţi electrice. T F este valoarea finală obţinută pentru temperatură şi T 0 este valoarea iniţială a temperaturii.

În general constantele de timp termice au valori mari, de ordinul milisecundelor sau zecilor de milisecunde.

Pe durata regimului tranzitoriu circuitul termic echivalent poate fi modelat cu ajutorul impedanţelor termice. Modificarea nivelului de putere în circuit poate fi considerată sub

forma unui salt treapta deoarece constantele de timp electrice din circuit sunt în general mult mai mici decât constantele de timp termice.

Se poate acum trage concluzia că la pornirea unui montaj care conţine dispozitive de putere nu există riscul defectării acestora dacă proiectarea pentru regimul staţionar este corect realizată. Până la atingerea acestui regim circuitul termic echivalent pentru sistemul de răcire este cel din figura următoare.

Impedanţa termică se ia în considerare la dimensionarea sistemului de răcire dacă pulsurile de putere apar la intervale foarte mari de timp (peste valoarea constantei termice).

5.Generatoare de perturbatii

Diversitatea foarte mare a perturbatorilor electromagnetici permite o încadrare a lor în câteva clase:

Aparatura electronică şi electrică produce perturbaţii EM fie datorită unor

emisii intenţionate (emiţătoare radio, TV), în general aceste perturbaţii sunt intense şi de banda îngusta, fie datorită unor emisii secundare care apar inevitabil în funcţionarea lor, situaţie în care perturbaţiile sunt în general mai puţin intense şi de

bandă largă.

O parte din fenomenele naturale sunt însoţite de o puternică emisie

electromagnetică. Fulgerele pot produce diferenţe de potenţial de circa 1.000.000V,

curenţi de vârf până la circa 150 000A, viteze de variaţie a curenţilor până la 200.000A/s, efectele perturbative rezultate fiind deosebit de pregnante. Efectele Corona sau descărcările electrostatice se pot manifesta la fel de perturbativ.

perturbaţii

semnificative atunci când se produc comutări ale tensiunilor înalte, medii sau joase.

Aproape toate echipamentele de conversie de energie şi pentru tracţiune

produc în funcţionare emisii electromagnetice secundare. Se poate aici aminti exemplul motorului cu ardere internă care prin aprinderea sa electrică sau

electronică generează perturbaţii în mediul ambiant.

Reţelele

pentru

transportul

energiei

electrice

produc

Generatoarele de perturbaţii pot fi clasificate şi în funcţie de caracteristicile perturbaţiilor produse. Semnalele perturbative pot fi caracterizate în domeniul frecvenţa, situaţie în care se pot clasifica în funcţie de spectrul de frecvenţe (de spectru larg sau de spectru îngust, de spectru continuu sau discret), în funcţie de gama frecvenţelor (de joasă frecvenţa 10-20 KHz, de medie frecvenţa 20 KHz - 30 MHz, de înaltă frecvenţă 30 -300 MHz, de foarte înaltă frecvenţă peste 300 MHz).

Atunci când perturbaţiile apar sub forma unor impulsuri, se poate prefera caracterizarea lor în domeniul timp. Sunt relevanţi în acest caz următorii parametrii:

amplitudinea de vârf, viteza de creştere a celui mai înalt impuls, nivelul vârf la vârf, timpul de creştere al impulsului de vârf, timpul de cădere al impulsului de vârf, durata unui impuls sau a unui tren de impulsuri, etc.

6.Caracterizarea perturbatiilor intre punctele de evaluare

Apariţia semnalelor perturbative în circuitele susceptoare poate fi modelată prin introducerea unor surse de semnal perturbativ între punctele faţă de care se evaluază efectul acestora. În funcţie de modul în care se conectează aceste surse putem avea:

Perturbaţii de mod normal sau diferenţial

Perturbaţii de mod comun

În cazul perturbaţiilor de mod normal apariţia perturbaţiei este echivalentă cu aplicarea unei surse de semnal perturbativ între cele două puncte de evaluare. În felul acesta curentul de mod normal ce se închide prin circuit va determina ca pe rezistenţa de sarcină să apară o tensiune perturbativă v lp . De cele mai multe ori rezistenţa de ieşire a sursei de semnal util este mult mai mică decât rezistenţa de sarcină (Rs<<Rl). Deci, practic toată tensiunea perturbativă să va regăsi la bornele impedanţei de evaluare. Cunoscând frecvenţa perturbaţiilor ce pot apare în circuit şi dacă ea este diferită de frecvenţa semnalelor utile, atunci se poate proiecta sursa de semnal util Vs astfel încât ea să prezinte la ieşire o impedanţa cu valoare minimă la frecvenţa semnalelor utile şi cu valori mult mai mari pentru frecvenţele

perturbative. Acelaşi efect se poate obţine plasând în paralel cu sarcina Rl o impedanţă ce are valori foarte mari ale modulului la frecvenţa semnalului util şi valori foarte mici la frecvenţele perturbative. În primul caz se spune că se plasează o barieră în calea curenţilor perturbativi, iar în al doilea se asigură o cale de drenare. Cele două proceduri antiperturbative se pot combina pentru a creşte eficienţa eliminării perturbaţiilor.

În cazul perturbaţiilor de mod comun apariţia perturbaţiei este echivalentă cu aplicarea unei surse de semnal perturbativ simultan pe cele două puncte de evaluare Într-un circuit ideal acest tip de perturbaţii nu au nici un efect. Se observă că şi în situaţia în care impedanţele parazite ale traseelor de legătură, Z1 şi Z2, sunt diferite totuşi în circuitul prezentat nu apar curenţi perturbativi.

7.Analiza…antene dipol electric

Pentru a pune în evidenţa mecanismele de cuplare interferenţială se apelează

la formalismul de tip Maxwell pentru descrierea câmpului electromagnetic. Analizăm

modul de propagare în spaţiul liber a undelor generate de o antenă de tip dipol electric (dipol Hertz). Analiza efectuată este valabilă în următoarele condiţii:

În antenă se injectează un curent sinusoidal de pulsaţie .

Dimensiunea antenei se consideră mult mai mică decât lungimea de undă

a semnalului emis (=c/f, unde f este frecvenţa semnalului, iar c viteza luminii în

vid), deci avem L.

Antena este poziţionată în spaţiul liber departe de orice plan de masă.

Analiza componentelor de câmp se face la o distanţă mult mai mare

decât dimensiunea antenei r>>L.

La distanţa r faţă de dipol, la un unghi faţă de orientarea antenei se pot pune în evidenţa următoarele componente ale câmpului electromagnetic: o componentă de câmp electric radială - E r , o componentă de câmp electric tangenţială - E şi o

componentă de câmp magnetic – H , perpendiculară pe planul determinat de primele două.

Prin rezolvarea ecuaţiilor lui Maxwell se obţin pentru cele trei componente de câmp soluţiile din relaţiile 6-3. În aceste relaţii expresia 6-4 reprezintă defazajul componentelor de câmp faţă de curentul prin antenă, iar Z 0 este impedanţa de undă a vidului.

Amplitudinile celor trei componente sunt proporţionale cu lungimea antenei L, cu amplitudinea curentului injectat I 0 , şi scad odată cu creşterea distanţei r. De asemenea amplitudinile sunt dependente de orientare, unghiul . Pentru =0 o , pe direcţia axei conductorului, rămâne nenulă numai componenta E r . Într-un plan ecuatorial pe antenă, =90 o , se anulează componenta E r iar celelalte două componente, E şi H , ce formează un plan perpendicular pe direcţia de propagare r, au amplitudine maximă. Având în vedere variaţia funcţiei sinus, se poate afirma că pentru un unghi =90 o ±25 o cele două componente menţionate anterior îşi păstrează aplitudini semnificative, comparabile cu cele din planul ecuatorial.

Se continuă analiza modului în care variază amplitudinile celor trei componente, considerând o orientare oarecare şi luând în considerare raportul care există între distanţa r şi lungimea de undă . Acest raport determină valoarea termenilor care intervin în parantezele drepte. Zona de câmp îndepărtat este definită pentru condiţia specificată de relaţia 6-6. În această zonă în parantezele drepte predomină termenii la puterile cele mai mari, modulul lor fiind supraunitar. În aceste condiţii componenta E r poate fi neglijată deoarece amplitudinea ei se atenuează cu 1/r 2 (şi r este mare). În consecinţă rămân semnificative numai amplitudinile pentru componentele E şi H .

Zona de câmp apropiat este definită pentru condiţia definită de relaţia 6-12. În această zonă în parantezele drepte predomină termenii la puterile cele mai mici (puterea 0), deoarece modulul lor este subunitar. Amplitudinile celor trei componente sunt exprimate acum de relaţia 6-13. Se poate observa că putem neglija componenta H deoarece ea se atenuează cu 1/r 2 (şi r este mic). În consecinţă, rămân semnificative amplitudinile pentru E r şi E .

Energia perturbativă este concentrată de data aceasta în cele două componente de câmp electric, relaţia 6-14. Din această cauză zona din apropierea antenei Hertz se mai numeşte şi zonă de câmp electric.

Pe de altă parte se poate constata, relaţia 6-15, atenuarea mai rapidă cu distanţa a componentele de câmp electric faţă de componenta de câmp magnetic.

Raportul dintre componentele de câmp E şi H este tot o impedanţa, aceasta având expresia 6-16, dependentă de frecvenţă şi distanţă.

Se observă că impedanţa câmpului este mai mare decât impedanţa de undă a vidului, de unde rezultă şi denumirea de câmp de înaltă impedanţă şi ea scade cu depărtarea, relaţia 6-17.

În

consecinţă se poate considera că această impedanţă are un caracter capacitiv.

Impedanţa

Z 0E

este

invers

proporţională

cu

fercvenţa,

relaţia

6-18.

9.Analiza antenei

magnetic

Analiza efectuată este valabilă de data aceasta în următoarele condiţii:

În antenă se injectează un curent sinusoidal de pulsaţie .

Dimensiunea antenei se consideră mult mai mică decât lungimea de undă

a semnalului emis (=c/f, unde f este frecvenţa semnalului, iar c viteza luminii în

vid), deci avem a.

Antena este poziţionată în spaţiul liber departe de orice suprafaţă

metalică.

Analiza componentelor de câmp se face la o distanţă mult mai mare

decât dimensiunea antenei r>>a.

La distanţa r faţă de dipol, la un unghi faţă de orientarea antenei se pot pune în evidenţa următoarele componente ale câmpului electromagnetic: o componentă de câmp magnetic radială - H r , o componentă de magnetic tangenţială - H şi o

componentă de câmp electric – E , perpendiculară pe planul determinat de primele două. Se poate constata deja calitativ o comportare complementară cu situaţia analizată pentru dipolul Hertz. Prin rezolvarea ecuaţiilor lui Maxwell se obţin pentru cele trei componente de câmp soluţiile din relaţiile 6-21. Şi de această dată, în expresia soluţiilor mărimea 6-22 reprezintă defazajul componentelor de câmp faţă de curentul prin antenă, iar Z 0 este impedanţa de undă a vidului.

Amplitudinile celor trei componente sunt proporţionale cu suprafaţa antenei a 2 , cu amplitudinea curentului injectat I 0 , şi scad odată cu creşterea distanţei r. De asemenea amplitudinile sunt dependente de orientare, unghiul . Pentru =0 o , pe direcţia axei perpendiculare în centrul buclei, rămâne nenulă numai componenta H r . În planul buclei, =90 o , se anulează componenta H r iar celelalte două componente, H şi E , ce formează un plan perpendicular pe direcţia de propagare r, au amplitudine maximă. Având în vedere variaţia funcţiei sinus, se poate afirma iarăşi că pentru un unghi =90 o ±25 o cele două componente menţionate anterior îşi păstrează aplitudini semnificative, comparabile cu cele din planul buclei.

Se continuă analiza modului în care variază amplitudinile celor trei componente, considerând o orientare oarecare şi luând în considerare raportul care există între distanţa r şi lungimea de undă . Acest raport determină valoarea termenilor care intervin în parantezele drepte.

Zona de câmp îndepărtat este definită pentru aceeaşi condiţie specificată ca şi la antena Herz, de relaţia 6-24. În această zonă în parantezele drepte predomină termenii la puterile cele mai mari, modulul lor fiind supraunitar. În aceste condiţii componenta H r poate fi neglijată deoarece amplitudinea ei se atenuează cu 1/r 2 (şi r este mare). În consecinţă, rămân semnificative amplitudinile pentru componentele H şi E .

Zona de câmp apropiat este definită pentru condiţia definită de relaţia 6-30. În această zonă în parantezele drepte predomină termenii la puterile cele mai mici (puterea 0), deoarece modulul lor este subunitar. Amplitudinile celor trei componente sunt exprimate acum de relaţia 6-31. Se poate observa că putem neglija componenta E deoarece ea se atenuează cu 1/r 2 (şi r este mic). În consecinţă, rămân semnificative amplitudinile pentru H r şi H .

10. Căi şi mecanisme de cuplare interferenţială

În cazul în care între circuitul perturbator şi cel susceptor există o cale galvanică comună (elemente conductoare) se pot genera perturbaţii datorate proprietăţilor electrice neideale ale acestei căi galvanice. În exemplul ilustrat, două circuite (modelate prin echivalenţele lor Thevenin) au o porţiune comună din traseul de masă, segmentul AB. Aceasta are o impedanţă nenulă Z, caracterizată printr-o rezistenţă şi o inductanţă. Variaţiile de curent din circuitul 1 parcurgând această impedanţă determină ca la bornele ei să apară o tensiune perturbativă, relaţia 6-39, ce se va manifesta ca atare în circuitul 2. Deci, în exemplu, curentul i 1 este mărimea perturbativă i p , iar tensiuea la susceptor v s este tensiunea ce apare la bornele impedanţei Z şi se manifestă în circuitul 2. Evident că rolurile celor două circuite se pot inversa. Se poate remarca că şi în situaţiile în care avem un singur circuit, dacă considerăm propietăţile parazite ale conexiunilor şi curentul care le parcurge are variaţii semnificative, acesta va genera o tensiune cu potenţial perturbativ în circuit. În această situaţie nu este indiferent dacă măsurarea tensiunii la bornele sarcinii se face raportând-o la puctul A sau la punctul B. Dacă legăturile galvanice au dimensiuni geometrice mari, astfel încât viteza de variaţie a semanlelor este comparabilă cu timpul de propagare pe aceste conexiuni, atunci apar fenomene perturbative specifice: întârzieri, reflexii.

Perturbaţiile pot avea calea de transmisie prin câmp radiat. În această situaţie putem identifica următoarele mecanisme de cuplare interferenţială:

Dacă ne situăm într-o zonă de câmp apropiat de înaltă impedanţă, se

manifestă un cuplaj capacitiv prin intermediul câmpului electric care predomină. Mecanismul de cuplare se poate modela considerând capacitatea parazită dintre perturbator şi susceptor. Relaţia 6-40 arată că în acest caz tensiunea la susceptor este proporţinală cu viteza de variaţie a tensiunii din circuitul perturbator. Deci riscul apariţiei unor astfel de perturbaţii apare în vecinătatea circuitelor în care există variaţii semnificative ale tensiunilor.

Dacă ne situăm într-o zonă de câmp apropiat de joasă impedanţă, se

manifestă un cuplaj inductiv prin intermediul câmpului magnetic care predomină. Mecanismul de cuplare se poate modela considerând inductivitatea mutuală dintre perturbator şi susceptor. Relaţia 6-41 arată că în acest caz tensiunea la susceptor este proporţinală cu viteza de variaţie a curentului din circuitul perturbator. Deci

riscul apariţiei unor astfel de perturbaţii apare în vecinătatea circuitelor în care există variaţii semnificative ale curentilor.

În zona de câmp îndepărtat un mecanism de cuplare este cel de tip

antenă. În acest caz, elemente din circuitul perturbator joacă rolul unor antene de

emisie, undele electromagnetice ajung în vecinătatea elementelor metalice constructive ale susceptorului şi acestea se manifestă ca antene de recepţie. În această situaţie tensiunea în circuitul susceptor va fi proporţională cu intensitatea cîmpului electric perturbativ, relaţia 6-42.

Dacă există două conexiuni învecinate apropiat şi viteza de variaţie a

semnalului pe una dintre aceste este mare, atunci pe cealaltă se va cupla o perturbaţie datorită capacităţilor şi inductanţelor mutuale distribuite pe toată lungimea lor comună. Un asfel de fenomen îl denumim diafonie. Între cele două moduri de transmiterea perturbaţiilor, prin cîmpuri sau prin căi galvanice, nu există o dihotomie. Indiferent de gama frecvenţelor semnalelor utile dintr-un echipament, se impun masuri de proiectare tehnologica antiperturbativă canalizate atât pe căile de transmisie prin conducţie cât şi prin radiaţie.