Sunteți pe pagina 1din 91

Materia succesiunilor

Intr-o definitie generica, dreptul succesoral desemneaza totalitatea normelor care


reglementeaza
transmiterea unui patrimoniu de la defunct catre urmasii sai.
Ideea de transmitere a patrimoniului nu a fost proprie dreptului succesoral roman
de la bun inceput, deoarece initial, in foarte vechiul drept roman, proprietatea era
considerata o trasatura a persoanei, astfel ca se socotea ca in momentul
decesului unei persoane acea legatura intemeiata se distruge iremediabil, iar
patrimoniul ramanea fara titular.
In conceptie romana, nu exista patrimoniu fara titular, asa ca romanii au
socotit ca odata cu
moartea unei persoane dispare si patrimoniul sau, iar mostenitorii sai dobandesc
un nou drept de
proprietate putere asupra acelorlasi lucruri.
In sprijinul acestei fiozionomii originare sta si un argument terminologic, caci cei
mai vechi
mostenitori romani au fost desemnati prin termenul de here, termen care vine de
la herus ce
inseamna stapan. Termenul de succesio a aparut mai tarziu, cand in dreptul
succesoral roman s-a
impus ideea transmiterii patrimoniului de la defunct catre urmasi.

Romanii au cunoscut trei mari sisteme succesorale:

Mostenirea legala (ab intestat)


Mostenirea testamentara
Mostenirea deferita contra testamentului (aceasta reprezenta o varianta

a mostenirii
testamentare)
In intreaga sa evolutie, dreptul succesoral a fost dominat de doua tendinte.
Decaderea formalismului: Initial formele de testament presupuneau o serie de
ritualuri, forme si formule solemne, cu timpul testamentul a putut fi realizat si
prin simpla manifestare de vointa a testatorului.
Ocrotirea rudeniei de sange, caci la romani, la origine, singurul
fundament al vocatiei succesorale l-a reprezentat agnatiunea. Cu timpul, prin
reforme ale praetorului
care au fost completate cu legislatia imperiala, au fost protejate si rudele de
sange si cognatii, astfel
ca in punctul final al evolutiei, in epoca postclasica cognatiunea devine
fundamentul vocatiei
succesorale.

Mostenirea legala
Aceasta se deschidea atunci cand nu existau mostenitori testamentari sau cand
testamentul nu era

regulat intocmit, fiind, in consecinta, nul, deci inexistent.


Sediul materiei il reprezenta Legea celor XII table care prevedea trei categorii
de mostenitori legali:
Sui heredes - In aceasta categorie intrau toti aceia care prin moartea lui pater

familias
deveneau sui iuris.
Din sfera acestor persoane faceau parte:
1. fiii
2. fiicele
3. sotia casatorita cu manus
4. nepotii din fii, daca tatal lor a predecedat bunicului
5. adoptatul
6. adrogatul

Acest termen de sui heredes semnifica "cel ce se mosteneste pe el insusi", iar


etimologia isi are
sorgintea in proprietatea familiala, in cazul careia fiii de familie erau socotiti inca
din timpul
vietii lui pater familias coproprietari cu el. Prin mostenire ei mosteneau ceva ce le
apartinuse si
inainte.
Cu timpul, insa, in evolutia relatiilor de familie romanesti au fost introduse in
aceasta notiune si
alte persoane decat cele care fusesera coproprietare cu pater familias asupra lui
heredium.
In

cadrul

acestei

prime

categorii

de

mostenitori

functiona

Sistemul

reprezentarii, in virtutea

caruia urmasii unui succesibil predecedat veneau la mostenirea defunctului in


locul autorului
lor, culegand prin mostenire, toti, atat cat ar fi cules autorul lor, daca ar mai fi
trait la momentul decesului lui pater familias.
De exemplu, la moartea lui pater vin la mostenire doi fii si doi nepoti. Acestia din
urma fiind fiii unui al treilea fiu predecedat lui pater familias. Acesti doi nepoti
culeg impreuna tot o treime din mostenire, adica cat ar fi cules tatal lor daca ar fi
trait. Fiecare va culege 1/6 din mostenire.

Adgnatus proximus - in traducere, "cel mai apropiat agnat".


In aceasta categorie intra colateralii lui pater familias:
1. fratii
2. verii
3. nepotii de frate sau de var

Aceasta categorie este una mobila, in sensul ca daca nu exista un agnat


mai apropiat, va putea veni la mostenire si un agnat foarte indepartat.
Daca exista frati, vin ei la mostenire, daca nu exista frati, vin verii primari,
samd.

Sistemul reprezentarii nu functiona in cadrul acestei categorii, iar in


situatia in care cel mai apropiat agnat refuza mostenirea, nu venea la
mostenire urmatorul agnat, iar mostenirea era declarata vacanta, putand fi
culeasa ca atare de catre stat.

Gentiles - Despre ei existau doar indicii ca fac parte din familia respectiva.

Veneau la mostenire
toti in bloc.

Sistemul mostenirii

era construit exclusiv pe fizionomia


relatiilor de putere dintre pater familias si cei de sub puterea sa.
Vocatie succesorala aveau doar agnatii.
Cu timpul, acest lucru a devenit incomod, mai ales in conditiile in care a aparut
casatoria fara manus, iar femeile si-au dobandit o oarecare independenta.
De asemenea, nici fiul de familie nu mai era atat de puternic controlat de
catre pater, astfel ca, din ce in ce mai mult, s-a simtit nevoia acordarii
si cognatilor dreptul de a "intra" la mostenirea lui pater, cum ar fi,
de pilda, fiul emancipat, care era cognat cu fosta sa familie, dar
nu era si agnat.
Aceasta a necesitat interventia praetorului care a savarsit o reforma
prin care, pe cale pretoriana, a amendat mostenirea legala, creand patru
noi categorii de mostenitori, prin care a ocrotit si rudenia de
sange.

Aceasta

mostenire

praetoriana

fost

denumita

bonorum

posessio

(posesiunea bunurilor
succesorale).

sintagma care trebuie inteleasa in sensul ca nu era vorba despre o


posesiune efectiva, ci doar despre una care putea fi reclamata de catre cei
indreptatiti, prin mijloace de drept praetorian.

Cele patru noi categorii create de praetor:


1. Bonorum possessio unde liberi:
o In cadrul acestei categorii intrau atat sui heres prevazuti de "Legea
celor XII table", cat si toti acei fii de familie si descendentii lor care
in urma capitis deminutio isi pierdusera vocatia succesorala.
o

Veneau, asadar, la succesiune, nu numai fiii aflati sub puterea lui


pater, dar si fiii emancipati. Prin reforma praetorului, toti fii de
familie au dobandit vocatie succesorala, indiferent daca erau sau nu
sub puterea lui pater.

Participarea la mostenire a fiului emancipat era una facultativa


pentru acesta din urma, pentru ca daca el voia sa participe trebuia
sa faca raport al bunurilor proprii, o collatio mancipati, contribuind la
masa succesorala cu bunurile proprii, participand alaturi de fratii sai
si in cote egale la mostenirea lui pater familias.

2. Bonorum possessio unde legitimi


o Include si pe agnatus proximus si pe gentiles. In aceasta categorie intra
categoriile 2+3 de la mostenirea legala.

3. Bonorum possessio unde cognati


o In aceasta categorie erau inclusi acei cognati care nu erau si agnati, deci
nu faceau parte din randul descendentilor (de exemplu, mama fata de
copiii sai rezultati din casatoria fara manus).
4. Bonorum possessio unde vir et uxor
o In aceasta categoria intra sotul si sotia casatoriti fara manus, care
dobandesc dreptul de a se mosteni, drept pe care nu il avusesera inainte.
Observam ca era foarte rar posibil ca un cognat sa culeaga o mostenire, pentru
ca era foarte
improbabil sa nu exista nicio persoana din primele doua categorii de mostenitori,
motiv pentru care a
intervenit legislatia imperiala care a amendat sistemul pretorului.
In acest sens mentionam doua senatusconsulte date in epoca imperiala:

Senatesconsultul Tertullian - dat in timpul Imp. Hadrian, prin acesta acordandu-se


mamei dreptul de a veni la succesiunea copiilor sai rezultati din casatoria fara
manus in calitate de ruda legitima, in cadrul celei de-a doua categorii de
mostenitori praetoriani, unde mama a urcat din cea de-a treia.
Senatesconsultul Orfitian, dat in timpul Imp. Marc Aureliu, prin care copiii

rezultati din casatoria fara manus au dobandit vocatia de a veni la mostenirea


mamei lor in cadrul primei categorii de mostenitori praetorieni.
Imparatul Iustinian a reformat complet sistemul mostenirii, inlocuind
agnatiunea cu cognatiunea, care devine unicul fundament al vocatiei
succesorale, creand patru noi categorii de mostenitori:
1) Descendentii
2) Fratii si surorile buni si copiii acestora, precum si ascendentii
3) Fratii si surorile consangvini (cei care au tata comun) sau uterini (cei care
au mama
4) comuna), precum si copiii lor
5) d. Alti colaterali mai indepartati.

Mostenirea testamentara
Testamentul poate fi definit drept actul solemn prin care o persoana numita
testator instituie unul
sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa execute ultima sa vointa.
Elementul central al
testamentului il reprezinta instituirea de mostenire.
Instituirea a evoluat in timp, caci daca la origini erau instituiti mostenitori
persoane din randul
herezilor testatorului, mai tarziu au putut fi instituiti si agnati foarte indepartati si
chiar persoane
straine de familia testatorului.
Principala obligatie a celor instituiti mostenitori era aceea de a distribui bunurile
succesorale, in

calitate de executori testamentari, bunurile din masa succesorala in conformitate


cu dispozitiile
testamentare.
Testamentul la romani indeplinea mai multe functii:
o Fie favorizarea unor herezi in detrimentul altora.
o Fie grevarea celor instituiti mostenitori cu executarea unor legate in
favoarea unor persoane din afara familiei,
o Fie numirea unui tutore sau dezrobirea unui sclav.
Formele de testament au evoluat in timp si le putem clasifica pe doua mari
perioade: in dreptul vechi si in dreptul clasic.

Testamentul in epoca veche


In dreptul vechi primul testament acceptat de romani a fost
Testamentul calatis comitiis:
o

care imbraca forma unei legi curiate, adica a unei legi votate de
Comitia curiata, explicatia unei atare forme regasindu-se in
conceptia romanilor care au privit la origine testamentul ca fiind un
act foarte grav, deoarece el urmarea sa schimbe ordinea
succesorala prevazuta de lege.

Pentru acest motiv, romanii, intr-o conceptie simetrica, au hotarat ca


intrucat o lege nu poate fi modificata decat tot printr-o lege si
testamentul trebuie votat ca o lege.

La aceasta forma de testament aveau acces doar patricienii, iar el


se putea face doar de doua ori pe an, cand se intrunea comitia
curiata.

Testamentul in procinctu, "facut in apropierea luptei", la care aveau acces si


plebeii.
o Acesta se facea in fata armatei gata de lupta, dar avea si el doua
inconveniente:
o Statul roman sa se afle pe picior de razboi
o Al doilea era faptul ca puteau face un asemenea testament numai cei care
erau legionari.

Dupa aparitia mancipatiunii fiduciare , a aparut testamentul per es et


libram (prin arama si balanta).
Acesta era o aplicatie a mancipatiunii fiduciare si era accesibil oricarui cetatean
roman
indiferent de varsta sau ocupatie.
Mecanismul acestuia presupunea ca testatorul, in calitate vanzator sa vanda
intregul sau patrimoniu unui cumparator numit emptor familiae incheind cu
acesta un pact fiduciar, adica o conventie de buna credinta prin care ii arata lui
emtor cum si cui sa distribuie bunurile sale la moartea sa. Vanzarea era una
fictiva, o vanzare contra unui singur sestert.

Dezavantajul major al acestei forme de testament l-a reprezentat mult timp


faptul ca soarta
operatiunii depindea de buna credinta a lui emptor familiae, adica de buna
credinta a cumparatorului.
La romani, mult timp, pactele fiduciare nu au fost sanctionate juridic si deci cei
care isi asumau
obligatii in temeiul lor nu puteau fi constransi sa le execute, iar daca emptor era
de rea credinta se
putea considera proprietar adevarat al bunurilor si putea refuza sa execute
instructiunile din pactul
fiduciar.
Acest inconvenient a fost ulterior remediat caci prin intermediul acestui
mecanism emptor nu a mai
dobandit proprietatea asupra bunurilor, ci doar dreptul de a le pastra pentru a le
transmite mai
departe mostenitorilor testatorului, la moartea acestuia din urma.

Testamentul in epoca clasica


In epoca clasica au aparut si forme noi de testament:
Testamentul nuncupativ (nuncupatio), care se realiza in forma orala, in

prezenta unor martori


cetateni romani.

Testamentul praetorian, care se realiza in forma scrisa cu aplicarea de catre

martorii cetateni
romani a sigiliilor lor pe acest testament.
Testamentul militar, care nu presupunea nicio conditie de forma si era

valabil indiferent de
suportul material al vointei testatorului, singura cerinta fiind aceea ca vointa
testatorului sa fie
clar exprimata.
O institutie esentiala in materia succesiunilor o reprezinta
testamentara, numita de
romani testamenti factio:

capacitatea

Testamenti factio activa - desemna capacitatea unei persoane de a-si face

un testament sau de
a fi martora la intocmirea unui testament
Testamenti factio pasiva - capacitaea unei persoane de a veni la mostenire
in calitate de
mostenitor extinctiv, fie in calitate de legatar.
Se bucurau de testamenti factio activa acei cetateni romani sui iuris capabili
sa isi exprime singuri
vointa. Mai aveau aceasta capacitate si acei peregrini care se bucurau de ius
comercii.

NU aveau testamenti factio activa:


Sclavii, cu exceptia sclavilor publici care aveau dreptul de a-si face testament.
Fiii de familie, cu exceptia celor care aveau peculium militari
Incapabilii de fapt (aligenatii, impuberii, femeile - cu exceptia femeilor care

aveau ius
liberorum).

Mai tarziu, dupa imparatul Hadrian, femeile care nu aveau ius liberorum au
dobandit si ele
capacitatea de a testa, cu conditia insa de a avea auctoritatis tutoris.
In ceea ce priveste testamenti factio pasiva, aveau capacitatea de a culege
o mostenire cei care se
bucurau de ius comercii.
Aceasta capacitate a fost restransa de romani, o restrangere intervenind in
anul 169 i.e.n., cand prin legea Voconia, femeile au fost oprite sa vina la
mostenirea cetatenilor care aveau o avere mai mare de 100000 de asi, aceasta
restrangere fiind justificata de interesul de a se ocroti femeile fata de
consecintele devastatoare pe care luxul le putea avea asupra lor.
De asemenea, nu puteau fi instituite (ca mostenitori) persoanele incerte, adica
acele persoane cu
privire la care testatorul nu isi putea face o idee clara in momentul intocmirii
testamentului. De pilda,
era nula clauza ca mostenirea sa revina celui care ar fi venit primul la funeraliile
defunctului.
Nu puteau fi instituiti ca mostenitori nici postumii, adica cei nascuti dupa moartea
testatorului, si nici
persoanele juridice. Persoanele alieni iuris puteau fi instituite mostenitori, dar tot
ceea ce culegeau
ele intra in patrimoniul lui pater familias, sub a carui putere se aflau.
Romanii au acceptat, la un moment dat, si instituirea sclavilor ca
mostenitor, fie a sclavilor proprii, fie a sclavilor unei alte persoane, dar aceasta
aparenta concesie a avut la baza calcule economice.
Caci acceptarea unei mosteniri incarcate de datorii atragea pe capul
mostenitorului riscul executarii sale silite de catre creditor care, daca se realiza
prin vendictio bonorum, avea o consecinta: infamia, care echivala cu o moarte
civila si care producea efecte morale asupra memoriei defunctului.
Intr-o asemenea situatie, testatorul prefera sa instituie un sclav ca
mostenitor care sa suporte consecintele insolvabilului.

Despre instituirea de mostenitor, Gaius arata ca este caput et fundamentum


totius testamenti "fruntea si temelia oricarui testament". Gaius face referire atat la conditiile de
forma, cat si la conditiile de fond ale instituirii de mostenitori.

Sub aspectul conditiilor de forma.


Instituirea de mostenitor se facea in fruntea testamentului, era prima clauza in
textul testamentar. Instituirea se facea cu untilizarea unot termeni imperativi si
solemni: "Titius heres esto" / "Titius heredem esse iubeo".
Sub aspectul conditiilor de fond.
Instituirea de mostenitori era subsumata unor cerinte care sunt exprimate prin
doua principii:
A. Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest - "Nimeni nu
poate muri in parte cu testament si in parte fara testament"
O persoana nu putea institui un mostenitor doar pentru o parte din mostenire,
lasand ca
celalta parte a mostenirii sa fie distribuita potrivit regulilor de la mostenirea
legala.
Nu se puteau deschide in paralel doua sisteme succesorale.
Daca totusi testatorul proceda astfel, mostenitorul instituit dobandea intreaga
mostenire.
B. Semel heres, semper heres - "Odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor"
Instituirea de mostenitor nu putea fi afectata de termen, adica nu se putea
dispune prin
testament ca o anumita persoana sa fie mostenitor numai pana la o anumita
data.

2. Substituirea de mostenitori
Aceasta intra in discutie atunci cand cel instituit mostenitor nu putea sau nu
dorea sa accepte
mostenirea. Era posibil ca testatorul sa doreasca sa evite consecinta deschiderii
succesiunii legale
intr-o asemenea situatie, motiv pentru care recurgea la substituirea de
mostenitori.
Substituirea poate fi definita drept acea clauza introdusa in testament, prin care
testatorul dispune
ca o alta persoana, numita substituit, sa vina la mostenire in ipoteza in care cel
instituit nu
dobandeste mostenirea.
Substituirea a mai fost denumita instituire de gradul II, o instituire conditionala.
Din texte reiese ca
erau cunoscute trei forme de substituire:

Substituirea vulgara, care consta in desemnarea uneia sau mai multor

persoane care sa vina in


locul mostenitorului instituit.
Substituirea pupilara, care avea in vedere situatia in care testatorul numea

o persoana care sa
vina la mostenire in cazul in care mostenitorul instituit ar fi murit inainte de
implinirea varstei
pubertatii.
Substituirea quasipupilara, care consta in desemnarea de catre testator a

unui mostenitor
pentru descendentul sau lipsit de minte (mente captus - cu mintea prinsa).

Succesiunea deferita contra testamentului


Exista un al treilea sistem succesoral, si anume succesiunea deferita contra
testamentului.
La origine, in epoca veche, in virtutea libertatii lui Pater familias de a testa,
acesta putea institui sau
dezmosteni in mod liber pe descendentii sai, cu respectarea anumitor forme.
Daca el dorea sa isi
dezmosteneasca un fiu, el trebuia sa o faca in mod solemn si nominal, prin
indicarea numelui fiului
dezmostenit: "Titius filius meus escheres esto" - "Fiul meu Titius sa fie
dezmostenit".
In ceea ce ii priveste pe alti descendenti decat fiii, cum ar fi fiicele sau nepotii,
acestia nu mai
trebuiau sa fie dezmosteniti nominal, ei putand fi dezmosteniti in bloc, dar tot cu
respectarea
formelor solemne, potrivit formulei: "ceteri omnes exheredes sunto" - "toti ceilalti
sa fie
dezmosteniti".
In situatia in care se producea o omisiune in privinta unuia dintre descendenti,
sau daca nu se
respectau formele solemne cerute pentru dezmostenire, testamentul era fie
nul (ruptum), fie era rectificat.
Daca se intampla ca filius sa fie cel omis sau neregulat dezmostenit, tetamentul
era nul.
Daca era vorba de alte rude, testamentul era doar rectificat, in sensul ca si
cei omisi sa culeaga o parte din mostenire.
Cu timpul, puterea lui pater familias a suferit unele restrangeri si implicit s-a
restrans si capacitatea sa de a-si dezmosteni rudele, iar o astfel de restrangere a
capacitatii sale de a testa o reprezinta testamentul inoficios, creatie a
jurisprudentei romane, a tribunalului centrumvirilor ("Cei 100 de barbati").

Acest testament inoficios porneste de la premisa ca acela care isi


dezmosteneste rudele apropiate isi incalca o obligatie, si anume indatoririrea de
oficium fata de aceste rude, adica indatoririrea de
iubire.
In consecinta, rudele apropiate dezmostenite de catre testator au dobandit
dreptul de a ataca
testamentul prin care fusesera dezmostenite pentru motivul incalcarii acestei
obligatii, incalcare care
demonstra mai departe ca testatorul, de fapt, nu fusese in deplinatatea
facultatilor mintale, caci
altfel nu si-ar fi neglijat indatorirea de iubire.
Trebuie precizat ca in sfera rudelor apropiate erau numai descendentii,
ascendentii, fratii si surorile.
Fiind o creatie a jurisprudentei, aprecierea admiterii unei asemenea actiuni in
anulare era la
latitudinea tribunalului centrumvirilor, care aprecia daca actiunea este admisibila
sau nu, iar aceasta
actiune se numea "Querela inofficiosi testamenti".
Romanii clasificau mostenitorii si din punctul de vedere al dobandirii
mostenirii, pentru ca dobandirea unei mosteniri avea la baza si o anumita
atitudine subiectiva din partea mostenitorilor
care trebuia coroborata cu statutul lor juridic si cu felul mostenirii care se
deschidea.

Din acest punct de vedere, al dobandirii mostenirii, romanii cunosteau trei


categorii de mostenitori:
Heredes sui et necessarii - categorie in care intrau sui heredes, aceia care

prin moartea lui


mater familias deveneau sui iuris.
Ei se numesc si necessarii pentru ca ei vin la mostenire de plin drept, adica
automat si obligatoriu, ei neavand dreptul sa repudieze mostenirea si netrebuind
sa faca ceva pentru a o accepta. In aceasta conceptie, filius si pater stapanes
impreuna inca din timpul vietii lui pater anumite bunuri. Acest sui heredes
participa obligatoriu la ambele feluri de mostenire, atat la cea legala, cat si la cea
testamentara.
Heredes necesarii - categorie in care intrau sclavii. Acestia au dobandit

capacitate
testamentara pasiva, ca urmare a interesului romanilor de a se evita astfel
consecintele
negative ce puteau interveni pentru mostenitorii liberi si pentru memoria
defunctului.

Instituirea ca mostenitor a sclavului trebuia insotita in mod necesar si de o


clauza de dezrobire
a acestuia. Acesti sclavi nu puteau participa decat la mostenirea testamentara. Ei
nu puteau
repudia mostenirea.
Heredes extranei (voluntarii) - categorie in care intrau persoanele staine de

persoana
defunctului, dar straine din punct de vedere civil, nu familial.
Este vorba despre cei care nu se aflau sub puterea sa la momentul decesului,
adica de cercurile 2 si 3 agnatice.
Aceasta a treia categorie de mostenitori era singura libera, pentru ca numai cei
din aceasta categorie puteau accepta sau repudia in mod liber mostenirea.
Daca doreau sa o accepte, ei trebuiau sa se manfieste intr-un mod specific in
acest sens.

Acceptarea mostenirii
Acceptarea era numita additio hereditatis. Din texte, reiese ca romanii, in timp,
au avut mai multe
moduri de acceptare a mostenirii:
Cretio - cea mai veche, care reprezenta un mod solemn si totodata expres de

acceptare a
mostenirii. Trebuia pronuntata o formula solemna in fata unor martori: "Pentru ca
Octavian ma
instituit mostenitor, iata aceasta mostenire". Din texte reiese ca defunctul putea
chiar sa
impuna prin testament mostenitorului sa accepte mostenirea in aceasta forma,
prevazand
suplimentar ca daca el nu va proceda astfel va fi dezmostenit. Un atare
mecanism era o
versiune a lui cretio, denumita cretio perfecta.
Pro herede gestio, care era un mod tacit de accceptare a mostenirii. Se

socotea ca a acceptat
mostenirea acel mostenitor care savarsea acte cu privire la bunurile succesorale
din care
reiesea neindoielnic vointa sa de a accepta acea mostenire. (De exemplu, se
genera prezumtia
de acceptare a mostenirii prin vanzarea bunului mostenit)

Nuda voluntas (Vointa simpla, dezbracata de formalism), care reprezenta un

mod expres de
acceptare a msotenirii, dar care se realiza fara solemnitati, fiind suficient ca
mostenitorul sa isi
exprime vointa de acceptare, avantaje care au facut ca acest mod de acceptare a
mostenirii sa
se generalizeze.
Pentru a accepta o mostenire, persoana care o accepta trebuia sa
intruneasca anumite conditii,cum ar fi:

Conditia de a avea capacitatea de a se obliga mostenitorului, necesara

deoarece culegerea
mostenirii insemna si asumarea de datorii.

Cel care voia sa accepte o mostenire trebuia sa aiba ius capiendi (dreptul de

a culege o
mostenire).
Ius capiendi a fost introdus prin doua legi date in timpul imparatului August, si
anume legile Iulia si Plautia Poppaea, denumite legile caducare. Acestea aveau
doua categorii de dispozitii:
o Prima categorie de dispozitii, denumita pars nuptiaria, in cadrul careia se

prevedea ca
femeile cu varsta intre 20 si 50 de ani si barbatii cu varsta intre 25 si 65 de ani
trebuie sa
se casatoreasca si sa aiba copii.
o A doua categorie de dispozitii, denumita pars caducaria, prevedea ca cei care

se incadrau
in aceste limite de varsta si nu se casatoreau (asa-numitii celibes) nu aveau
dreptul sa
dobandeasca nimic din mostenirea pentru care fusesera instituiti.
Cu privire la cei care se casatoreau, dar nu aveau copii, orbi, ei aveau dreptul de
a culege doar jumatate din mostenirea pentru care fusesera instituiti.
Aceste dispozitii au fost date de imparatul August in conditiile decaderii
moravurilor romane,
degradare ce a afectat si structura familiei romane, structura esentiala pentru
romani. El a
incercat, in acest fel, sa stimuleze si casatoria si natalitatea.

Efectele acceptarii unei mosteniri


1. Confuziunea de patrimonii
Aceasta inseamna intrepatrunderea care se produce intre patrimoniul defunctului
si
patrimoniul heredelui. Aceasta confuziune de patrimonii putea produce, insa,
dezavantaje, fie
pe capul heredelui, fie pe capul creditorului succesiunilor.
Ca situatie de lucru putem lua situatia in care acceptarea unei mosteniri este
dezavantajoasa
mostenitorului. Se poate ajunge la o asemenea situatie in cazul in care
mostenirea este
incarcata de datorii, si cand, ca urmare a contopirii care se producea intre cele
doua
patrimonii, mostenitorul ajunge in situatia de a plati datoriile succesiunii si din
bunurile sale
proprii.
Daca mostenirea are un pasiv mai mare decat activul, insemna ca diferenta
neacoperita era suportata de mostenitori.

Acest risc era posibil deoarece, la origine, mostenitorul raspundea pentru


datoriile succesiunii
ultra vires hereditatis, adica raspundea dincolo de limitele activului
succesoral.
Acest risc era suportat doar de catre mostenitorii necesari, nu si ceilalti, care
puteau repudia
mostenirea.
Aceasta situatia a facut necesara interventia praetorului care a venit in sprijinul
mostenitorilor si a creat ius apstinenti, dreptul de a se abtine, drept in temeiul
caruia heredele
nu putea fi obligat sa ii satisfaca pe creditorii succesiunii dincolo de activul
succesoral.
Din acest moment al interventiei praetorului, situatia se schimba, iar
mostenitorul raspunde intra vires heredetitatis (in limitele activului
succesoral).
Mai tarziu, in epoca postclasica, Iustinian a perfectionat sistemul, creand
beneficiul de
inventar, beneficiu in virtutea caruia mostenitorul care facea un inventar al
bunurilor
succesorale si al valorii acestora, nu putea fi tinut sa raspunda fata de creditorii
succesiunii
decat in limitele acestui inventar.
Daca mostenirea era solvabila, iar mostenitorul era insolvabil, in urma
confuziunii care se
producea, creditorii mostenitori ajungeau sa intre in concurs cu creditorii proprii
ai
mostenitorului, ceea ce inseamna ca acei creditori ai succesiuni care, in lipsa
acestei confuziuni,
s-ar fi putut infrupta comod din succesiune, satisfacandu-si astfel creantele.
Praetorul a intervenit si in acest caz, creand pentru acestia o institutie noua, si
anume
separatio bonorum, in virtutea careia, dupa deschiderea succesiuni, creditorii
succesiunii
puteau cere separarea bunurilor mostenirii de cele ale mostenitorului pentru a-si
putea astfel
valorifica cu prioritate creantele pe seama bunurilor succesiunii.
Dobandirea de catre mostenitor a dreptului de proprietate asupra
succesiunii
Intr-o succesiune existau si bunuri corporale si incorporale, si lucruri si drepturi. In
ce priveste
datoriile si creantele succesiunii, acestea se imparteau de drept intre mostenitori,
potrivit cotei
ce le revenea acestora din mostenire.
Cu privire la bunurile sau lucrurile corporale care nu erau partajabile comod in
natura,

mostenitorii ramaneau in stare de indiviziune (coproprietate), care putea inceta


fie prin
conventia mostenitorilor, fie printr-o actiune in justitie, numita actio familiae
herciscundae.
Colatio bonorum
In virtutea acestuia, mostenitorii aveau obligatia de a raporta, adica de a aduce
la mostenire,
lucrurile pe care le primisera de la pater familias in timpul vietii acestuia, cu
referire speciala la
bunurile dotale sau donative. Cu privire la bunurile dotale trebuiau sa faca o
colatio dotis
pentru a putea participa la mostenire. Intr-o situatie similara se afla si
emancipatul care trebuia
sa faca colatio emancipati.

Repudierea mostenirii
Singura categorie de mostenitori care putea repudia mostenirea era categoria
mostenitorilor
voluntari (extranei).
Repudierea nu necesita conditii de forme, ea realizandu-se numai printr-o simpla
declaratie, fara a fi necesare alte solemnitati.
Mai tarziu, in dreptul clasic, chiar si tacerii mostenitorului i s-au conferit unele
efecte, in sensul ca,
daca el nu se pronunta in sensul acceptarii mostenirii intr-un anumit interval de
timp, se socotea ca
el a repudiat acea mostenire.
Repudierea producea anumite efecte:
Daca existau mai multi mostenitori, se producea acrescamantul, in virtutea
caruia cota de
participare la mostenire a mostenitorilor acceptanti crestea cu cota
corespunzatoare a
mostenitorului repudiant.
Daca nu existau alti mostenitori, iar repudiantul era singurul mostenitor, venea
la succesiune
substituitul, iar daca nu exista nici substituit, se producea la deschiderea
mostenirii legale, iar
daca nu exista niciun mostenitor legal, atunci mostenirea era culeasa de statul
roman care era
asimilat mostenitorilor legali.

Sanctiunea mostenirii
Trebuie realizata o distinctie intre sanctiunea mostenirii civile si sanctiunea
mostenirii praetoriene.

Hereditatis petitio
Mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio (petitiunea de
ereditate) care spre
deosebire de actiunea in revendicare, ce avea ca obiect un lucru individual
determinat, hereditatis
petitio avea ca obiect o intreaga mostenire, deci o universalitate de bunuri, motiv
pentru care

spunem ca este o actiune cu caracter universal.


Titularul acestei actiuni putea fi numai mostenitorul civil care nu trebuia sa faca
dovada dreptului de
proprietate al defunctului, ci trebuia sa faca doar dovada ca el este mostenitor
civil. Pentru
intentarea actiunii trebuia, asadar, ca reclamantul sa fie mostenitor civil, ca el sa
nu posede bunurile
succesorale si era obligatoriu ca paratul sa fie posesor, fie posesor pro herede,
fie posesor pro
posessore. Se considera ca paratul poseda pro herede atunci cand el era de
buna credinta, cand
credea in mod real ca el este mostenitor si era considerat a poseda pro posessore
paratul care era de
rea credinta, stiind ca u este mostenitor, dar aparandu-se prin formula "posed
pentru ca posed".
Cu timpul s-a admis ca hereditatis petitio sa poata fi intentata si impotriva
posesorilor fictivi.
Potrivit senatusconsultului Juventian, paratul de buna credinta, adica acela
care poseda pro herede, era tinut sa raspunda pentru ceea ce lipsea din
succesiune numai in masura in care el realizase o imbogatire de pe urma
disparitiei acelor bunuri din succesiune, deci le vanduse contra unui pret pe care
trebuia sa-l restituie adevaratului proprietar. In ceea ce priveste situatia paratului
de rea credinta, el era tinut sa raspunda pentru absolut tot ceea ce lipsea din
mostenire, indiferent de cauza care condusese la diminuarea activului succesoral
si indiferent daca el realizase sau nu o imbogatire prin aceasta.

Mostenirea praetoriana
Aceasta era sanctionata printr-un interdict numit quorum bonorum ("interdict al
tuturor bunurilor
succesorale"), care presupunea un mecanism potrivit caruia cel care pretindea ca
este mostenitor
praetorian trebuia sa faca in fata praetorului o declaratie in acest sens. Dupa
aceasta declaratie,
praetorul ii acorda petentului bonorum posessio, adica ii acorda calitatea de
mostenitor praetorian,
dar nu elibera interdictul, adica nu-l punea efectiv in posesia bunurilor
succesorale pana cand
praetorul nu verifica daca reclamantul intruneste intr-adevar conditiile pentru a fi
considerat
mostenitor praetorian.
// Substitutiunea exemplara a fost creata de catre Iustinian si reprezenta un mod
prin care testatorul
dispunea prin testament nu doar de averea lui, ci si de bunurile ce s-ar afla in
patrimoniul celui care
primeste testamentul (descendentul sau) daca respectivul ar fi fost excesiv de
risipitor, ori nebun.

3. Institutia legatelor
mari, 10 martie 2015
10:09

Intr-un testament puteau figura si legate dispuse in favoarea unor persoane care
puteau fi si din
afara familiei testatorilor.
Legatele pot fi definite drept dispozitii formulate in termeni imperativi si
solemni care apasa asupra
celui instituit prin testament si prin care testatorul dispune de bunuri in folosul
unei persoane numita
legatar.

Conditiile de forma ale legatelor


In materia legatelor trebuie analziate conditiile de forma si conditiile de fond ale
acestora.
In ceea ce priveste conditiile de forma, un legat trebuia formulat in termeni
imperativi si solemni si trebuia sa aiba o anumita localizare in textul testamentar,
si anume un legat trebuia sa figureze
imediat dupa instituirea de mostenitori.
Dupa forma lor, la romani, erau cunoscute patru tipuri de legate care au aparut
succesiv:
Legatul per vindicationem
Prin acest legat, testatorul dispunea de un bun individual determinat pe care il
transmitea direct legatarului prin formula "dau si leg lui Titius pe sclavul Stihus",
ceea ce
inseamna ca in momentul deschiderii succesiunii, in virtutea acestui legat,
legatarul
devenea automat proprietar al bunului legat, fara a se naste vreun raport juridic
intre
mostenitor si legatar. In calitate de proprietar, legatarul avea la indemana
actiunea in
revendicare.
Legatul per damnationem

In acest caz, testatorul il insarcina pe mostenitor sa transmita el legatarului bunul


legat,
de pilda prin formula "Heredele meu sa fie obligat sa ii dea lui Titius pe sclavul
Stihus".
Observam ca intre mostenitor si legatar se naste un raport juridic, raport in
virtutea
caruia mostenitorului ii revenea o obligatie pozitiva, si anume aceea de a-i
transmite el
legatarului acel bun.
In aceste conditii legatarul avea impotriva mostenitorului o actiune personala,
actiune

care sanctioneaza drepturile de creanta, drept de creanta avand ca obiect un


lucru.
La un moment dat s-a dat un senatusconsult numit senatusconsultul neronian
prin care sa
prevazut ca un legat per vindicationem care era nul pentru nerespectarea
conditiilor de
fond, putea fi socotit valabil , dar ca legat per damnationem. Imediat dupa acest
senatusconsult a intervenit jurisprudenta, care a extins prin interpretare
dispozitiile
acestui senatusconsult, spunand ca de vreme ce un legat per vindicationem nul
poate fi
socotit valabil ca legat per damnationem, cu atat mai mult un legat per
vindicationem
valabil poate fi socotit valabil si ca legat per damnationem, moment in care orice
legatar
per vindicationem avea o optiune: daca el dorea insusi bunul, se socotea legatar
per
vindicationem, si daca dorea numai echivalentul valoric al acestui lucru, el se
socotea
legatar per damnationem.
Legatul per praeceptionem

Prin acest legat era favorizat unul dintre cei instituiti mostenitori, care era
gratificat
suplimentar de catre testatar, prin lasarea unui legat, ceea ce inseamna ca el
venea la
mostenire intr-o dubla ipostaza, si de mostenitor, dar si de legatar, iar in virtutea
legatului per praeceptionem el avea dreptul ca inca mai inainte de imparteala
mostenirii
sa ia bunul legat din masa succesoral, urmand ca abia apoi sa se imparta
mostenirea
intre mostenitori, de aceea numindu-se astfel, caci per praeceptionem inseamna
"prin
luare mai inainte", iar formula acestui legat era "Titius sa ia mai inainte pe sclavul
Stihus".
Legatul sinendi modo

Instituie o obligatie negativa in sarcina unui mostenitor, caci el este conceput ca


o
permisiune acordata legatarului de a intra in stapanirea lucrului legat potrivit
formulei:
"Heredele meu sa fie obligat sa ii permita lui Titius sa ia cu el pe sclavul Stihus".

Conditiile de fond ale legatelor


O prima conditie era existenta testamenti factio pasiva. Executarea legatelor
cadea in sarcina celor
instituiti mostenitori, caci cu exceptia legatului per praeceptionem, in cadrul
caruia mostenitorul era
si legatar, in toate celelalte cazuri mostenitorii pierdeau anumite bunuri din
mostenire in favoarea
unor terti.
A doua conditie: Desi la origine legatul a fost conceput pentru favorizarea
unora dintre mostenitori,in practica, ca urmare a faptului ca pater familias avea o

libertate absoluta de a testa, a aparut practica de a se introduce in testament din


ce in ce mai frecvent legate mari in favoarea unor straini de familie, ceea ce era
de natura sa aiba consecinte negative majore pentru mostenitori, care, in
virtutea confuziunii de patrimonii care se petrecea ca urmare a acceptarii
mostenirii, erau tinuti sa
plateasca datoriile succesiunii, fara sa culeaga in schimb mare lucru din aceasta.
Efectul a fost repudierea mostenirii incarcata de legate mari, iar aceasta se
repercuta negativ asupra creditorului defunctului care se vedeau in
imposibilitatea de a-si mai executa creantele.
Drept urmare, statul roman a intervenit si a dat mai multe legi de limitare a
libertatii testatorului de a
dispune prin legat. O prima lege data in acest sens a fost Legea Furia
Testamentaria, prin care s-a prevazut ca un legat nu poate avea ca obiect un
lucru cu o valoare mai mare de 1000 de asi.
Aceasta lege a fost urmata de o a doua, de legea Vogonia, prin care s-a prevazut
ca legatarul nu
putea primi mai mult decat heredele testamentar. Dispozitiile acestor doua legi
au fost eludate cu
usurinta de catre romani, care au inceput sa lase fie mai multe legate mai mici de
1000 de asi, fie
foarte multe legate mai mici decat partea ce revenea mostenitorilor.
Din acest motiv, in anul 40 i.e.n a fost data legea Falcidia care a instituit un fel
de rezerva succesorala in favoarea mostenitorilor numita quarta falcidiada si care
a prevazut ca mostenitorul trebuie sa culeaga cel putin un sfert din mostenire, iar
daca prin legatele lasate se incalca aceasta rezerva, urma ca toate legatele sa fie
reduse proportional.
Cea de-a treia conditie de fond a legatelor era Regula Catoniana, care
prevedea ca un legat care era nul in momentul intocmirii testamentului ramanea
nul pentru totdeauna. De exemplu, testatorul lasa printr-un legat per
vindicationem o casa legatarului, casa care insa nu se afla in acel moment in
proprietatea testatorului. In aceste conditii, pentru ca testatorul dispunea de un
bun care nu se afla in patrimoniul sau, acel legat era nul si chiar daca ulterior
testatorul devenea proprietar al acelei case, legatul nu devenea valabil prin
aceasta, ci ramanea nul in virtutea regulii catoniene.

Sanctiunea legatelor
Difera in functie de tipul legatelor.
Legatul per vindicationem era sanctionat prin actiunea in revendicare.
Legatele in virtutea carora se stabileau raporturi intre mosteniori si

legatari erau sanctionate prin actiuni speciale numite actio ex testamento care
erau valabile in cazul legatului per
damnationem si in cazul legatului sinendi modo.
Legatul

per preceptionem era sanctionat prin actio familiae


herciscundae, adica prin actiunea de iesirea din indiviziunea familiala, actiune
introdusa prin Legea celor XII table si la care
legatarul avea acces pentru ca el era in acelasi timp si mostenitor, nu numai
legatar.

Institutia fideicomiselor

Reprezinta dispozitii prin care o persoana, numita disponent, roaga o alta


persoana, numita fiduciar,
sa transmita un anumit bun sau o fractiune dintr-un patrimoniu sau chiar un
patrimoniu integral unei
alte persoane numita fidei comisar.
La romani, fideicomisul putea figura si in testament, dar si in afara unui
testament.
Daca fideicomisul figura in testament, disponent era chiar testatorul, iar fiduciar
putea fi fie
mostenitorul, fie legatarul. Deseori, insa, fideicomisul figura in afara unui
testament deoarece el nu
implica anumite conditii de forma sau de fond, ceea ce inseamna ca fideicomisul
putea fi formulat in
orice teremen, procurand suplimentar avantajul ca in acest fel o persoana care
nu avea testamenti
factio pasiva putea totusi dobandi bunuri dintr-o mostenire.
Mult timp, fideicomisul nu a fost sanctionat pe plan juridic. Initial, el a fost
sanctionat numai pe plan
religios, caci fiduciarul trebuia sa jure ca va indeplini rugamintea disponentului,
iar daca isi incalca
juramantul raspundea in fata zeilor.
Ulterior, sanctiunea a trecut in plan moral: fiduciarul care isi incalca obligatia
asumata era sanctionat
chiar cu infamia, iar in cele din urma, in vremea Imparatului August, fideicomisul
a fost sanctionat si
pe plan juridic.
O varietate a fideicomisului era fideicomisul de familie, prin care o persoana, de
regula un
descendent, primea in caliate de fiduciar unele bunuri de la un ascendent, cu
conditia de a le pastra
si de a le transmite mai departe propriilor sai descendenti care ulterior urmau a
deveni, la randul lor,
fiduciari.
Prin aceasta institutie s-a asigurat dezideratul pastrarii in familie a anumitor
bunuri cosiderate mai
valoroase, iar acest principiu care a stat la baza fideicomisului de familie a fost
fost extins in
feudalism, o aplicatie a acestuia fiind privilegiul primogeniturii (al primului
nascut), care avea
dezavantajul ca daca primul nascut era risipitor exista iscul pierderii bunurilor ale
caror protejare se
urmarea. De aceea, fideicomisul de familie nu a disparut din practica juridica in
feudalism, fiind
mentinut sub forma substitutiunii fidei comisare.
O alta varietate a fideicomisul a fost fideicomisul de ereditate care figura
necesarmente intr-un
testament. In acest az fiduciarul era chiar mostenitorul care trebuia sa transmita
fideicomisarului o

parte in mostenire sau chiar intreaga mostenire. Mostenitorul era obligat sa


suporte toate datoriile
succesiunii, motiv pentru care s-au dat doua senatusconsulte: Terbellian si
Pegasian prin care s-au reglementat raporturile intre fiduciar si fideicomisar in
asa fel incat si fideicomisarul sa suporte o parte dintre datorii in raport de
bunurile pe care le primea.

3. Obligatii
mari, 10 martie 2015
11:17

Conceptul este rezultatul unui proces evolutiv complet care isi are inceputurile in
perioada de
tranzitie catre societatea organizata politic in stat.
Conceptul de obligatie a parcurs drumul de la o simpla legatura fizica materiala,
catre un concept de
mare complexitate si cu un inalt grad de abstractizare, asa cum se prezinta el in
stadiul final al
acestei evolutii.
In acest stadiu final obligatia se infatiseaza ca un raport juridic in temeiul
caruia o persoana numita creditor poate cere unei alte persoane numita debitor
sa indeplineasca o anumita prestatiune
urmand ca in caz de refuz acesta sa poata fi constrans pe cale judecatoreasca sa
execute acea
prestatie.
Originea acestei notiuni de obligatie se regaseste in obiceiurile nejuridice ale
epocii, obiceiuri
deerminate de conditiile materiale de existenta din epoca din perioada de
destramare a oranduirii
gentilice. In evolutia conceptului distingem 6 etape:
1. Ori de cate ori un membru al comunitatii era victima unui delict, aceasta avea
dreptul de
razbunare, fiind sprijinita in acest sens de membrii comunitatii.
2. Acest sistem a fost inlocuit cu un altul ceva mai evoluat, sistem prin care se
ajunge la o
intelegere intre delincvent si victima delictului in vederea despagubirii acesteia
din urma. Pana
la plata efectiva a acestei despagubiri, insa, victima il tinea in lanturi pe
delincvent pentru avea
garantia repararii prejudiciului suferit.
3. Victima, pentru ratiuni pragmatice, pentru a oferi posibilitatea delincventului
sa plateasca
despagubiri, il elibereaza din lanturi pe delincvent, dar cu conditia ca acesta sa
lase in locul sau
o garantie. Aceasta garantie era una vie, in persoana unui ostatic care lua locul in
lanturi al
delincventului, urmand ca in caz de neexecutare din partea acestuia sa suporte el
dreptul de
razbunare al victimei.
4. Asistam la cea dintai intelegere contractuala, si anume la o intelegere
intervenita intre garant si

victima delictului, prin care garantul se obliga sa plateasca el despagubirea daca


delincventul
nu o va face, ceea ce inseamna ca in acest moment legatura materiala (acele
lanturi cu care era
legat garantul) este inlocuita cu o legatura juridica, respectiv cu acea intelegere
intervenita
intre garant si victima delictului.
5. Delincventul devine propriul sau garant. Din acest moment, delincventul isi
asuma el direct
raspunderea pentru plata datoriei si inseamna ca cele doua elemente ale
obligatiei, si anume
datoria si raspunderea se reunesc pe capul aceleasi persoane.
6. S-a considerat ca este inutil ca delincventul sa fie garant pentru sine, astfel ca
din acest
moment delincventul se obliga in mod direct, ceea ce duce la o contopire intre
datorie si
raspundere. In acest punct se incheie procesul evolutiv al obligatiilor, caci in
urma intelegerii
intre cele doua parti, victima delictului devine creditor, iar delincventul devine
debitor.
Cea mai celebra definitie a obligatiei este data in institutele lui Iustinian:
"Obligatio este iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius
solvendae rei secundum nostrae civitatis iura" (= "Obligatia este o legatura
de drept prin care suntem constransi a primi ceva conform dreptului cetatii
noastre").
Obligatia se infatiseaza ca fiind un raport de drept care este rezultatul unirii a
doua vointe
individuale. Definitia lui Iustinian este oarecum eliptica, prezentand doar situatia
debitorului. Fiind
vorba despre un raport de drept se prezuma ca exista si o alta parte, creditorul.
Definitia lui Iustinian nu elucideaza continutul termenului de plata, in acest scop
fiind necesara
cunoasterea unei alte definitii a obligatiei, data de aceasta data de catre
jurisconsultul Paul care
spunea ca "Natura obligatiei nu consta in faptul ca un lucru devine al nostru sau
ne este constituita o servitute, ci in faptul ca cineva este constrans a transmite
proprietarului a face ceva sau o indeplini o prestatiune". Aceasta inseamna ca
plata, ca obiect al obligatiei consta in dare, facere sau prestare.
Cuvantul dare semnifica obligatia debitorului de a transmite creditorului
proprietatea asupra unui
lucru sau de a-i constitui creditorului un alt drept real sau de a-i plati o suma de
bani.
Cuvantul facere semnifica obligatia debitorului de a face orice pentru creditor,
de pilda o prestare de servicii sau chiar de a nu face ceea ce debitorul ar fi putut
face in absenta raportului juridic
obligational.

Cuvantul prestare desemneaza obligatia debitorului de a concura creditorului


folosinta unui bun,
fara a constitui un drept real. (de exemplu cand se transmite posesiunea unui
lucru, nu si
proprietatea).
Ideea de constrangere a debitorului este confirmata chiar si de denumirea de
obligatie, cuvantul
provenind din alaturarea cuvintelor ob si legare, care inseamna a lega si care
conduce la ideea
stravechilor lanturi cu care era legat garantul. In mod similar, cuvantul plata in
latina se numea
solvere, care insemna, la origine, a dezlega, care ducea la aceeasi idee a legaturii
materiale
ancestrale.

Elementele obligatiei
Acestea sunt in numar de trei: subiectele, obiectul si sanctiunea.
Subiectele raportului juridic obligational sunt:
Creditorul, subiectul activ, care are dreptul de a pretinde plata.
Debitorul, subiectul pasiv, care are obligatia de a face plata.
Obiectul obligatiei inseamna insasi plata (prestatia debitorului) care consta in
dare, facere sau
prestare.
Pentru ca obiectul obligatiei sa fie valabil era necesara intrunirea mai multor
cerinte cumulative:
Sa fie licit, adica sa nu incalce regulile prevazute de lege (nu era licita
obligatia de a savarsi un
delict).
Sa fie posibil, imposibilitatea avand doua dimeniuni: fizica - atunci cand se
promitea ceva care
nu exista in natura sau juridica - cand se promite un lucru extrapatrimonium, un
lucru care nu
poate intra in proprietatea cuiva, cum ar fi obiectele de cult sau zidurile cetatii.
Sa fie determinat sau determinabil prin inserarea unor criterii care sa
permita determinarea
viitoare.
Sa constea intr-o prestatie a debitorului in favoarea creditorului caci la
romani era nula
promisiunea faptei altuia, dupa cum era nula si promisiunea in folosul altuia.
Sa prezinte interes pentru creditor, caci nu era valabila promisiunea de a
transmite
creditorului un bun care se afla deja in patrimoniul sau
Sanctiunea - Obligatia era sanctionata printr-o actiune personala care, la
romani, cuprindea in
intentio cuvinte "dare" sau, alternativ "dare facere potere" care sugerau ca
devitorul trebuia sa
execute o anumita prestatiune pentru creditor.
Din textele romane reiese ca romanii au clasificat obligatiile dupa varii criterii,
cele mai importante

criterii de clasificare fiind clasificarea obligatiilor dupa izvoare, clasificarea dupa


sanctiune si
clasificarea dupa numarul persoanelor particpante la raportul juridic obligational.

Clasificarea obligatiilor dupa izvoare


Gaius a realizat o prima clasificare intr-o prima etapa, el spunand ca obligatiile
pot izvori fie:
Ex contractu - din contracte
Ex delicto - din delicte
Ulterior, Gaius si-a amendat aceasta clasificare initiala, adaugand la cele dintai si
un al treilea izvor de
obligatii pe care l-a numit variae causarum figurae.
In epoca postclasica, Iustinian a realizat o alta clasificare a obligatiilor, si anume o
clasificare in:
Obligatii contractuale
Acestea izvorasc din contracte, iar contractele, la randul lor, se clasifica dupa trei
criterii,
si anume dupa sanctiuni, dupa efecte si dupa modul lor de formare.
Dupa sanctiune, contractele se clasifica in:
Contracte de drept strict, sanctionate prin actiuni de drept strict, in care
judecatorul interpreta ad litteram contractul.
Contracte de buna-credinta, sanctionate prin actiuni de buna credinta, in
care
judecatorul interpreta ex bona fide actul din care izvorau pretentiile
reclamantului.
Dupa efect, contractele se clasifica in:
Contracte unilaterale, care nasc obligatii doar pe capul uneia dintre parti, in
care o
parte este numai creditor, iar celalta parte este numai debitor.
Contracte sinalagmatice, in care ambele parti au in egal amasura calitatea
de
debitor si de creditor.
Contracte sinalagmatice imperfecte, care debuteaza prin a fi contracte
unilaterale,
dar care, pe parcursul executarii lor nasc obligatii si in sarcina celeilalte parti
(ex.:
contractul de depozit).
Dupa modul de formare, contractele se clasifica in:
Contracte solemne, care necesitau respectarea anumitor formule
simboluri. Ele
au fost primele care au aparut si puteau fi, la randul lor, de mai multe feluri:
1. Contracte solemne in forma religioasa - din randul acestora facand parte
sponsio religioasa (cel mai vechi contract) si ius iurandum liberti (juramantul
dezrobitului).
2. Contracte solemne in forma verbala - sponsio laica, stipulatiunea si dotis
dictio (promisiunea de dota)
3. Contracte solemne in forma autentica - nexum
4. Contracte solemne in forma scrisa

si

Contracte nesolemne, care nu necesitau utilizarea unor anumite formule sau

simboluri, in categoria acestora romanii incadrand:


1. Contractele reale - acestea se formeaza prin conventia partilor insotita de
remiterea materiala a lucrului. In aceasta categorie intrau: mutuum
(desemna imprumutul de consumatiune), fiducia (initial a indeplinit mai
multe functii la romani, cum ar fi constituirea unei garantii reale sau
imprumutul de folosinta sau pastrarea unui lucru), functii preluate ulterior de
alte contracte reale: gaj - prin care se constituia o garnatie reala, comodatul
- prin care se realiza imprumutul de folosinta si depozitul.
2. Contractele consensuale - erau tot contracte nesolemne, formandu-se prin
simplul acord de vointa al partilor contractante, solo consensu. In aceasta
categorie erau incadrate patru contracte: vanzare, locatiune, societatea si
mandatul.
3. Contractele nenumite - se formeaza prin conventia partilor instotita de
executarea obligatiei de catre una dintre parti, ceea ce inseamna ca pentru
una dintre parti incheierea contractului era simultana cu executarea sa.
Obligatii quasicontractuale

Izvorasc din qvasicontracte, reprezentand fapte licite generatoare de efecte


similare
celor produse de contracte, de unde si etimologia "qvasi ex contractum".
Aceastea nu
sunt acte juridice, ci sunt fapte juridice, cum este denumita gestiunea de afaceri,
care
reprezinta un fapt ce produce efecte asemanatoare contractului de mandat.
Obligatii delictuale
Izvorasc din delicte. Acestea reprezinta fapte ilicite care genereaza in sarcina
delicventului obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau, dupa caz, obligatia de a
plati o
amenda.
Obligatii quasidelictuale

Izvorasc din qvasidelicte. Qvasidelictele reprezinta tot fapte ilicite care genereaza
efecte
similare celor produse de delicte. Existenta acestei categorii este strict legata de
conservatorismul roman, caci romanii, la un moment dat, au considerat ca nu mai
pot
aparea alte delicte, astfel ca au realizat o lista a delictelor si au inchis acea lista,
considenrand-o completa. Viata sociala a demonstrat ca exista si alte delicte, dar
pentru
a nu redeschide lista, au creat o nouca categorie de fapte ilicite pe care au
intitulat-o
qvasidelicte. Sub aspectul efectelor, nu exista diferente semnificative.
Obligatii qvasicontractuale

Izvorasc din qvasicontracte, reprezentand fapte licite generatoare de efecte


similare
celor produse de contracte, de unde si etimologia "qvasi ex contractum".
Aceastea nu
sunt acte juridice, ci sunt fapte juridice, cum este denumita gestiunea de afaceri,
care
reprezinta un fapt ce produce efecte asemanatoare contractului de mandat.

Obligatii delictuale

Izvorasc din delicte. Acestea reprezinta fapte ilicite care genereaza in sarcina
delicventului obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau, dupa caz, obligatia de a
plati o
amenda.
Obligatii qvasidelictuale

Izvorasc din qvasidelicte. Qvasidelictele reprezinta tot fapte ilicite care genereaza
efecte
similare celor produse de delicte. Existenta acestei categorii este strict legata de
conservatorismul roman, caci romanii, la un moment dat, au considerat ca nu mai
pot
aparea alte delicte, astfel ca au realizat o lista a delictelor si au inchis acea lista,
considenrand-o completa. Viata sociala a demonstrat ca exista si alte delicte, dar
pentru
a nu redeschide lista, au creat o nouca categorie de fapte ilicite pe care au
intitulat-o
qvasidelicte. Sub aspectul efectelor, nu exista diferente semnificative.
Obligatiile se clasifica si dupa sanctiune:
Obligatii civile
Sunt sanctionate printr-o actiune. Aceasta inseamna ca daca debitorul nu
plateste la
scadenta, creditorul are dreptul de a intenta o actiune in justitie impotriva sa
pentru a
obtine o hotarare de condamnare pe care, in caz de nevoie, o poate aduce la
indeplinire
cu ajutorul fortei de constrangere a statului roman.
Obligatii naturale

Nu sunt sanctionate printr-o actiune, in sensul ca, in caz de neindeplinire a


acestora,
creditorul nu dispune de un astfel de mijloc. Daca, insa, debitorul unei obligatii
naturale
executa voluntar acea obligatie, el nu mai poate sa repede, adica nu are dreptul
de a cere
restituirea prestatiei efectuate. De aici rezulta ca el nu face o plata nedatorata, ci
una
pentru care nu putea fi urmarita in justitie de catre creditor. Daca, totusi,
debitorul care
a platit ar introduce o actiune in repetire, debitorul se va apara cu succes,
invocand
exceptia lucrului datorat si platit. Daca obligatia civila este sanctionata prin
actiune, cea
naturala este sanctionata prin exceptie.
Clasificarea dupa numarul persoanelor participante la raportul juridic
obligational:
Obligatii simple un singur debitor si un singur creditor,
Obligatii complexe pluralitate de subiecte; distingem 2 situatii:
A. Cand subiectele sunt pe picior de egalitate, obligatiile sunt de 2 feluri:
Conjuncte - Stau sub semnul divizibilitatii creantelor si datoriilor; fiecare creditor
isi

poate valorifica numai partea sa din creanta si corelativ fiecare debitor este tinut
numai
pentru partea sa din datorie.
Coreale (solidare) - Guvernate de principiul solidaritatii creantelor si datoriilor.
In cazul
unei corealitati active oricare creditor poate valorifica intreaga creanta sau in
cazul
corealitatii pasive oricare dintre debitori poate fi tinut pentru intreaga datorie.
B. Cand subiectele nu sunt pe picior de egalitate:
Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor (adstipulator) se alatura
credit
principal. Creditorul accesor este creditor veritabil doar in raport cu creditorul
caruia ii
poate pretinde plata datorata dar nu si in raporturile cu creditorul principal fata
de care
apare ca un mandatar.
Adpromissio actul juridic prin care debitorului principal i se alatura un debitor
accesor
in scopul de a-l pune la adapost pe creditor fata de consecintele eventualei
insolvabilitati
a debitorului principal. Debitorul accesor (admpromissor) are functia unui garant
personal.

4. Elementele contractelor
miercuri, 18 martie 2015
17:46

ESENTIALE in lipsa lor, contractual nu are identitate, nu exista.


1. OBIECTUL are 2 sensuri
strict obiectul contractului inseamna efectele contractului, obiectul fiind
insasi obligatia
larg obiectul unui contract se confunda cu obiectul obligatiei adica cu plata
(dare,
facere, prestare)
Functia contractelor in dr roman - functia exclusiva de a crea obligatii obligatii in
care
executarea avea loc ulterior printr-un act distinct de cel in care s-a nascut
obligatia
2. CONSIMTAMANTUL (consensul) manifestarea de vointa a unei parti in
sensul dorit de
cealalta parte. Etimologie: cum sentire a avea o parere comuna cu celelalt
Cauze care conduceau la inexistenta consimtamantului - contractul nul (lovit de
nulitate
absoluta)
o Neseriozitatea cauza de inexistenta a consimt atunci cnad era evident din
imprejurarile in care s-a incheiat un contract ca o parte, sau una dintre parti nu a
intentionat sa se oblige. Ex cand un consimtamant a fost dat in gluma sau in alte
imprejurari care exclud in mod obiectiv intentia unei pers de a se obliga in mod
serios.
o Eroarea gresita reprezentare asupra unor imprejurari de viata; la romani
atunci
cand nu afecta intereselepartilor nu producea niciun efect, daca afecta distrugea
consimtamantul. Romanii cunosteau 4 cazuri de eroare:

i. Error in negotio Eroare asupra naturii juridice a contractului atunci


cand o
pers crede ca este vorba de un contract de deposit iar cealalta de imprumut.
ii. Error in persona eroarea asupra identitatii co-contractantului
iii. Error in corpore eroarea asupra identitatii lucrului ce formeaza
obiectul
material al contractului (cumparatorul doreste sa achizitioneze o
constructie si achizit un teren)
iv. Error in substantia eroarea asupra calitatilor esentiale ale lucrului
ce
formeaza obiectul material al contractului
Cauze de vitiere a consimtamantului - contractul = anulabil ( nulitate relativa
care poate
fi acoperita prin confirmare de catre parte)
a. TEAMA (METUS) provocata de violenta result violentei exercitata de catre
una
dintre parti in scopul de a o determina sa incheie contractual. Violenta (vis) era
de
2 feluri
Fizica, conducea la inexistenta consimtamantului
Morala, nu producea niciun efect
Un contract incheiat sub amenintare era considerat valabil in vechiul dr
roman; incheierea actelor fiind dominata de un formalism excesiv.
Spre sfarsitul Republicii formalismul a decazut si nu a mai constituit o piedica
multe acte incheiate sub imperiul fricii
Pretorul a intervenit si a pus la dispozitia victimei morale 2 mijloace juridice:
b. Actio metus victima violentei recurgea atunci cand intentiona sa obtina
anularea
actului incheiat in asemenea imprejurari
c. Exceptio metus apela ori de cate ori era chemata in judecata de autorul
violent
pt a executa obligatia nascuta din acel contract.
d. DOLUL (DOLUS) inselaciune, ansamblul manoperelor dolozive la care
recurgea
una dintre parti pt a o determina pe cealalta parte sa incheie un contract pe care
in
alte imprejurari nu l-ar fi incheiat. Romanii faceau o distinctie in materia
dolurilor :
Dolus manus dolul rau care reprez o vitiere de consimtamant
Dolus bonus dolul bun care nu afecta consimtamantul ex caazul
vanzatorului care-si lauda exagerat marfa
A intervenit pretorul la sf republicii si a creat remedii:
Actio de dolo nu reprezentau actiuni de anulare ca in dr modern
Exceptio doli
Reprezentau procedee, mijloace prin care se putea obtine anularea contractelor
incheiate in aceste imprejurari. Cele 2 actiuni erau construite pe schema de
functionare a actiunilor arbitrarii, victim se adresa magistratului cu astfel de
actiuni
iar in faza a 2 judecat desemnat avea o dubla calitate de arbitru si de judecat
propriu-zis: in calit de arbitru ordona paratului care era autorul violentei sa

renunte la contractual incheiat in asemenea conditii, daca accepta era anulat, dar
putea refuza si judecat il condamna la plata unei sume de bani stabilita de
reclamant.
3. CAPACITATEA (caput) aptitudinea unei persoane de a incheia acte
juridice. Ceteanul putea incheia orice fel de acte, latinul care avea ius
commercii, peregrinii potrivit dr gintilor, fiul si sclavul
Prodigii nu puteau devein debitori dar puteau deveni creditori (oricine isi poate
face
situatia mai buna, dar nu si mai rea) puteau deveni creditori impuberii sui iuris
dar nu
puteau deveni debitori decat cu auctoritatis tutoris, in aceeasi situatie femeile sui
iuris
pana la ius liberorum.
ACCIDENTALE - nu trebuie sa figureze in mod obligat in contracte fiind inserate
la cererea
partilor
TERMENUL (DIES) - Evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea
sau stingerea unui
drept. Era de 2 feluri:
Termen suspensiv Care afecteaza exigibilitatea (dies a quo - Termen de la
care)
Contractul este valabil, dr se naste dar nu este exigibil nu poate fi valorificat
inca de
catre creditori. Daca credit inainteaza o actiune inaintea termenului suspensiv
actiunea
lui va fi consid ca fiind premature
Termen extinctiv Care afecteaza stingerea dreptului ( dies ad quem- termen
pana la
care ) acel dr este valabil pana la o anumita data, data la care el se va stinge
CONDITIA (CONDICIO) reprezinta un eveniment viitor si nesigur de care

depinde nasterea
sau stingerea unui drept. Era tot de 2 feluri:
Conditie suspensiva(condicio a qua condtie de la care) cand afecteazaa
nasterea dr
desi contractual incheiat este valabil, efectele sale sunt suspendate, obligatiile
sale nu se
nasc pana atunci cand nu va intervene evenimentul, conditia convenita de parti.
CONDITIE REZOLUTORIE (condicio ad quam conditie pana la care)
afecteaza stingerea
dr iti vand un lucru cu pretul x dar daca in 30 de zile din acest moment voi primi
o oferta
mai buna, ne vom restitui reciproc prestatiile. Obligatia se naste de indata dar
inceteaza
in mom in care se va naste acel eveniment reprezentand obligatia
Deosebiri procedurale termenul suspensiv si conditia suspensiva
Daca creditorul unui dr afectat de un termen suspensiv intenta act inaintea
termenului, era
respinsa ca prematura; daca acelasi creditor intenta o noua actiune dupa
implinirea

termenului actiunea sa era respinsa din nou, pt ca dr sau fusese dedus dj in


justitie si se
stinsese in efectul litis contestation
Daca creditorul introducea actiunea inainte de indeplinirea termenului era
respinsa ca fiind
fara temei legal, pt ca la data la care el introduce actiunea, dr sau fiind afectat de
o conditie
suspensiva nu exista inca chiar daca contractual este valabil. Daca acelasi
creditor introduce o
noua actiune dupa indeplinirea conditiei aceasta va putea fi admisa pt ca la data
primei actiuni
nu dedusese dr in justitie

5. Efectele obligatiilor
mari, 24 martie 2015
09:40

Efectul normal al oricarei obligatii consta in executarea ei de catre debitor, pentru


ca astfel creditorul
sa-si poata valorifica creanta. In materia efectelor obligatiilor, la romani functiona
principiul
relativitatii efectelor contractului, principiu conform caruia: res inter alios acta
aliis necque nocere, neque prodesse potest(actul incheiat intre unii, nu
poate nici vatama, nici profita altora).
De aici rezulta ca un contratct isi produce efectele intre parti. Notiunea de parti
are o sfera mai larga, intrucat in ea se cuprind nu nu mai partile contractante,
adica cele care au semnat nemijlocit contractul, ci si succesorii in drepturi ai
acestora, cat si creditorii lor chirografari(creditorii care nu au creante privilegiate
si care pentru a-si valorifca creantele trebuie sa urmareasca intregul patrimoniu
al
debitorului lor).
Din acest principiu, la romani decurgeau alte 3 principii:
Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul:
O stipulatiune obisnuita se incheia sub forma unui contract verbal in care
stipulantul intreba, iar
promitentul raspundea. De pilda, Primus il intreaba pe secundus: Promiti sa-mi
dai 100 de asi?, iar
Secundus raspundea: Promit!
Stipulatiunea pentru altul presupunea incheierea acesteia pentru un tert, care nu
participa la
incheierea stipulatiunii. De pilda, Primus il intreba pe Secundus: Promiti sa-i dai
o suta de asi lui
Tertius? Promit. Era considerata nula, potrivit principiului nemo alteri
stipulari potest(nimeni nu
poate stipula pentru altul, in favoarea altuia). Nu era valabila nici fata de Primus,
nici fata de
Tertius,pentru ca daca Secundus nu platea lui Tertius ceea ce a promis, se
nasteau teoretic 2
posibilitati: ca el sa fie chemat in judecata pentru neexecutarea acestei
promisiuni, fie de
primus(stipulant), fie de Tertius(beneficiar). In ambele procese, Secundus se
apara cu succes, caci lui

Primus ii raspundea: Pentru ca tu nu ai interes in contract, obligatia mea


nu este valabila, deoarece la romani, ca si in dreptul modern, unde nu exista
interes, nu exista nici actiunea. In celalalt proces, initiat de Tertius, Secundus se
apara cu succes, spunandu-i: Tu nu ai participat la incheierea contractului.
Exigentele economiei de schimb, au facut ca romanii sa simta necesitatea ca
aceasta stipulatiune sa
devina executorie. De pilda , daca Secundus avea o datorie fata de Primus, iar
Primus la randul sau
avea o datorie echivalenta fata de Tertius, prin incheieira unei stipulatii pentru
altul, se realiza
stingerea a2 obligatii intr-o singura plata.
Romanii au gasit o modalitate de a face executorie aceasta stipulatiune prin
crearea unei
stipulatiopoenae (prin inserarea unei stipulatiuni a unei despagubiri). Aceasta
insemna ca intre
aceleaasi parti sa se incheie 2 stipulatiuni successive. Prima care se incheie este
stipulatiunea pentru
altul. Apoi, se incheia o stipulatio poenae, in care Primus Il intreba pe
Secundus: Daca nu-i dai 100 de asi lui Tertius, promiti sa-mi dai mie 1000
de asi?, stipulatiune care era valabila, pentru ca isi producea efectele intre parti.
Stipulatiunea pentru altul era formal valabila. In practica, Secundus
prefera sa executa stipulatia nevalabila, pentru ca era mai putin oneroasa pentru
el. Se regaseste in
NCC (art. 1280, 1284-1286).
Principiul nulitatii promisiunii pentru altul (nulitatea promisiunii faptei
altuia):
In acest caz, Primus ii promitea lui Secundus ca Tertius ii va plati 100 de asi.
Stipulatiunea era nula
potrivit principiului nemo alienum factum promitere potest(nu poti promite
faptul altuia). Asadar
daca Tertius nu plateace a promis Primus, Secundus se putea indrepta fie contra
promitentului(Primus), fie contra lui Tertius, numai ca ambii se aparau cu success.
Pe de o parte
Primus se apara si spunea: Eu nu am promis fapta mea, iar Tertius se apara
spunanad ca: Eu nu am fost prezent la facerea contractului si nu am
promis nimic.
Exigentele comertului, i-au determinat pe romani sa accepte valabilitatile unor
asemenea promisiuni,
astfel ca au gasit o modalitate prin modificarea unor termeni, prin care
promosiunea pentru altul
devenea valabila. Primus ii pomitea lui Secundus ca va face in asa fel incat sa-l
determine pe Tertius
sa-I plateasca 100 de asi lui Secundus. In urma acestei modificari de termeni, se
constata ca Primus isi
angaja fapta proprie, in sensul ca isi asuma el insusi o obligatie de
rezultat(aceeea de a-l determina
pe Tertius sa-I dea o suma de bani lui Secundus, obligatie pt care devenea
raspunzaotr in cazul in
care Tertius nu ar fi platit).E reglem in NCC (art 1283).

Principiul nereprezentarii in contracte:


Romanii in epoca veche au fost foarte reticenti la idea ca cineva s-ar putea
angaja intr-un contract
prin intermediul altuia. Reprezentarea in contracte, ca institutie, poate fi definita
ca sistemul juridic
in virtutea caruia un pater familias, numit reprezentat se oblige prin intermediul
altui pater familias,
numit reprezentant. Sub aspectul efectelor pe care le producea, reprezentarea
era fie perfecta
(efectele actului incheiat prin reprezentant, se produceau direct asupra celui
reprezentat, ca sicand
acesta ar fi incheiat in mod direct contractul) sau imperfecta(cand reprezentatul
se obliga alaturi de
reprezentant). Din punctul de vedere al calitatii reprezentantului, avem:
reprezentare activa(prin
efectele contractului incheiat reprezentantul devenea creditor) sau pasiva (cand
reprezentantul
devenea debitor).
Atata vreme cat reprezentarea nu a fost admisa, ori de cate ori un pater familias
imputernicea pe un
altul sa incheie un contract, efectele acelui contract se produceau asupra
reprezentantului, fiind
necesar ca prin acte distincte si ulterioare de acel contract, reprezentantul sa
transmita
reprezentatului drepturile sau datoriile generate de contractul incheiat.
Romanii au resimtit puternic idea reprezentarii in contracte, in conditiile in care la
sf republicii,
varfurile societatii isi administrau averile prin altii si in conditiile in care bancherii
si negustorii care
erau foarte activi erau pusi deseori in situatia de a trebui sa fie in acelasi timp in
mai multe
locuri,precum si in conditiile in care fenomenul dezrobirilor luase amploare, iar
patronii incepusera
sa-si administreze bunurile prin intermediul dezrobitilor, aveau efectiv nevoie sa
faca, sa recurga la o
asemenea institutie Un prim inceput in acest sens, l-a facut preotul prin crearea
actiunilor cu caracter
alaturat.
Dupa aparitia contractelor bilateral (partile aveau reciproc calitatea si de creditor
si de
debitor), fiul de familie si scalvul, nu mai puteau sa-l faca pe pater familias
debitor sau proprietar,
fara a-l face in acelasi timp si debitor. Pentru acest motiv, pentru a se putea
valorifica aptitudinile
persoanelor alieni iuris, praetorul a creat actiunile cu caracter alaturat, sistem
potrivit caruia in 5
cazuri determinate, fiul de familiesau sclavul se putea obliga in nume propriu,
obligandu-l in acelasi
timp, cu caracter alaturat pe pater familias sau dominus(in cazul scalvilor). Un
creditor avea 2
debitori: pe fiu, sau pe scalv care incheiasara in mod direct, impotriva carora
avea o actiune directa,

si pe alta parte pe pater familias sau dominus impotriva caruia avea o actiune cu
caracter alaturat.
Cele 5 actiuni cu caracter alaturat erau:
Actio quod iussu
Era actiunea in baza unei imputerniciri speciale, fiind data impotriva lui Pater
familias atunci
cand acesta il imputernicise pe un fiu sau un sclav sa incheie o afacere
comerciala determinata.
Actio exercitoria

Isi trage numele de la exercitor care insemna armator si se dadea impotriva lui
pater familias
care era proprietar de nave si care il imputernicea pe fiu in calitate de comandant
de nava sa
realizeze acte de comert maritim.
Actio institoria

Isi avea numele de la institor care insemna administrator. Era data impotriva lui
pater familias
atunci cand acesta il imputernicea pe un fiu sau pe un sclav sa exercite comert
terestru in
calitate de administrator al unei afaceri.
In toate aceste prime trei cazuri de actiuni, pater familias raspundea integral
pentru obligatiile
asumate de fiu sau de sclav.
Actio de peculio et de in rem verso

Inseamna actiune cu privire la peculiu si la imbogatire.


Se dadea impotriva lui pater familias atunci cand fiul sau sclavul sau, care aveau
un peculiu,
faceau acte de comert cu bunurile din acel peculiu, fara stirea lui pater familias.
In acest caz,
pater raspundea fata de cocontractant numai in imita activului acelui peculiu, dar
daca pater
realiza o imbogatire de pe urma actelor savarsite de alieni iuris pe seama
bunurilor din peculiu,
atunci el rasundea in limita acestei imbogatiri.
Actio tributoria (actiunea in repartizare)

Se dadea impotriva lui pater familias atunci cand fiul sau sclavul sau care aveau
un peculiu
realizau acte de comert cu acel peculiu fara aprobarea expresa a lui pater
familias, desi acesta
cunoscuse si tolerase acele acte.
In acest caz pater familias raspundea numai in limitele activului respectivului
peculiu, iar daca
acesta era insuficient pentru acoperirea creantelor creditorilor, atunci creantele
respective
urmau a fi reduse proportional, pentru a se incadra in limitele valorice.
In aceste ultime doua cazuri se observa ca pater familias nu mai raspunde
integral pentru obligatiile
asumate de alieni iuris, ci doar pro parte.

Analiza acestor 5 actiuni releva ca pater familias se obliga prin intermediul


altuia, dar ca aparent
principiul nereprezentarii in contract era respectat deoarece fiul sau sclavul se
obligau in nume
propriu. In esenta, insa, avem de a face cu o reprezentare implicita in contract.
Se observa ca acest
sistem de reprezentare implicita nu era totusi o reprezentare propriu-zisa, pentru
ca aceasta ar fi
insemnat o relatie intre doi sui iuris, ori in cazul de fata acest sistem al
reprezentarii functiona doar in
cazul in care era vorba de un alieni iuris, nu si in cazul in care un pater familias
imputernicea un alt
pater familias sa incheie un contract.
De aceea, praetorul a intervenit mai tarziu si a imaginat un nou sistem
considerand ca actiunile
institoria si exercitoria pot fi date impotriva lui pater familias si atunci cand el se
obligase prin
intermediul alti pater familias.
Sfera actelor in care puteau fi date imputerniciri era restarnsa la actele de comert
maritim si de
comert terestru care presupuneau un administrator.
Apoi, a intervenit jurisprudenta, sub influenta lui Papinian, care a creat o noua
actiune pe care a
denumit-o actio quasiinstitoria, care putea fi data in cazul in care
reprezentarea se realizase de catre doi pater familias, indiferent de domeniul in
care se incheiase contractul.
Sub aspectul efectelor sale aceasta reprezentare era una imperfecta caci
reprezentatul se obliga
alaturi de reprezentant. Mai mult decat atat, aceasta reprezentare functiona
numai daca prin
contractul incheiat reprezentantul devenea debitor, deci aceasta reprezentare
imperfecta era
intotdeauna pasiva, ceea ce inseamna ca daca reprezentantul devenea creditor
prin contractul
incheiat, reprezentarea nu mai functiona. Aceasta insemna ca acea creanta intra
in patrimoniul
reprezentantului, fiind necesar ca ulterior, prin acte distincte, reprezentantul sa
transmita
reprezentatului acea creanta.
Aceasta reticenta a romanilor fata de reprezentarea activa a fost una
quasiperpetua. Doar mai tarziu,
in urma contactului cu alte sisteme de drept, romanii au acceptat si
reprezentarea perfecta, chiar si
reprezentarea perfecta activa.
Un exemplu in acest sens il constituie cazul reprezentantului insolvabil.
Romanii au decis ca atunci cand reprezentantul care dobandeste o creanta
devine insolvabil, atunci creanta pe care el a
dobandit-o sa treaca direct in patrimoniul reprezentatului. Ei au ohotarat acest
lucru pentru ca daca

dupa incheierea contractului prin care reprezentantul devenea creditor acel


reprezentant devenea
insolvabil, in mod firesc, el urma sa fie supus executarii silite din partea
creditorilor sai. Printre acei
creditori se numara si reprezentatul a carui creanta se afla in patrimoniul
reprezentantului.
Reprezentatul se vedea in situatia de a se afla in concurs cu ceilalti creditori ai
reprezentantului,
riscand asadar sa nu isi mai redobandeasca creanta care, de fapt, era a lui si care
se afla doar
temporar in patrimoniul reprezentantului. In acest caz, romanii au decis ca din
momentul in care
reprezentantul sa devina insolvabil sa se considere ca acea creanta a trecut
automat in patrimoniul
reprezentatului, ca si cand persoana reprezentantului ar fi disparut.

Sistemul noxalitatii
Acesta trebuie inteles in legatura cu capacitatea persoanelor. Romanii faceau o
diferentiere dupa
cum era vorba de capacitate in materie contractuala si capacitate in materie
delictuala.
In materie contractuala, lucrurile erau clare, in sensul ca unele persoane aveau
capacitate deplina,
precum pater familias, iar altele aveau capacitate restransa, cum erau filius sau
sclavul.
In materie delictuala, problemele nu se mai puneau la fel pentru ca romanii
socoteau ca toti oamenii
au capacitate, indiferent de conditia lor juridica si socoteaua aceasta pentru ca in
materie delictuala
delincventul raspundea cu propria sa persoana fata de victima delictului (care
avea drept de
razbunare).
Victima delictului, dupa aparitia sistemului compozitiunii legale avea, de cele mai
multe ori, interesul
de a converti dreptul de razbunare in echivalent pecuniar si sa ceara o suma de
bani care sa insemne
pretul renuntarii la dreptul de razbunare. Aceste pretentii se formulau in conditii
speciale, caci
delincventul, daca era un sclav sau un fiu, nu avea patrimoniu, si atunci victima
delictului trebuia sa
se adreseze lui pater familias sau lui dominus, pentru delictul comis de fiu sau de
sclav.
Acest sistem in virtutea caruia pater familias e chemat in judecata de victima
delictului pentru
delictul comis de un alieni iuris se numeste sistemul noxalitatii.
Potrivit acestui sistem, in momentul in care era chemat in judecata de victima
delictului, pater
familias avea doua alternative:
Sa-l predea pe delincvent in mainile victimei delictului, pentru ca aceasta sa isi
exercite dreptul
de razbunare

Sa plateasca victimei delictului echivalentul renuntarii la dreptul de razbunare.

Romanii au constatat ca acest sistem este imperfect deoarece pater familias al


delincventului nu
avea posibilitatea de a dovedi eventuala nevinovatie a pretinsului delincvent,
motiv pentru care ei au
creat sistemul actiunilor noxale, care erau acele actiuni date victimei
delictului pentru a fi introduse
impotriva lui pater familias al delincventului in scopul de a verifica daca pater
familias vrea sa faca
proba nevinovatiei lui alieni iuris.
Daca pater familias accepta si facea aceasta dovada, el nu mai avea nicio
obligatie fata de victima
delictului, dar daca el pierdea acest proces atunci intra in functiune sistemul
noxalitatii, cu cele doua
alternative ale sale.
Pentru intentarea actiunilor noxale era necesara intrunirea mai multor
cerinte cumulative:
Sa fie vorba despre un delict privat (la romani delictele erau si delicte
private si delicte publice,
insa cele publice erau socotite mai grave pentru ca afectau interese ale cetatii si
acestea nu
puteau fi rascumparate).
Alieni iuris sa se afle sub puterea lui pater familias atat in momentul

intentarii actiunii, cat si


in momentul lui litis contestatio.
Daca intre momentul intentarii actiunii si momentul lui litis contestatio
filius/sclavul ar fi trecut
sub o alta putere (vanzarea fiului sau a sclavului), victima delictului trebuia sa
intenteze o noua
actiune impotriva noului pater familias potivit principiului "noxa caput
sequitur" (="delictul il
urmeaza pe delincvent"). Acest lucru se explica prin faptul ca pater nu era
chemat in judecata
de victima delictului pentru a raspunde el pentru vreo culpa in supravegherea lui
alieni iuris, ci
era chemat in judecata pentru simplul motiv ca avea patrimoniu, din care putea
plati dreptul
de razbunare.
Delincventul sa nu se fi aflat sub puterea victimei delictului in

intervalul cuprins intre


momentul comiterii delictului si momentul intentarii actiunii noxale.
Romanii au considerat ca daca victima delictului, in acest interval de timp, l-a
avut sub putere
pe delincvent si nu si-a exercitat dreptul de razbunare inseamna ca ea l-a iertat
pe delincvent.

5. Neexecutarea obligatiilor

mari, 24 martie 2015


10:51

In cazul in care debitorul nu isi exercita obligatiile apar unele probleme care
trebuie lamurite, cum ar
fi conditiile, circumstantele care l-au determinat pe debitor sa nu execute si, de
asemenea, mai
trebuie determinata atitudinea subiectiva a debitorului fata de aceasta
neexecutare, adica trebuie
stabilit daca acel debitor este sau nu vinovat de neexecutare.
In baza unor solutii ale practicii judiciare, romanii au
neexecutarea poate avea loc in sase cazuri determinate:
Cazul fortuit
Forta majora
Culpa
Dolul
Mora (intarzierea)
Custodia

considerat

ca

Cazul fortuit
Reprezinta un eveniment neprevazut care face imposibila executarea obligatiei
de care debitor desi
acesta a luat masuri firesti de paza a lucrurlui datorat.
La romani, contractele erau exclusiv generatoare de obligatii, ceea ce insemna ca
executarea
obligatiei nascute urma a se realiza ulterior contractului care a generat-o, printrun act distinct.
Daca in acest interval de timp intervenea un eveniment neprevazut care ducea la
disparitia lucrului
datorat, atunci debitorul era exonerat de raspundere, de exemplu furtul sclavului
vandut intre
momentul incheierii contractului de vanzare si momentul predarii proprietatii
acestuia. Trebuie
precizat ca aceasta exonerare se producea doar daca obiectul contractului era un
bun individual
determinat, nu bun de gen.

Forta majora (casus maior)


Reprezinta un eveniment neprevazut si de nestavilit care nu poate fi prevenit
indiferent de masurile
de paza pe care le-ar fi luat debitorul. Romanii spuneau "cui resisti non potest"
(="caruia nimic nu i se poate impotrivi). Exemple ar fi cutremure, indundatii,
incendii, atacul inamicului si alte asemenea.
In acest caz, evenimentul exonereaza debitorul de raspunderea pentru
neexecutarea obligatiei, cu
conditia ca bunul sa fie individual determinat.

Culpa
Poate fi definita drept vinovatia debitorului care poate fi contractuala sau
delictuala.
Culpa delictuala - vinovatia poate imbraca trei forme: neglijenta, usurinta
sau intentie care

reprezinta tot atatea atitudini subiective ale debitorului care nu executa. In


materie delictuala
trebuie avut in vedere ca intre parti nu exista niciun raport juridic pana in
momentul comiterii
delictului, ceea ce inseamna ca delictul este cel care naste intre parti un raport
juridic si, de
aceea, culpa delictuala nu se poate realiza niciodata printr-o omisiune ci numai
printr-o
actiune.
Cu alte cuvinte, in cazul culpei delictuale actiunea vinovata este
anterioara datoriei.
Culpa contractuala - reprezinta vinovatia debitorului care este obligat prin

contract, ceea ce
inseamna ca exista un raport juridic in functie de care se apreciaza vinovatia
debitorului.
Datoria in acest caz este anterioara vinovatiei, caci intai se incheie
contractul si abia ulterior
se vede cum se manifesta debitorul obligatiei nascute din contract. De aceea,
culpa
contractuala pote imbraca si forma unei omisiuni, culpa in omitendo si nu numai
forma unei
actiuni ca la culpa in faciendo.
La culpa contractuala atitudinea subiectiva a debitorului poate fi de doua feluri:
neglijenta sau
usurinta, nu si intentie, caci daca ar exista o atitudine vinovata intentionala nu
am mai fi in
prezenta unei culpe, ci a unui dol.
In timpul lui Iustinian, romanii au facut o noua distinctie in materia culpei si au
distins intre culpa lata
si culpa levis.
Culpa lata - reprezinta vinovatia grosolana a debitorului, acea vinovatie pe

care nu ar comite-o
nici cel mai neindemanatic administrator.
Culpa levis - este culpa usoara.

Aceasta poate fi apreciata sub doua forme:


o Culpa levis in concreto - se compara atitudinea debitorului fata de lucrul datorat
cu
atitudinea sa fata de propriile sale bunuri.
o Culpa levis in abstracto - presupunea compararea atitudinii debitorului fata de
lucrul
datorat cu atitudinea unui bonus pater familias, deci cu atitudinea unui
administrator
ideal.
Intre cele doua forme de apreciere este mai grava pentru debitor in abstracto.
Culpa levis in
abstracto reprezinta regula, iar culpa levis in concreto reprezinta exceptia.
Romanii sustinteau ca reprezinta culpa levis in concreto acele situatii in care
debitorul isi
realizeaza implicit si un interes propriu, cum ar fi atitudinea sotului in procesul de
administrare

al bunurilor dotale sau atitudinea tutorelui in administrarea bunurilor copilului sau


atitudinea
coproprietarilor in indiviziune fata de lucrul stapanit in comun sau atitudinea unui
asociat in
pastrarea bunurilor societatii.

Dolul
Reprezinta atitudinea vinovata a debitorului obligat prin contract, atitudine care
se manifesta sub
forma intentiei si care duce la pieirea lucrului datorat. Aceasta atitudine poate
imbraca atat forma
unei actiuni, cat si a unei omisiuni vinovate a debitorului.
In legatura cu dolul, romanii au decis, in baza unor solutii de speta, ca debitorul
va fi tinut
intotdeauna raspunzator pentru dol indiferent daca are sau nu are interes in
contract. Interesul in
contract presupune ca debitorul sa aiba el insusi un avantaj de pe urma
executarii contractului.
De exemplu, in cazul contractului de depozit, depozitarul nu este remunerat.
Nefiind remunerat,
depozitarul nu are interes in contract, deci daca el nu are interes in contract,
raspunderea sa este
apreciata mai putin sever, caci daca lucrul primit in depozit piere ca urmare a
unei culpe din partea
sa, el nu va raspunde, dar daca el a provocat cu stiinta pieirea lucrului primit in
depozit, va fi tinut
raspunzator, ceea ce inseamna ca romanii au aplicat principiul utilitatii, potrivit
caruia in contractele
in care are interes, debitorul raspunde si pentru culpa si pentru dol, iar in cele in
care nu are interes
el raspunde numai pentru dol.

Mora
Mora desemneaza intarzierea vinovata a debitorului sau a creditorului.Din
aceasta defintie rezulta ca
mora este de doua feluri:
Mora debitoris
In acest caz, pentru ca debitorul sa se afle in intarziere este necesar ca datoria sa
fi devinit
exigibila (sa poata fi valorificata prin instanta). In plus, in epoca postclasica, in
vremea lui
Iustinian, era necesara si o somatiune adresata de debitorului de catre creditor
(interpelatio).
Pornind de la unele texte romane, in evul mediu, glosatorii au creat principiul
"dies interpelat
pro hominem" (="scadenta il someaza pe debitor"), principiu potrivit caruia la
scandeta unei
obligatii debitorul acesteia este socotit de drept, adica automat, in intarziere,
solutie preluata
de unele coduri civile moderne. La romani, acest sistem nu intarziara, cu o
exceptie, adica cand
debitorul era socotit a fi de drept in intarziere, si anume cand datoria
debitorului izvora dintrun

delict, potrivit principiului "fur semper moram facere videttur" (="hotul se


considera
intotdeauna in intarziere") si atunci cand curatorul avea o datorie fata de
minor.
In momentul punerii in intarziere a debitorului se declansau efectele morei
debitoris, cel mai
important efect fiind perpetuarea obligatiei.
Cu alte cuvinte, obligatia debitorului evine perpetua, in sensul ca se agraveaza
din momentul punerii sale in intarziere, raspunderea sa seagraveaza caci el nu
mai raspunde numai pentru culpa sau dol, el raspunde inclusiv pentru cazul
fortuit pentru care altfel nu ar fi fost tinut sa raspunda.
Iustinian a socotit ca este prea grava aceasta raspundere si a hotarat ca in cadrul
interventiei
cazului fortu ca lucrul datorat ar fi pierit oricum, chiar daca s-ar fi aflat la
creditor.
Mora creditoris

Aceasta este intarzierea vinovata a creditorului. Se refera la cazul in care


creditorul refuza
primirea platii de la debitor, cu toate ca aceasta a fost facuta la locul si la timpul
potrivite.
In acest caz, debitorul are doua optiuni:
a. Sa solicite despagubiri de la creditor pentru tinerea in continuare la dispozitie a
lucrului
datorat.
b. Dreptul de a abandona lucrul datorat, in prezenta unor martori.
Mora creditoris are ca efect stingerea efectelor morei debitoris, cu alte
cuvinte daca debitorul
fusese pus in intarziere anterior, daca si creditorul se afla in intarziere, obligatia
isi pierde
caracterul perpetuu. Daca nu exista insa o intarziere concurenta a debitorului,
mora creditoris
duce la usurarea raspunderii debitorului, in sensul ca acesta nu mai este tinut sa
raspunde
pentru culpa, el continuand sa fie tinut sa raspunda pentru dol.

Custodia
Reprezinta o forma special de raspundere, fiind o forma de raspundere obiectiva
a debitorului fata
de creditor. In anumite cazuri, prevazute de lege, debitorul era tinut raspunzator
fata de creditor
indiferent daca era sau nu vinovat pentru neexecutarea obligatiei.
Debitorul care raspunde pentru custodie, raspune si pentru cazul fortuit care
duce la pieirea bunului.
Era subiectii acestei forme de raspundere toti aceia care prin pastrarea lucrului
altuia realizau un
profit, cum ar fi, drept exemplu, cazul hangiilor sau hotelierilor, sau cazul
reparatorilor de vesminte
sau de incaltaminte, cazul comodatarului, adica al celui care lua cu imprumut de
folosinta, in mod
gratuit, un lucru, toti acestia avand o raspundere agravata deoarece benficiau
prin pastrarea lucrului

clientului.

6. Sanctiunea neexecutarii obligatiilor


mari, 31 martie 2015
10:16

In situatia in care debitorul nu executa obligatia si nu se afla intr-o situatie care il


exonereze de
raspundere se punea problema platii de catre acesta de daune-interese catre
creditor.
Acestea puteau fi de doua feluri:
Daune-interese conventionale (Stabilite de catre parti)
Acestea se realizau prin incheierea a doua contracte distincte. Mai intai se incheia
contractul
care avea ca obiect nasterea obligatiei propriu-zise, iar mai apoi se incheia
alaturat un alt
contract are era o stipulatio poenae si care consta in fixarea de catre parti a unei
despagubiri
platibile de catre debitor in ipoteza in care el nu ar executa obligatia.
Daune-interese judecatoresti (Stabilite de catre judecator atunci cand
partile nu cadeau de acord)
Atunci cand obligatia neexecutata avea un alt obiect decat o suma de bani sau
izvora dint-run
delict, se punea problema evaluarii acelei obligatii neexecutate.
In epoca veche, judecatorul il obliga pe debitor la plata valorii reale a lucrului
datorat. El
proceda asadar la o vera rei estimatio.
In epoca clasica sistemul de evaluare s-a modificat, astfel ca judecatorul a recurs
la o estimare
subiectiva cand el tinea cont atat de paguba reala (denumita damnum), cat si de
beneficiul
nerealizat de creditor ca urmare a neexecutarii obligatiei de catre debitor
(lucrum). De la acest
termen, glosatorii au formulat doua sintagme care se folosesc in dreptul modern:
damnum
emergens (= prin paguba care se arata) si lucrum cessans (=castigul care
lipseste).

6. Stingerea obligatiilor
mari, 31 martie 2015
10:24

Existau doua categorii de moduri de stingere:


Moduri voluntare de stingere a obligatiilor - atunci cand obligatiile se
stingeau prin vointa
partilor.
Moduri nevoluntare de stingere a obligatiilor - atunci cand obligatiile se sting
independent de
manifestarea de vointa a partilor.

Modurile voluntare de stingere a obligatiilor


Plata

Aceasta era denumita de romani "solutio", care vine de la "solvere" al carui sens
originar a fost acela
de "a dezlega".
Plata este modul obisnuit de stingere a obligatiei si consta in executarea de catre
debitor a
obliectului obligatiei, adica dare, facere, prestare. La intrebarea "Cine face
plata?", raspunsul este ca, in principiu, plata este facuta de debitor, dar ea poate
fi facuta si de o alta persoana pentru ca pe
creditor il intereseaza sa primeasca plata, ci mai putin cine face plata.
Exista insa situatii in care numai debitorul poate face plata in mod valabil, caci in
cazul in care
obligatia are drept obiect transmiterea proprietatii, plata nu poate fi facuta decat
de proprietar. De
asemenea, in aceeasi situatie se afla si obligatiile contractate intuitu personae,
adica acele obligatii
contractate in considerarea calitatilor speciale ale cocontractantului.
La intrebarea "cine poate primi plata?" raspunsul este ca plata este primita de
creditor sau de catre reprezentantul legal al acestuia (tutorele sau
curatorul) sau de catre reprezentantul conventional al sau, cum ar fi
mandatarul.
Persoanele cu capacitate restransa, cum ar fi persoanele puse sub tutela, puteau
primi plata doar
daca aveau auctoritatis tutoris (autorizarea tutorelui lor), cu precizarea ca daca
plata era facuta in
absenta unei astfel de autorizari, plata era valabila, dar nu era liberatorie pentru
debitor, el fiind
tinut sa mai plateasca o data.
Plata trebuie sa fie integrala, debitorul neputand fi constrans sa accepte plata in
rate. Plata trebuie
sa aiba ca obiect insusi obiectul obligatiei, debitorul neputand presta altceva
decat lucrul datorat.
Cat priveste locul platii, acesta este stabilit prin contract sau rezulta din natura
obligatiei. Daca totusi
nu exista un criteriu pentru determinarea locului platii, debitorul putea face plata
oriunde cu singura
conditie ca acest loc de executare sa nu fie nepotrivit in raport de natura
obligatiei.
In situatia in care debitorul nu plateste, iar locul executarii nu poate fi determinat,
creditorul
urmeaza a introduce actiunea impotriva debitorului la instanta de la domiciliul
dobitorului, potrivit
principiului actor sequitur forum rei (reclamantul urmeaza instanta paratului).
Daca locul executarii
este stabilit prin contract si debitorul nu executa, creditorul este obligat sa
introduca actiunea la
instanta acelui loc. In caz contrar, el este socotit a comite un delict daca
introduce actiunea in alta
parte, acest delict fiind intitulat "pluris petitio loco".

Exista situatii in care debitorul are fata de acelasi creditor mai multe datorii si
face o singura plata. In
aceasta situatie se pune problema imputatiei platii, adica problema de a se
determina pe care dintre
aceste obligatii a inteles debitorul sa o stinga prin plata. Daca debitorul preciza el
insusi care datorie
urmeaza a se stinge, aceea se stingea, dar daca el nu facea o asemenea
precizare se apela la sistemul
prezumtiilor. Astfel, se prezuma ca prin plata facuta debitorul a intentionat sa
stinga datoria cea mai
oneroasa pentru el, de pilda datoria care producea dobanzi. Daca erau mai multe
datorii care
produceau astfel de dobanzi, se prezuma ca debitorul a intentionat sa stinga
datoria cu dbanzile cele
mai mari.
In ceea ce priveste proba platii, initial aceasta s-a facut cu martori. Ulterior,
dupa generalizarea
formei scrise, proba platii s-a facut prin chitante, chitante care erau de doua
feluri, in functie de
modul lor de redactare:
Chitante redactate in forma obiectiva
Aceasta era redactata chiar de catre debitor, care mentiona in cuprinsul chitantei
formula
"creditorul a spus ca a primit", iar aceasta chitanta, pentru a putea fi opusa
creditorului trebuia
sa poarte semnaturile a 7 martori. In realitate, aceasta chitanta nu era prin ea
insasi o proba
suficienta, caci in caz de litigu ea urma sa fie completata cu depozitiile martorilor
care au
semnat pe aceasta.
Chitante redactate in forma subiectiva

Aceasta emana de la creditor, astfel ca ii era opozabila fara sa mai fie necesare
semnaturile
martorilor.
O importanta deosebita o avea forma platii. Plata efectiva nu era liberatorie
daca nu era insotita de
respectarea unor forme care reprezentau aplicatii ale principiului simetriei sau al
corespondentei
formelor. Potrivit acestui principiu, o obligatie se stingea prin utilizarea acelorlasi
forme care au
generat acea obligatie, dar folosite in sens invers. De exemplu, o obligatie
contractata in forma
verbala, prin intermediul unei stipulatiuni, se stingea tot in forma verbala, rolurile
partilor insa
inversandu-se (debitorul intrebandu-l pe creditor: "oare ce ti-am promis ai
primit?", creditorul
raspunzand "am primit".).
Daca obligatia fusese contractata in forma scrisa, ea se stingea tot literis. La fel si
daca se nastea prin
arama si balanta, se stingea per aes et libram.

Formalismul era atat de mare incat daca forma platii era respectata obligatia se
stingea chiar daca
plata efectiva nu avusese loc.

Darea in plata (Datio in solutum)


Un creditor nu putea fi silit sa primeasca cu titlu de plata un alt lucru decat
obiectul obligatiei. Daca
insa creditorul era de acord cu aceasta, obligatia se stingea si in acest fel, ceea
ce inseamna ca darea
in plata poate fi definita drept stingerea unei obligatii prin plata altui lucru decat
decat cel datorat, cu
acordul creditorului.
La origine, darea in plata a fost exclusiv una voluntara, intervenind numai ca
urmare a acordului
platilor, dar ulterior a aparut si darea in plata necesara, in cazuri care erau
prevazute chiar in lege.

Novatiunea
Reprezinta un mod de stingere a obligatiei ce se realizeaza prin inlocuirea unei
obligatii vechi cu o
obligatie noua prin intermediul stipulatiunii sau al contractului litteris. Se observa
chiar din aceasta
definitie ca novatiunea nu constituie un act juridic distinct, ci reprezinta efectul
unui contract
deoarece novatiunea s-a realizat prin utilizarea stipulatiunii si uneori a
contractului litteris. Aceste
contracte nu fusesera create pentru stingerea unor obligatii, ci pentru nasterea
lor, astfel ca, pe cale
de interpretare ele au putut fi folosite si in vederea stingerii obligatiei.
Pentru realizarea valabila a novatiunii era necesara intrunirea mai multor cerinte
cumulative:
Sa existe o obligatie veche
Cu privire la aceasta nu exista nicio conditie, in sensul in care putea fi o obligatie
civila,
praetoriana, naturala, de drept strict sau de buna-credinta.
Sa existe o obligatie noua
Presupunea ca aceasta noua obligatie sa fie intotdeauna o obligatie de drept civil
si de
drept strict pentru simplul motiv ca atat stipulatiunea cat si contractul litteris
care erau
utilizate pentru realizarea novatiunii erau contracte civile si de drept strict.
Aceasta
inseamna ca situatia debitorului in urma novatiunii se agrava, deoarece in
sistemul
obligatiilor civile si de drept strict raspunderea creditorului era mai severa decat
in cazul
obligatiilor de buna-credinta, ceea ce conduce mai departe la concluzia ca acest
specific
al probatiunii de a conduce la agravarea situatiei debitorului inseamna ca
novatiunea a
fost creata pentru a servi intereselor celor avuti, bancheri si negustori.

Sa existe aceeasi datorie (idem debitum)

Aceasta conditie presupunea ca noua obligatie sa aiba acelasi obiect cu vechea


obligatie,
care se stingea, caci altfel ar fi fost vorba de doua obligatii alaturate de sine
statatoare.
Jurisprudenta romana a apreciat novatiunea ca fiind un mod de transfer al
obiectului
vechii obligatii in noua obligatie, dar, la interventia praetorului, s-a admis totusi
ca
novatiunea se putea realiza si prin schimbare de obiect. Astfel potrivit sistemului
praetorului, in situatia in care creditorul il urmarea pe debitor pentru obiectul
vechii
obligatii, debitorul ii putea opune cu succes o exceptie, si anume exceptio pacti.
In epoca
post-clasica, in vremea lui Iustinian, a fost admisa novatiunea cu schimbarea
obiectului
obligatiei, dar cu conditia ca partile sa isi manifeste in mod expres intentia lor de
a
proceda in acest fel.
Sa existe un element nou (aliquid novi)

Este vorba despre acel element nou pe care trebuia sa il prezinte noua obligatie
in raport
cu vechea obligatie. In acest sens trebuie sa facem distinctia intre doua cazuri:
i. Cazul in care novatia are loc intre aceleasi persoane (novatio inter easdem
personas)
Elementul nou poate consta fie in introducerea unei modalitati, adica in
introducerea unei termeni sau a unei conditii, fie in suprimarea unei modalitati
(ex.: prin novatiune o obligatie pura si simpla era inlocuita cu o obligatie
prevazuta
cu un termen).
ii. Cazul in care novatia intervine intre persoane noi (novatio inter novas
personas)
Elementul nou il reprezina fie persoana creditorului, fie persoana debitorului. La
novatiunea prin schimbare de creditor era necesar consimtamantul creditorului si
al debitorului, dar atunci cand novatiunea avea loc prin schimbare de debitor era
suficient consimtamantul creditorului.
Exista cazuri in care schimbarea de debitor se realiza si cu consimtamantul
vechiului debitor, dar aceasta nu se mai numea novatiune, ci delegatio.
Sa existe intentia de a nova (animus novandi)

In epoca veche si partial si in epoca clasica, animus novandi rezulta insusi din
forma
actului prin care se realiza novatiunea, deoarece atat contractul literis, cat si
stipulatiunea aveau o forma speciala ori de cate ori ele erau utilizate pentru
realizarea
novatiunii. Cu timpul, formalismul a decazut, astfel ca forma actului nu a mai fost
un
criteriu suficient pentru a determina intentia partilor de a realiza o novatie, astfel
ca spre
sfarsitul epocii clasice s-a apelat la sistemul prezumtiilor, considerandu-se ca
daca erau

indeplinite toate celelalte patru conditii ale novatiunii, implicit era intrunita si
intentia de
a nova. In epoca postclasica, Imparatul Iustinian a cerut partilor sa-si manifeste
expres
intentia de a nova.
Prin efectul novatiunii se sting accesoriile vechii obligatii, drept urmare se sting
garantiile personale
sau garantiile reale care insoteau vechea obligatie, partile avand insa dreptul ca
printr-o conventie
expresa in acest sens sa le mentina si noua obligatie. Tot un accesoriu care se
stingea il reprezentau
dobanzile acumulate in temeiul vechii obligatii si care se stingeau si ele prin
novatiune. Sub aspect
procedural, prin efectul novatiunii se stingeau si exceptiile pe care debitorul le
putea invoca fata de
creditor in virtutea vechii obligatii.
Alaturi de novaiunea voluntara, romanii au cunoscut si novatiunea necesara,
novatiune care
decurgea din efectele lui litis contestatio. Se observa ca aceasta novatiune se
realiza deseori prin
schimbare de obiect, cand nu mai era intrunita cea de-a teria conditie a
novatiunii.

Compensatiunea
Aceasta se defineste ca fiind cumpanirea a doua datorii si creante reciproce astfel
incat executarea sa
aiba ca obiect diferenta rezultata in urma acestei cumpaniri. Modestin arata ca
"compensatio est
debiti et crediti inter se contributio" (="compensatiunea reprezinta scaderea unor
datorii si a unor
creante unele din altele")
Din aceste definitii rezulta ca partile implicate intr-o compensatiune trebuiau sa
aiba reciproc
calitatea de debitor si de creditor. Astfel, pentru a nu se face doua plati distincte,
se facea numai o
singura plata avand ca obiect suma rezultata in urma cumpanirii datoriilor
reciproce.
Compensatiunea era de doua feluri:
Compensatiune conventionala
Se realiza prin acordul partilor si a fost intotdeauna admisa de romani.
Compensatiune judiciara

Se realiza pe cale judecatoreasca, atunci cand partile nu se intelegeau. In epoca


veche nu
a putut fi realizata pentru ca in acea epoca veche procesul roman era dominat de
principiul unitatii de chestiune, principiu in virtutea caruia judecatorul putea lua
in
considerare doar pretentiile reclamantului, nu si eventualele contrapretentii ale
paratului fata de reclamant.

La inceputul dreptului clasic a fost admisa compensatiunea judiciara in anumite


cazuri,
devenind admisibila in cazul actiunilor de buna credinta, atunci cand pretentiile
reciproce
ale partilor izvorau ex eadem causa, adica din acelasi contract. Rezulta, asadar,
ca trebuia
sa fie vorba despre contracte de buna-credinta si bilaterale, contracte care in
epoca
clasica erau in plina dezvoltare.
De exemplu, Primus cumpara de la Secundus un anumit bun, convenindu-se ca
atat plata pretului cat si remiterea materiala a lucrului sa se faca ulterior. La data
stabilita, Secundus ii remite lui Primus lucrul, lucru care prezenta defecte
imprejurare in care cumparatorul refuza plata pretului. Drept urmare, Secundus il
cheama in judecata pe Primus pentru obligarea acestuia la plata pretului
convenit, iar fata de contrapretentiile invocate de Primus care arata judecatorului
viitile de care era afectat lucrul, judcatorul il condamna pe Primus la plata
pretului din care scadea valoarea viitilor pe care bunul le prezenta.
Acest sistem nu functiona in cazul actiunilor de drept scris, din cauza a doua
motive: in
actiunile de drept scris, judecatorul trebuia sa faca o interpretare literala a
actului, iar in
al doilea rand, actiunile de drept scris sanctionau contracte unilaterale, ceea ce
inseamna
ca penru a exista doua pretentii era nevoie sa existe doua contracte distincte,
ceea ce
insemna ca nu era intrunita cerinta ca pretentiile reciproce ale partilor sa
izvorasca ex
eadem causa, din acelasi contract.
Mai tarziu, pe cale indirecta, imparatul Marc Aureliu, printr-o reforma savarsita de
el, a extins
apicarea compensatiunii judiciare si in materia contractelor de drept strict. In
acest scop, el a pus la
dispozitia paratului o exceptie de dol pentru considerentul ca reclamantul care
pretinde de la parat
ceva ce trebuia sa ii restituie acestuia comite un dol, conform principiului "comite
un dol cel ce
pretinde ceva ce trebuie sa restituie imediat" - Paul. Rezulta ca aceasta reforma
imperiala a lui Marc Aureliu a avut in vedere situatia obligatiilor rezultate din
doua contracte de drept strict dinstincte, rezultate asadar ex dispari causa (din
contracte).
In prima faza a procesului, paratul care avea si el o retentie fata de reclamant,
constatand ca
reclamantul nu face compensatiunea din proprie initiativa si ca ii pretinde mai
mult decat in esenta el
datora, ii cerea praetorului sa introduca in formula exceptia de dol. In faza a doua
a procesului,
judecatorul verifica si pretentiile reclamantului si exceptia invocata de catre
parat, iar daca constata
ca sunt adevarate afirmatiile paratului din exceptie, el dadea o sentita de
absolvire a paratului de

intreaga suma. La scurt timp dupa reforma lui Marc Aureliu aceasta a fost extinsa
si asupra
obligatiilor de buna-credinta rezultate din contracte diferite.
Trebuie precizat ca in actiunile de buna-credinta, exceptia de dol era socotita
subinteleasa, astfel ca
paratul o putea invoca direct in fata judecatorului, in faza a doua a judecatii, fara
a mai fi necesara
inserarea ei in formula. In epoca postclasica, la sfarsitul perioadei de evolutie a
institutiei
compensatiunii, in urma unor reforme, Imparatul Iustinian a generalizat si unificat
regulile din
materia compensatiunii, astfel ca a devenit posibila compensatiunea atat in
actiunile de drept strict,
cat si in cele de buna-credinta, sub rezerva indeplinirii urmatoarelor cerinte:
1. Creanta invocata in compensatie sa fie exigibila, adica sa poata fi valorificata
- cu precizarea ca
puteau fi opuse in compensatiune si creante izvorate din obligatii naturale.
2. Creanta trebuia sa fie lichida, determinata in mod precis si necontestata in
privinta valabilitatii
ei .
3. Creanta opusa in compensatiune trebuia sa apartina celui care o invoca si
nu unui tert.
Aceste cerinte, intrunite, determinau operarea de drept a compensatiunii, in
sensul ca paratul putea
cere compensatia in orice moment al procesului, fara a mai fi necesara
recurgerea la exceptia de dol.
Aceasta nu inseamna insa ca o compensatiune judiciara era si fortata, pentru ca
judecatorul avea
dreptul de a aprecia in mod liber necesitatea efectuarii compensatiunii judiciare.

Remiterea de datorii
Reprezenta un mod de stingere ce consta in renuntarea creditorului la dreptul sau
de creanta.
Remiterea de datorie se putea realiza fie prin acte civile, fie prin acte de drept
praetorian.
Prin acte de drept civil, remiterea de datorie reprezenta efectul principiului
simetriei sau al
corespondentei formelor. Modurile civile ale realizarii remiterii de datorie
reprezentau aplicatii ale
prncipiului simetriei sau al corespondentei formelor. Practic, in acest acest caz, se
recurgea la
formele platii fara ca in realiate plata efectiva sa fie facuta. Cu alte cuvinte,
partile conveneau
simularea unei plati, prin efectuarea formelor corespunzatoare, fara ca in
realitate debitorul sa isi fi
indeplinit obligatiile.
In ceea ce priveste modurile praetoriene de remitere de datorie, acestea erau in
numar de doua:
Pactum de non pretendo
Reprezenta conventia de renuntare la datorie si consta intr-un raport de vointa

intervenit intre creditor si debitor prin care creditorul renunta la creanta sa. Acest
pact
nu era supus niciunei conditii de forma, iar el nu rebuia sa fie neaparat expres,
putand fi
si tacit.
Debitorul parat ii putea opune cu succes exceptio pacti de non petendo.
Contrarius consensus

Reprezenta o conventie prin care partile renuntau la obligatia nascuta dintr-un


contract
consensual, de unde rezulta ca principiul simetriei se aplica inclusiv in materia
contractelor consensuale, de vreme ce printr-o conventie consensuala partile
renuntau
la un contract consensual, ceea ce inseamna ca aceasta remitere de datorie
reprezinta,
de fapt o reziliere a un

7. Moduri
obligatiilor

involuntare

de

stingere

mari, 7 aprilie 2015


10:15

Moduri nevoluntare de stingere a obligatiilor


Imposibilitatea de executare
Confuziunea
Moartea
Capitis deminutio
Prescriptia extinctiva

Imposibilitatea de executare
Intervenea atunci cand debitorul nu putea executa obligatia pentru ca obiectul
acesteia a disparut
fara vina sa, caz in care debitorul era exonerat de raspundere. Erau lucruri
individual determinate, iar
nu lucruri de gen. Era necesar ca debitorul sa nu fi fost pus in intarziere, ca
debitorul sa nu fi fost in
culpa si sa nu fi comis un dol. De asemenea, debitorul trebuia sa nu fie tinut
raspunzator pentru
custodie.

Confuziunea
Presupunea reunirea pe capul aceleiasi persoana a calitatilor de debitor si de
creditor, cand obligatia
nu mai subzista, ea stinganu-se, cum ar fi cazul in care creditorul il mosteneste
pe debitor.

Moartea

In epoca veche, moartea a reprezentat un mod de stingere a obligatiei intrucat


acea epoca a fost
dominata de principiul intransmisibilitatii datoriilor si creantelor, principiu
fundamentat pe conceptia
straveche privitoare la relatia intre drept si titularul dreptului, intr-o epoca in care
se considera ca

disparitia unei persoane antreneaza si disparitia tuturor drepturilor pe care


aceasta le are.
Mai tarziu, romanii au admis transmiterea obligatiilor catre altii, mai intai pe
planul succesoral, iar
apoi si prin intermediul actelor inter vivos, astfel inat in dreptul clasic
transmisibilitatea obligatiilor a
devenit regula, iar intransmisibilitatea exceptia. Spunem ca a reprezentat
exceptia intrucat au
persistat urmele vechiului sistem, caci, de pilda, creante izvorate din anumite
delicte nu se
transmiteau catre urmasi.
Avem in vedere acele obligatii sanctionate prin actiuni vindictam spirantes, in
traducere "care respira
razbunare", cum ar fi, de pilda, actiunea de injurii, care se considera a avea un
efect profund
personal.
In aceeasi situatie se afla creanta creditorului accesor, care se numea ad
stipulator, stingandu-se la
moartea sa, nefiind transmisibila catre urmasi.
Tot prin moarte se stingeau si obligatiile unor garanti, precum si obligatiila
dezrobitului de a presta
"opere fabriles". Obligatia de a presta aceste servicii nu se transmitea asupra
urmasilor dezrobitului
pentru ca el fusese nemijlocit cel care beneficiase de dezrobire. Se stingeau prin
moarte si obligatiile
contractate intuitu personem.

Capitis deminutio (desfiintarea personalitatii)


Indiferent ce capacitate se naste, vechea personalitate se stinge, fiind inlocuita
cu una. In acest caz,
la capitis deminutio, avem in vedere capitis edminutio minima, care semnifica
pierderea/dobandirea unor drepturi de familie. In mod specific ne preocupa cazul
adrogatiunii. Prin adrogatiune, un pater familias devenea alieni iuris, caci intra
sub tutela altui pater familias.
O data cu adrogatiunea, patrimoniul adrogatului intra in patrimoniul adrogantului,
ceea ce producea
efecte negative pentru creditorii adrogatului, care se vedeau in situatia de a nu-si
mai putea
valorifica creantele, intrucat adrogantul , adica cel care lua sub putere pe adrogat
pentru a-si
constitui in acest fel un mostenitor, culegea doar elementele active ale
patrimoniului, nu si pasivul
acestuia.
Praetorul a hotarat ca adrogantul sa nu mai poate dobandi patrimoniul
adrogatului daca nu ii
plateste si datoriile. In acest scop, praetorul le-a pus la dispozitie creditorilor
adrogatului o "restitutio
in integrum ob capitis deminutionem" (= "repunere in situatia anterioara din
cauza desfiintarii

personalitatii"). Practic, prin acest instrument, creditorii se adresau praetorului cu


cererea de a
pronunta un ordin prin care sa desfiinteze actul pagubitor pentru ei, care era
chiar actul adrogatiunii.
In acest fel, prin desfiintarea adrogatiunii, creditorii erau repusi in situatia
anterioara si isi puteai
valorifica creanta. Acest drept al creditorilor functiona ca o amenintare la adresa
adrogatului.

Prescriptia extinctiva
Romanii nu au cunoscut prescriptia extinctiva de la bun inceput, caci in dreptul
vechi datoriile si
creantele erau imprescriptibile. O prima bresa a fost facuta o data cu aparitia
actiunilor
honorarii/praetoriene, cand drepturile si datoriile sanctionate pe planul dreptului
praetorian au fost
supuse unui termen de prescriptie extinctiva de un an.
Mai tarziu, in dreptul postclasic, in anul 424, a fost introdus un alt termen de
prescriptie de 30 de ani.
Jurisconsultii romani au aratat insa ca dupa trecerea termenului de prescriptie
obligatia nu se stinge
intrutotul ci se sting doar implicatiile procesuale ale acesteia, obligatia
continuand sa subziste,
schimbandu-si natura, devenind dintr-o obligatie civila o obligatie naturala.

7. Transferul obligatiilor
mari, 7 aprilie 2015
10:40

Cesiunea de creanta
Poate fi definita drept operatiunea juridica prin care o persoana, numita cedent,
transmite unei alte
persoane numita cesionar, creanta sa impotriva debitorului, numit debitor
cedat.
La origine, aceasta cesiune de creanta s-a realizat prin intermediul unei novatiuni
cu schimbare de
creditor. Novatiunea prin schimbare de creditor nu era o veritabila cesiune,
deoarece novatiunea
reprezenta un mod de stingere a obligatiilor si nu un mod de transmitere a
acestora, chiar daca noul
drept nascut in temeiul novatiunii avea acelasi obiect.
Realizarea cesiunii de creanta prin novatiune mai avea doua dezavantaje: in
primul rand, prin
novatiune se stingeau toate acesoriile dreptului, cum ar fi, de pilda, garantiile. In
al doilea rand,
pentru realizarea novatiunii prin schimbare de creditor era necesar si
consimtamantul debitorului,
ceea ce era neconvenabil.
Fata de aceste inconveniente, mai tarziu, dupa adoptarea procedurii formulare,
romanii au apelat la

nou sistem intemeiat pe contractul de mandat judiciar, mai precis mandatul in


rem suam, adica
"mandatul in propriu interes". In cadrul acestui nou sistem, cedentul dadea
mandat cesionarului
pentru a-l urmari in justitie pe debitor, in scopul valorificarii creantei. Intrucat in
acest caz contractul
de mandat este adaptat pentru realizarea cesiunii de creanta, el se incheie in
interesul mandatarului,
in sensul ca dupa ce valorifica creanta, cesionarul mandatar nu mai avea
obligatia de a o transmite
mai departe mandantului cedent, ci o pastra pentru sine.
Pentru a se desavarsi acest mecanism a fost necesar ca el sa parcurga trei etape:
1. Sistemul cesiunii de actiune
In sistemul cesiunii de actiune cedentul transmitea cesionarului numai dreptul de
a intenta
actiunea impotriva debitorului in locul lui. Prin acest sistem, cesionarul nu
dobandea propriuzis
dreptul de creanta, ci doar dreptul de a actiona in justitie in locul cedentului.
Dupa ce il
actiona in justitie si castiga procesul, valoarea creantei ramanea in patrimoniul
sau, numai ca
acest sistem prezenta inconveniente majore.
In primul rand, actiunea pe care cesionarul o intenta nu era o actiune proprie a
sa, ci era o
actiune ce izvora din contractul de mandat, ceea ce inseamna ca soarta acelei
actiuni depindea
de soarta contractului de mandat, iar contractul de mandat este prin excelenta
revocabil de
catre mandant fara indicarea vreunui motiv.
In al doilea rand, cedentul continua sa ramana titularul actiunii, iar in aceasta
calitate el putea
sa primeasca plata de la debitor, dupa cum putea sa il ierte de datorie pe debitor,
in prejudiciul
cesionarului care nu dobandea "pe gratis" acea creanta, el platea pentru a
dobandi acea
creanta.
Situatia mandatarului cesionar se consolideaza in momentul lui litis contestatio.
2. Sistemul actiunilor utile
In aceasta faza, in momentul incheierii contractului de mandat, cesionarul
devenea titularul
unei actiuni proprii, numita actiune utila care nu mai depindea de soarta
contractului de
mandat. Intr-adevar, era un confort pentru cesionar. Cedentul era in continuare
titularul unei
actiuni directe pe care o putea oricand intenta impotriva debitorului cedant, spre
riscul
cesionarului mandatar.
La fel se mentinea calitatea sa de titular al dreptului, cu posibilitatea de a primi
plata de la

debitor in detrimentul cesionarului, ceea ce inseamna ca si in sistemul actiunilor


utile practic
nu s-a schimbat nimic fundamental, caci dreptul cesionarului se securiza tot in
momentul lui
litis contestatio. De aceea, a fost necesar ca acest sistem al actiunilor utile sa fie
perfectionat,
lucru care s-a intamplat in epoca post clasica.
3. Sistemul actiunilor utile astfel cum au fost ele perfectionate in timpul
lui Iustinian
In aceasta epoca s-a prevazut ca daca cesionarul ii transmitea o somatiune
debitorului cedat,
somatiune denumita denuntiatio, obligatia debitorului cedat nu se stingea decat
daca el platea
cesionarului. Daca el ar fi platit cedentului, plata astfel facuta era valabila, dar nu
era
liberatorie pentru debitor, astfel ca el putea fi tinut sa mai plateasca o data
cesionarului, lucru
care in practica nu se intampla.

Cesiunea de datorii
Se numea procuratio. Sistemul cesiunilor nu mai reprezenta o creanta, ci o
datorie.
Daca era procuratio in rem suam cesionarul mandatar urma sa suporte
consecintele sentintei de
condamnare care isi producea efectele in patrimoniul sau.

7. Materia garantiilor
mari, 7 aprilie 2015
11:22

Romanii cunosteau atat garanatiile personale, cat si garantiile reale.

Garantiile personale
Pot fi definite drept procedeul juridic in virtutea caruia debitorului principal i se
alatura unul sau mai
multi debitori accesori, numiti garanti, in scopul de a-l pune la adapost pe
creditor fata de
consecintele eventualei insolvabilitati a debitorului principal.
Initial, garantiile personale la romani s-au realizat prin mijloace juridice ce
reprezentau aplicatii ale
stipulatiunii. Practic, in decursul timpului au aparut la inceput sponsio si apoi
fidepromisio, iar in
epoca clasica a aparut si fideiusio.

Sponsio
A fost cea mai veche garantie personala si a aparut in baza unui mecanism care
presupunea
incheierea a doua contracte alaturate. Mai intai se incheia contractul principal,
intre debitor si
creditor, evident in forma verbala. Dupa aceea, se incheia un al doilea contract,
de aceasta data intre
creditor si garant, in care creditorul il intreba pe garant: "promiti acelasi lucru ca
si debitorul

principal?", "Promit" / "Idem dare spondes?"/ "Spondeo".


Cuvantul spondeo avea la romani o natura juridica duala, caci avea atat o valoare
juridica, cat si o
valoare religioasa. El avea valoare religioasa intrucat era considerat a fi apt sa
atraga gratia zeilor
asupra actului ce se incheia. Intrucat numai romanii erau cei care aveau acces la
proprii zei, acest
verb era rezervat cetatenilor romani, ceea ce inseamna ca aceasta forma de
garantie nu putea fi
utilizata in raporturile cu peregrinii care nu aveau dreptul de a folosi cuvantul
spondeo.

Fidepromisio
Din acest motiv a aparut o noua forma de garantie personala, si anume
fidepromisio, care se realiza
la fel ca sponsio, numai ca verbul diferea, "fidepromito", creditorul raspunzand cu
sintagma "promit
cu loialitate".
In practica, atat sponsio, cat si fidepromisio erau dezavantajoase pentru garanti.
In primul rand,
creditorul avea optiunea de a-l chema in judecata fie pe debitorul principal, fie pe
garant. De cele mai
multe ori el prefera sa il cheme in judecata pe garant, pe care il stia solvabil. Un
al doilea
inconvenient se nastea din faptul ca daca garantul platea, el nu dispunea de un
mijloc juridic prin
care sa se regreseze pentru plata facuta impotriva debitorului principal. Acelasi
lucru se intampla si in
cazul in care exista o pluralitate de garantii, caz in care cogarantii erau tinuti
solidari fata de creditor,
iar garantul care platea nu dispunea de mijloace pentru a se intoarce impotriva
cogarantilor pentru a
le cere partea lor din datorie. Din aceasta cauza au existat foarte multe tensiuni
in societatea
romana, tensiuni generate in special de catre plebe care s-a manifestat in
repetate randuri, inclusiv
prin revolte in vederea imbunatatirii situatiei garantilor personali.
Statul roman a edictat patru legi de ameliorare a situatiei celor obligati prin
sponsio sau fideicomisio:
Legea publilia
In baza acestei legi s-a prevazut ca garantul care era obligat prin sponsio
dobandea un drept de
regers pentru plata facuta impotriva debitorului principal, daca acesta nu ii
restituia intr-un
anumit termen suma in cauza.
Legea apuleia

In conformitate cu aceasta lege, care se aplica garantilor obligati prin sponsio sau
fideicomisio,

in cazul unei pluralitati de garanti, garantul care platea a dobandit dreptul de a-i
urmari pe
cogaranti pentru partea lor contributiva din datorie.
Legea cicereia

Aceasta a instituit o obligatie de declarare pentru creditor care trebuia sa


instiinteze care este
numarul garantilor si valoarea datoriei pe care o debitorul fata de el.
Legea furia de sponsio

Cuprindea doua dispozitii importante:


Potrivit primeia, in momentul scadentei, daca existau mai multi garanti datoria
se
impartea de drept intre toti garantii, indiferent daca erau sau nu solvabili, ceea
ce
inseamna ca in fapt plata efectiva urma a se face numai de garantii solvabili si
ca, in fapt,
consecintele insolvabilitatii unora dintre garanti erau suportate chiar de catre
creditor.
Potrivit celei de-a doua, se prevedea ca datoriile lui fideipromisio si ale lui
sponsio se
prescriau in termen de doi ani. Aceasta dispozitie aparent defavorabila garantilor
ii
proteja pe garanti, deoarece trecerea unui termen mai indelungat presupunea
majorarea
creantei garantate, caci la aceasta se acumulau dobanzi, astfel ca, in fapt,
aceasta masura
era avantajoasa pentru garanti.
Fata de dispozitiile favorabile ale acestor patru legi a fost randul celor bogati sa
protesteze, motiv
pentru care acestia, spre sfarsitul republicii, au creat o noua forma de garantie
personala, si anume
fideiusio, care se incheia tot prin intrebare si raspuns, la fel ca si primele doua, cu
singura diferenta
ca verbul era altul, caci acum garantul raspundea "fideiubeo" - "consimt pe
cuvantul meu". Aceasta
noua forma de garantie era posterioara celor patru legi, astfel ca ea nu a intrat
sub imperiul de
reglementare al acestor legi, consecinta fiind ca garantii obligati prin fideiusio sau vazut in situatia
proasta pe care o avusesera sponsor si fidecomisor inainte de cele patru legi.
A inceput o lupta care a fost materializata in adoptarea de catre romani a trei
beneficii acordate
fideiusorilor, aceste beneficii fiind:
Beneficiul de cesiune de actiuni
Acesta era o creatie a jurisprudentei care a plecat de la ideea ca un creditor care
urma sa fie
platit de catre garant avea, potrivit principiului echitatii, obligatia de a-i transmite
garantului
toate actiunile de care creditorul dispunea impotriva debitorului principal pentru
a-i facilita

astfel garantului recuperarea de la debitorul principal a platii facute pentru el. In


realizarea
acestui scop, garantului i-a fost pusa la dispozitie o exceptie de dol intrucat se
considera ca un
creditor care accepta o plata de la garant, dar nu transmitea garantului actiunile
sale fata de
debitorul principal comitea un dol.
In consecinta, garantul chemat in judecata de catre creditor pentru plata datoriei
debitorului
principal avea la indemana aceasta exceptie pe care o folosea doar in scop de
amenintare, caci
el in fata praetorului ii cerea mai intai creditorului reclamant, in schimbul platii
facute de parat
sa ii transmita actiunile impotriva debitorului principal. Numai daca reclamantul
creditor
refuza, paratul garant ii cerea praetorului sa insereze in formula exceptia de dol.
Existau uneori si probleme chiar daca creditorul era de acord sa transmita
actiunile impotriva
debitorului principal; de pilda, in cazul in care creditorul isi garantase creanta si
cu o garantie
personala, dar si cu o ipoteca. Daca garantul palteste, creditorul nu ii mai poate
transmite
actiunea ipotecara, pentru ca ipoteca este un accesoriu al creantei si urmeaza
soarta juridica a
acesteia, astfel incat stingandu-se creanta se stinge si actiunea ipotecara,
inctrucat ea ramane
fara obiect, ca urmare a stingerii dreptului de ipoteca. De aceea, jurisconsultii
romani au
stabilit ca suma de bani platita de catre garant creditorului are semnificatia platii
unui pret al
cumparatii actiunii ipotecare.
Beneficiul de diviziune
Acesta a fost introdus in epoca clasica prin Epistula Hadriani, adica printr-o
constitutiune data
de Imp. Hadrian, in temeiul careia in momentul lui litis contestatio, daca erau mai
multi
garanti, garantul urmarit de creditor avea dreptul de a cere ca datoria sa se
imparta intre toti
garantii solvabili si in viata.
Observam ca aceasta diviziune nu este la fel de favorabila ca divizunea
prevazuta prin legea
furia de sponsio, in favoarea lui sponso si fidepromiso, pentru ca existau unele
diferente:
a. Modul in care se impartea datoria, pentru ca potrivit sistemul legii furia de
sponsio,
datoria se impartea automat intre garanti, pe cand in cazul beneficiului de
diviziune,
diviziunea opera doar la cererea garantului, iar daca acesta nu cerea diviziunea
trebuia sa
plateasca intreaga datorie fara a se mai putea regresa impotriva cogarantilor.

b. Potrivit sistemului legii furia de sponsio datoria se impartea intre toti garantii,
indiferent
aca erau sau nu solvabili, pe cand aici se impartea doar intre garnatii solvabili si
in viata,
ceea ce inseamna ca problema riscului solvabilitatii unora se modifica, caci acum
insolcabilitatea unor garanti nu mai este suportata de catre creditor, ci de catre
garantii
solvabili care preiau, practic, partea din datorie a garantilor insolvabili.
c. Momentul la care opera diviziunea, pentru ca in sistemul legii furia de sponsio
datoria se
impartea la scadenta, pe cand acum se impartea in momentul lui litis contestatio,
ori
intre cele doua momente, adica scandeta/litis contestatio trecea un interval de
timp in
care puteau deveni insolvabili si alti garanti, in detrimentul garantilor solvabili.
Beneficiul de discutiune

Consta in dreptul garantului urmarit de creditor de a-i cere acestuia sa il


urmareasca pe
debitorul principal si numai apoi daca il va gasi pe acesta insolvabil sa il
urmareasca pe garant.
Acest mecanism nu a putut functiona la romani mult timp pentru ca la aceasta se
opunea
efectul extinctiv al lui litis contestatio care il impiedica pe creditor sa impiedica
actiunea
alternativ. De aceea, romanii au apelat la o inovatie care a constat in incheierea
unei conventii
intre creditor si garant, prin care garantul promitea ca daca creditorul il va urmari
mai intai pe
debitorul principal si il va gasi insolvabil, atunci el nu se va prevala de efectul
extinctiv al lui litis
contestatio.
Aceasta problema s-a rezolvat in anul 531 cand a fost desfiintat expres efectul
extinctiv al lui
litis contestatio, moment in care beneficiul de discutiune a putut opera plenar,
intrucat
creditorul putea urmari alternativ pe debitor si pe garant.

8. Garantiile
mari, 21 aprilie 2015
10:21

Garantiile personale neformale


Pactul de constitut

Acesta avea mai multe aplicatii, una dintre acestea fiind pactul pentru stabilirea
unui nou termen
datoriei altuia (constitutum debiti alieni). Acest pact poate fi definit drept o
conventie prin care un

tert, de regula un banchet, promitea debitorului sa plateasca datoria acestuia


fata de creditorul sau
la un nou termen, altul decat cel prevazut pentru executarea obligatiei
debitorului.
O atare conventie intervenea in situatia in care debitorul se obligase la plata unei
datorii pe care nu o
putea achita la scadenta convenita, caz in care debitorul apela la un bancher cu
care incheia acest
pact, pact in virtutea caruia bancherul devenea practic garant al respectivului
creditor. Acesta
conventie nu prezenta nicio conditie de forma si prezenta specificul ca prin
intermediul ei garantia se
nastea dupa nasterea datoriei principale.
Garantia era independenta de raportul obligational original.

Mandatum pecuniae credende

Este o creatie a magistratului. In baza unui contract de mandat, mandantul il


imputernicea pe
mandatar sa dea cu imprumut o suma de bani unui tert. Aceasta inseamna ca
datoria propriu-zisa se
nastea din contractul de imprumut dintre mandatar si tert, pe cand garantia se
nastea chiar din
contractul de mandat. In consecinta, mandatarul avea doi debitori, pe de o parte
il avea pe tert,
caruia ii daduse cu imprumut suma de bani, iar pe celalta parte il avea pe
mandant, care era garantul
si car eil imputernicise sa dea cu imprumut acea suma de bani.
Suntem, asadar, in prezenta a doua raporturi juridice distincte care nu se afla in
relatii de
interdependenta si deci caracterul accesoriu al garantiei nu este prezent in acest
caz.

Receptul argentarii

Reprezenta un pact intervenit intre un bancher si clientul sau, prin intermediul


acestui pact,
bancherul obligandu-se fata de client sa plateasca datoriile eventuale ale acestui
client fata de un
tert. Se constata ca garantia se nastea inaintea datoriei, urmand a deveni
functionala atunci si daca
datoria va interveni. Era un raport obligational distinct fata de cel de imprumut.

Garantiile reale
Garantia reala era un procedeu juridic prin care debitorul ii atribuia creditorului
sau un lucru fie cu
titlu de proprietate sau posesiune, fie prin constituirea unui drept de ipoteca,
astfel incat daca la
scadenta debitorul nu platea, creditorul sa isi poata valorifica creanta chiar pe
seama lucrului astfel
atribuit, bucurandu-se in plus de un drept de preferinta fata de creditorii
chirografari ai debitorului
sau.
Aparitia garantiilor reale nu a insemnat disparitia garantiilor personale, care au
continuat sa se aplice
la romani pentru cel putin doua motive: pe de o parte, romanii erau conservatori,
iar pe de alta parte
existau frecvent situatii in care debitorul nu dispunea de bunuri pe care sa le
poata afecta cu titlul de

garantie reala sau dispunea de bunuri, dar acestea erau de o valoare inferioara
datoriei care se cerea
garantata.
Aceste garantii reale au fost:

Fiducia

Era o aplicatie a fiduciei care se numea fiducia cum creditore (Gaius) si care
reprezenta efectul
contractului real de fiducie.
Sub aspectul formei, aceasta garantie lua nastere prin conventia partilor numita
pactum fiduciae,
care era grefata pe un act de drept civil care era mancipatiunea/in iure cessio.
Prin efectul acestui
contract creditorul devenea proprietar al lucrului cu care se garanta, dar devenea
si debitor sub
conditie al aceluiasi lucru, caci daca la scadenta debitorul isi platea datoria,
raportul dintre parti se
inversa, debitorul fiind acum creditor al lucrului, iar creditorul devenea debitor al
aceluiasi lucru.
Aceasta inseamna ca dupa ce platea la scadenta, debitorul avea la indemana
impotriva fostului sau
creditor o actiune derivata din contractul de fiducie si anume actio fiduciae
actiune prin care il
putea urmari pe fostul sau creditor pentru a-l constrange sa-i restituie lucrul cu
care garantase
datoria.
Aceasta era profund dezavantajoasa pt debitor,caci daca dupa efectuarea platii
de catre debitor se
intampla ca fostul sau creditor sa devina insolvabil, el nu se bucura nici de
dreptul de urmarire, nici
de dreptul de preferinta, caci nu mai era titular de drept real, ci era titularul unei
simple creante
privind o obligatie de a face din partea fostului sau creditor. In aceste conditii, el
risca sa intre in
concurs cu ceilalti creditori ai fostului sau creditor, si in consecinta risca sa nu isi
mai recupereze nici
lucrul, si nici macar o parte din echivalentul valoric al acestuia.
Un al doilea inconvenient deriva din imprejurarea ca de regula lucrul cu care se
garanta era superior
ca valoare datoriei garantate. Intrucat insa lucrul se transmitea creditorului in
proprietate, debitorul
nu putea garanta si o alta datorie cu acelasi lucru, chiar daca valoarea ar fi fost
suficienta.
Un al treilea inconvenient deriva din actul pe care era grefata aceasta fiducie,
anume din faptul ca
fiind intemeiata pe mancipatiune/in iure cessio, fiducia nu era accesibila
peregrinilor, fiind rezervata
exclusiv cetatenilor romani.
Mai tarziu, romanii au recurs la o noua garantie reala.

Gajul (pignus)

Acesta se naste prin efectul contractului real de gaj. In cadrul acestei forme de
garantie, debitorul
transmitea creditorului sau un anumit lucru, de aceasta data cu titlul de
posesiune, transmitere

realizata prin intermediul traditiunii si insotita de o conventie prin care creditorul


se angaja sa ii
retransmita posesiunea daca debitorul isi va plati datoria.
Intrucat este vorba despre transmiterea posesiunii, nu si a proprietatii, situatia
debitorului se
imbunatateste semnificativ pentru ca el continua sa ramana proprietar asupra
lucrului cu care se
garanteaza, astfel ca, dupa ce isi plateste datoria la scandenta el are la
indemana in calitate de
proprietar actiunea in revendicare, care ii confera si dreptul de urmarire al
lucrului, si dreptul de
preferinta in raport cu alti creditori ai fostului sau creditor. Din acest punct de
vedere, incertitudinile
sale se reduc.
Subzista insa dezavantajul ca debitorul nu putea garanta mai multe datorii cu
acelasi lucru, deoarece
posesiunea fizica a lucrului se afla la creditor.
Gajul avea inconveniente si pentru creditor, caci el nu putea valorifica lucrul in
situatia in care
debitorul nu isi achita datoria, deci el nu isi putea valorifica creanta pe seama
lucrului cu care se
garantase pentru ca nu era proprietar si nu avea nici macar voie sa foloseasca
lucrul primit in
garantie intrucat se considera ca intr-o atare ipoteza el ar fi comis un delict numit
furtum usus.

Ipoteca

Aceasta raspunde atat intereselor debitorului, cat si celor ale creditorului. Ea


prezenta imensul
avantaj ca lucrul ramanea in posesiunea debitorului si in proprietatea acestuia,
iar dar doar daca
acesta nu si-ar fi platit datoria la scadenta creditorul ipotecar era indreptatit sa
intre in posesia
lucrului si sa il vanda pentru a-si valorifica astfel creanta.
In mod eronat s-a afirmat ca ipoteca ar fi fost imprumutata de romani de la greci,
pornindu-se
probabil de la denumirea acestei institutii care era de sorginte greceasca.
Contraargumentul de font la aceste sustineri se regaseste in textele clasice
romane care ilustreaza
evolutia ipotecii, evolutie care releva ca aceasta institutie a fost una romana. In
cadrul acestei
evolutii se disting mai multe faze, mai precis 4:
Dreptul de retentie - aceasta faza s-a petrecut pe terenul relatiilor dintre
proprietarii funciari si
arendasi. Arendasul se instala pe o mosie impreuna cu inventarul sau agricol,
inventar numit
invecta et illata. El incheia cu proprietarul funciar un contract de arenda in
temeiul caruia el se
obliga sa plateasca folosinta pamantului fie in bani, fie intr-o parte din recolta.
Arendasul nu putea garanta obligatia pe care si-o asuma printr-un gaj instituit
asupra
inventarului sau agricol, pentru ca aceasta ar fi presupus deposedarea
arendasului de mijlocul
sau esential de munca si, implicit, ar fi insemnat condamnarea sa la
insolvabilitate.

Drept urmare, s-a recurs la o alta solutie care consta la alatuararea contractului
de arenda a
unei conventii din care rezulta pentru proprietarul funciar dreptul de a retine
pentru mosie
acel inventar agricol daca la scadenta debitorul nu platea.
Este de precizat ca acest drept al proprietarului funciar opera numai pe mosie, el
neputand
urmari lucrul in alta parte, in ipoteza in care arendasul si-ar fi stramutat
inventarul agricol intrun
alt loc. Din acest motiv, sistemul a trebuit sa fie perfectionat, trecandu-se la a
doua faza de
evolutie a ipotecii, interdictul salvian.
Interdictul salvian - In temeiul acestuia proprietarul funciar a dobandit
posibilitatea de a
urmari inventarul agricol si altundeva in afara mosiei sale. Se mentinea insa
inconvenientul ca
proprietarul funciar nu putea urmari inventarul agricol in mainile tertilor
achizitori, in ipoteza
in care arendasul l-ar fi instrainat.
Actiunea serviana - Aceasta a fost acordata proprietarului funciar si putea fi
intentata de
acesta impotriva oricarei persoane care detinea inventarul agricol. Din acest
moment se poate
spune ca figura juridica a ipotecii era deja cristalizata, caci proprietarul mosiei,
din acest
moment, devine titularul unui adevarat drept real asupra inventarului agricol.
Dezavantajul
era, insa, ca acest sistem se aplica numai intre raporturile dintre proprietarii
funciari si
arendasi, deci numai in domeniul agricol, acesta fiind motivul pentru care a fost
necesara cea
de-a patra si ultima faza in evolutia ipotecii.
Actiunea quasiserviana (ipotecara) - Putea fi intentata impotriva oricarui
debitor care isi
afectase lucrul cu o ipoteca, astfel ca institutia ipotecii a devenit una de
aplicabilitate generala.
Ipoteca devine un drept cu aplicabilitate generala. Din texte reiese ca romanii au
cunoscut mai
multe categorii de ipoteca:
o Ipoteca conventionala formata prin simpla conventie a partilor.
o Ipoteca tacita acea ipoteca in cadrul careia era prezumata vointa debitorului
de a-si
ipoteca lucrul, ex arendasului, cu precizarea ca ipotecile tacite erau prevazute fie
prin
lege, fie de catre obiceiul juridic.
o Ipoteca privilegiata deoarece ea trecea mai inaintea altor ipoteci chiar daca
acestea
din urma erau de data mai veche.
o Ipoteca testamentara aparuta in dreptul postclasic, ipoteca ce se constituia
printr-o
clauza inserata in testament si prin care se garanta fie plata unor legate, fie
transmiterea
anumitor bunuri catre un fideicomisar.

o Ipoteca autentica acea ipoteca ce era constituita prin anumite forme de

publicitate si
care prezenta avantajul ca trecea inaintea altor ipoteci care fusesera constituite
fara
aceste forme de publicitate.

Caracterele ipotecii

1. Caracterul conventional
In mod exceptional avem de a face cu un drept real ce se naste dintr-o simpla
conventie, altfel
decat regula generala potrivit careia, la romani, drepturile reale izvorau numai
din actele
speciale de drept civil.
2. Drept real
In aceasta calitate prezenta avantajul pentru creditor ca ii conferea dreptul de
urmarire si
dreptul de preferinta, evitand concursul cu creditorii debitorului
3. Caracterul general
Acest caracter nu a fost propriu ipotecii de la bun inceput. Initial, ipoteca la
romani a fost
speciala pentru ca avea ca obiect numai anumite bunuri, insa mai tarziu, din
secolul al II-lea, s-a
admis ca ipoteca poate fi generala, in sensul ca ea poate avea ca obiect toate
bunurile prezente
si viitoare ale debitorului.
Dupa dobandirea acestui caracter general, ipoteca putea fi constituita si asupra
unei
universalitati de bunuri (un patrimoniu, o fractiune de patrimoniu, un drept de
creanta, o
recolta viitoare etc.).
Pentru creditori, avantajul caracterului general al ipotecii se releva in special in
cazul in care
exista mai multi creditori cu ipoteci constituite la date diferite. Daca ipoteca ar fi
avut ca obiect
numai un singur lucru si nu o universalitate de bunuri, exista riscul ca la
scadenta, daca
debitorul nu platea, singurul care sa isi valorifice creanta sa fie creditorul cu
ipoteca cea mai
veche in data. Daca acesta isi valorifica creanta prin vanzarea acelui lucru, toate
celelalte
ipoteci ale altor creditori se stingeau, din lipsa de obiect.
Daca se ipoteca o universalitate de bunuri, exista sansa ca dupa valorificarea
creantei de catre
creditorul cu ipoteca cea mai mica sa mai ramana bunuri valorificabile si pentru
creditorii
posteriori in rang.
4. Caracterul indiviibil
Acesta comporta doua dimensiuni:
a. Ipoteca apasa in intregime asupra fiecarei parti din lucrul ipotecat, ceea ce
inseamna ca
fiecare parte a lucrului ipotecat era afectata satisfacerii intregii creante. De
exemplu,
daca lucrul ipotecat revine, in urma deschiderii, succesiunii mai multor
mostenitori,

fiecare dintre acesti mostenitori va putea fi urmarit de creditori pentru plata


intregii
datorii si nu numai pentru o parte din aceasta datorie, corespunzatoare fractiunii
din
proprietatea asupra lucrului pe care o mostenea respectivul mostenitor.
b. Ipoteca garanteaza fiecare parte din datorie , adica lucrul ipotecat, in intregul
sau, este
afectat satisfacerii fiecarei parti din creanta. De exemplu, debitorul, la scandeta,
achita
doar o parte din datorie, iar nu toata datoria. Creditorul ipotecar, pentru a-si
valorifica
restul creantei ramase neplatita va vinde intregul lucru, si nu doar o parte a
acelui lucru,
corespunzatoare datoriei ramase neplatite.
5. Caracterul clandestin (secret/ocult)
Deriva din caracterul conventional al ipotecii, se referea la faptul ca ipoteca se
nastea valabil
prin simpla conventie a partilor, nefiind necesara intocmirea de forme de
publicitate prin care
tertii sa fie incunostiintati despre ipotecarea unui anumit lucru.
Din cauza acestui caracter a fost posibila recurgerea de catre debitori la felurite
fraude, caci
debitorii in mod frecvent obisnuiau sa ipotecheze acelasi lucru de mai multe ori,
fara a declara
creditorilor ipotecari posteriori existenta unor ipoteci anterioare. La scadenta,
primul care isi
valorifica ipoteca era creditorul anterior in rang, pe cand ipotecile celorlalti
creditori ipotecari
se stingeau din lipsa de obiect. Consecintele acestei fraude au fost intrucatva
atenuate prin
dobandirea caracterului general, dar multipla ipotecare clandestina mai
genera si alte
consecinte.
Daca de pilda la scadenta un creditor ipotecar posterior in rang intra primul in
posesia lucrului
ipotecat, el urma a fi supus riscului evictiunii, fiind deposedat de lucrul ipotecat
de catre
creditorul anterior in rang. (evictiune= deposedare pe cale juridica a unei
persoane de un lucru
: ex vanzatorului care vinde acelasi lucru de mai multe ori)
Pentru a curma aceasta practica a debitorilor fraudulosi, statul roman a
incriminat aceasta
fapta, moment din care s-a decis ca multipla ipotecare clandestina reprezinta un
delict delict
de stelionat (stelio soparla care isi schimba pielea). Nu era propriu numai
ipotecii, ci se
aplica si la multipla vanzare. Un alt remediu a fost ius offerendae pecuniae
dreptul care a fost
conferit creditorilor ipotecari posteriori in rang de a-l dezinteresa pe creditorul
ipotecar
anterior in rang platind creanta acestuia. In acest caz, creditorul ipotecar
posterior in rang intra
in locul creditorului ipotecar platit, dobandind rangul acestuia si deci dreptul de
preferinta.

Din acelasi caracter decurgea posibilitatea unei alte infractiuni, anume


antedatarea
frauduloasa a unei ipoteci mai noi in dauna unei ipoteci mai vechi. In
mod fals se declara ca
ipoteca, desi mai noua,este de fapt mai veche, si deci ar trece inaintea altor
ipoteci. Aceasta
frauda a fost curmata prin crearea ipotecii publice in epoca postclasica, in
vremea imparatului
Leon, o ipoteca fiind considerata publica atunci cand era constituita printr-un act
public sau
alternativ, printr-un act privat semnat de 3 martori. Prezenta avantajul ca trecea
inaintea altor
ipoteci chiar mai vechi dar constituite fara forme de publicitate.
6. Caracterul accesoriu, in raport de obligatia pe care o garanta. Cu alte
cuvinte, ipoteca urmeaza
soarta obligatiei garantate.

Rangul creditorilor ipotecari

Acesta desemneaza ordinea in care pot fi valorificate ipotecile daca existau mai
multi creditori
ipotecari. In acest caz, principala regula era Prior tempore potior iure, adica
mai intai in timp, mai
tare in drept, regula potrivit careia primul care isi valorifica ipoteca era creditorul
cu ipoteca cea mai
veche, regula de la care erau excluse ipotecile privilegiate.
Exista posibilitatea sa existe ipoteci simultane, constituite la aceeasi data, caz in
care regula nu mai
putea opera, aplicandu-se o alta, potrivit careia Ipari causa melior este causa
possidentis - in situatii
egale, mai buna este situatia celui care poseda, regula potrivit careia primul care
isi valorifica ipoteca
era creditorul ipotecar care intra in posesia lucrului ipotecat.

Efectele ipotecii

In cazul in care debitorul, la scadenta, nu isi platea datoria, se produc efectele


ipotecii, care la romani
erau doua:
Ius possidendi - dreptul de a intra in posesia lucrului ipotecat
Ius distrahendi - dreptul creditorului de a vinde acel lucru
La origine, ipoteca a cunoscut doar efectul ius possidendi, ceea ce a generat
serioase probleme
pentru creditori deoarece acestia dobandeau doar dreptul de a disponibiliza lucrul
ipotecat si de a-l
pastra pana cand debitorul il va plati, motiv pentru care, mai tarziu, a aparut si
ius distrahendi care a
conferit creditorului ipotecar dreptul de a vinde acel lucru pentru a-si valorifica
astfel creanta, efect
aparut in secolul al III-lea.
Prin consacrarea acestui al doilea efect, romanii au fost inconsencventi fata de
propriile lor reguli,
deoarece au incalcat un principiu, si anume principiul "Nemo plus iuris al
alium transferre potest
quam ipse habet", "Nimeni nu poate transmite un drept mai puternic decat are
el insusi", ori se
observa ca un reditor ipotecar care beneficiaza doar de ius possidendi si are,
deci, calitatea de

posesor fara a fi proprietar are totusi dreptul de a vinde lucrul si de a transmite


astfel proprietatea,
adica un drept pe care, de fapt, nu il are.

Stingerea ipotecii

Opereaza in momentul stingerii obligatiei garantate,in virtutea caracterului


accesoriu. Acest caracter
nu se gaseste in cazul in care dreptul de creanta se stinge prin prescriptie
extinctiva,caci in epoca
postclasica , termenul de prescriptie a drepturilor de creanta era de 30 ani, pe
cand termenul de
prescriptie a dreptului de ipoteca era de 40 ani, deci ipoteca supravietuieste
obligatiei garantate.
Paul a incercat sa justifice aceasta anomalie spunand ca dupa implinirea
termenului de prescriptie
extinctiva obligatia nu se stinge,ci doar isi schimba natura,devenind din obligatie
civila obligatie
naturala.
Se mai stinge si prin pieirea in intregime a lucrului ipotecat datorita
caracterului indivizibil. Si prin
confuziune reunirea calitatilor de debitor si creditor ipotecar, prin vanzarea
lucrului ipotecat
(valorificare) , precum si prin renuntarea cre

Daca ai ajuns pana aici inseamna ca stai bine

9. Izvoarele obligatiilor
mari, 28 aprilie 2015
10:14

Din perspectiva istoria, primele contracte aparute au fost contractele solemne, in


conditiile unui
formalism excesiv si in conditiile in care romanii nu concepeau ca o simpla
conventie neinsotita de
forme poate genera efecte juridice: "ex nudo pacto actio non nascitur".
Mai tarziu, dupa dezvoltarea comertului, au aparut contractele reale si
contractele consensuale.
Dupa aparitia acestora, romanii au considerat ca sistemul contractelor s-a
inchis si ca nu mai pot
aparea alte forme de contracte.
Au aparut alte operatiuni juridice care trebuiau imbracate intr-o forma juridica,
romanii creand o
noua categorie, intitulata pacte.
Terminologia a evoluat in acelasi ritm, in sensul ca, initial, termenul de contract
nu era cunoscut,
contractele fiind desemnate prin cuvantul actum.
Termenul de contract, "contractus" a aparut in secolul al II-lea.

Contractele solemne
In forma religioasa

1. Sponsio religioasa
Este primul si cel mai vechi contract roman, mentionat ca atare si in "Legea celor
XII table",
contract care avea o natura juridica duala, fiind nu numai un act juridic, dar si
unul cu caracter
religios, deoarece sub aspectul formei el se incheia prin intrebare si raspuns, prin
utilizarea

verbului spondeo, dialogul partilor fiind urmat de pronuntarea de catre ele a unui
juramant
religios, juramant prin care invocau gratia divina moasupra actului juridic
incheiat.
De altfel, chiar si cuvantul spondeo avea o valoare puternic religioasa, fiind
socotit apt sa
atraga gratia divina, motiv pentru care acest cuvant era rezervat cetatenilor,
numai ei putand
sa il pronunte si putand sa incheie un astfel de contract.
2. Iusiurandum liberti (Juramantul dezrobitului)
Reprezenta, de fapt, o inlantuire de doua juraminte pronuntate de sclav in doua
momente
diferite, amandoua avand acelasi obiect, si anume prestara de operae fabriles
(servicii ce
necesitau o calificare speciala) in favoarea fostului lor stapan.
Primul juramant era pronuntat anterior momentului dezrobirii si nu avea valoare
juridica
pentru ca sclavul era socotit un lucru si, deci, nu avea capacitate juridica si nu isi
putea asuma
valabil obligatii. In schimb, juramantul sau avea valoare religioasa, pentru ca
sclavul, desi era
considerat lucru, avea capacitate religioasa, el fiind socotit din acest punct de
vedere un
membru cu drepturi depline al familiei romane. Sclavul participa ca atare la cultul
religios.
Cel de-al doilea juramant era pronuntat dupa momentul dezrobirii si avea valoare
juridica
pentru ca atunci sclavul devenea persoana si avea capacitate juridica. Romanii
procedau astfel
pentru a-l constrange pe sclav sa-si tina cuvantul dat.

In forma verbala

1. Sponsio laica
A aparut in conditiile in care romanii au realizat distinctia intre ius si fas, dintre
normele
juridice si cele religioase. Sponsio laica se incheia exact ca sponsio religioasa,
numai ca de
aceasta data dialogul partilor nu mai era urmat de acel juramant religios.
Sponsio laica a reprezentat o forma de a contracta rezervata cetatenilor romani.
Dezavantajul
major al acestei forme de a contracta era evident din cauza sferei persoanelor
care aveau acces
la aceasta, iar prin dezvoltarea comertului, relatiile cu peregrinii au devenit
extrem de
interesante pentru romani, ei cautand o modalitate de a le oferi acces la aceasta
forma de a
contracta. Ei au realizat acest lucru prin schimbarea verbului, primul verb
alternativ folosit in
acest fel fiind "fide promiseo" (promit cu loialitate)
2. Stipulatiunea
Poate fi definita drept contractul in forma verbala incheiat prin intrebare si
raspuns la care au
acces si peregrinii. Amploarea pe care a cunoscut-o folosirea acestui contract a
fost atat de

mare incat in notiunea de stipulatiune s-a absorbit si sponsio laica, desi aceasta
isi pastrase
identitatea.
Practic, prin ultilizarea masiva a stipulatiunii s-a ajuns ca stipulatiunea sa
reprezinte genul, iar
sponsio laica, specia.
In ceea ce priveste etimologia cuvantului stipulatiune, jurisconsultul Paul arata ca
acesta vine
de la "stipulus" care inseamna "tare", pentru a sugera ideea ce orice conventie
turnata in
forma stipulatiunii dobandeste forta juridica. Stipulatiunea nu isi avea
corespondent in dreptul
modern, in sensul ca ea reprezenta un mod abstract de creare de obligatii. El era
abstract
pentru ca din modul concret in care se incheia nu rezulta motivul pentru care
debitorul se
obliga, fapt ce a permis stipulatiunii sa dobandeasca o utilizare generala.
Suma promisa de debitor poate fi o suma acordata lui in baza unui contract de
imprumut, dupa
cum poate fi si o donatie pe care el o face celeilalte parti. Aceasta a facut ca prin
stipulatiuni sa
pot fi imbracate in haina juridica varii operatiunii: de pilda vanzarea, la o epoca in
care
contractul de vanzare nu aparuse inca. S-a recurs la 2 stipulatiuni alaturate si
anume: la o
stipulatiune a platii pretului si la o stipulatiune a predarii lucrului. De asemenea,
tot prin
stipulatiune se puteau crea o garantie personala, dar si o obligatie coreala.
Stipulatiunea are mai multe caractere:
o Act de drept al gintilor - Deoarece aveau acces si peregrinii
o Act oral - Avea loc un dialog al partilor
o Act solemn - Caracterul solemn decurgea din faptul ca partile rosteau anumite
cuvinte si
vorbeau intr-o anumta ordine: Mai intai vorbea stipulantul, si numai dupa aceea
vorbea
si promitentul (care era debitor).
o Act congruent - Reprezenta un caracter ce reclama potrivirea dintre suma
mentionata in
intrebare si suma mentionata in raspunsul promitentului. Daca stipulantul intreba
"Promiti 100?", iar promitentul raspundea "Promit 50." se socotea ca vointele
partilor
"nu s-au intalnit", iar contractul nu se nastea. De asemenea, verbul folosit de
catre parti
trebuia sa fie aceeasi.
o Caracter continuu - Potrivit acestuia, era obligatoriu ca raspunsul
promitentului sa
urmeze dupa intrebarea stipulantului, pentru ca daca trecea un interval prea
mare intre
intrebare si raspuns se socotea ca unitatea actului s-a rupt si ca partile nu si-au
manifestat vointa in cadrul aceleasi vointe.
o Contract unilateral - Prin efectul sau, stipulantul era doar creditor, iar
promitentul doar
debitor.

o Contract de drept strict - Era un act de riguroasa interpretare, judecatorul

interpretand
actul literis, caci pe judecator il interesa numai daca intrebarea si raspunsul au
avut loc,
nu si daca dialogul partilor reflecta si vointa lor reala.
o Unitatea de timp si de loc - Impunea, pentru valabilitatea actului, ca
stipulantul si
promitentul sa se afle in acelasi moment in acelasi loc.
o Caracterul abstract - Da vocatia unei utilizari generale. Decurgea din
imprejurarea ca
stipulatio nu releva motivul asumarii obligatiei. Acest caracter abstract al
stipulatiunii a
fost speculat de romanii avuti, in special pentru a se percepe imprumuturi
deghizate. La
romani, inca din secolul al III-lea i.e.n. fusese data o lege potrivit careia era
interzis
imprumutul cu dobanda. La adapostul stipulatiunii camatarii percepeau in mod
frecvent
imprumuturi cu dobanda, procedand in felul urmator: In fapt, remiteau debitorului
cu
imprumut o suma , dar il puneau sa promita o alta suma, mai mare, care
incorpora
practic si dobanda. Pentru ca stipulatiunea era un act de drept strict, pe judecator
nu il
interesa cat a primit in realitate debitorul, ci il interesa doar cat a promis.
In timp, aceste cerinte ale stipulatiunii s-au transformat, in sensul ca in epoca
clasica, sub
contactul cu alte obiceiuri juridice, stipulatiunea a inceput sa cunoasca si forma
scrisa,
devenind posibila incheierea stipulatiunii printr-o scrisoare. A fost, de asemenea,
amendata si
cerinta congruentei, a potrivirii dintre intrebare si raspuns, astfel ca daca erau
sume diferite
intre intrebare si raspuns stipulatiunea era totusi socotita valabila, dar pentru
suma cea mai
mica, presupunandu-se ca pentru suma cea mai mica partile au fost de acord.
De asemenea, a devenit posibil ca intrebarea sa fie formulata in latina, iar
raspunsul in elena,
dar a fost mentinuta cerinta unitatii de timp si de loc, cerinta care ii permitea
debitorului sa
obtina anularea stipulatiunii daca el demonstra ca partile nu s-au aflat in acelasi
timp in acelasi
loc.
Mai tarziu, in dreptul post-clasic, formalism a decazut aproape total, intrebarea si
raspunsul
putand fi formulate in orice termen, dar mentinandu-se aceeasi conditie a unitatii
de timp si de
loc, ceea ce crea posibiltiatea de abuzuri din partea debitorilor de rea-credinta
care puteau
obtine anularea stipulatiunii create prin scrisoare.
Imparatul Iustinian, in 531, a realizat o reforma prin care a hotarat ca debitorul va
putea obtine
anularea stipulatiunii creata prin inscris numai daca va dovedi ca el sau creditorul
au lipsit din

localitate intreaga zi, ceea ce a ingradit reaua-credinta.


In ceea ce priveste proba stipulatiunii, cat timp stipulatiunea a fost un act
oral, proba s-a
realizat cu martori. Ulterior, cand a dobandit si forma scrisa, stipulatiunea a putut
fi dovedita si
cu inscrisuri. Problema o reprezenta, insa, faptul ca fiind un act de drept strict,
debitorul nu
avea posibilitatea sa demonsterze ca in realitate primise mai putin decat a
promis. Acestei
situatii i-a pus capat praetorul, care i-a pus la dispozitie debitorului o exceptie si,
totodata, si o
actiune prin are debitorul a dobandit posibilitatea de a demonstra ca in realitate
a promit mai
putin decat a promis.
Aceasta facilitate oferita de praetor a fost una nefunctionala pentru ca atat in
actiune, cat si in
exceptiune (unde paratul este reclamant), debitorul era cel care trebuia sa
dovedeasca faptul
neprimirii unei sume pe care el a promis-o. Intotdeauna un fapt negativ este o
proba dificil de
realizat. A dovedi un fapt negativ este cateodata un lucru imposibil, pentru ca,
practic,
debitorul trebuia sa dovedeasca ca i-a fost imposibil sa primeasca suma pe care
el a promis-o si
ca aceasta imposibilitate a sa a dainuit in toate momentele care au precedat
intrebarea si
raspunsul.
Mai tarziu, in 215, Caracalla a realizat o noua reforma prin care a pus la dispozitia
debitorului
atat o actiune numita "querrela non numeratae pecuniae", cat si o exceptiune
"non
numerratae pecuniae" prin care a adus atingere principiului fundamental in
materie de probe:
"orice proba cade in sarcina reclamantului" sau "proba revine celui care afirma,
nu celui care
neaga".
Prin aceasta reforma era suficient ca debitorul sa afirme prin actiune sau prin
exceptiune ca nu
a primit suma pe care el a promis-o, pentru ca proba contrara sa fie facuta de
celalta parte, de
stipulant. Acesta era momentul in care trebuia sa dovedeaca ca a dat
promitentului suma pe
care el a promis-o, numai ca, pentru stipulant, dovada era mult mai usor de
facut, pentru ca el
facea o proba pozitiva, iar nu una negativa.
In ceea ce priveste sanctiunea stipulatiunii, ea fiind un act cu aplicatii variate,
a fost
sanctionata prin mijloace variate. La origine, in epoca procedurii legisactiunilor,
stipulatiunea a
fost sanctionata prin iudicis postulatio.
Mia tarziu, in epoca clasica, stipulatiunea a fost sanctionata prin condictio, care
putea sa fie o
condictio certe pecuniae (atunci cand obiect al stipulatiunii il reprezenta o suma
de bani

determinata) sau condictio certe rei (atunci cand obiect al obligatiei il reprezenta
un alt lucru
determinat). Daca obiectul obligatiei il reprezenta realizarea de catre debitor a
unui fapt
oarecare (obligatie de a face), atunci stipulatiunea era sanctionata prin actio ex
stipulato.
3. Dotis dictio
Este o forma speciala de contract verbal, in sensul ca acesta consta intr-o
declaratie unilaterala
de dota care era formulata in termeni solemni fie de catre viitoarea sotie, fie de
catre debitorul
ei la ordinul acesteia, fie de catre un ascendent de-al sau, pe linie paterna, iar
obiectul acestei
promisiuni unilaterale il reprezenta transmiterea anumitor bunuri cu titlul de dota
catre viitorul
sot. Este interesant ca desi viitorul sot era prezent la locul actului, el nu trebuia
sa intrebe
nimic, dupa cum nici nu trebuia sa accepte promisiunea facuta de biitoarea sotie
sau de
celelalte persoane care promiteau pentru aceasta.
Aceasta forma de a contracta nu a fost durabila, pentru ca in epoca post clasica a
aparut pactul
de dota, care reprezenta o conventie bilaterala si care a inlocuit promisiunea de
dota.

In forma autentica

1. Nexum
Reprezenta un contract solemn ce se incheia in fata praetorului si care avea ca
obiect servicii
asumate de debitor fata de creditor. Acest contract imbraca forma unei declaratii
prestata in
fata praetorului prin care creditorul afirma ca munca debitorului ii este aservita
pentru o
perioada de timp. Fata de aceasta afirmatie, debitorul care era parat si prezent la
locul actului
tacea, tacere fata de care praetorul rostea "addico", ratificand asadar declaratia
si consfitind
aservirea ce facea obiectul declaratiei. Nexum era o aplicatie a lui in iure cessio.
Pentru debitor, nexum reprezenta o alternativa pozitiva, caci altfel era expusa
riscului vanzarii
sale ca sclav trans Tiberum. Pe de alta parte, nexum procura si creditorului
avantajul ca acesta
avea acces la o forta de munca robita de care avea nevoie mai ales in contextul
in care la
romani sclavia nu devenise baza productiei. Conditia juridica a lui nexus era
aceea de addictus
(cu o capacitate juridica speciala. In fapt era tratat ca sclav). Distinctie intre
addictus nexus si
addictus iudicatus: addictus nexus - cel care muncea pentru creditor in baza
acelei conventii,
iar addictus iudicatus- era cel condamnat pentru neplata datoriei si trimis in
inchisoarea
personala a creditorului.
Titus Livius a transmis numeroase informatii despre conditia juridica a nexilor si
despre aceasta

forma de aservire la Roma, care viza in special pe cei saraci, care erau obligati sa
recurga la
nexum si erau potentiali subiecti ai acestei forme de aservire. Plebea a reactionat
mai ales ca
tratamentul aplicat nexilor de catre romani era unul barbar. Insasi functia de
tribun al plebei a
fost creata in urma unei revolte a nexilor.
Titus Livius relateaza ca plebea a renunatat sa mai lupte impotriva nexilor, plebeii
acceptand ca
prefera sa fie sclavi la dusmani decat sclavi in propria lor cetate. In 326 i.e.n
romanii au dat
legea Poetelia Papiria prin care au interzis aservirea debitorilor insolvabili ceea ce
a dus la
desfiintarea lui nexum. Mai pot fi tinuti in lanturi doar delincventi pana la plata
sumei de bani.
Edictarea acestei legi a fost doar aparentul succes al debitorului pentru ca ea in
realitate s-a
intemeiat pe considerente economice si politice, astfel in perioada edicatarii
acestei legi
romanii isi incepusera deja razboaiele de cucerire, ceea ce a dus la un aflux sporit
de sclavi pe
pietele romane astfel ca nu mai era necesara aservirea propriilor cetateni. Pe de
alta parte,
romanii aveau interesul sa-si atraga plebea pentru ca aveau nevoie de sustinere
in eforturile
quiritare care urmau.

In forma scrisa

1. Contractul litteris - Dezvoltarea econoica i-a determinat pe romani sa creeze


un climat de
securitate in ceea ce priveste dovada actelor juridice. Proba cu martori s-a
dovedit de multe ori
a fi prejudiciabila pentru ca martorii puteau muri puteau uita sau puteau minti.
Romanii s-au
orientat catre o forma scrisa de dobandire a operatiunilor juridice. Contractul
litteris a aparut
in legatura cu obiceiul romanilor, codex accepti et expensi registru al sumelor
incasate. Avea
doua rubrici: accepta si expensa. Gaius ne relateaza ca mentiunile care se faceau
in acest
registru se numeau nominasi erau de 2 feluri. Existau registre care creau
obligatii: nomina
transcripticia si registre care consemnau datorii existente si care se numeau:
nomina arcaria.
Functiile contractului litteris erau reduse:
o De inlocuire a unui debitor prin altul: transcriptio a persona in personam
Schimbarea debitorului se realiza prin inscrierea a doua mentiuni in registrul de
incasari
si plati. De exemplu, Primus ii datora lui Secundus o anumita suma de bani.
Primus are un
debitor in persoana lui Tertius. Pentru a nu se face doua plati, P convine cu S ca T
sa
plateasca in locul lui. In acest scop, S mentioneaza in registrul lui la coloana platii
ca i-a

dat lui T o suma de bani desi nu-i daduse nimic, mentiune pe care T o confirma
prin
semnatura. In acelasi timp, S mentiona la coloana incasarii ca a primit acea suma
de bani
de la P desi in realitate nu primise nimic. Obligatia lui P fata de S se stinge in mod
fictiv
nascandu-se o noua obligatie in sarcina lui T si realizandu-se o novatie prin
schimbare de
debitor.
o De schimbarea a temeiului juridic al unei obligatii: transcriptio a re in
personam
In ceea ce priveste a doua functie, debitorul datora creditorului in baza unui
contract de
vanzare o suma de bani, iar partile doreau ca aceasta datorie sa devina litteris.
Aceasta
operatiune era in interesul creditorului ptr ca vanzarea era o operatie de bunacredinta
pe cand contractul litteris era de drept strict.
Creditorul trecea la coloana incasarii ca a primit de la debitor suma datorata de
acesta in
baza vanzarii desi nu primise nimic si in acelasi timp trecea la coloana platii ca a
dat
debitorului sau aceeasi suma.
Ambele functii se realizau prin inregistrari fictive.
Odata cu decaderea formalismului, a incetat si practica tinerii registrelor de
incasari si plati si a
disparut si contractul litteris. In Institutele lui Iustinian se face vorbire despre
obligatia litteris in
epoca postclasica.
Aceasta obligatie litteris nu se confunda cu obligatia rezultata din contractul
litteris pentru ca
cele doua au o fizionomie distincta, au un mod propriu de formare si au o functie
diferita.
Obligatia litteris explica ca pe timpul lui Iustinian cand se manifesta o tedinta de
generlizare a
formei scrisa, ori de cate ori se incheia o operatiune verbala, partile obisnuiau sa
consemneze
in scris acea operatiune. Aceste inscrisuri aveau doar functia de a constata
operatiunea juridica
ce avusese loc, aveau o functie probatorie. Inscrisul putea sa nu mentioneze
corect ceva in
legatura cu operatiunea, motiv pentru care se acorda posibilitatea debitorului sa
atace inscrisul
in termen de 2 ani de la incheierea obligatiei printr-o actiune: Querrela non
numeratae
pecuniae. Daca debitorul nu intenta actiunea in timp de 2 ani de la incheierea
actului, actul
devenea inatacabil, iar obligatia consemnata in acesta devenea literala, fiind o
obligatie de risc.

Contractele reale
Se incheiau prin conventie.
1. MUTUUM - Contractul prin care romanii realizau imprumutul de consumatiune
si care era

desemnat de romani prin: mutui datio, mutuum care provine din expresia ex
meo tuum fit.
Este contractul prin care debitorul se obliga sa restituie creditorului sau lucrul de
acelasi fel in
aceeasi cantitate si de aceeasi calitate cu cele primite in vederea consumatiunii.
Transmiterea
lucrului catre debitor se facea cu titlul de proprietate pentru ca actul
consumatiunii reprezinta
un act de dispozitie, iar drept de dispozitie are doar proprietarul. Creditorul care
transmitea
lucrul debitorului trebuia sa aiba calitatea de proproprietar. Lucrurile care se
consumau prin
intrebuintare faceau parte din categoria lucrurilor nec mancipii, iar proprietatea
asupra lor se
facea prin traditiune.
Caracterele lui mutuum:
o Contract unilateral, transmitatorul avand calitatea de creditor, iar primitorul
calitatea de
debitor.
o Contract de drept strict, fiind deosebit de celelalte contracte.
o Act de drept al gintilor
o Act cu caracter gratuit, debitorul nu platea mai mult decat primise
creditorului.
Mutuum genera o obligatie de drept strict si unilaterala in sarcina deb. care era
sanctionata prin
conditio in epoca legisactiunilor, iar in procedura formulara a fost sanctionata fie
prin actio certe
creditae pecuniae, daca era un imprumut banesc sau prin actio certe rei daca
imprumutul avusese
ca obiect un alt lucru decat bani.
S-a pus problema acceptarii lui mutuum de catre filius. Daca filius se imprumuta
fara stirea lui pater,
creditorul nu-l putea urmari pe pater familias pentru plata datoriei, iar filius nu
avea patrimoniu.
Creditorul, daca filius era insolvabil, trebuia sa astepte pana la moartea lui pater
cand filius il
mostenea si putea fi urmarit. Era o perspectiva incerta, caci exista posib. ca filius
sa moara inaintea
lui pater. In acest context, ccred. Erau reticenti sa acorde imprumuturi fiilor de
familie. La Roma,
Macedo un fiu de familie care era coplesit de datorii si urmarit de debitor si-a ucis
tatal pt a-l mosteni
mai devreme fapta care a indignat structurile conducatoare incat Senatul in timp
imp.Claudiu a dat
un senatusconsult senatusconsultul macedonian prin care s-a hot. ca fiul de
familie care nu poate
fi urmarit in timpul vietii lui pater nu poate fi urmarit nici dupa moartea acestuia.
2. FIDUCIA - Reprezenta un contract real care se forma prin transmiterea unui
lucru prin
intermediul mancipatiunii sau al lui in iure cessio, insotita de o conventie prin
care
dobanditorul acelui lucru promitea sa retransmita proprietatea aceui lucru celui
de la care l-a

primit. Fiducia a indeplinit mai mult functii ce au fost ulterior preluate de alte
contracte reale
pe masura aparitiei acestora. Asadar, a fost utilizata pentru constituirea unei
garantii reale,
functie numita de Gaius fiducia cum creditore, caz in care creditorul care era
dobanditorul
lucrului promitea debitorului sa ii retransmita prop. asupra acelui bun daca
debitorul isi va plati
datoria la scadenta. Aceasta functie a preluata ulterior de contractul de gaj.
Fiducia mai putea fi utilizata si cu functia de realizare a imprumutului de
folosinta, caz in care
cel care primea lcru promitea sa il restituie dupa ce il va fi folosit pana la un
anumit termen,
functia care a fost preluata de contractul de comodat.
Ultima functie: de pastrare a unui lucru, cel care primea lucrul promitand sa il
retransmita
celui de la care l-a primit la cererea acestuia din urma, functie ce a fost ulterior
preluata de
contractul de depozit.
Aceste ultime doua functii au fost denumite de Gaius fiducia cum amico.
Trebuie precizat ca in definitia fiduciei nu utilizam termenii de creditor si de
debitor pentru ca
in functie de aplicatia fiduciei, transmitatorul lucrului este fie debitor al unei
sume de bani si
creditor conditional al lucrului (fiducia cum creditore), fie creditor al lucrului
transmis.
Fiducia are inconveniente pentru transmitatorul lucrului, ce decurg din
imprejurarea ca,
intrucat aceasta conventie este grevata de mancipatiunea sau de in iure cessio,
transmitatorul
lucrului transmite insasi proprietatea asupra acelui lucru si nu are decat o actiune
personala
actio fiduciae impotriva dobanditorului bunului, motiv pentru are el se afla in
postura unui
simplu creditor chirografar. Astfel, el risca, daca dobanditorul lucrului este
insolvabil, sa nu mai
poata redobandi lucrul si nici macar contravaloarea acestuia.
3. GAJUL se forma prin transmiterea posesiunii unui lucru de catre debitor
creditorului sau prin
intermediul traditiunii, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul
promitea sa
retransmita posesiunea acelui lucru dupa plata datoriei de catre debitor. In texte
este denumit
pignus, de numire care s-a aplicat la origine si ipotecii. Dupa sec. al II-lea, acest
termen a
dobandit un sens mai restrans desemnand exclusiv gajul caci tot din aceeasi
perioada ipoteca a
inceput sa fie desemnata printr-o denumire de origine greaca.
Gajul a preluat functia de a constitui o garantie reala. Spre deosebire de fiducie,
prezinta mai
multe avantaje. In primul rand este o conventie grevata de traditiune, fiind
accesibila si
peregrinilor. In al doilea rand, bunul se transmite cu titlu de posesiune, situatie in
care

debitorul ramane proprietar al lucrului astfel ca dupa plata datoriei, el are


impotriva fostului
sau creditor atat dreptul de urmarire, cat si dreptul de preferinta. Nu mai suporta
concursul
creditorilor fostului sau creditor. Pana la plata datoriei insa, debitorul nu are
dreptul de a intra
in posesiunea bunului gajat, caci altfel era socotit a comite un delict furtum
possessionis. Pe
de alta parte, nici creditorul nu are dreptul sa foloseasca lucrul primit, caci si el
este socotiti a
comite un delict furtum usus. Creditorul fiind posesor asupra lucrului gajat are
mijloace
proprii de aparare fata de terti, caci pe durata in care lucrul se afla in posesia sa,
el se bcuura
de interdictele posesorii.
Partile puteau incheia si o conventie anticreza prin care puteau conveni ca
fructele produse
de lucrul gajat sa fie pastrate de creditor in contul dobanzilor. In lipsa acestei
conventii,
fructele lucrului gajat se cuveneau debitorului. Nu se pune semnul egalitatii intre
contractul
real de gaj si garantia reala de gaj pentru ca exista situatii in care contractul sa
fie valabil si
totusi garantia de gaj sa nu se formeze.
Intervine o astfel de situatie in cazul in care debitorul transmite cu titlu de gaj un
lcuru care nu
ii apartine aratand ca contractul de gaj este valabil caci el nu este conditionat de
trasmiterea
prop.asupra lucrului ci doar a posesiunii numai ca garantia reala nu ia nastere.
Alta situatie: debitorul garanteaza prin gaj o datorie inexista, caz in care desi
contractul de gaj
este valabil, garantia nu ia nastere din lipsa de obiect, iar in temeiul contractului
real de gaj
transmitatorul bunului poate cere creditorului restituirea posesiunii acestuia.
Gajul era sanctionat prin actio pigneraticia directa, actiune care se afla la
indemana debitorului
si prin intermediul careia acesta putea cere fie restituirea lucrului, fie
despagubiri. Daca proba
lucrul pierea din vina creditorului. Creditorul raspundea pentru un lucru pentru
culpa debis in
abstracto (culpa severa). Creditorul avea actio pigneraticia contraria prin care ii
putea cere
debitorului despagubiri pentru cheltuielile facute de el cu pastrarea lucrului gajat.
4. COMODATUL a preluat functia de realizare a imprumutului de folosinta.
Se forma prin transmiterea detentiunii prin intermediul traditiunii de catre o
persoana
comodant unei alte persoane comodatar in vederea folosintei, transmitere
insotita de o
conventie prin care comodatarul promitea sa restituie lucrul la termen. Pt ca
transmiterea
lucrului se face cu titlu de detentiune, comodatarul nu dispune de mijloace proprii
de aparare
fata de pretentiile unor terti privitoare la acest lucru. Ori de cate ori comodatarul
se confrunta

cu o astfel de pretentie, el va trebui sa apeleze la comodant ptr a-i oferi protectie


juridica.
La romani, comodatul putea avea ca obiect fie lucruri imobile, fie mobile, dar care
nu se
consumau prin intrebuintare. Prin exceptie, romanii au admis ca si unele bunuri
mobile
consumptibile puteau face obiect al comodatului. Ex. in cadrul monedelor rare pe
care
bancherii le luau cu imprumut de la particulari pentru a organiza cu acestea
expozitii
numismatice.
Caracterele comodatului:
o contract gratuit, in sensul ca cel care primea bunul nu avea de platit ceva
comodantului
pentru folosinta acelui lucru
o contract de buna-credinta, fiind interpretat de judecator prin prisma vointei
reale a
partilor
o contract sinalagmatic imperfect. Desi nastea obligatii in sarcina comodatarului ,
in
anumite imprejurari putea naste sarcini si pentru comodant. In cazul disparitiei
lucrului,
comodatarul raspundea atat pentru dol cat si pentru culpa, cat si pentru custodie
=>
raspundea sever. Gaius spunea ca prin faptul ca foloseste un lucru in mod gratuit,
el
realizeaza un profit, si de aceea vinovatia sa trebuie apreciata mai sever. Aceste
obligatii
ale comodatarului fata de comodant erau sanctionate prin actio comodati
directa, care
avea 2 formule:
o redactata in factum
o redactata in ius
Si comodantul putea avea obligatii fata de comodatar, sanctionate prin actio
comodati
contraria. Intrucat comodantul era tinut sa il despagubeasca pe comodatar
pentru cheltuielile
pe care acesta le-a facut cu conservarea lucrului(acte sau fapte intreprinse de
comodatar
pentru a salva substanta lucrului si care sunt in regula generala in sarcina
proprietarului).
5. DEPOZITUL a preluat functia de pastrare a unui lucru.
Presupunea transmiterea detentiunii unui lcuru prin traditiunede catre o persoana
deponent
unei alte persoane numita depozitar, transmitere insotita de o conventie prin
care
depozitarul promitea sa pastreze bunul si sa il transmita deponentului la cererea
acestuia, deci
oricand ar fi cerut deponentul. Depozitarul era un simplu detentor si nu dispunea
de mijloace
proprii de protectie fata de parti, trebuind deci sa apeleze la deponent.
Obiectul contractului de depozit: lucrurile mobile individual determinate.
Depozitarul nu avea

dreptul de a folosi lucrul caci era socotit a comite delictul furtum usus. Ca si
comodatul,
depozitul era un contract gratuit, depozitarul nefiind remunerat de deponent
pentru pastrarea
respectivului lucru. Obligatia depozitarului de a restitui lucrul oricand la cererea
deponentului
era sanctionata prin actio depoziti directa, care era o actiune civila, de bunacredinta si
totodata, infamanta pentru depozitar. Depozitarul nu raspundea pentru bun,
raspunderea sa
era apreciata mai putin sever. Ca si fiducia, depozitul era un contract
sinalagmatic imperfect
deoarece putea genera si obligatii ale deponentului fata de depozitar, care erau
sanctionate
prin actio depositi contraria., actiunea sancionata in timpul imp.Iustinian si care
era insotita si
de un drept de retentie care era recunoscut in fav.depozitarului. Depozitarul
putea cere
despagubiri de la deponent pentru cheltuielile facute cu pastrarea lucrului dar si
pentru
prejudiciul cauzat de lucrul preluat in depozit. Pana la momentul cand era
despagubit pentru
acesta, avea dreptul sa retina lucrul primit in depozit, putea refuza predarea
lucrului catre
deponent.
Din texte reiese ca in afara depozitului obisnuit, romanii mai cunosteau:
o Depozitul necesar/ mizerabil - reprezenta o forma de depozit ce se nastea in
impejurari
exceptionale, in care deponentul nu avea conditiile necesare pt a-si alege o
persoana de
incredere fiind constrans sa lase lucrul sau primului intalnit(ex. in caz de
cutremur, de
inundatii sau alte imprejurari catastrofale). Din aceasta pricina, depozitul necesar
era
sanctionat mai grav decat cel obisnuit caci in caz de refuz de restituire
deponentul era
obligat la plata dublului valorii lucrului primit in depozit.
o Depozitul sechestru - s-a configurat in raport de exigentele procedurii civile
romane. In
cazul unui proces in revendicare, partile litigante aveau posibilitatea de a conveni
sa lase
lucrul litigios spre pastrare in mainile unui tert care urma a remite lucrul in cauza
partii
care va castiga procesul.
Depozitul sechestru difera sub 3 aspecte de cel obisnuit.
i. Difera titlul cu care se transmitea lucrul catre deponent caci daca la depozitul
obinuit lucrul este remis depozitarului cu tilul de detentiune, in cazul depozitului
sechestru, depozitarul primeste bunul cu titlul de posesiune. Aceasta forma de
transmitere se justifica prin fapul ca era necesar sa se acorde depozitarului
sechestru mijloace proprii de aparare fata de pretentiile unor terti, caci fiind
posesor, depozitarul sechestru avea la indemana interdictele posesorii. Daca i sar
fi trasmis numai detentiunea lucrului, ar fi trebuit ca depozitarul sa ceara
protectie

de la proprietar, ori numai cu calitate de proprietar facea obiectul litigiului.


ii. difera obiectul depozitului: la depozitul obisnuit, obiectul: lucrurile mobile, la
depozitul sechestru, obiect: si lucrurile mobile si cele imobile
iii. momentul restituirii bunului si persoana catre care se restituia el.
Daca la depozitul obisnuit lucrul se restituia oricand la cererea deponentului, la
depozitul
sechestru, lucrul se restituia numai dupa incheierea procesului si numai partii
care
castiga acel proces care putea fi alta. Acest depzoit sechestru era sanctionat
printr-o
actiune speciala actio depositi sequestraria.
o Depozitul neregulat a aparut la sf.epocii clasice si consta in transmiterea unei
sume de
bani cu titlul de proprietate de catre deponent unui depozitar bancher, urmand ca
la
cererea deponentului, depozitarul bancher sa ii restituie acestuia suma de bani,
platindui
in plus si o dobanda. Aceasta forma de depozit a aparut in legatura cu
operatiunile
bancare caci particularii depuneau sumele de bani disponibile la bancheri cu titlul
de
proprietate, iar acesti bancheri dadeau cu imprumut aceste sume de bani unor
terti in
schimbul unor dobanzi mai mari decat cele pe care ei le plateau deponentilor.
Diferenta
dintre dobanzi reprezenta castigul bancherilor.
Reies din specificul acestei operatiuni mai mute deosebiri: depozitarul nu restituie
chiar
lucrul tipic, ci lucrul de aceeasi natura. Situatia e similara cu cea de la mutuum.
Depozitarul primeste lucrul cu titlul de proprietate pt ca el le dadea mai departe
unor
terti. Faptul ca romanii nu au imbracat aceasta operatiune in haina juridica a lui
mutuum
se explica prin functia economica a depozitului neregulat.
Daca s-ar fi considerat ca aceasta operatiune reprezinta un mutuum ar fi trebuit
sa se
tina cont de aptul ca mutuum reprezenta un contract de dr. strict si gratuit.
Deponentul
nu ar fi putut percepe dobanzi pentru lucrul dat in depozit decat printr-o
stipulatiune
speciala alaturata lui mutuum. Recurgandu-se la figura juridica a depozitului care
era un
contract de buna-credinta era posibil ca intelegerea privind dobanzile sa se
realizeze tot
printr-o conventie de buna-credinta astfel ca era satisfacut si imperativul
celeritatii
operatiunilor bancare.

10. Contractul de vanzare


mari, 12 mai 2015
08:26

Vanzarea este conventia de buna-credinta prin care o persoana vanzator se


obliga sa transmita
altei persoane cumparator posesiunea linistita asupra unui bun in schimul unei
cantitati de metal

numita pret.
Operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat la romani prin 3 forme:
Mancipatiune: Era forma originara de realizare a vanzarii constand intr-un act
solemn si in care
remiterea materiala a lucrului precum si plata efectiva a pretului reprezentau
conditii de
forma. In sistemul mancipatiunii nu era posibila nici transmiterea ulterioara a
lucrului si nici
plata ulterioara a pretului. Romanii au cautat un sistem prin care sa rupa
momentul vanzarii de
monentul formarii sale, motiv ptr care au recurs la dubla stipulatiune.
Dubla stipulatiune: Presupunea incheierea a doua stipulatiuni alaturate. In
acest fel,
executarea obligatiilor nascute din stipulatiuni avea loc dupa nasterea acestora
prin acte
distincte. Acest mecanism al celor 2 stipulatiuni a lasat urme si in ceea ce
priveste
terminologia. In dreptul clasic se utiliza un termen combinat pentru desemnarea
vanzarii
emptio-venditio= cumpararea-vanzarea si care sugerea ideea celor 2
stipulatiuni.
Contract consensual: Cunoscut inca din epoca lui Cicero, dovada in acest
sens fiind o lista pe
care acesta ne-o transmite si care cuprinde contractele de buna-credinta si
actiunile prin care
se sanctionau contractele consensuale, printre care figura si actio empti.
Originea vanzarii
consensuale din dreptul privat se regaseste in dreptul public. La sfarsitul
republicii, romanii
erau in plin proces de realizare a politicii lor expansioniste, realizata prin razboaie
de cucerire
care au avut drept rezult un aflux sporit de prizonieri de razboi , care erau
vanduti de pietele
Romei cu titlul de sclavi de catre questori. intrucat sclavii erau socotiti lucruri
mancipii,
vanzarea acestora catre populatie se petrecerea in conditii greoaie caci
exigentele
mancipatiunii impuneau vanzarea lor unul cate unul precum si respectarea
numeroaselor
cerinte de forma proprii mancipatiunii. Pentru ca se ajunsese la un impas, pentru
a accelera
aceasta operatiune pretorul a savarsit o reforma prin care s-a admis ca obligatiile
se pot naste
si din simpla conventie intervenita intre questor si cumparator. Acest sistem
clasificat a trecut
si in dreptul privat. Gaius in Institute arata ca vanzarea era acordul de vointa al
partilor cu
privire la obiect si la pret, afirmatie din care se deduce ca vanzarea are 3
elemente:
o Consimtamantul reprezinta manifestarea de vointa al unei parti in sensul dorit
de
cealalta parte. In regula generala, contractul era socotit valabil din momentul
realizarii

acordului de vointa. Exista si posibilitatea ca nasterea obligatiei sa fie


conditionata de
intrunirea anumitor forme, situatie in care vanzarea urma a se forma ulterior.
o Obiectul cuprindea toate elementele active ale unui patrimoniu(lucrurile
corporale si
cele incorporale si drepturile reale, de creanta, cu caracter universal). Puteau fi
vandute
lucrurile prezente, cat si cele viitoare emptio rei speratae, dupa cum se putea
vinde si
speranta ca se va obtine un anumit bun emptio spei.
o Pretul era cantitatea de metal care se transmitea vanzatorului cu titlul de
proprietate,
aspect care denota si un dezacord aparent intre prestatiile reciproce ale partilor
caci
vanzatorul transite cumparatorului doar posesiunea linistita asupra bunului pe
cand
cumparatorul transmite vanzatorului in proprietate pretul.
Pentru a fi valabi, pretul trebuia sa indeplineasca urmatorele cerinte cumulative:
In pecunia numerate
Verum (real): Daca ar fi fost fictiv sau simulat, nu ar mai fi fost vorba de o
vanzare,
ci de o donatie.
Certum (determinat sau determinabil), prin inserarea unor criterii care sa faca
posibila determinarea ulterioara.
Iustum (echitabil): Nu a fost propusa din capul loclui. In virtutea libertatii de a
contracta lucrurile puteau fi vandute cu orice pret. In epoca postclasica, in
vremea
lui Iustinian s-a considerat ca in cazul imobilelor, pretul trebuei sa reprezinte cel
putin jumatate din valoarea lucrului sub sanctiunea anularii vanzarii pentru
leziune
laesio enormis. Aceasta cerinta introdusa de Iustinian nu avut in vedere
intereselor vanzatorilor, ci a fost rezultatul unui calcul politic facut de Iustinian. El
se confrunta la acea vreme cu o sporire fara precedent a puterii marilor
proprietari
funciari care contestau autoritatea interna, sporire a puterii care se petrecea in
baza sporirii proprietatilor funciare ale acestora, sporire care se realiza inclusiv
din
cumpararea la preturi derizorii a lucruri detinute de micii proprietari. Prin
inserarea
acestei cerinte a echitatii, Iustinian a cautat sa obstaculeze acest proces de
crestere a putere economice numiti potentes.

Efectele contractului de vanzare - Obligatiile partilor rezultate


din contractul de
vanzare
Vanzatorul are patru obligatii:
Obligatia de a pastra bunul
Obligatia de a preda bunul
Obligatia de a garanta pentru evictiune
Obligatia de a garanta pentru vitii
Cumparatorul are o singura obligatie:
Obligatia de a plati pretul

Obligatia vanzatorului de a pastra bunul

Aceasta decurge din caracterul generator de obligatii al vanzarii romane.


Obligatia rezultata din
contractul de vanzare urma a se executa printr-un act ulterior, distinct de
contractul de vanzare, ceea
ce insemna ca intre momentul incheierii vanzarii si momentul executarii sale
trecea un interval de
timp. In acest interval de timp, vanzatorul era dator sa pastreze lucrul ca un
bonus vir, ceea ce
inseamna ca el raspundae pentru culpa levis in abstracto.
Daca in acest interval de timp se intampla ca lucrul sa piara, fara vina
vanzatorului, se punea
problema riscurilor. Problema riscurilor aparea doar daca obiect al vanzarii il
forma un bun individual
determinat.
Daca bunul se intampla sa piara in asemenea conditii, riscurile erau pentru
cumparator, potrivit
regulii res perit emptori ("lucrul piere pentru cumparator"). Sarcina riscului
asupra asupra
cumparatorului, acesta fiind tinut in continuare sa plateasca pretul convenit, desi
nu mai primeste
lucrul.
Suntem in prezenta unei alte exceptii de la consecventa romanilor, caci firesc ar
fi fost ca riscurile sa
fie in sarcina vanzatorului , deoarece el nu transmitea cumparatorului chiar
proprietatea asupra
lucrului, ci doar posesia asupra acestuia. In aceste conditii, el ar fi trebuit sa
raspunda potrivit
principiului res perit domino ("lucrul piere pentru proprietar"). Partile puteau evita
acest lucru daca
ele conveneau sa insereze in contract o conditie suspensiva.
Daca lucrul pierea mai inainte de indeplinirea conditiei, adica mai inainte de
nasterea obligatiei,
riscurile erau pentru vanzator.
La fel se intampla in situatia in care obiect al vanzarii erau lucrurile care se
cantaresc, numara sau
masoara
si
care,
practic,
se
individualizau
la
momentul
masurarii/cantaririi/numararii, moment in
care riscul se transfera de la vanzator la cumparator.

Obligatia vanzatorului de a preda bunul

Vanzatorul transmitea lucrul cu titlu de posesiune linistita, transmitere numita


vacuam possessionem
tradere.
Romanii au apelat la aceasta constructie pentru a evita toate consecintele care
decurgeau din
solemnitatile aferente acelor acte de drept civil care aveau ocazia de a transmite
proprietatea asupra
lucrurilor mancipii. Practic, ei au vrut sa eludeze caracterul solemn al tuturor
actelor legate de
mancipatiune si de proprietatea quiritara. La vanzarea consensuala era suficient
sa se transmita
posesiunea prin intermediul traditiunii care era felxibila si lipsita de forme
solemne.
Aceasta posesiune se numea linistita pentru ca nu era o posesiune obisnuita, ci
una care, in fapt,

implica toate atributele proprietatii. Practic, prin aceasta maniera de a transmite


lucrul, vanzatorul
transmitea prin mijloace indirecte chiar proprietatea, fara insa sa se admita in
mod formal acest
lucru. In acest context, jurisconsultul Paul arata ca vanzatorul avea obligatia de a
transmite
posesiunea, dar avea, in acelasi timp, si obligatia de a se abtine sa comita vreun
dol. Vanzatorul care
primeste de la cumparator pretul cu titlul de proprietar, dar nu ii transmite
acestuia proprietatea
asupra lucrului ce face obiectul contractului comite un dol.

Obligatia vanzatorului de a garanta pentru evictiune

Evictiunea reprezenta deposedarea pe cale juridica a cumparatorului de bunul


cumparat, de exemplu
atunci cand acesta cumparase de la un neproprietar.
In acest scop, au fost puse la indemana cumparatorului evins o serie de mijloace
juridice pentru ca
acesta sa se poata despagubi de la vanzator pentru prejudiciul suferit prin
evictiune. Aceste mijloace
juridice de angajare a raspunderii vanzatorului au diferit in raport de forma prin
care a fost realizata
operatiunea juridica a vanzarii.
La origine, cand vanzarea se realiza prin mancipatiune, obligatia de garantie
pentru evictiune
decurgea din insusi actul mancipatiunii, caci daca accipiens era evins, el avea la
indemana o actio
auctoritatis in baza careia el putea sa pretinda transmitatorului dublul pretului
platit, aceasta
obligare explicandu-se prin faptul ca aceasta actiune era data pe taram delictual.
In cea de-a doua parte a operatiunii juridice a vanzarii, in dubla stipulatiune,
pentru a se angrena
raspunderea in acest scop, se apela la o a treia stipulatiune, care se alatura celor
doua anterioare
(predare si plata). Daca obiect al vanzarii era res mancipii, aceasta stipulatiune
speciala pentru
evictiune se numea stipulatio duplae pentru ca, prin ea, vanzatorul promitea sa
plateasca
cumparatorului dublul pretului primit in cazul in care acesta ar fi fost evins.
Daca lucrul era nec mancipii, vanzatorul restituia doar pretul primit.
La vanzarea realizata prin intermediul constractului consensual, obligatia de
garantie pentru
evictiune nu reprezenta un efect firesc al acestui contract, ci mult timp a fost
necesar ca alaturi de
contractul consensual partile sa incheie si un act separat din care se asuma
obligatia de garantie
pentru evictiune, act care imbraca forma unei stipulatiuni speciale alaturate
contractului consensual.
Trebuie precizat, insa, ca incheierea acestei stipulatiuni nu era la latitudinea
partilor, caci ea era
obligatorie. Prin repetarea timp indelungat a acestei practici s-a ajuns, treptat, ca
ideea de garantie
pentru evictiune sa fie absorbita in fizionomia contractului consensual si astfel ea
a devenit o

obligatie subinteleasa, cumparatorul avand la indemana impotriva vanzatorului o


actio empti prin
care ii putea cere despagubiri pentru evictiunea suferita.

Obligatia vanzatorului de a garanta pentru vitii

Vitiile reprezinta defecte ale lucrului care ii afecteaza fie folosinta, fie valoarea.
Mijloacele juridice de
realizare a acestei obligatii trebuie raportate la diferitele forme de realizare a
vanzarii.
La vanzarea prin mancipatiune, obligatia de garantie pentru evictiune se
producea doar in situatia in
care obiect al vanzarii era un teren, si numai in doua situatii care aveau la baza
reaua-credinta a
transmitatorului:
Situatia cand mancipantul transmitea o suprafata mai mica decat cea pe care o
declarase
cumparatorului.
Ipoteza in care mancipantul declara ca terenul respectiv era liber de sarcini, iar
aceasta
declaratie se dovedea a fi fost nereala.
In alte cazuri decat cele doua, vanzatorul nu era obligat sa garanteze, ceea ce nu
excludea
posibilitatea ca paratile sa incheie alaturat o conventie speciala pentru vitii.
Mai tarziu, cand vanzarea s-a realizat prin intermediul dublei stipulatiuni,
obligatia de garantie pentru
vitii a format obiectul unei a patra stipulatiuni, alaturata primelor trei. Daca
stipulatiunea pentru vitii
era alaturata unei stipulatii duble pentru evictiune, atunci si in cazul aparitiei sau
descoperirii unor
vitii, vanzatorul avea obligatia de a-i intoarce cumparatorului dublul pretului
primit.
Cand vanzarea s-a realizat prin contractul consensual, problema garantiei pentru
vitii a fost
reglementata atat de catre dreptul civil, cat si de edilii curuli. Trebuie sa
distingem intre doua
regimuri, intre regimul dreptului civil in materia vitiilor si regimul introdus de edilii
curului care aveau
drept pricipala sarcina coordonarea operatiunilor care aveau loc in piete.
Potrivit dreptului civil, la vanzarea consensuala vanzatorul raspundea pentru vitii
in doar doua cazuri,
ambele intemeiate pe reaua-credinta a vanzatorului:
Cazul in care el nu declara viitile pe care le cunostea.
Cand vanzatorul facea declaratii false, atribuind lucrului calitati pe care acesta
nu le avea.
S-a constatat ca acest sistem al dreptului civil era nepractic, defectuos, si nu
putea fi aplicat in cazul
vanzarilor din targuri unde operatiunile presupuneau o anumita celeritate,
desfasurandu-se cu
rapiditate, motiv pentru care edilii curuli au dat doua edicte prin care au
reglementat problema
vitiilor in cazul vanzarilor realizate in targuri.
Un edict s-a numit de mancipiis vendundis ("Cu privire la vanzarea sclavilor"), iar
cel de-al doilea s-a
numit "de iumentis vendundis" ("Cu privire la vanzarea animalelor"). In aplicarea
acestor doua edicte,

edilii au creat doua actiuni speciale prin care era antrenata raspunderea
vanzatorului pentru vitii, si
anume o actiune de restituire, numita actio redhibituria si o actiune in reducere,
numita actio
cvantiminoris.
In baza actiunii redhibitoria, cand cumparatorul descoperea vitii ale lucrului
cumparat, el avea
dreptul sa desfiinteze contractul si sa solicite vanzatorului restituirea pretului pe
care cumparatorul la
platit. Bineinteles, si lucrul cu vitii era restituit vanzatorului.
In baza actiunii cvantiminoris, care era aplicabila acelui cumparator care dorea
totusi sa pastreze
lucrul chiar si cu defectele minore pe care le acesta le prezenta, cumparatorul
avea dreptul de a
solicita magistratului o reducere a pretului convenit pentru acel lucru, cerand in
instanta restituirea
diferentei dintre pretul platit de cumparator si cel pe care el l-ar fi platit daca ar fi
cunoscut vitiile
lucrului.
Acest sistem al edililor curuli, fiind extrem de practic, a fost ulterior generalizat si
aplicabil tuturor
vanzarilor, deci nu numai celor realizate in targuri. In dreptul postclasic, Iustinian
a decis ca
vanzatorul este obligat sa raspunda de drept pentru orice vitiu, indiferent unde sa realizat vanzarea.

Obligatia cumparatorului de a plati pretul

Cumparatorul nu putea fi constrans sa execute o asemenea obligatie decat dupa


remiterea lucrului,
vanzatorul avand impotriva lui, in acest sens, o actio venditi.
Daca cumparatorul nu platea sau nu platea la timp, incepeau sa curga dobanzile
care erau adaugate
pretului. De asemenea, daca vanzatorul dovedea ca el a oferit lucrul
cumparatorului, dar ca acest
cumparator nu l-a acceptat, cumparatorul era dator sa plateasca vanzatorului,
suplimentar,
despagubiri pentru tinerea la dispozitie a acelui lucru.

11. Contractul de locatiune


mari, 12 mai 2015
11:16

Acesta se defineste drept conventia prin care o parte se obliga sa procure


folosinta unui lucru sau
serviciile sale sau sa execute o anumita lucrare in schimbul unui pret pe care
celalta parte se obliga al
plati.
Din aceasta definitie rezulta ca locatiunea era de trei feluri:
Locatiunea unui lucru (Locatio rei)
Inchirierea de servicii (Locatio operandum)
Locatiunea pentru executarea unor lucrari (Locatio operis faciendi)
Partile contractante erau numite locator si, respectiv, conductor. Locator era cel
care avea initiativa
contractului. In cazul lui locatio rei, locator era proprietarul unei case pe care o
dadea cu chirie.

La locatio operandum, locator era omul liber care isi oferea serviciile unui patron.
Spunem om liber
pentru ca sclavul facea obiectul lui locatio rei.
La locatio operis faciendi, locator era proprietarul unui teren (care se numea si
client) si care
convenea cu un antreprenor ca acesta din urma sa ii construiasca o casa pe acel
teren.
Contractul de locatiune a fost sanctionat de romani, spre sfarsitul republicii, cele
doua actiuni prin
care sunt sanctionate obligatiile partilor, si anume actio locati si actio conducti
fiind cunoscute inca
din epoca lui Cicero.

Locatio rei
Avea trei elemente:
Consimtamantul
Obiectul
Acesta consta in inchirierea unor lucruri (casa, teren, serviciile unui sclav samd.)
Pretul
Desi prezinta elemente comune cu vanzarea, nu se suprapunea cu aceasta,
intrucat in
unele cazuri se admitea ca o parte din pretul locatiunii sa constea si intr-un alt
lucru. De
pilda, in cazul inchirierii unui teren se putea conveni ca o parte din pretul
locatiunii sa
constea in recolta.
In ceea ce priveste obligatiile partilor, locator avea obligatia de a remite efectiv
lucrul transmitandu-l
cu titlu de detentiune, prin intermediul traditiunii. El mai avea obligatia, in
calitate de proprietar al
lucrului, si de a le repara atunci cand acest lucru se impunea. Totodata, avea
doua obligatii pe care le
avea vanzatorul in contractul de vanzare: obligatia de a garanta pentru evictiune
si pentru vitii.
In ceea ce priveste aceasta garantie pentru evictiune trebuie precizat ca intrucat
conductor era un
simplu detentor, el nu avea mijloace proprii de aparare fata de pretentiile unui
tert, dar el avea,
anterior contractului de locatiune, o actio conducti prin care il putea constrange
pe locator sa il
despagubeasca in caz de evictiune, adica daca era, de exemplu, evacuat din casa
pe care o luase cu
chirie.
In orice imprejurari locator ramanea proprietar si avea toate drepturile
recunoscute unui proprietar
in legatura cu lucrul dat in locatiune. In consecinta, locator avea si dreptul de a
vinde lucrul dat cu
chirie, fara posibilitatea pentru conductor de a se opune.
Daca in contractul de vanzare nu se prevedea expres obligatia cumparatorului
lucrului de a respecta
contractul de locatiune, cumparatorul il putea evacua pe chirias. De regula, insa,
nu se proceda
astfel, cumparatorul respectand contractul de locatiune pe durata acestuia.
In ceea ce il priveste pe conductor, acesta avea obligatia de a plati pretul, de
a folosi lucrul ca un

bonus pater familias, precum si obligatia de a-l restitui la incetarea locatiunii.


Aceste obligatii erau
sanctionate prin actio locati.
In ipotezele in care lucrul, chiar fara vina lui locator, nu ajungea in stapanirea
efectiva a lui conductor,
locator nu mai putea reclama pretul. In aceasta materie, riscurile erau pentru
locator.
In ceea ce priveste stingerea lui locatio rei, trebuie distins dupa cum
locatiunea era cu termen sau
fara termen.
La locatiunea cu termen, contractul se stingea prin ajungerea la termen, cu
precizarea ca daca obiect
al locatiunii il reprezenta un teren, termenul locatiunii era unul de cinci ani.
Contractul de locatiune putea inceta si inainte, prin consensul partilor.
Exista si cazul de incetare a locatiunii cu titlu de sanctiune, daca conductor nu
platise pretul locatiunii
timp de doi ani.
La locatiunea fara termen, contractul putea inceta oricand, prin conventia
partilor.

Locatio operandum (Locatiunea de servicii)


Elementele acesteia sunt aceleasi ca la locatio rei, cu deosebirea ca obiectul
reprezinta serviciile
unui om liber.
Este insa de precizat ca numai munca fizica putea forma obiectul unui asemenea
contract, deoarece
in conceptie romana munca intelectuala era mai valoroasa si nu putea fi angajata
in temeiul
contractului de locatiune, dar putea fi angajata in temeiul contractului de
mandat.
In ceea ce priveste pretul locatio operandum, acesta nu trebuia sa fie si
iustum, cum era la vanzare,
caci cei bogati erau interesati sa obtina servicii la cele mai mici preturi.
Locator avea obligatia de a presta munca, iar conductor avea obligatia de a plati
pretul.
La origine, riscurile erau pentru locator, in sensul ca acesta nu avea dreptul de a
pretinde plata daca
el nu putuse a munci din cauza unor imprejurari exterioare lui, de pilda inundarea
minei, in cazul unui
miner. Mai tarziu, aceasta situatie s-a modificat, riscurile inversandu-se si trecand
asupra lui
conductor, dupa cum rezulta din Tripticele din Transilvania.

Locatio operis faciendi


Era un tip de locatiune ce se aplica unei varietati de situatii, pentru ca obiectul
acesteia putea consta
fie in construirea unei case, fie in efectuarea unui transport, inclusiv al unuia
maritim, fie in
confectionarea sau repararea de vesminte, fie chiar in educarea copiilor de catre
un pedagog.
Spre deosebire de primele doua forme ale locatiunii, in acest caz pretul serviciului
este platit de
locator, adica de cel care are initiativa contractului, iar pretul este datorat la data
terminarii si
receptionarii lucrarii contractate.

Referitor la aceasta forma de locatiune, la romani exista o regula interesanta,


aplicabila in cazul
transportului maritim, si cunoscuta drept Regula Insulei Rhodos. Aceasta
prevedea ca daca capitanul
unui vas maritim pe care se aflau marfurile mai multor negustori, in caz de
furtuna, pentru a salva
vasul, arunca peste bord marfuri apartinand doar unuia dintre negustori, paguba
suferita de acel
negustor urma a fi suportata de toti negustorii care aveau marfuri pe acel vas,
regula imprumutata
de romani de la greci, din dreptul elen.

11. Contractul de societate


mari, 12 mai 2015
11:36

Societatea se defineste drept conventia prin care doua sau mai multe persoane
se obliga sa puna in
comun anumite bunuri sau servicii, in scopul realizarii unui castig, ceea ce
inseamna ca de esenta
societatii este scopul lucrativ al acesteia, scopul profitabil, aspect care faciliteaza,
de altfel, si
distinctia dintre societas si collegia.
Din texte rezulta ca romanii cunosteau mai multe tipuri de societate:
1. Societas omnium bonorum (Societatea tuturor bunurilor)
Se nastea in situatia in care dezrobitii aceluiasi pater isi puneau in comun toate
bunurile lor
prezente, dar si viitoare.
2. Societas cvestus (Societate cu privire la venituri)
Se constituia, de regula, intre bancheri si negustori care isi puneau impreuna
castigurile.
3. Societas unius rei (Societate asupra unui singur lucru)
De exemplu, in situatia in care serviciile unui sclav erau puse in comun de mai
multe persoane.
4. Societas alicuius negotiationis (Societatea asupra unui singur fel de
afaceri)
Una dintre cele mai cunoscute aplicatii este societas publicanorum, adica
societatile de
publicani, care se constituiau atunci cand decurionii (membrii senatelor
municipale) se asociau
pentru a strange impreuna impozite.
Pentru incheierea valabila a contractului de societate era necesara dobandirea
cumulativa a mai
multor cerinte:
Trebuia sa existe o afectus societatis, adica sa existe intentia de a constitui o
societate, element
care, de altfel, faciliteaza deosebirea dintre societate si antiquum consortium,
adica acea
straveche stare de indiviziune in care se aflau membrii familiei, dupa decesul lui
pater familias,
asupra lui heredium.
Trebuia prestat un aport de catre societate, aport care putea consta in bani, in
alte lucruri
decat banii, in munca sau in servicii de orice fel.

Trebuia sa existe un interes comun. Potrivit acestei cerinte, fiecare societate

trebuia sa
participe atat la pierderile, cat si la castigurile societatii. Aceasta participare se
facea, de regula,
in virtutea intelegerii intervenita intre societari in acest sens, intelegere denumita
comunicatio
lucri et damni (intelegere cu privire la profit si la pierdere). Daca nu exista o atare
intelegere, se
prezuma ca beneficiul realizat de societate se impartea in mod egal intre asociati.
Daca nu
exista un asemenea interes comun, de pilda in situatia in care unul dintre
societari isi stipula
totalitatea castigului, societatea era nula, caci era considerata o societas leonina,
adica o
societate in care unul dintre societari avea partea leului.
Scopul licit al societatii.
Contractul de societate era un contract de buna-credinta si
sinalagmatic, iar efectele sale sunt
identice pentru toti societarii, adica genereaza obligatii identice pentru toti
semnatarii contractelor
de societate, data fiind identitatea lor de interese. Drept urmare, toate aceste
obligatii erau
sanctionate printr-o singura actiune, si anume actio pro socio, aflata la indemana
oricarui asociat,
avand specificul ca era o actiune cu caracter infamant, adica atragea infamia pe
capul societarului
condamnat in baza ei, considerandu-se ca incalcarea unor obligatii societare era
un lucru extrem de
grav pentru ca, astfel, societarul in cauza incalcase increderea care trebuia sa
domneasca in
rpaorturile dintre asociati, de unde rezula un al treilea caracter al contractului de
societate, si anume
faptul ca acesta era un contract intuitu personae.
O alta obligatie a societarilor era prezentarea aportului la care se angajasera,
sens in care ei
recurgeau la mancipatiune sau la [???].
De asemenea, societarii aveau obligatia de a administra cu buna-credinta
drepturile societatii. In
acelasi context, ei aveau obligatia de a se ingriji de afacerile societatii intocmai
ca si de cele proprii,
ceea ce inseamna ca societarii raspundeau pentru culpa levis in concreto.
O alta obligatie era aceea de a suporta pierderile inregistrate de societate, fie in
mod egal, fie in
raport de intelegere, conform cu ceea ce societarii au convenit.
Mai trebuie aratat ca la romani, de regula, societatea nu se bucura de
personalitate juridica, cum se
intampla in societatea contemporana, cu o singura exceptie, si anume cu
exceptia societatilor de
publicani, care erau investite cu personalitate juridica in considerarea scopului
acestor societati, care
era unul public. Drept urmare, neavand personalitate juridica, efectele
contractului de societate se
produceau numai intre parti, nu si fata de terti.

Stingerea societatii opera intr-o varietate de imprejurari. De pilda, aceasta se


stingea si prin
retragerea unuia dintre societari cu conditia ca aceasta retragere sa nu fie una
intempestiva, adica
una facuta cu rea-credinta. De pilda, in cazul unei societati asupra tuturor
bunurilor, unul dintre
asociati, stiind ca urma sa primeasca o mostenire, se retragea din societate
pentru ca mostenirea sa
nu intre in patrimoniul comun al societatii.
De asemenea, societatea se putea stinge prin conventia convenita intre societari,
ca urmare a
principiului simetriei.
Ea se mai stingea prin intentarea actiunii pro socio, impotriva unuia dintre
societari, prin moartea sau
prin pierderea unui societar sau, daca era o societate privind bunurile, ea se mai
stingea si prin
pierderea tuturor bunurilor unui societar.
In afara acestor cauze speciale care tineau oarecum de specificul societatii mai
existau si cauze
comune de stingerea a societatii, cum ar fi realizarea scopului pentru care a
fost creata o societate
sau prin ajungerea la termen daca aceasta fusese constituita pe termen
determinat, dupa cum
societatea se mai stingea si prin pierderea intregului activ al societatii, adica a
intregului patrimoniu
social.

12. Contractul de mandat


mari, 26 mai 2015
10:21

Acesta poate fi definit drept contractul prin care o persoana numita mandat
imputerniceste o alta
persoana numita mandatar sa realizeze un fapt sau sa incheie un act in interesul
mandantului si in
mod gratuit.
Asa cum rezulta din definitie, un prim element al acestui contract il reprezinta
obiectul, care poate
consta fie in administrarea generala a unui patrimoniu, omnium bonurum, fie intrun act specific care
putea sa fie ori un fapt material licit si moral, ori sa fie un act juridic pe care
mandatarul se obliga a-l
incheia in numele mandantului.
Un al doilea element se refera la faptul ca atat actul cat si faptul juridic trebuie
realizate in interesul
mandantului, cu exceptia mandatului in rem suam, prin care se realiza cesiunea
de creanta.
Un al treilea element al contractului de mandat il reprezinta gratuitatea, in sensul
ca mandatarul nu
este remunerat pentru activitatea sa, element care isi afla explicatia in faptul ca,
la origine, cei care
realizau/executau fapte sau acte pentru altii erau, de regula, sclavii sau dezrobitii
unui patron, cu
privire la care nu se putea pune problema remunerarii. De altfel, din acest
caracter gratuit reiese si
dreptul mandantului de a putea revoca oricand mandatul acordat.

Din texte rezulta ca, uneori, romanii au acceptat si ideea mandatului platit,
exceptie care se
fundamenteaza pe distinctia pe care romanii o faceau intre activitatea fizica si
munca intelectuala.
Intrucat romanii apreciau in mod deosebit munca intelectuala si pe cei care o
prestau, medici,
avocati, profesori, samd, ei nu admiteau ca aceasta activitate sa fie angajata sub
forma contractului
de locatiune, ci sub forma contractului de mandat, contract care, in aceste
imprejurari permitea
remunerarea celor care desfasurau asemenea activitati intelectuale. Cei care
exercitau munci fizice
isi angajau serviciile in baza contractului de locatiune si doar in ipoteza in care
cei care desfasurau
aceste munci acceptau sa nu fie platiti, doar atunci activitatile fizice puteau
forma obiect al
contractului de mandat. In ceea ce priveste efectele contractului de mandat
avem in vedere, in
principal, obligatiile mandatarului, care avea, in principal, obligatia de a executa
cu buna-credinta
mandatul si in conformitate cu instructiunile primite de la mandant, iar, in al
doilea rand, avea
obligatia de a da seama mandantului pentru activitatea desfasurata in aceasta
calitate.
Aceste obligatii erau sanctionate prin actio mandati directa, pe care mandantul o
avea impotriva
mandatarului, numai ca mandatul era un contract sinalagmatic liber, ceea ce
inseamna ca in anumite
imprejurari el putea genera obligatii si in sarcina mandantului, in special in
situatia in care
mandatarul realizase cu mijloace proprii cheltuieli pentru indeplinirea imputernicii
primite. In acest
caz, mandantul avea obligatia de a-l despagubi, iar, in acest sens, mandatarul
dispunea de o actiune
in sens contrar: actio mandati contraria, care avea ca obiect despagubirea sa.
Mandatul putea inceta in mai multe situatii care tineau cont de modul de
incheiere a contractului de
mandat. In primul rand, daca mandatul era cu termen, el inceta prin ajungerea la
termen, de regula
atunci cand se acorda un mandat general de administrare a unui patrimoniu.
Fiind un contract
consensual, el putea inceta prin conventia partilor, caci principiul simetriei opera
si in materia
contractelor consensuale, potrivit regulii mutus consensus, mutus disensus.
De asemenea, putea inceta in mod unilateral, prin vointa oricareia dintre parti.
Deci, fie prin revocare
din partea mandantului, fie prin renuntare din partea mandatarului.
Totodata, mandatul era un contract incheiat intuitu personae, iar, din aceasta
cauza, el inceta si prin
moartea uneia dintre parti, nefiind transmisibil catre urmasi.
Cel mai important caz de incetare era prin realizarea scopului pentru care fusese
incheiat.

Modele de subiecte

mari, 26 mai 2015


10:35

Subiecte din anul 2014:


113-114:
1. Clasificarea mostenitorilor din punct de vedere al acceptarii mostenirii. Formele
acceptarii
mostenirii.
2. Elementele accidentale ale contractelor
3. Modurile nevoluntare de stingere a obligatiilor
4. Transformarile si proba stipulatiunii
5. Depozitul necesar si depozitul sechestru
1. Forme de testament in dreptul vechi si clasic
2. Nulitatea stipulatiunii pentru altul si nulitatea promisiunii pentru altul
3. Plata si darea in plata
4. Nexum
5. Societatea
115-116:
1. Testamenti factio (activa si pasiva)
2. Clasificarea obligatiilor in functie de numarul participantilor la raporul juridic
obligational
3. Cazul fortuit. Forta majora. Dolul.
4. Caracterele ipotecii
5. Depozitul obisnuit
1. Conditiile acceptarii mostenirii
2. Consimtamantul ca element esential al contractelor
3. Iertarea de datorie
4. Stipulatiunea (definitie, functii, caractere)
5. Comodatul
117-118:
1. Succesiunea deferita contra testamentului
2. Sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale
3. Plata si darea in plata
4. Beneficiul de diviziune si beneficiul de discutiune
5. Fiducia
1. Efectele acceptarii mostenirii
2. Actiunile cu caracter alaturat
3. Culpa
4. Beneficiul de cesiune de actiuni
5. Obligatia vanzatorului de a pastra si preda lucrul
Alte subiecte:
1. Mostenirea pretoriana si reformele imperiale in materia succesiunilor
2. Clasificarea obligatiilor in functie de numarul participantilor la raportul juridic
3. Modurile nevoluntare de stingere a obligatiilor
4. Beneficiul de cesiune de actiuni
5. Conditiile de forma ale legatelor
6. Mora si custodia
7. Definitia, forma si elementele vanzarii (!)
8. Succesiunea ab intestat (legala)
9. Consimtamantul ca element esential al contractelor
10. Sponsio religioasa, ius iurandum si sponsio laica
11. Compensatiunea
12. Formarea si felurile ipotecii (!)
13. Mandatul
14. Depozitul (depozitul obisnuit si cele trei variatiuni)

15. Instituirea de mostenitori


16. Cesiunea de creanta (!)
17. Contractul literis
18. Fiducia (Contract real)
19. Instituirea si substituirea de mostenitori
20. Locatio rei si locatio operis faciendi (!)
21. Sanctiunea mostenirii (In cele doua regimuri - drept civil / paralela cu
actiunea in revendicare,
drept pretorian)
22. Fiducia si gajul (Garantii reale)
23. Mutuum (Imprumutul de consumatiune)
24. Conditii de forma ale legatelor (Felurile de legate, cum erau formulate, ce
efecte produceau)
25. Conditiile de fond si sanctiunea legatelor

// Daniel Stancescu 2014/2015