Originea cuvantului Ler in limba romana

Originea cuvantului Ler in limba romana

Mareste imaginea.
Un cuvant cu etimologia inca discutata in limba romana este ler, despre care sau formulat variate ipoteze, angajand mai mult domeniul imaginatiei decat al
documentarii lingvistice. Amintim ca Miron Costin, M. Gaster si Al. Cihac
considerau ca ler provine din slavul lel (= zeul Cupidon). Dimitrie Cantemir, Petru
Maior, Gh. Sincai, C. Saulescu, At. Marienescu, G. Missail, Gr. Toeilescu si A. D.
Xenopol deduceau cuvantul respectiv din Aurelian, iar I. G. Sbiera considera ca
ler reprezinta pe Lar al saturnaliilor romane ele la 23 decembrie. Ar. Densusianu
deriva pe ler din latinul liber = Jupiter Liber ("Jupiter Daruitorul"), iar B. P. Hasdeu
din Lar Dominus, si se intreba: "sa fie Aurelianus sau mai curand Valerianus ?, sa
fie el slavicul Lei - Cupidon (Chiac), ori si alt ceva" ? Gr. Cretu il deriva din "lerane Doamne, de maru, care ar reproduce sfarsitul din Tatal Nostru latinesc : Libera
nos (Domine) de malo", iar Bl. N. Voronca presupunea ca ler reprezinta pe larii,
patronii Romei. In 1901 bucovineanul preot-profesor Dimitrie Dan a reluat
problema originii cuvantului ler im limba romana si a publicat consideratiile sale
in "Noua revista romana" (vol. III, nr. 26, pp. 85-91), sustinand ca ler provine din
invocatia cultica, de origine ebraica, Halleluiah (Domine) ("laudati pe Domnul"),
trecut in limba ilatina : Alleluia si in slava Alilughiia, care avea sa fie primit in
limba romana, prin filiera slava, Aliluia, dupa secolul al X-lea .

In 1920, acad. Al. Rosetti a reluat ipoteza formulata de Dimitrie Dan si a

justificat-o lingvistic a fi cea mai indreptatita, aratand ca ler in limba romana
deriva din forma latina alleluia, cu rotacizarea lui -l- intervocalic, fenomen
fonetic petrecut in epoca daco-romana.

In limba romana cuvantul este pastrat sub doua forme pana astazi, in special in
Moldova, cum a fost consemnat si de Dimitrie Cantemir : Ler, Aler Domnul.
Rezulta ca forma ler nu este decat o prescurtare a formei aler. Cuvantul ler este
folosit cu precadere in colindele romanesti si il intalnim in stanga Dunarii, pe
toata aria daco-romana, dupa cum il intalnim si in onomastica in antroponimie :
Leru, Lerescu, precum si ii toponimie: Leresti (com. in jud. Muscel), iar de
aceasta comuna este legat si un joc de brau : lereasca.

Cuvantul alleluia, cum a aratat acad. Al. Rosetti, este intrebuintat in cantecele
religioase slave in mod identic ca in colindele noastre romanesti, in care il
intalnim pe ler si, fapt important, alleluia se intalneste, cu aceeasi intrebuintare,
si in Franta, ca in Ile, Vilaine, Normandia, Gasconia si in Bretania , aceste
constatari "fac legatura intre alleluia si ler". Trebuie admis, mentiona acad. Al.
Rosetti, ca pe teritorii diferite, autorii colindelor religioase au lucrat la fel,
introducand pe alleluia in productiile lor. Faptul este explicativ, dat fiind
continutul religios al colindelor si intrebuintarea acestui cuvant in psalmi si in
cantecele de inmormantare (prohod). Cu timpul, cuvantul ler, ajungand neinteles
in popor, a fost personificat si, de la Ler, Doamne, s-a ajuns la ler imparat.

Etimologia cuvantului ler formulata de Dimitrie Dan si acad. AL Rosetti este

considerata cea mai justificata lingvistic si ea a fost insusita in DEX : "Cuvant
care apare ca refren in colinde, carora le da un anumit colorit eufonic (Var. leroi,
leroloi, larul, lerului). Probabil lat. (Ha)llelu (iah, Domine)".

In ultimul timp au aparut doua articole in care se contesta documentarea

etimologica adusa de Dimitrie Dan si acad. Al. Rosetti, considerand ca "este
gresita". Primul articol este semnat de C. Rupa, Shakespeare si folclorul
romanesc, in "No Tracii" (an. XIX, nr. 183, ianuarie 1990, pp. 8-12), care propune
o alta explicatie. Autorul trimite la lumea celtilor si a influentei lor asupra getodacilor si pune cuvantul romanesc ler in legatura cu Lair, in alte ortografii Llyr,
zeul marii si al furtunii, protectorul navigatiei la celti. Stravechiul lair din saga
celtica, "devenit prin adaugarea unei dentale protetice laird, ce semnifica "domn,
stapan" si, nu la urma, "stapan suprem, zeu". In concluzie, autorul spune ca
refrenul colindelor noastre, lerui, ler, se traducea, foarte probabil, prin
"(Dumne)zeule, Doamne", "Doamne, Doamne" etc., fiind o invocatie careia
superstratul latin i-a subliniat sensul cu anafora "Doamne", rezultand "lerui, ler,
Doamne". "In acest context, explicatia lui Dimitrie Dan - preluata si de dictionare
este gresita. Ler nu provine din canonicul (Ha) llelu (iah Domine), ci invers,
locutia crestina s-a suprapus pe o invocatie balcanica precrestina: Hailerui,
Doamne, Hoja lero dolerije" (p. 11).

Se poate justifica noua ipoteza, in numele careia se contesta punctul de vedere

oficial admis in lingvistica romaneasca despre originea etimologica a cuvantului
ler ? Mai intai, intr-o limba, coincidentele lexicale nu justifica si etimologii
inrudite. DA (DictionarulAcademiei Romane), mentionat (p. 163), retine un
ungurism-germanism, ler, in Transilvania, cu sensul de "frigatoare, cuptorul de la
masina de gatit" care nu are nici o legatura cu cuvantul romanesc ler, decat o
simpla coincidenta, dupa cum o coincidenta este si intre romanescul ler si
personajul lui Shakespeare, Regele Lear, adus in discutie de C. Rupa, ca si cu
personajul mitic celtic Lair-Llyr. Nu poate fi infirmata cu aceasta ipoteza fictiva
documentarea lingvistica adusa de Dimitrie Dan si acad. Al. Rosetti.

Al doilea articol a aparut in "Revista de lingvistica si stiinta literara", nr. 4 (130),

iulie-august, 1990, revista Institutului de limba si literatura al Academiei de
Stiinte a R.S.S. Moldova, Chisinau. Autorul, Dr. Leonid Kuruci," se ocupa in Taina
cuvintelor si de cuvantul Lerui, ler (pp. 74-76), care afirma ca "Ler este o
reminiscenta din boliarin - formula de adresare permanenta stapanului casei,
preamarit ca boier". "Asadar, nu acceptam interpretarea folcloristilor romani,
dupa care Ler ar fi o reminiscenta a lui Aleluia" (D. Dan si acad. Al. Rosetti) (p.
76). Autorul crede ca ler este forma prescurtata a lui "boleren", cuvant
imprumutat din slava bulgara (sec. IX-XIII), si afirma : "Iata cum ne inchipuim noi
aceasta transformare treptata prin sincopare : boler in belerim-velerim, uneori si
volerom, voilerim veler Ier".

"Consideram ca aceasta sincopare in cazul lui ler s-a produs de mult, inca
inaintea folosirii cuvantului boier de munteni si moldoveni ca termen social, venit
odata cu organizarea statului si aparitia terminologiei legate de ierarhia clasiala
(= de clase sociale, n.n.)" (p. 75).

Termenul boier in limba romana este din bulgara - boljarinu, pl. boljare-,
mag. bojar, care nu a pastrat pe -l-. Ca sa fi putut avea loc "sincoparea" in limba
romana din boljarinu, cu pastrarea lui -l- inainte de folosirea insasi a cuvantului
in fonetismul limbii romane, este o supozitie in afara normelor lingvistice ale
unei limbi.

Fata de noile ipoteze expuse, se impune, inca o data, precizarea etimologiei

cuvantului ler in limba romana.

Ebraicul Halleluiah, folosit ca un refren de lauda in psalmi si in cantarile liturgice,

a fost transcris mai intai din ebraica in limba greaca : alliluia in Septuaginta, sec.
III a.Hr. Termenul respectiv este folosit si in Noul Testament : alliluia (Apoc. 19, 16). In traducerile latine - incepand cu Itala din sec. II, inlocuita cu traducerea lui
Ieronim din sec. IV, Vulgata, devenita normativa in Biserica latina - termenul a
fost transcris alleluia, care a ajuns si pe teritoriul fostei Dacii romane prin
raspandirea crestinismului in limba latina. In perioada daco-romana (sec. II-VI,
VII) are loc transformarea lui alleluia in aleruia, prescurtat alerui, aler, prin rotacizarea lui -l- intervocalic, ca in solem = soare, felem = fiere, molam = moara,
iar prin afereza lui a initial neaccentuat ajunge leruia, in forma prescurtata : lerui,
ler. Pentru afereza lui a initial neaccentuat, "fenomen caracteristic pentru
romana, in opozitie cu celelalte limbi romanice", mentionam ca justificare si alte
cuvinte de origine latina in limba romana din perioada daco-romana, ca : raie din
aranea, toamna din autumnus, boboteaza din apa-boteaza, prier din aprilis, etc.

De retinut si un alt aspect al cuvantului ler in limba romana. El se pastreaza pe

toata aria daco-romana din stanga Dunarii, pe cand in aromana, in dreapta
Dunarii, nu-l intalnim, dovada ca nu are nici o legatura de origine bulgara,
sustinuta de Dr. Leonid Kuruci. Este o proba certa ca populatia romanica din
stanga Dunarii, care foloseste cuvantul ler din epoca formatiei sale ca popor
roman si crestin, confirma adevarul afirmat de Vasile Parvan : "Romanismul si
crestinismul nostru sunt nascute si crescute in chip firesc : incet si trainic in
Dacia lui Traian, si nu sunt de abia mai tarziu "imigrate" din alte tinuturi".
Cuvantul ler ne dovedeste vechimea colindelor noastre religioase din epoca
daco-romana (sec. II-VI, VII), incepand din secolul al IV-lea.

Pr. ION IONESCU