Sunteți pe pagina 1din 104

Anca VÂLCEANU Constantin VÂRLAN

Eleonora SCHILLER

FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA
CROMATICII DENTARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
VÂLCEANU, ANCA
Fiziologia şi patologia cromaticii dentare / Anca
Vâlceanu, Constantin Vârlan, Eleonora Schiller. - Timişoara :
Orizonturi Universitare, 2006
Bibliogr.
ISBN (10) 973-638-291-5 ; ISBN (13) 978-973-638-291-8
I. Vârlan, Constantin
II. Schiller, Eleonora
616.314
Anca VÂLCEANU Constantin VÂRLAN
Eleonora SCHILLER

FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA
CROMATICII DENTARE

EDITURA ORIZONTURI UNIVERSITARE


TIMIŞOARA 2006
Dr. med. Anca VÂLCEANU
Medic primar, SSER, Filiala Timişoara
Conf. univ. dr. med. Constantin VÂRLAN
Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti
Şef lucr. dr. med, Eleonora SCHILLER
Universitatea de Medicină şi Farmacie "Victor Babeş" din Timişoara

Referent ştiinţific
Prof. univ. dr. Elisabeta BRATU – Universitatea de Medicină şi
Farmacie "Victor Babeş" din
Timişoara

Consilier editorial
Prof.dr.ing. Ştefan KILYENI

Tehnoredactare computerizată
Anca VÂLCEANU

Pregătire pentru tipar


Oana POP

Coperta
Anca VÂLCEANU
Dan NIŢU

© 2006 Editura ORIZONTURI UNIVERSITARE


Timişoara
PREFAŢĂ

Cu toată importanţa enormă pe care o are culoarea în reuşita unui tratament


dentar, medicii cunosc, în general, puţine lucruri despre natura culorii şi despre
fiziologia cromaticii dentare.
Discromiile dentare, indiferent de etiologia lor, reprezintă forţe segregative
care generează tensiuni vizuale şi aspecte inestetice la nivelul compoziţiei dentare
şi dento-labiale.
Deşi culoarea este o entitate de sine stătătoare, ea trebuie privită doar ca o
piesă dintr-un „puzzle” pentru a cărui construcţie sunt necesare o mulţime de alte
piese; cu alte cuvinte, culoarea reprezintă doar unul din parametrii estetici în funcţie
de care se apreciază aspectul estetic sau inestetic al unui surâs sau al unei restaurări.
Este la fel de adevărat însă, că o discordanţă de culoare poate avea un efect mult
mai mare în percepţia estetică de ansamblu, decât neconcordanţa oricărui alt
parametru.
Plecând de la premiza că, în medicină, în general, pentru a trata diferitele
afecţiuni ale unui organ, trebuie să cunoşti, înainte de toate, anatomia şi fiziologia
acestuia, am considerat că este de bun augur, ca în cadrul aceleaşi lucrări să cuprind
atât aspectele legate de culoare şi percepţia cromatică cât şi pe cele de fiziologia şi
patologia cromaticii dentare.

Anca Silvia Vâlceanu


CUPRINS

PREFAŢĂ ................................................................................................................5
CUPRINS .................................................................................................................7
1. LUMINA ŞI CULOAREA .................................................................................9
2. SPECIFICAŢIA CULORII, COLORIMETRIA ...........................................15
2.1. Sisteme de ordonare a culorilor ...................................................................15
2.2. Instrumente optice de măsura a culorii ........................................................19
3. REPRODUCEREA ŞI CLASIFICAREA CULORILOR ...................................21
4. PERCEPŢIA CROMATICĂ ...........................................................................27
4.1. Aparatul vizual uman ...................................................................................27
4.2. Caracteristicile percepţiei cromatice ...........................................................31
4.3. Factorii care influenţează percepţia cromatică ............................................32
4.4. Deficienţe în percepţia culorilor...................................................................33
4.5. Percepţia estetică a culorilor .......................................................................34
5. FIZIOLOGIA CROMATICII DENTARE .....................................................35
5.1. Structura ţesuturilor dure dentare .................................................................35
5.2. Caracteristicile cromatice ale structurilor dure dentare ...............................38
6. COLORIMETRIA ÎN MEDICINA DENTARĂ ..............................................47
6.1. Metoda clasică de analiză a culorii dinţilor..................................................47
6.2. Metode digitale de analiză a culorii dinţilor ................................................58
6.3. Analiza şi comunicarea culorii dinţilor .......................................................69
7. PATOLOGIA CROMATICII DENTARE ......................................................73
7.1. Etiologia şi diagnosticul discromiilor dentare .............................................73
7.1.1. Discromiile dentare intrinseci ...........................................................74
7.1.2. Discromiile dentare extrinseci ..........................................................86
7.1.3. Discromiile dentare mixte (internalizate)...........................................89
7.2. Indicaţii terapeutice în discromiile dentare .................................................96
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................109
Capitolul 1
LUMINA ŞI CULOAREA

Culoarea este o senzaţie psihofizică determinată de răspunsul organului vizual


la radiaţiile luminoase reflectate de pe suprafaţa obiectelor înconjurătoare.
Culoarea nu poate exista în absenţa luminii, după cum percepţia vizuală nu este
posibilă în întuneric; dacă reducem treptat lumina, culoarea dispare. Putem afirma
deci că, lumina determină culoarea; ea este cea care dă diferite gradaţii de valoare
culorii.
Lumina este o formă de energie; concret, ea este acea parte a spectrului de
radiaţii electromagnetice la care ochiul uman este sensibil.
Spectrul vizibil reprezintă doar un domeniu restrâns din spectrul electromagnetic
(tabel 1.); undele radio, razele X, radiaţiile ultraviolete şi cele infraroşii fac parte tot
din familia radiaţiilor electromagnetice, însă ele nu pot fi sesizate de sistemul vizual
uman.
Lumina este radiaţia electromagnetică a cărei lungime de undă variază între
360-780 nm1 (1nm = 10-9 m). Diferitele valori cuprinse între aceste limite corespund,
fiecare în parte, unei anumite culori spectrale2 (tabel 1.1.).
Tabel 1. Spectrul undelor electromagnetice
DENUMIRE LUNGIMEA DE UNDĂ (m)
Raze gamma 10-14 – 10-11
Raze X 10-11 – 10-8
Raze UV 10-8 – 5×10-7
Lumină 4×10-7 – 8×10-7
Raze infraroşii 10-8 – 10-4
Microunde 10-3 – 1
Unde radio >1

Lumina alcătuită din radiaţii de o singură lungime de undă, care este percepută
de ochi ca având o singură culoare, se numeşte monocromatică.
10 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Lumina alcătuită din radiaţii de diferite lungimi de undă se numeşte compusă.


Lumina compusă, care conţine toate radiaţiile spectrului vizibil (toate culorile
spectrale), corespunzând luminii naturale de la mijlocul zilei, poartă numele de
lumină albă.
Lumina din compoziţia căreia lipsesc parţial sau total, radiaţiile infraroşii
(„calorice”) poartă numele de lumină rece; ea se obţine prin fenomene de excitare
speciale purtând denumirea generală de luminescenţă.
Calitatea luminii care provine de la orice sursă luminoasă depinde de puterea
relativă de emisie a sursei pentru fiecare lungime de undă a spectrului vizibil1; această
lumină va avea deci o anumită culoare care corespunde unui anumit interval de
lungimi de undă din spectrul vizibil.
Până în prezent, nu s-a putut obţine o sursă luminoasă artificială capabilă să
emită o cantitate egală din fiecare radiaţie a spectrului vizibil, astfel încât, lumina
rezultată să fie perfect albă3. Din această cauză, culoarea unui obiect poate să difere,
uneori semnificativ, atunci când este iluminat artificial, faţă de culoarea percepută
la lumina naturală a zilei.
Lumina care cade pe suprafaţa unui obiect poate fi reflectată, refractată, absor-
bită, dispersată şi /sau transmisă.
Obiectele sunt vizibile datorită faptului că ele reflectă lumina; reflexia luminii
poate fi regulată sau difuză, în funcţie caracteristicile suprafeţei reflectante. Suprafe-
ţele netede determină o reflexie regulată (fig. 1.1.A), ceea ce le conferă aspectul de
suprafeţe lucioase, în timp ce suprafeţele rugoase produc o reflexie difuză sau remisie
(fig. 1.1.B), ceea ce face ca ele să apară mate1,2.

Fig. 1.1.A Suprafeţele netede determină o reflexie regulată


Cap. 1. Lumina şi culoarea 11

Fig. 1.1.B Suprafeţele rugoase determină o reflexie difuză.


Senzaţia de culoare este determinată de totalitatea radiaţiilor luminoase
reflectate de pe obiectele înconjurătoare şi procesate la nivelul scoarţei cerebrale;
reflexia angulară a luminii de pe suprafaţa unui obiect creează senzaţia de strălucire.
Un obiect care reflectă toate radiaţiile luminoase va fi perceput de culoare
alb-argintie, după cum unul care absoarbe toate radiaţiile spectrului vizibil va genera
senzaţia de negru.
Dacă un material absoarbe un anumit procent din toate lungimile de undă,
senzaţia vizuală va fi de gri.
În majoritatea cazurilor, o parte din radiaţiile incidente sunt absorbite de
materie, iar o altă parte sunt reflectate: un obiect roşu reflectă radiaţiile cu lungimi
de undă corespunzătoare culorii roşii (650-800nm) şi absoarbe toate celelalte
lungimi de undă a radiaţiilor din spectrul vizibil3.
Acea parte din lumina incidentă care nu este reflectată pătrunde în profunzimea
materialului; din aceasta, o parte va fi transmisă prin material, iar alta va fi absorbită
de moleculele acestuia. Raportul dintre radiaţiile reflectate, cele transmise şi cele
absorbite depinde de structura şi caracteristicile materialului.
În cazul materialelor transparente cea mai mare parte a luminii incidente este
transmisă prin acestea, ceea ce face posibilă identificarea imaginilor situate de
cealaltă parte a obiectului sau a mediului respectiv. Gradul de transparenţă al unui
material scade o dată cu cantitatea de lumină absorbită şi dispersată de moleculele
materialului respectiv1.
Când un fascicul de lumină întâlneşte o suprafaţă care separă două medii
diferite, o parte a luminii incidente este reflectată şi o parte este refractată, trecând
12 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

în celălalt mediu. Cu cât indicii de refracţie a două suprafeţe au valori mai apropiate,
cu atât vor fi mai asemănătoare caracteristicile optice ale materialelor respective
(indicele de refracţie al unui material reprezintă raportul dintre viteza luminii în vid
şi viteza de propagare a luminii în materialul respectiv1).
La trecerea printr-o prismă optică, un fascicul luminos este de două ori refractat
(fenomen denumit dispersia luminii), o dată la intrarea în prismă şi a doua oară la
ieşirea din prismă; acest fenomen a fost descoperit în urmă cu aproximativ 300 de
ani de Isaac Newton. La ieşirea din prismă lumina albă este descompusă, formându-se
astfel, spectrul luminos (fig. 1.2.).

Fig. 1.2. Dispersia luminii


Spectrul luminos este format din 7 culori spectrale (culorile curcubeului),
corespunzând formulei mnemotehnice ROGVAIV (roşu, oranj, galben, verde, albastru,
indigo, violet; fiecare dintre aceste culori spectrale corespunde unui anumit interval
de lungimi de undă (tabel 1.2.). Privind acest spectru, ceea ce se observă este pe de-
o parte, absenţa domeniului de culoare purpuriu (lacuna purpurie), iar pe de altă
parte, faptul că prin suprapunerea celor două capete ale scalei de culori, se formează
(prin amestec aditiv) culoarea purpurie. În acest fel, şirul liniar de culori se închide
într-un cerc de culori, sau roata culorilor2.
Distribuţia spectrală a luminii naturale, deşi variază de la o oră la alta şi de la
o zonă geografică la alta, în esenţă, este similară cu cea emisă de un corp negru
încălzit la diferite temperaturi1; cu alte cuvinte, fiecărei radiaţii cu o anumită lungime
de undă şi de o anumită culoare îi corespunde o anumită temperatură, numită
Cap. 1. Lumina şi culoarea 13

temperatura corelată culorii (aceasta se exprimă de obicei în grade K). Luminii


naturale din zilele senine îi corespunde o temperatură corelată culorii de 5500-6500 K.
Cu cât temperatura corelată culorii este mai ridicată, cu atât este mai apropiată de
albastru şi cu cât este mai joasă, cu atât este mai apropiată de roşu4.
Tabel 1.2. Lungimile de undă ale culorilor
CULOARE LUNGIMEA DE UNDĂ (nm)
Roşu 650 – 800
Portocaliu 590 – 649
Galben 550 – 580
Verde 490 – 539
Albastru 460 – 489
Indigo 440 – 459
Violet 390 – 439

Ca urmare a incidenţei luminii pe suprafaţa unui corp, acesta poate prezenta


următoarele proprietăţi optice: luminesceţă, strălucire, iridiscenţă, transparenţă,
transluciditate, opacitate, opalescenţă şi culoare.
Luminescenţa defineşte proprietatea materiei de a emite energie luminoasă
în timpul iluminării (fluorescenţă) sau după iluminare (fosforescenţă)5.
Strălucirea este definită ca o reflexie angulară selectivă implicând lumina
reflectată de o suprafaţă netedă. Strălucirea este responsabilă de gradul de vizibilitate
a obiectelor reflectate pe o suprafaţă1.
Iridiscenţa (sau efectul de curcubeu) este un termen care defineşte modificarea
culorii suprafeţelor în funcţie de poziţia privitorului sau de direcţia luminii incidente;
un exemplu bun de iridiscenţă este efectul optic (cromatic) produs de o peliculă
subţire de ulei pe suprafaţa asfaltului5.
Transparenţa este proprietatea materiei de a transmite lumina aproape în
totalitate (absorbţie minimă), fasciculele de lumină rămânând paralele.
Transluciditatea este proprietatea materialelor de a transmite parţial şi difuz
lumina incidentă5.
Opacitatea este proprietatea materiei de a bloca transmisia luminii, datorită
absorbţiei puternice a fasciculului luminos şi a reflexiei minime5.
Opalescenţa este aspectul tulbure, lăptos caracteristic mediilor puternic
dispersive, datorat fenomenului de împrăştiere a luminii5.
14 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Culoarea este senzaţia produsă de totalitatea radiaţiilor luminoase de anumite


frecvenţe. Aceasta permite ochiului să deosebească două părţi vecine, omogene şi
egal iluminate ale unui obiect, privite simultan; dacă cele două porţiuni nu apar
distincte, ele au aceeaşi culoare2.
Orice culoare poate fi definită prin trei parametrii: nuanţă, saturaţie şi lumino-
zitate (vezi şi „Sisteme de ordonare a culorilor”). Nuanţa culorii este determinată
de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice şi reprezintă familia din care face
parte culoarea (cele 7 nuanţe spectrale: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi
violet). Saturaţia culorii sau puritatea culorii (numită şi croma) este determinată
de raportul cantitativ dintre culoarea spectrală şi culoarea albă. Culorile spectrale,
fiind culori pure, prezintă o saturaţie maximă. Prin adăugarea unor cantităţi diferite
de alb la culorile spectrale se obţin diferite tonuri de culori nesaturate.
Luminozitatea sau valoarea culorii este o proprietate acromatică, determinată
de doi factori:
ƒ energia radiantă a corpului emiţător, ori energia reflectată sau transmisă de un
corp luminos;
ƒ sensibilitatea organului vizual pentru diferite lungimi de undă a spectrului
luminos – sensibilitate spectrală (maximă pentru verde).
Luminozitatea culorilor se măsoară pe o scală de la alb la negru, unde albul
reprezintă gradul maxim de luminozitate, iar negrul gradul minim.
Capitolul 2
SPECIFICITATEA CULORII, COLORIMETRIA

Pentru a putea fi reprodusă sau comunicată, orice culoare trebuie să poată fi


definită clar şi măsurată cu precizie. În acest scop, avem la îndemână, în principal,
două metode: sistemele de ordonare al culorilor şi colorimetria.

2.1. Sistemele de ordonare a culorilor

Sistemele de ordonare a culorilor se bazează pe o serie de eşantioane aranjate


sistematic în conformitate cu cele trei caracteristici principale ale culorii (nuanţă,
saturaţie şi luminozitate). Aceste sisteme reprezintă o redare a universului cromatic
într-un spaţiu tridimensional, ce poate fi considerat un limbaj universal al culorii.
Deşi, de-a lungul secolului XX au fost elaborate mai multe sisteme de ordonare a
culorilor, care şi-au găsit aplicabilitatea în învăţământ sau în industria vopselelor,
nici unul dintre acestea nu a fost unanim acceptat.
Un sistem modern de ordonare al culorilor ar trebui să întrunească următoarele
caracteristici1:
ƒ să ofere criterii clare de evaluare a culorilor, în funcţie de cei trei parametri
(nuanţă, saturaţie şi luminozitate);
ƒ să permită o reproducere fidelă a specimenelor de culoare;
ƒ să fie durabil, uşor manevrabil şi portabil;
ƒ să fie standardizat în aşa fel încât să fie disponibil în diferite mărimi şi aplicabil
pe materiale multiple.
ˆ Sistemul Munsell
În 1905 Albert H. Munsell a creat un sistem de ordonare al culorilor care îi
poartă numele. Principiul de bază al a cestui sistem constă în egalitatea intervalelor
dintre specimenele (mostrele) alăturate, pentru fiecare dintre cele 3 caracteristici
(coordonate) ale culorii: nuanţă, saturaţie şi luminozitate.
Nuanţa Musenll este atributul acordat fiecărei mostre de culoare după care
aceasta este percepută ca fiind una din culorile: roşu/red (R), galben/yellou (Y),
16 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

verde/ green (G), albastru/ blue (B), violet/purple(P) sau ca amestec, în diferite
proporţii, a două culori primare (pigmenţi). Sistemul Munsell cuprinde 5 nuanţe
principale plasate la intervale egale de-a lungul circumferinţei cercului: 5R, 5Y, 5G,
5B, 5P. Fiecare interval de culoare este divizat în câte 10 nuanţe intermediare; în
total 100 de subdiviziuni (fig.2.1.A).
Luminozitatea Munsell reprezentată în figura 2.1.B. pe axa centrală, exprimă
percepţia vizuală a cantităţii de lumină reflectată de o mostră de culoare (fracţiunea
de lumină reflectată din lumina incidentă). Reflexia este maximă pentru albul pur şi
are valoarea 10 şi minimă pentru negrul pur, care are valoarea luminozităţii 0.

Fig. 2.1.A Reprezentarea nuanţelor în sistemul Munsell.

Fig. 2.1.B Spaţiul de culoare Munsell


Cap. 2. Specificaţia culorii, colorimetria 17

Culorile neutre alb, negru şi diferitele tonuri de gri care se găsesc între aceste
două extreme nu prezintă atributul nuanţei.
Saturaţia Munsell este o caracteristică prin care se descrie percepţia vizuală a
unei mostre de culoare raportată la poziţia ei faţă de culoarea acromatică cu aceeaşi
luminozitate. Saturaţia se măsoară pe o scală de la 0 la 10; valoarea 0 corespunde
culorii acromatice, iar valoarea 10, nivelului maxim de saturaţie, nivel care depinde
de nuanţă.
Cu cât valoarea saturaţiei este mai apropiată de 0 cu atât culoarea este slabă
sau puţin saturată; cu cât valoarea saturaţiei este mai apropiată de 10, cu atât culoarea
respectivă este mai tare sau mai puternică.
ˆ Sistemul CIE
În cadrul sistemului CIE, elaborat în 1931 de „Commission Internationale de
l'Eclairage”, orice culoare poate fi specificată printr-o triadă de numere (X,Y,Z) care
exprimă cantităţile de roşu, verde şi respectiv, albastru (culorile primare recepţionate
de cele trei tipuri de celule cu conuri) necesare pentru a obţine culoarea respectivă
în condiţii de iluminare standard şi utilizând un colorimetru standard. Aceste trei
numere au fost numite valori „tristimulus” şi corespund domeniilor spectrale respec-
tive; valorile „tristimulus” care caracterizează percepţia cromatică sunt redate în
figura 2.2. O deficienţă a sistemului CIE este faptul că acest model de specificare a
culorii nu ia în considerare parametrul „luminozitate”.
ˆ Sistemul CIELAB
În 1976, prin corelarea celor două sisteme de ordonare a culorilor (CIE şi
Munsell) a luat naştere sistemul CIE L*a*b* sau CIELAB.
Spaţiul de culoare al sistemului CIELAB prezintă o scară a luminozităţii
(L* cu valori cuprinse între 0 şi 100) şi 2 axe opuse care corespund nuanţelor de la
roşu la verde (a*) şi, respectiv, de la galbel la albastru (b*). În figura 2.3. se poate
observa că reprezentarea tridimensională a sistemului CIELAB este similară cu cea
a sistemului Munsell, în ambele cazuri, scara luminozităţii (de la alb la negru) fiind
localizată în centrul spaţiului de culoare. Axa C*ab este o scală deschisă cu originea
în zero care include toate culorile neutre, iar unghiul hab, numit „unghi de nuanţă”
poate avea valorile cuprinse între 0 şi 360 grade. Culorile sunt aranjate după secvenţele
culorilor curcubeului.
Sistemul CIELAB oferă în plus posibilitatea evaluării diferenţelor care există
între două culori apropiate, sub aspectul tuturor parametrilor (nuanţă, saturaţie,
luminozitate).
18 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 2.2. Cele trei funcţii care caracterizează valorile tristimulus ale percepţiei
cromatice, conform CIE 1931 (linia plină) şi CIE 1964 (linia întreruptă)

Fig. 2.3. Reprezentarea tridimensională a spaţiului de culoare CIELAB


Cap. 2. Specificaţia culorii, colorimetria 19

2.2. Instrumente optice de măsurare a culorii

Măsurarea culorii, sau colorimetria, se bazează pe definirea cu precizie a celor


trei componente care intervin în percepţia cromatică: sursa de lumină, obiectul
investigat şi aparatul vizual uman sau instrumentele de măsurare a culorii.
Există patru tipuri de instrumente de măsură a culorii: colorimetre, spectrora-
diometre, spectrofotometre şi camere digitale.
Colorimetrul măsoară culoarea în funcţie de valorile tristimulus, fiind indicat
pentru determinarea calităţii culorii şi a luminozităţii acesteia la nivelul suprafeţelor.
Colorimetrul nu poate fi utilizat la cuantificarea metamerismului.
Spectroradiometrul este utilizat mai ales pentru aplicaţii care vizează reprodu-
cerea culorilor; el poate măsura culoarea atât la nivelul suprafeţelor reflectante cât
şi a celor autoiluminante. Acest fapt este important, în special, pentru reproducerea
încrucişată a culorilor media (pentru a potrivi o imagine expusă pe un monitor cu
cea listată).
Spectrofotometrul măsoară culoarea de suprafaţă a corpurilor prin calcularea
diferenţei dintre lumina reflectată de acestea şi cea reflectată de un corp alb de
referinţă. Este utilizat în mod special la controlul compoziţiei şi al calităţii culorii,
putând evalua în acelaşi timp şi metamerismul.
Camera digitală reprezintă, la ora actuală, o modalitate tot mai frecvent
utilizată pentru măsurarea culorilor. Spre deosebire de celelalte dispozitive care
măsurau practic culoarea unor zone limitate (puncte) de pe suprafaţa unui obiect,
camerele digitale prezintă avantajul că măsoară caracteristicile de culoare ale întregului
obiect din punct de vedere al imaginii globale.
Capitolul 3
REPRODUCEREA ŞI CLASIFICAREA
CULORILOR

Reproducerea culorilor se realizează prin sisteme de combinare a culorilor


care au la bază mecanisme similare celor implicate în percepţia cromatică (modele
tridimensionale).
Dacă artiştii (pictori) pentru a obţine o anumită culoare se bazează aproape
exclusiv pe simţul lor cromatic, reproducerea culorilor în industrie se realizează
prin măsurarea energiei reflectate sau transmise de obiectul a cărui culoare trebuie
reprodusă.
Culorile se pot obţine prin amestec aditiv sau prin amestec substractiv.
Amestecul aditiv a trei culori, roşu, indigo şi verde poate fi realizat proiectând
pe un ecran lumina provenită de la trei aparate de proiecţie prevăzute cu filtrele
corespunzătoare.
Amestecul substractiv al aceloraşi trei culori (roşu, indigo şi verde) se poate
realiza aşezând în calea luminii albe unul, sau mai multe filtre colorate; acestea vor
„extrage” radiaţiile de anumite lungimi de undă, lumina transmisă fiind un amestec
al radiaţiilor neabsorbite.
Amestecul aditiv este specific pentru mecanismele de percepţie a culorilor
provenite de la diferite surse ce emit radiaţii luminoase (televizoare, monitoare), în
timp ce amestecul substractiv este caracteristic pigmenţilor (amestecul culorilor în
pictură este substractiv). În funcţie de modalitatea de obţinere a culorii şi natura
amestecului, culorile se pot împărţi în:
ƒ culori primare aditive - roşu, verde, albastru – corespunzând emisiilor de
radiaţii luminoase cu lungimile de undă corespunzătoare;
ƒ culori primare substractive - turcoaz, violet, galben – corespunzând absorbţiei
câte uneia dintre culorile primare aditive.
Monitoarele computerelor sau televizoarele generează culoare prin emisia de
radiaţii luminoase; aceste radiaţii, care sunt amestecuri de roşu/red (R), verde/green
(V/G) şi albastru/blue (A/B) - modelul coloristic RGB -, stimulează cele trei tipuri
22 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

de fotopigmenţi din celulele cu conuri de la nivelul retinei. Teoretic, dacă cele trei
lungimi de undă sunt amestecate, poate rezulta lumina albă (fig. 3.1); din această
cauză, aceste culori au fost denumite culori primare aditive3.

Fig. 3.1. Combinarea radiaţiilor luminoase monocromatice roşu (R),


verde (G) şi albastru (B) generează lumina albă (amestec aditiv)
În cazul imaginilor imprimate sau a fotografiilor, vizualizarea culorilor se
datorează fenomenelor de absorbţie şi reflexie ale luminii la nivelul suprafeţelor,
după cum, percepţia cromatică în cazul diapozitivelor sau a foliilor transparente se
datorează fenomenelor de absorbţie şi transmisie ale luminii. În ambele situaţii,
reproducerea culorilor are la bază absorbţia luminii de către lacuri, cerneluri sau
vopsele; anumite lungimi de undă din radiaţia luminoasă sunt absorbite, respectiv,
transmise, iar celelalte sunt reflectate, determinând senzaţia de culoare (modelul
coloristic CMY). Atunci când culoarea roşie este absorbită, iar cea verde şi albastră
sunt reflectate sau transmise, vom percepe culoarea turcoaz/cyan (T/C); absorbţia
culorii verzi şi reflexia sau transmisia culorilor roşu şi albastru generează culoarea
violet/magenta (V/M), în timp ce absorbţia culorii albastre şi transmisia sau reflexia
celorlalte două (verde şi roşu) determină perceperea culorii galbene/yellow (G/Y).
Atunci când se percepe culoarea albă, înseamnă că absorbţia luminii (substracţia)
a fost 0, toate lungimile de undă fiind transmise sau reflectate integral; din acest
motiv, aceste culori (turcoaz, violet şi galben) au fost denumite culori primare
substractive3. Din contră, prin absorbţia integrală şi simultană a acestor trei culori
(transmisie sau reflexie 0) culoarea pe care o percepem este negru.
Cap. 3. Reproducerea şi clasificare culorilor 23

Culorile primare se pot defini ca un grup de trei culori, dintre care nici una
nu poate fi obţinută prin amestecarea celorlalte două şi care amestecate în proporţii
convenabile pot da orice altă culoare2. Un caz particular al culorilor primare este
grupul culorilor fundamentale, alese convenţional pentru obţinerea oricărei culori
prin amestec aditiv; în fizică aceste trei culori fundamentale sunt roşu (R), având
lungimea de undă λ = 7000 Ǻ, galben (G), de fapt un verde-gălbui cu λ = 5461 Ǻ şi
albastru (A), un albastru-indigo cu λ = 4358 Ǻ 5.
Amestecul radiaţiilor luminoase monocromatice este diferit de cel al pigmenţilor
de culoare primari; în primul caz este vorba despre emisie de lumină, pe când în cel
de-al doilea, de lumină absorbită, respectiv, reflectată.
Pigmenţii de culoare primari sunt aceia care nu pot fi obţinuţi prin amestecarea
altor culori; ei sunt foarte asemănători cu culorile primare substractive, fiind numiţi
în mod convenţional roşu, galben şi albastru (în loc de violet, galben şi turcoaz).
Ca şi în cazul culorilor primare substractive, aceste culori sunt percepute atunci
când una din cele trei lungimi de undă corespunzătoare culorilor RGB este absorbită;
roşul se percepe când este absorbit verde, galben, când este absorbit albastru, şi
albastru este perceput când este absorbit roşu.
Prin combinarea a doi pigmenţi primari se obţine o culoare secundară; dacă
se combină roşu cu galben se obţine portocaliu, galben cu albastru generează verde,
iar roşu cu albastru, violet (fig. 3.2). Aceste trei culori (portocaliu, verde şi violet)
sunt denumite culori secundare.

R G P

G A Vd

A R Vt

Fig. 3.2. Prin combinarea pigmenţilor de culori primare (roşu, galben şi albastru)
se obţin culorile secundare portocaliu, verde şi violet (amestec substractiv)
24 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Interrelaţia care există între culorile primare şi cele secundare poate fi foarte
bine demonstrată cu ajutorul roţii culorilor (fig. 3.3); o particularitate a acestui sistem
de aranjare a culorilor este faptul că o culoare primară este întotdeauna opusă unei
culori secundare. Cele două culori opuse, poartă numele de culori complementare;
perechile de culori complementare sunt: roşu – verde, galben – violet şi albastru –
portocaliu.

R
P
Vt
G
A
Vd

Fig. 3.3. Interrelaţia dintre culorile primare şi secundare


Dacă culorile complementare sunt aşezate una lângă alta (fig. 3.4.) efectul optic
va fi de intensificare reciprocă (culorile par mai strălucitoare).

R G A

Vd Vt P

Fig. 3.4. Culorile complementare aşezate una lângă alta se intensifică reciproc
Cap. 3. Reproducerea şi clasificare culorilor 25

Dacă o culoare primară se amestecă cu culoarea secundară complementară,


efectul este de anulare a ambelor culori, rezultând gri; culoarea gri absoarbe, reflectă
şi transmite toate lungimile de undă în proporţii egale (fig. 3.5).

R Vd Gri

G Vt Gri

A P Gri

Fig. 3.5. Amestecul a două culori complementare duce


la anularea ambelor culori, cu formarea nuanţei gri
Culorile acromatice sunt: alb, negru şi gri (amestec de alb şi negru); cu ajutorul
lor se poate modifica gradul de saturaţie al culorilor, respectiv luminozitatea acestora.
Capitolul 4
PERCEPŢIA CROMATICĂ

4.1. Aparatul vizual uman


Văzul este simţul formelor şi al culorilor.
Receptorul periferic al văzului este ochiul.
În principiu, ochiul constituie un sistem optic centrat, compus din trei medii
transparente:
ƒ umoarea apoasă (cu indice de refracţie n = 1,336), separată de mediul înconjurător
(aer) prin corneea transparentă;
ƒ cristalinul (cu n = 1,406), este o lentilă asimetric biconvexă, având o structură
stratificată şi curbură variabilă datorită acţiunii muşchilor ciliari. În faţa lui se
află irisul, care joacă rolul unei diafragme a cărei deschidere variabilă (pupila)
reglează fluxul luminos ce pătrunde în ochi.
ƒ umoarea vitroasă (cu n = 1,338), umple spaţiul dintre cristalin şi retină.
Lumina reflectată de pe suprafeţele corpurilor înconjurătoare sau emisă de
diferite surse de lumină pătrunde în ochi prin cornee, străbate umoarea apoasă, apoi
cristalinul, după care trecând prin umoarea sticloasă generează la nivelul retinei
imaginea reală şi răsturnată a obiectelor exterioare (luminoase sau luminate).
Retina, cea mai importantă parte funcţională a ochiului, este o membrană
nervoasă cu arhitectură complexă alcătuită din două tipuri de celule nervoase foto-
sensibile: celule cu conuri şi celule cu bastonaşe. Acestea sunt formate dintr-o parte
externă (cili modificaţi) care conţin saci transversali cu substanţe fotosensibile (foto-
pigmenţi) proiectate în stratul extern pigmentar şi o parte internă care vine în contact
cu celulele bipolare. Acestea transmit impulsul nervos celulelor ganglionare ai căror
axoni alcătuiesc nervul optic (fig. 4.1).
Numărul celulelor cu conuri este mai mic decât a celor cu bastonaşe, însă
aproximativ în centrul polului posterior al globului ocular, în zona numită foveea
centralis (fig. 4.2), retina este formată numai din celule cu conuri. Aceasta este zona în
care acuitatea vizuală este maximă. Conurile din această regiune, spre deosebire de rest,
fac sinapsă cu o singură celulă bipolară şi ganglionară, căreia îi corespunde o singură
fibră din nervul optic, ceea ce favorizează o analiză centrală a imaginii de mare fineţe.
28 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 4.1. Structura retinei

Fig. 4.2. Fund de ochi cu indicarea zonei de acuitate vizuală maximă


În afara maculei există un amestec de conuri şi bastonaşe, iar la periferia retinei
predomină celulele cu bastonaşe.
Retina unui ochi conţine 120 de milioane de bastonaşe şi 6 milioane de conuri.
Fiecare nerv optic este format din aproximativ un milion de fibre, ceea ce indică o
convergenţă de ordinul 315/1 6. În porţiunile periferice ale retinei, conurile şi
bastonaşele converg deseori spre aceeaşi celulă ganglionară.
Bastonaşele posedă un prag de excitabilitate redus, ceea ce le conferă sensibili-
tate la întuneric (de fapt la lumină foarte redusă); ele asigură vederea scotopică sau
nocturnă în care putem distinge doar forma şi conturul obiectelor.
Conurile au un prag de excitabilitate crescut şi sunt, ca atare, sensibile la
lumină puternică; ele asigură vederea fotopică sau diurnă, caracterizată prin imagini
colorate, cu contururi clare.
Cap. 4. Percepţia cromatică 29

Pe lângă vederea diurnă şi cea nocturnă, aparatul vizual al omului posedă


abilitatea de a vedea şi în lumină crepusculară, aşa numita vedere mezopică în care
imaginile sunt difuze iar culorile sunt mult estompate; aceasta datorită faptului că
celulele cu conuri sunt doar iniţial stimulate, iar cele cu bastonaşe încă mai acţionează.
ˆ Răspunsul retinian
Senzaţia de culoare este o senzaţie subiectivă care ia naştere ca urmare a
acţiunii stimulatoare a radiaţiilor electromagnetice din spectrul vizibil asupra pigmen-
ţilor vizuali din fotoreceptorii aflaţi în retină. Celulele cu conuri şi bastonaşe conţin
fotopigmenţi asemănători, care sub acţiunea luminii reacţionează chimic, transformând
stimulul luminos în impuls nervos. Interpretarea impulsului nervos drept culoare se
realizează la nivelul creierului.
Retina este responsabilă pentru senzaţia de lumină, de culoare şi de formă.
Senzitivitatea spectrală a sistemului vizual uman se datorează fotopigmenţilor
din celulele cu conuri; acestea sunt responsabile pentru vederea color.
Cercetările fizico-psihice, biochimice, psihologice şi mai recent, prin tehnici
moleculare au demonstrat faptul că celulele cu bastonaşe nu asigură nici o informaţie
despre culoare1, deşi au o sensibilitate mai mare decât conurile în regiunea albastru-
violet5. În plus, celulele cu bastonaşe sunt cele care înregistrează variaţiile de lumi-
nozitate.
Distribuţia neuniformă la nivelul retinei a celor două tipuri de fotoreceptori
prezintă uşoare variaţii de la un individ la altul, ceea ce explică diferenţele de percepţie
cromatică între diferitele persoane examinate3.
Teoria lui Young şi Helmholtz, larg acceptată şi astăzi, susţine că percepţia
cromatică se datorează stimulării în proporţii variabile a 3 fotopigmenţi având spectre
de absorbţie diferite: unul cu maximul de absorbţie în roşu, altul – în verde şi celălalt
– în albastru1,5,6. Aceşti pigmenţi sunt conţinuţi în 3 clase diferite de celule cu conuri,
câte una pentru fiecare pigment în parte.
Conform acestei teorii sensibilitatea fiecărei clase de celule cu conuri este
influenţată de lungimea de undă a luminii1,5, după cum urmează:
ƒ celule cu conuri de tip S au sensibilitate maximă pentru radiaţiile electromagnetice
cu lungime de undă scurtă de 420 nm;
ƒ celule cu conuri de tip M care prezintă o sensibilitate maximă faţă de radiaţiile
electromagnetice cu lungime de undă de 530nm (verzi);
ƒ celule cu conuri de tip L, cu sensibilitate maximă pentru unde lungi de 560nm.
Într-adevăr, studiindu-se sensibilitatea spectrală a pigmenţilor (spectru de
absorbţie) s-a constatat că există 3 tipuri de celule cu conuri; acestea prezintă excita-
30 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

bilitate maximă la lungimi de undă cuprinse între 440 - 450 nm, 525 – 545 nm şi
565-575 nm. Aceste lungimi de undă coincid cu receptivitatea maximă a retinei,
prima fiind în zona albastru-indigo a spectrului, a doua în cea verde-galben, iar a
treia în cea roşu-portocaliu6 (fig. 4.3).

Fig. 4.3. Sensibilitatea spectrală a celor 3 tipuri de celule cu conuri (L, M şi S)


Faptul că mixturile adiţionale de culoare şi trecerea de la o culoare la alta se
face în mod continuu, se datorează prezenţei la nivelul retinei a celor 3 tipuri diferite
de celule cu conuri.
Studiile asupra proceselor vizuale au evidenţiat faptul că semnalele celulelor
cu conuri se combină la nivelul celulelor ganglionare retiniene generând un canal
luminos şi 2 canale opuse care răspund la semnale roşu-verde şi galben-albastru1.
ˆ Răspunsul cortical
Semnalele retiniene părăsesc retina şi parcurg nervul optic de la ochi la creier.
Fibrele de la cei doi ochi se întâlnesc şi se intersectează la nivelul unei structuri
anatomice numită chiasma optică. Semnalele din partea stânga a câmpului vizual a
celor doi ochi, se proiectează pe hemisfera dreaptă a creierului, iar cele din partea
dreaptă, pe hemisfera stângă.
Fibrele ganglionului retinian se termină la nivelul nucleului geniculat lateral,
unde au loc o serie de procese, după care fibrele lungi, numite şi radiaţii optice, duc
semnalele într-o arie a cortexului cerebral, numită cortex vizual7. La acest nivel
mesajele sunt decodate şi interpretate în mod conştient.
Combinarea semnalelor luminoase receptate de celulele cu conuri şi procesarea
acestora la nivelul cortexului, oferă omului un sistem performant de percepţie a
culorii.
Cap. 4. Percepţia cromatică 31

Natura complexă a percepţiei cromatice demonstrează faptul că este imposibil


să relatăm culoarea aproximativă chiar a unui petic aflat pe un fundal, fără să speci-
ficăm culorile înconjurătoare şi starea de adaptabilitate a ochiului1.
Cu toată importanţa pe care o are culoarea în viaţa de zi cu zi, ea reprezintă
doar unul din parametrii care caracterizează suprafeţele înconjurătoare; luciul şi
textura sunt elemente care completează aspectul acestora.

4.2. Caracteristicile percepţiei cromatice


ˆ Diferenţierea culorilor
Datorită existenţei celor 3 tipuri de fotopigmenţi, sistemul vizual uman are o
capacitate remarcabilă în deosebirea diferitelor lungimi de undă. Cu toate acestea,
fiecare clasă de celule luată separat e insuficientă pentru a asigura percepţia tuturor
culorilor spectrale, deoarece cantitatea celor 3 răspunsuri este diferită pentru fiecare
lungime de undă monocromatică.
Capacitatea aparatului vizual uman de a diferenţia culorile a fost demonstrată
experimental, după cum urmează: în faţa unui observator s-a poziţionat un ecran
împărţit în două suprafeţe perfect egale, care au fost iluminate simultan cu radiaţii
de aceeaşi lungime de undă şi de aceeaşi intensitate. Observatorului i s-a cerut apoi
să ajusteze lungimea de undă în una dintre jumătăţi, până în momentul obţinerii unei
diferenţe perceptibile între cele doua jumătăţi. S-a constatat că, diferenţa de lungime
de undă necesară să producă cea mai mică diferenţă de percepţie cromatică, variază
în funcţie de lungimea de undă a luminii şi este de aproximativ 5 nm în cazul lungi-
milor de undă foarte scurte sau lungi şi mai puţin de 1 nm la lungimi de undă de
aproximativ 470 nm sau 575 nm8.
ˆ Constanţa şi contrastul culorii
Unul dintre marile mistere ale percepţiei culorii îl reprezintă faptul că aceasta
este constantă. Cu alte cuvinte, culoarea obiectelor înconjurătoare rămâne aproximativ
constantă, chiar dacă privitorul se deplasează dintr-o zonă luminoasă în alta mai
întunecoasă, sau de la o lumină colorată la alta.
Fenomenul de constanţă a culorii este o componentă importantă a fiziologiei
percepţiei cromatice care permite omului să recunoască diferitele obiecte după
culoarea lor. De exemplu, intensitatea luminii reflectate de un obiect negru aflat în
exterior pe o zi însorită, poate fi identică cu intensitatea luminii reflectate de un
obiect alb într-o cameră întunecoasă, dar, obiectele respective apar negru şi, respectiv
alb, în ambele condiţii de iluminare.
32 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

In ceea ce priveşte diferenţa dintre adaptarea cromatică şi constanţa culorii,


unii cercetători susţin ca aceste fenomene sunt total distincte9. Adaptarea cromatică,
pentru a se produce necesită câteva secunde, în timp ce, constanţa culorii tinde să se
realizeze imediat. Mai mult, adaptarea poate apare la stimuli simpli, în timp ce
constanţa funcţionează cel mai bine la imagini complexe în care sunt mai multe
suprafeţe diferite în cadrul ansamblului1.
Numeroase cercetări efectuate pe tema constanţei culorii se referă la faptul
că, percepţia cromatică este influenţată de mediul ambiant. În esenţă, trei factori
ambientali influenţează percepţia cromatică3:
ƒ nuanţa mediului înconjurător – culoarea obiectului examinat tinde să vireze spre
nuanţa complementară mediului;
ƒ luminozitatea mediului înconjurător – culoarea pare mai deschisă într-un mediu
cu luminozitate redusă şi invers;
ƒ nivelul de saturaţie a mediului – culoarea va pare mai intensă într-un mediu
ambiant cu grad redus de saturaţie.
Aceste fenomene, denumite efecte de contrast3, se datorează naturii tridimen-
sionale a culorii şi se poate explica prin existenţa celor trei tipuri de celule cu conuri
(L, M, şi S) de la nivelul retinei ochiului uman. Efectele de contrast pot acţiona
simultan (atunci când privim în acelaşi timp două culori diferite), sau succesiv (atunci
când privim culori contrastante care se succed rapid una alteia3).
Din cauza efectelor de contrast cromatic (de nuanţă) un petec galben, aplicat
pe un fond verde, va apare mai roşietic decât dacă ar fi fost suprapus peste un fond
roşu; acelaşi petec galben suprapus peste un fond de culoare neagră pare mai deschis
decât dacă este suprapus peste un fond gri, după cum, galbenul pare mai intens dacă
este suprapus peste un fond de culoare este mai puţin saturată1,3.

4.3. Factorii care influenţează percepţia cromatică

ˆ Sursa de lumină
Calitatea sursei de lumină şi în special intensitatea şi compoziţia radiaţiei
luminoase influenţează percepţia cromatică, ştiut fiind faptul că acuitatea vizuală
creşte o dată cu deschiderea pupilei. Un diametru pupilar suficient de mare, care să
permită o percepţie corectă a culorii necesită o iluminare a cărei intensitate să aibă
valori cuprinse între 1600-2000 lux7.
Cea mai importantă sursă de lumină este soarele. Lumina naturală din zilele
senine este de fapt lumina solară reflectată înapoi spre cer.
Cap. 4. Percepţia cromatică 33

Distribuţia spectrală a luminii solare este diferită pe parcursul unei zile: dimi-
neaţa şi seara predomină radiaţiile cu lungimi de undă lungi (roşii şi portocalii), în
timp ce radiaţiile cu lungimi de undă scurte (verzi şi albastre) sunt dispersate în
atmosferă; acea-sta va avea ca rezultat o percepţie cromatică uşor denaturată, cu o
tentă uşor roşietică4.
Surselor de lumină artificiale au fost standardizate de către Commission
Internationale de l'Eclairage (CIE) în funcţie de efectul lor asupra percepţiei culorii.
Există 4 clase de lumină standard1,3(A,B,C,D), la care se adaugă sursele de lumină
fluorescente (F):
ƒ clasa A – filament tungsten, temperatură corelată culorii de 2856ºK;
ƒ clasa B – filament tungsten, filtru lichid, temperatură corelată culorii de 4874ºK;
ƒ clasa C – filament tungsten, filtru lichid, temperatură corelată culorii de 6774ºK;
ƒ clasa D – surse luminoase notate convenţional D50 şi D 65, care asigură o
iluminare similară cu lumina naturală, având o temperatură corelată culorii de
5000ºK, respectiv 6500ºK.
Pentru o percepţie cromatică de fineţe cea mai indicată sursă de lumină este
D50 şi D65 care au o temperatură corelată culorii similară cu cea a luminii naturale
de la ora prânzului, din zilele senine1.
ˆ Obiectul vizualizat
În condiţii de iluminare similare, pe lângă efectele de contrast deja amintite,
percepţia cromatică mai poate fi influenţată de mărimea obiectului, de forma, de
poziţia sa şi de proprietăţile de suprafaţă ale acestuia.
În anumite limite, percepţia caracteristicilor cromatice ale obiectelor înconju-
rătoare este direct proporţională cu mărimea acestora şi cu distanţa de la care sunt
analizate. Culoarea suprafeţelor plane şi netede este mai corect percepută decât în
cazul suprafeţelor neregulate şi rugoase.

4.4. Deficienţe în perceperea culorilor

În condiţii fiziologice percepţia cromatică prezintă o anumită variabilitate de la o


persoană la alta. Sensibilitatea percepţiei cromatice este influenţată de o serie de factori
cum ar fi oboseala, vârsta, obiceiurile alimentare şi administrarea unor medicamente3.
Starea de oboseală a ochilor determină o diminuare a capacităţii de diferenţiere
a culorilor mai ales în ceea ce priveşte nuanţa şi gradul de saturaţie al acestora; culorile
sunt mai şterse, mai estompate.
34 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Acuitatea percepţiei cromatice scade o dată cu înaintarea în vârstă, astfel că


persoanele peste 50 de ani prezintă dificultăţi de diferenţiere între alb şi galben, iar
cele peste 60 de ani, între albastru şi violet.
Alimentaţia bogată în acizi graşi saturaţi poate induce o degenerescenţă
maculară care are drept consecinţă diminuarea percepţiei vizuale; acelaşi efect îl
poate avea şi consumul exagerat de cafea şi alcool.
Medicamentele de tipul anticoncepţionalelor sau a celor administrate în cazul
tulburărilor funcţiei erectile afectează percepţia cromatică, determinând dificultăţi în
diferenţierea culorilor (roşu şi verde sau galben şi albastru, respectiv albastru şi verde).
Există o serie de aspecte patologice în ceea ce priveşte percepţia culorilor.
Astfel, unii oameni manifestă o capacitate redusă în diferenţierea culorii roşii şi verzi,
ei fiind catalogaţi ca suferind de daltonism6. Daltonismul este o deficienţă ereditară
de percepţie cromatică, recesiv dominantă, datorată modificării genetice a cromo-
zomului X. Aceasta semnifică faptul că unele femei sunt purtătoare, iar bărbaţii
moştenesc această deficienţă de culoare. Aproximativ 8% din populaţia de sex
masculin suferă de daltonism, boala fiind foarte rar întâlnită la femei8. Defici-
enţele în perceperea culorilor pot fi şi consecinţa unor injurii sau a unor boli.
Depistarea deficienţelor de percepţie cromatică se poate face cu ajutorul unor
teste vizuale, sau cu ajutorul anomaloscopului.

4.5. Percepţia estetică a culorii

Percepţia estetică a culorii este un proces analitic complex care presupune mai
mult decât simpla percepţie vizuală (a privi şi a vedea, pur şi simplu). Orice culoare
comunică o emoţie (plăcută sau neplăcută), generând o anumită dispoziţie sufletească10.
O suprafaţă acoperită de culori exercită asupra privitorului două efecte: un
efect fiziologic - concretizat în percepţia vizuală cromatică şi un efect psihologic –
determinat de vibraţia sufletească pe care o induce culoarea. Aceste două efecte sunt
aproape imposibil de separat, deoarece „foarte mult din ceea ce vedem se bazează
pe ceea ce simţim10”.
Efectul psihologic are la bază un proces asociativ în concordanţă cu cunoştinţele
şi experienţa personală. Prin mecanism asociativ culorile pot trezi sau accentua
anumite stări sufleteşti10: culoarea roşie prin asociere cu roşul sângelui, este percepută
ca o culoare stridentă, care agită; culoarea galbenă, este percepută ca o culoare caldă,
tot aşa cum culoarea albastră o percepem ca o culoare rece.
Capitolul 5
FIZIOLOGIA CROMATICII DENTARE

Analiza estetică a unui zâmbet, a unei arcade dentare sau a unui dinte vizează
două categorii de atribute: geometrice şi cromatice. Deşi în estetica dentară, aceste
atribute interesează toate structurile anatomice care compun surâsul unei persoane
(buze, dinţi şi gingie), precum şi felul în care aceste structuri se armonizează cu
întreaga faţă, în această lucrare vom face referire pe larg la culoarea dinţilor.
Pentru a înţelege caracteristicile cromatice ale dinţilor trebuie să analizăm
structura ţesuturilor dure dentare, comportamentul acestora faţă de radiaţia luminoasă
precum şi felul în care diferitele atribute geometrice ale esteticii dentare (vizibilitatea
dinţilor, alinierea şi aranjamentul lor, morfologia primară, secundară şi terţiară a
coroanelor dentare, etc.) influenţează percepţia culorii lor.

5.1. Structura ţesuturilor dure dentare

Coroana oricărui dinte natural indemn se compune din două ţesuturi dure:
smalţ şi dentină. Aceste două ţesuturi prezintă caracteristici topografice, structurale
şi de comportament optic foarte diferite; de aceea, măsurarea culorii dinţilor este
dificilă, mai ales în condiţiile în care aceştia se suprapun peste spaţiul întunecat din
interiorul cavităţii bucale şi sunt înconjuraţi de celelalte structuri existente (buze,
gingie).
ˆ Smalţul
Smalţul uman este cel mai dur ţesut al organismului, având rol protector şi
asigurând forma şi conturul coroanei dentare. Smalţul este alcătuit în proporţie de
96% din materie anorganică (fosfat de calciu cristalizat sub formă de hidroxiapatită),
1% din materie organică (colagen, lipide, hidraţi) şi 4% apă.
Grosimea smalţului este variabilă de-a lungul coroanelor dentare, fiind minimă
în regiunea coletului şi maximă la nivelul muchiei incizale şi pe vârful cuspizilor11;
de asemenea, grosimea smalţului ocluzal nu este uniformă la toţi dinţii (aproximativ
2 mm la incisivi, 2,5-3,3 mm la premolari şi 2,5-3 mm la molari1).
36 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Unitatea structurală de bază a smalţului este reprezentată de prismele de smalţ,


alcătuite din cristale de hidroxiapatită.
Prismele de smalţ se întind de la joncţiunea amelo-dentinară la suprafaţa
externă a coroanei dentare şi au o dispoziţie radiară pe suprafaţa dentinei coronare,
numărul lor fiind de aproximativ 5 milioane la un incisiv şi de 12 milioane la un
molar. Ca o consecinţă a dispoziţiei radiare a prismelor de smalţ pe suprafaţa dentinei,
direcţia acestora este verticală la nivel incizal şi în vârful cuspizilor, oblică pe feţele
laterale şi în şanţuri şi aproape orizontală la coletul dinţilor.
Pe secţiune transversală (perpendiculară pe axul longitudinal), prismele au
formă de gaură de cheie sau coadă de peşte. Corpul prismei are o lăţime de aproximativ
5 µm şi este orientat spre incizal sau ocluzal, iar coada, cu o lăţime de 1 µm, este
orientată spre cervical (fig. 5.1.a). Prismele de smalţ se întrepătrund între ele, capul
uneia fiind lipit de gâtul celeilalte (fig. 5.1.b). Înclinaţia diferită a grupurilor de
prisme alăturate conferă smalţului rezistenţă la forţele de masticaţie. Fiecare prismă
conţine cristale de hidroxiapatită alungite, de mărime variabilă (aproximativ 89 nm
lăţime şi 50 nm grosime1). În porţiunea centrală a prismelor, axul lung al cristalelor
de hidroxiapatită este paralel cu axul prismelor.

Fig. 5.1. (a) Secţiune la nivelul ameloblastelor cu exemplificarea structurii


prismatice; (b) Modalitatea de întrepătrundere a prismelor de smalţ.
Schimbarea progresivă a direcţiei prismelor dinspre dentină spre suprafaţa
smalţului este răspunzătoare de apariţia benzilor descrise de Hunter şi Schreger
(alternanţă de benzi deschise şi întunecate vizibile pe o secţiune longitudinală sub
incidenţă oblică a luminii reflectate).
Cap. 5. Fiziologia cromaticii dentare 37

Prismele se formează în perioada de edificare a smalţului prin depuneri


succesive, ritmice, de-a lungul liniilor de creştere (denumite striaţiile lui Retzius). Se
pare că striaţiile lui Retzius conţin mai puţine cristale şi deci, sunt linii hipocalcificate11.
Pe secţiune transversală, aceste linii sunt vizibile sub forma unor cercuri
concentrice întunecate. Dacă cercurile sunt incomplete, la suprafaţa smalţului apar
o serie de denivelări sau gropi. Diferenţa de nivel dintre aceste gropi poartă numele
de perichimatii. Perichimatiile sunt continue în jurul dintelui şi de regulă paralele cu
joncţiunea cemento-amelară1.
Suprafaţa smalţului este permeabilă pentru ioni şi o serie de substanţe din mediul
bucal, aşa încât, straturile superficiale de smalţ (circa 30 µm) sunt mai dure şi mai
greu solubile; ele conţin de 5 -10 ori mai multe floruri, mai mult zinc şi plumb şi o
cantitate mai mică de apă11.
ˆ Dentina
Dentina este cel mai voluminos ţesut dur al dintelui (aprox. 80% din volumul
său); ea este acoperită la exterior de smalţ (coronar), respectiv de cement (radicular),
iar spre interior formează peretele organului pulpar.
Dentina are în compoziţia sa o fază organică în greutate de 70% (reprezentată
de colagen, lipide, mucopolizaharide, glicoproteine, peptide, proteine), o fază anorganică,
în greutate de 18,9% (constituită, în principal, din hidroxiapatită) şi apă (11,1%).
Structura dentinei este neomogenă, fiind formată dintr-un sistem de canalicule
care o străbat radiar dinspre camera pulpară spre periferie, şi din substanţă fundamen-
tală mineralizată (inter- şi pericanaliculară), mai puţin dură decât smalţul. Canaliculele
sunt mai numeroase în porţiunea coronară a dintelui şi au un traiect ondulat; diametrul
canaliculelor se micşorează spre periferie şi o dată cu vârsta12. Canaliculele comunică
între ele prin canalicule secundare, formând împreună un sistem canalicular. Lumenul
canaliculelor este străbătut de prelungirile odontoblastelor descrise de Tomes, care
le-a etichetat incorect drept fibre11; odontoblastele sunt celule pulpare dispuse în
palisadă la periferia pulpei, cu rol în dentinogeneză. Între prelungirile odontoblastelor
şi pereţii canaliculelor există limfa dentinară.
Dentinogeneza are loc înaintea amelogenezei şi cuprinde două faze: formarea
matricei de colagen şi depunerea fazei anorganice în matrice. Matricea formată iniţial
de odontoblastele aflate la periferia pulpei nu este mineralizată şi se numeşte predentină;
calcificarea apare prin depunerea de cristale pe suprafaţa şi în interiorul fibrelor de
colagen. Zilnic se depune o cantitate de predentină, iar cea formată în ziua precedentă
se mineralizează şi devine dentină matură; ritmul depunerii de dentină este în cazul
unui dinte funcţional de 1 µm/zi11.
38 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Există mai multe tipuri de dentină:


ƒ predentina – o bandă de dentină nou formată la joncţiunea dentină-pulpă care
încă nu s-a mineralizat;
ƒ dentina primară – se formează până când dintele atinge planul de ocluzie şi îşi
începe funcţia, după care debutează formarea de dentină secundară. Dentina
primară se subdivide în dentină de înveliş, mai puţin mineralizată, situată la
nivelul joncţiunii amelo-dentinare şi dentină globulară (apare, mai ales, în
cazul deficienţei de vitamină D) ce prezintă defecte de mineralizare (sau spaţii
interglobulare);
ƒ dentina secundară – se edifică mai lent decât cea primară, ceea ce împiedică
obliterarea pulpei;
ƒ dentina terţiară (de iritaţie sau de reparaţie) - se formează în locurile în care sunt
activate odontoblastele (procese carioase, uzură, fracturi); deşi iniţial are un
aspect neregulat, cu timpul structura sa seamănă tot mai mult cu cea a osului
ƒ dentina sclerotică sau transparentă– rezultă în urma unei iritaţii cronice îndelun-
gate şi se caracterizează prin canalicule dentinare complet obliterate.
ˆ Joncţiunea amelo-dentinară
Joncţiunea amelo-dentinară se caracterizează prin:
ƒ existenţa unor denivelări sub forma unor creste care măresc suprafaţa de contact
dintre smalţ şi dentină,
ƒ prezenţa terminaţiilor canaliculelor dentinare şi a ramificaţiilor acestora.
În această zonă dentina este mai permeabilă iar smalţul prezintă un grad mai
mare de mineralizare.

5.2. Caracteristicile cromatice


ale structurilor dure dentare

Descrierea culorii dinţilor naturali se bazează pe sistemul Munsell, astfel încât,


atunci când vorbim despre culoarea acestora, ea trebuie definită în termeni de nuanţă,
saturaţie şi luminozitate; în plus, se impune specificarea şi celorlalte caracteristici
optice ale suprafeţelor dentare: opalescenţă, fluorescenţă, transluciditate.
În 1931, Clark, utilizând sistemul Munsell de ordonare a culorilor, a publicat
primul studiu asupra culorii dinţilor naturali; valorile măsurate de Clark pentru cei
trei parametrii ai culorii au fost: nuanţa între 6YR şi 9,3Y; saturaţia între 0 şi 7, iar
luminozitatea între 4 şi 8 (1).
Cap. 5. Fiziologia cromaticii dentare 39

Referindu-ne la cele trei valenţe ale culorii, descrise de Munsell, trebuie făcute
câteva specificări:
ƒ nuanţa dinţilor este determinată primordial de dentină; în cazul dinţilor vitali
sănătoşi, nuanţa se situează în spectrul culorii galbene (de la galben la galben-
roşiatic). Dacă ne raportam la cheia de culori Vitapan standard, nuanţa dinţilor
se încadrează predominant în categoria A, cu un mic procentaj în B.
ƒ saturaţia culorii este dictată tot de dentină, dar este influenţată şi de translucidi-
tatea şi grosimea smalţului. Cu cât stratul de smalţ este mai gros, cu atât nivelul
de saturaţie al culorii dintelui este mai scăzut, îmbrăcând aspectul unei saturaţii
difuze; în regiunea cervicală a coroanei, unde stratul de smalţ este subţire,
culoarea dintelui se caracterizează printr-o saturaţie densă;
ƒ luminozitatea dinţilor este determinată, în principal, de calitatea şi grosimea
smalţului; în zonele cu strat de smalţ gros, efectele optice se caracterizează prin
valori mari ale luminozităţii dinţilor.
Fluorescenţa dinţilor este consecinţa impresionării pigmenţilor de la nivelul
dentinei şi a joncţiunii amelo-dentinare de către radiaţiile ultraviolete din lumina inci-
dentă, rezultând o emisie de lumină intens albă sau albastră. Clinic, aceasta se traduce
prin apariţia pe suprafaţa dinţilor a unor arii de iridiscenţă albe sau albăstrui (fig. 5.2).

Fig. 5.2. Dinţi tineri


caracterizaţi prin
prezenţa ariilor de
iridiscenţă, vizibile în
zona incizală

Aspectul opalescent (alb/lăptos) al dinţilor se datorează indicilor de refracţie


diferiţi ai componentelor organice şi anorganice ale smalţului, dar mai ales proprietăţii
cristalelor de hidroxiapatită de a dispersa lumina incidentă. Cristalele de hidroxiapa-
tită din smalţul translucid reflectă şi refractă lumina incidentă; comportamentul se
caracterizează prin faptul că radiaţiile cu lungimi de undă lungi sunt transmise, în
timp ce, cele cu lungimi de undă scurte sunt reflectate. Radiaţiile reflectate generează
40 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

aspecte de la gri-albăstrui până la alb- strălucitor. Aceste fenomene se petrec mai ales
la nivelul marginii incizale, unde structura dentară este lipsită de dentină (fig. 5.3).

Fig. 5.3. Aspectul


dinţilor tineri; de notat
luminozitatea crescută
din treimea mijlocie şi
prezenţa translucidităţii
incizale/proximale

Transluciditatea şi opalescenţa structurilor dure dentare sunt doi parametri


dificil de explicat şi aproape imposibil de cuantificat în cabinet. Transluciditatea
reprezintă unul dintre reperele de bază în estetica restaurărilor dentare, în funcţie de
care, acestea pot să treacă neobservate, sau din contră, pot induce un aspect artificial.
Aspectul translucidităţii este foarte diferit; el poate varia de la nuanţe alb-albăstrui,
la albastru, gri, portocaliu, etc.
Uneori, aria de transluciditate este delimitată incizal de o linie albă opacă,
denumită „efect de halou”13.
În general, valorile translucidităţii sunt diferite de la un material la altul, iar
pentru acelaşi material, ele variază în funcţie de lungimea de undă a luminii. Studiile
comparative, efectuate la nivelul celor două structuri dure dentare care alcătuiesc
coroana dintelui, au demonstrat că transluciditatea smalţului este cu mult mai mare
decât cea a a dentinei. Orice modificare a translucidităţii smalţului, cauzată de
procese de îmbătrânire sau desicare, influenţează percepţia culorii acestora.
O clasificate a proprietăţilor optice ale dinţilor, în funcţie de topografia tran-
slucidităţii la nivelul coroanelor, sugerează existenţa a trei aspecte distincte: translu-
ciditate de-a lungul întregii suprafeţe, numai în treimea incizală şi transluciditate
prezentă incizal şi proximal (fig. 5.3).
După Vanini, suma tuturor efectelor optice caracterizate prin opalescenţă/translu-
cenţă s-ar putea clasifica în trei categorii14:
ƒ efecte intense,
ƒ efecte opalescente şi/sau
ƒ caracterizări.
Cap. 5. Fiziologia cromaticii dentare 41

Efectele intense (Fig. 5.4) sunt arii restrânse de aspect alb/lăptos, intens
saturate situate în grosimea smalţului; un exemplu tipic sunt petele asociate cu
procesele de hipermineralizare ale smalţului.

Fig. 5.4. Efecte intense la


nivelul smalţului sub
forma insulelor de
hipermineralizare.

Categoria efectelor opalescente include o clasificare din punct de vedere al


localizării, geometriei şi al aspectului zonelor opalescente de pe suprafaţa smalţului
vestibular. Prezenţa unei translucidităţi accentuate, gri-albăstruie în treimea incizală
a dinţilor tineri (atât anteriori, cât şi posteriori) accentuează efectele opalescente.
Suprapunerea efectelor opalescente peste zona albăstruie generează aspecte optice
caracteristice, sub forma unor mameloane, formă de pieptene sau de fereastră (fig.
5.5). Opalescenţa crescută de la nivelul muchiilor incizale ale dinţilor tineri, sub
forma unui halou de aspect alb/lăptos, cu geometrie variabilă, este consecinţa
modificării orientării prismelor de smalţ la acest nivel13,15.

Fig. 5.5.Prezenţa efecte-


lor opalescente-trans-
lucente la nivelul
smalţului dinţilor tineri
42 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Caracterizările se referă la două dintre cele mai comune aspecte ale efectelor
optice: petele şi fisurile smalţului, precum şi la caracteristicile zonelor din proximi-
tatea ariilor opalescente sau cu efecte intense (fig. 5.6).

Fig. 5.6. Smalţ caracte-


rizat prin prezenţa unor
dungi orizontale de
culoare deschisă, mai
pronunţate în 1/2 incizală
a feţei vestibulare.

Efectele optice de la nivelul ţesuturilor dure dentare care alcătuiesc coroana


unui dinte se suprapun şi se combină determinând aspectul de dinte viu:
ƒ dentina opacă, care determină atributele de nuanţă şi saturaţie a culorii are
tendinţa de a descreşte luminozitatea smalţului şi de a induce o virare a culorii
dintelui spre gri. Dacă smalţul este foarte subţire iar dentina foarte saturată
(aşa cum se întâmplă în treimea cervicală), atunci nuanţa dentinei va deveni
dominantă. Din contră, dacă smalţul este mai gros iar dentina este mai puţin
densă (în treimea mijlocie), percepţia cromatică se va traduce printr-o luminozi-
tate crescută cu efecte strălucitoare.
Natura policromatică a dentinei exercită efecte similare asupra luminozităţii
smalţului, care transmite modelul cromatic spre exteriorul dintelui.
În condiţii de mediu similare din punct de vedere a iluminării şi a poziţiei
privitorului, percepţia cromatică a dinţilor naturali indemni este determinată de
dinamica luminii la nivelul structurilor dure dentare, după cum urmează:
ƒ atributele geometrice ale suprafeţelor de smalţ (suprafeţe uşor concave, denivelate
şi relativ rugoase) şi structura cristalină a acestuia fac ca smalţul să se comporte
din punct de vedere optic ca un mediu translucid; la acest nivel se desfăşoară
mai ales procese de transmisie, reflexie şi remisie ale luminii (fig. 5.7). Cu cât
smalţul este mai gros, cu atât predomină procesele de reflexie şi refracţie, ceea
ce determină creşterea luminozităţii culorii dinţilor.
ƒ dentina, datorită arhitecturii tubilor dentinari (forma în „S”, densitate şi diametru
diferit) şi a prezenţei ariilor cu grade diferite de mineralizare (indici de refracţie
Cap. 5. Fiziologia cromaticii dentare 43

diferiţi), se comportă din punct de vedere optic ca un mediu opac, ceea ce face
ca la acest nivel să predomine procesele de absorbţie, de refracţie şi de dispersie
ale luminii (fig. 5.7).

Fig. 5.7. Ilustrarea comportamentului optic al smalţului şi al dentinei

Din punct de vedere optic, coroanele dentare se comportă ca nişte medii


puternic dipersive, în care intensitatea luminii incidente scade pe măsură ce aceasta
străbate smalţul şi dentina. Proprietăţile optice ale unor astfel de materiale pot fi
descrise cu ajutorul teoriei Kubelka-Munk (K-M), care, raportată la structurile dure
dentare, se referă la interrelaţia care există între grosimea acestora şi cantitatea de
lumină absorbită, respectiv dispersată, de smalţ şi dentină, în condiţiile în care aceste
structuri se suprapun peste medii albe, gri sau negre. Această teorie poate fi aplicată
doar pentru fiecare ţesut dentar în parte, ea nemaifiind valabilă pentru măsurători la
nivelul joncţiunii amelo-dentinare, datorită neomogenităţii structurale de la acest
nivel. Conform teoriei K-M, în lumină naturală, valorile coeficientului de absorbţie
a radiaţiilor luminoase pentru smalţ şi dentină sunt aproximativ egale, în timp ce
valoarea coeficientului de dispersie a radiaţiei luminoase în dentină, este de 2,5 ori
mai mare decât cea măsurată pentru smalţ1.
Particularităţile structurale şi comportamentul diferit al ţesuturilor dure
dentare faţă de radiaţia luminoasă face ca percepţia estetică a cromaticii dentare să
se caracterizeze printr-o alternanţă de arii cu nuanţe şi grade diferite de saturaţie
şi luminozitate; acest aspect este valabil atât în cazul dinţilor tineri cât şi în cazul
celor vârstnici (fig. 5.8).
Analiza cromatică se face, de regulă, la nivelul celor trei zone topografice ale
suprafeţei vestibulare a dintelui investigat: treimea cervicală, treimea medie şi cea
incizală.
44 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 5.8.Percepţia estetică a cromaticii dentare:


dinte vârstnic (stg.), dinte tânăr (dr.).
Figura 5.9. ilustrează dinamica culorii pe suprafaţa unui incisiv central superior
al unei paciente tinere:
ƒ în treimea cervicală culoarea se caracterizează printr-o nuanţă mai închisă, o
saturaţie crescută şi luminozitate redusă;
ƒ în treimea mijlocie nuanţa este foarte deschisă, saturaţia crescută, iar luminozitatea
maximă;
ƒ în treimea incizală, prin suprapunerea zonei de transluciditate maximă a dintelui
peste spaţiul întunecat din interiorul cavităţii bucale, nuanţa este mult mai
închisă, saturaţia scăzută iar luminozitatea are cea mai redusă valoare. Marginea
incizală a coroanei dentare este delimitată de efectul de halou.

Fig. 5.9. Dinamica culorii la nivelul celor trei zone de pe suprafaţa


vestibulară a unui incisiv central tânăr (cervicală, mijlocie şi incizală)
Cap. 5. Fiziologia cromaticii dentare 45

În sens mezio-distal porţiunea centrală a suprafeţelor vestibulare prezintă în


general o saturaţie crescută şi o luminozitate puternică, în timp ce spre proximal ariile
de contact interdentar creează umbre, generând o nuanţă mai închisă şi o luminozitate
mai redusă.
Modificând perspectiva analizei cromatice, prin extinderea ei de la nivelul unui
dinte la nivelul unei hemiarcade, se poate observa că dinţii prezintă caracteristici
cromatice diferite (fig. 5.10). Caninii superiori sunt dinţii cu nuanţa cea mai saturată
şi luminozitatea cea mai mică; pornind de la ei, atât spre mezial cât şi spre distal,
saturaţia descreşte treptat iar luminozitatea creşte, astfel încât, incisivii centrali
prezintă cea mai mare luminozitate, dar şi cea mai mare transluciditate1,3.

Fig. 5.10. Dinamica cu-


lorii dinţilor la nivelul
unei hemiarcade: caninul
este dintele cu nuanţa
cea mai saturată şi cu
luminozitatea cea mai
scăzută.

Măsurătorile colorimetrice efectuate la nivelul dinţilor maxilari anteriori, au


evidenţiat următoarele aspecte16:
ƒ culoarea fiziologică a dinţilor umani prezintă variaţii de la o persoană la alta;
ƒ făcându-se o comparaţie între dinţii femeilor şi cei ai bărbaţilor s-a constatat că
dinţii femeilor sunt în general mai luminoşi, conţin mai puţin pigment roşu, iar
saturaţia este mai mică;
ƒ culoarea dinţilor este cel mai bine reprezentată la nivelul treimii mijlocii a
suprafeţelor vestibulare ale coroanelor dentare;
ƒ dinţii cuspidaţi sunt mai întunecaţi decât incisivul central şi lateral;
ƒ incisivul central superior este dintele cu cea mai mare luminozitate;
ƒ prin îmbătrânire culoarea dinţilor se închide iar ponderea pigmentului roşu creşte.
O dată cu instalarea proceselor de îmbătrânire, caracteristicile optice ale dinţilor
se schimbă; aportul sanguin diminuat şi procesele sclerotice de la nivelul tubulilor
dentinari determină modificarea nuanţei dentinei, ea devenind mai închisă. Ca o
consecinţă, deşi dentina sclerotică este puţin mai translucidă, saturaţia de ansamblu
46 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

a dintelui creste17. Smalţul se uzează şi se subţiază ceea ce va face ca gradul de


vizibilitate al dentinei opace să crească, rezultând o luminozitate scăzută. Ariilor de
opalescenţă li se adaugă pigmentările extrinseci, ceea ce poate duce la apariţia unor
pete opalescente de culoarea chihlimbarului (fig. 5.11.A). În plus, procesele de
uzare determină dispariţia muchiei incizale şi odată cu aceasta şi reducerea efectelor
de opalescenţă de la acest nivel (fig. 5.11.B).

Fig. 5.11.A. Dinţii bă-


trâni, prezintă diferite
grade de uzură şi sunt
mai pigmentaţi decât
dinţii tineri

Fig. 5.11.B. Dinţii bă-


trâni, prezintă diferite
grade de uzură şi sunt
mai pigmentaţi decât
dinţii tineri

Uzura funcţională şi/sau parafuncţională a muchiilor incizale generează fisuri


şi smulgeri de prisme de smalţ la nivelul cărora se cantonează pigmenţii proveniţi din
alimente sau tutun, determinând accentuarea nuanţei dinţilor şi generând aspectul
caracteristic de dinţi bătrâni.
Capitolul 6
COLORIMETRIA ÎN MEDICINA DENTARĂ

Culoarea dintelui este cel mai important parametru estetic şi un criteriu de


bază, în funcţie de care, materialele dentare se clasifică în estetice sau inestetice.
După Bergen1 „culoarea nu este importantă pentru succesul psihologic al unui
tratament dentar, dar poate fi factorul de control în acceptarea generală a pacientului”.
În contrast cu ceilalţi parametrii de bază din estetica dentară, care sunt relativ uşor
de armonizat cu structurile dentare restante şi cu fizionomia pacientului, redarea
cromaticii naturale este dificilă şi, de cele mai multe ori, decisivă în succesul unui
tratament estetic şi/sau cosmetic.
Indiferent dacă ne referim la restaurările directe cu materiale compozite, sau
la cele indirecte, realizate din polisticle sau materiale ceramice (cu sau fără suport
metalic), condiţia pentru ca aceste restaurări să fie considerate cu adevărat estetice,
este ca, pe lângă atributele geometrice, ele să reproducă cu acurateţe toate caracteris-
ticile cromatice ale dinţilor naturali. Această condiţie este cu atât mai greu de
îndeplinit cu cât restaurarea interesează unui singur dinte situat în zona estetică;
piatra de încercare o reprezintă restaurarea unuia dintre cei doi incisivi centrali
superiori (elementul dominant al compoziţiei dentare).

6.1. Metoda clasică de analiză a culorii dinţilor

Percepţia estetică a culorii dinţilor presupune mai mult decât simpla comparare
a acestora cu mostrele de culoare standardizate din cheile de culori; aceasta deoarece,
aşa după cum am văzut, pe suprafaţa aceluiaşi dinte pot să existe zone cu grade diferite
de saturaţie şi luminozitate, arii opalescente sau fluorescente. Pentru reproducerea
acestor caracteristici individuale medicul trebuie să parcurgă cel puţin două etape
de analiză cromatică, şi anume: analiza cromatică grosieră (sau stabilirea culorii de
bază a dintelui – fig. 6.1) şi analiza cromatică de fineţe (fig. 6.2), cu precizarea
tuturor caracteristicilor (nuanţă, saturaţie, luminozitate, opalescenţă, transluciditate,
fluorescenţă).
48 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 6.1. Analiza cromatică grosieră (stabilirea culorii de bază a dintelui)

Fig. 6.2. Analiza cromatică de fineţe (harta cromatică a dintelui)


Acolo unde este posibil, este indicat ca analiza cromatică vizuală să se
completeze cu cea digitală, efectuată cu ajutorul instrumentelor optice de măsură
(colorimetre, spectrofotometre, camere digitale, dispozitive hibride etc.)
Metoda clasică de determinare a culorii dinţilor se bazează pe o analiză vizuală
comparativă între culoarea unei probe standardizate (o mostră din cheia de culori) şi
cea a dintelui. Prin această analiză comparativă putem stabili nuanţa de bază a dintelui
şi chiar gradul de saturaţie şi luminozitate a culorii.
Apariţia şi dezvoltarea materialelor dentare estetice a atras după sine o dinamică
accelerată şi în cazul confecţionării cheilor de culori. Dacă în trecut exista o singură
cheie de culori, şi anume cea utilizată pentru acrilat (considerat la vremea respectivă
un material „fizionomic” – fig. 6.3), astăzi, există o concurenţă acerbă între firmele
producătoare pentru a elabora chei de culori care să răspundă cerinţelor actuale în
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 49

materie de restaurări dentare estetice; în plus, s-au fabricat şi chei de culori pentru
nuanţele gingivale, iar în momentul de faţă se caută soluţii pentru standardizarea
culorilor în cazul protezelor maxilo-faciale care înlocuiesc porţiuni de piele.

Fig. 6.3. Cheia de culori pentru acrilat


Metoda vizuală de determinare a culorii dinţilor trebuie să se realizeze
în anumite condiţii bine determinate:
ƒ analiza culorii se face întotdeauna după şedinţa de igienizare (detartraj, periaj
profesional), la interval de câteva zile, în funcţie de statusul parodontal. Cu cât
gradul de inflamaţie gingivală este mai accentuat cu atât riscul unei determinări
incorecte creşte, datorită efectelor de contrast; de aceea, este necesar ca în
momentul determinării culorii parodonţiul marginal să nu prezinte semne de
inflamaţie;
ƒ din aceleaşi considerente, se impune îndepărtarea rujului şi a fardului precum
şi acoperirea îmbrăcăminţii pacienţilor cu un câmp într-o culoare acromatică
(de regulă, alb sau gri;
ƒ în cazurile pretenţioase, analiza cromatică se va face la începutul zilei de lucru
a medicului, când ochii acestuia nu sunt încă foarte obositi17, în prezenţa struc-
turilor naturale învecinate şi pe fondul întunecat al cavităţii bucale. Un studiu
clinic efectuat de autori18 a evidenţiat diferenţe semnificative în percepţia
caracteristicilor cromatice ale dinţilor analizaţi în stare naturală, faţă de aceeaşi
dinţi analizaţi în condiţiile prezenţei cauciucului de digă de diferite culori (fig.
6.4). Aceste diferenţe se datorează pe de-o parte efectelor de contrast, iar pe de
altă parte, procesului de deshidratare a structurilor dentare; diferenţele semnalate
la analiza vizuală s-au regăsit şi în cazul determinărilor digitale;
50 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 6.4. Caracteristicile cromatice ale dinţilor sunt influenţate


de culoarea de vecinătate (a gingiei, a spaţiului întunecat
din interiorul cavităţii bucale, a cauciucului de digă).
ƒ alegerea culorii trebuie să se facă atât în lumină naturală (în zilele senine între
orele 10-12 sau 14-16, cât şi în lumină artificială difuză19 (dacă este posibil,
lumină corectată, cu o temperatură corelată culorii apropiată de 5500K – D55).
Atunci când nu există o sursă de lumină corespunzătoare, determinarea se va
face atât în condiţii de iluminare incandescentă, cât şi fluorescentă; nuanţa care
corespunde cel mai bine în toate condiţiile de iluminare (naturale şi artificiale)
este cea mai apropiată de natural;
ƒ în încăperile închise, percepţia cromatică poate fi influenţată de culoarea în
care sunt vopsiţi pereţii, de aceea, este bine ca ambianţa să prezinte o culoare
neutră – gri, cu o valoare Munsell 8(1);
ƒ examinatorul se va poziţiona uşor excentric faţă de pacient, în aşa fel încât din-
tele investigat să se situeze la înălţimea ochilor medicului, iar examinarea se
va face din diferite unghiuri. Distanţa indicată pentru examinare este de 25-33
cm, respectiv distanţa standard la care citim20;
ƒ mostra de culoare (dintele din cheia de culori) trebuie plasată paralel cu dintele
analizat şi dacă este posibil, în acelaşi plan. Mânerul acesteia, mai ales dacă
este metalic, trebuie poziţionat în aşa fel încât să nu interfereze cu structurile
analizate;
ƒ durata determinării nu trebuie să depăşească 5 secunde, iar dacă după acest
interval există dubii legate de corectitudinea determinării, aceasta se poate
repeta, însă numai după ce privirea s-a odihnit câteva secunde pe o suprafaţă de
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 51

culoare albastră (deoarece albastru şi galben sunt culori complementare21. S-a


demonstrat că acest procedeu ar creşte sensibilitatea ochilor pentru culoarea
galbenă – culoarea predominantă a dinţilor.
Cheile de culori standardizate, în ciuda unor neajunsuri reprezintă, în momentul
de faţă, metoda cea mai frecvent utilizată pentru determinarea culorii dinţilor. De-a
lungul anilor au fost elaborate foarte numeroase chei de culori; în lucrarea de faţă vor
fi descrise doar cele mai utilizate chei ale momentului.
Cheia de culori Vitapan Classical a firmei VITA (fig. 6.5) a fost lansată în
anul 1956, o dată cu realizarea primelor coroane Jacket din ceramică. Acest ghid de
culoare a reprezentat pentru o perioada mare de timp cea mai bună opţiune pentru
determinarea culorii dinţilor; chiar şi astăzi, există numeroşi medici care consideră
cheia Vita ca fiind suficient de bună pentru nevoile lor cotidiene.

Fig. 6.5. Cheia de culori Vitapan Classical, indicată pentru stabilirea


culorii restaurărilor polimerice: A. aranjamentul producătorului,
în funcţie de nuanţă; B. aranjamentul producătorului în funcţie de
luminozitate; C. aranjament alternativ, în funcţie de diferenţa de
culoare şi luminozitatea maximă din fiecare grup de mostre.
Cheia este formată din 4 grupe de repere cromatice notate A,B,C,D; fiecăreia
dintre aceste grupe îi corespunde, conform producătorului, o anumită plajă cromatică
(fig. 6.5.A ): (A - maroniu roşcat; B - galben roşcat; C - gri; D - gri roşcat). În cadrul
fiecărei grupe aranjarea mostrelor se bazează pe creşterea progresivă a saturaţiei
culorii; cu cât culoarea este mai saturată, cu atât cifra alăturată literei care simbolizează
grupa este mai mare. Grupa A conţine mostre cu 5 nivele de saturaţie: A1, A2, A3,
A3.5 A4; grupele B şi C conţin câte 4 nivele de saturaţie: B1, B2, B3, B4, respectiv
52 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

C1, C2, C3, C4, iar grupa D, trei nivele: D2, D3, şi D4. În afară de acest aranjament
producătorul mai propune o alternativă de ordonare a mostrelor, în funcţie de
diferenţa de culoare şi luminozitatea lor (de la nuanţa cea mai luminoasă (B1), la
cea mai întunecată (C4) (fig. 6.5.B). O altă modalitate de ordonare a mostrelor ar fi
în funcţie de diferenţa de culoare şi luminozitatea nuanţelor din fiecare grup în parte
(fig. 6.5.C)
Pentru o analiză cromatică cât mai corectă, cu ajutorul cheii Vita Classical,
etapele care trebuie parcurse sunt următoarele: se identifică întâi luminozitatea, apoi
nuanţa şi în final, gradul de saturaţie.
În practică s-a observat că, în comparaţie cu dinţii naturali, cheia Vita Classical
prezintă nuanţe prea puţin saturate şi prea luminoase; corectarea acestui neajuns s-a
realizat o dată cu apariţia cheii de culori Vitapan Lumin Vacuum (fig. 6.6), care
astfel a devenit etalonul cromatic pentru determinarea culorii viitoarelor restaurări
ceramice (în timp ce cheia Vita Classical este recomandată pentru restaurările
polimerice3.

Fig. 6.6.. Cheia de culori Vitapan Lumin Vacuum,


indicată pentru stabilirea culorii restaurărilor ceramice
Cheia de culori Vitapan 3D Master (VITA) – fig. 6.7 - este formată din 26
de mostre de culoare, corespunzând nuanţelor de dentină distribuite în 5 grupe, în
funcţie de luminozitatea lor (fig. 6.7.A). În interiorul fiecărei grupe, poziţionarea în
sens vertical a specimenelor se face în funcţie de saturaţie, iar în sens orizontal, în
funcţie de nuanţa lor. Primul grup este format din 2 specimene, al 2-lea, al 3-lea şi
al 4-lea conţin fiecare câte 7 specimene, iar al 5-lea este format din 3.
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 53

Fig. 6.7. Cheie de culori Vitapan 3D Master: A. aranjamentul


standard al mostrelor de culoare; B. nuanţe pentru dinţi albiţi
Marcajul mostrelor de culoare prezintă în faţă o cifră (1, 2, 3, 4, 5) care indică
numărul grupei din care face parte şi nivelul de luminozitate – cu cât cifra este mai
mică, cu atât luminozitatea este mai mare. Urmează una din literele M, L sau R
(corespunzând nuanţelor medii – la mijloc (M), nuanţelor verziu – situate la stânga
nuanţei medii (L), respectiv nuanţelor roşietice – situate la dreapta nuanţei medii
(R). Cea de a doua cifră desemnează nivelul de saturaţie (1, 1.5, 2, 2.5,3) – cu cât
valoarea cifrei este mai mare, cu atât nuanţa este mai saturată.
Cheia mai conţine trei nuanţe pentru dinţi albiţi, adăugate ulterior (0M1, 0M2,
şi 0M3 – fig. 6.7.B); ele corespund unei nuanţe medii (M) cu luminozitate foarte
mare (0) şi trei nivele de saturaţie (1, 2, 3).
Faţă de cheia Vitapan Classical, cheia de culori Vitapan 3D Master oferă
posibilitatea unei mai mari precizii în analiza culorii dinţilor; etapele care trebuie
parcurse sunt, în ordine următoarele:
1. se determina luminozitatea dinţilor (aparţine uneia din cele 5 grupe;
2. se alege specimenul M din grupul de luminozitate selectat anterior;
3. se determină nivelul de saturaţie ( pe o scară de la 1 la 3);
4. se identifică nuanţa de bază a dintelui (M,.L, sau R).
Standardizarea cheii Vitapan 3D Master permite determinarea culorii dinţilor
cu o precizie mai mare decât cea obţinută cu cheia Vitapan Classical.
Cheia de culori Chromascop (Ivoclar Vivadent) este divizată în cinci grupe
după criteriul nuanţei (fig. 6.8): grupa 100 – alb, grupa 200 – galben, grupa 300 –
54 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

brun deschis, grupa 400 – gri şi grupa 500 – brun închis. În fiecare grupă mostrele
sunt aranjate în ordinea crescătoare a saturaţiei, reprezentată prin cifre de la 10 la 40
– cu cât saturaţia este mai mare cu atât cifra este mai mare. Astfel, fiecare mostră
este marcată printr-o cifră care reprezintă suma dintre numărul care desemnează
grupa şi cel care indică nivelul de saturaţie al nuanţei (ex.: pentru grupa 100 cele
patru mostre au următoarele marcajele: 110, 120, 130 şi 140). Înaintea acestei cifre,
specimenele prezintă marcaje, după cum urmează: grupa 100 – 01, 1A, 2A, 1C;
grupa 200 – 2B, 1D, 1E, 2C; grupa 300 – 3A, 5B,2E, 3E; grupa 400 – 4A, 6B, 4B,
6C; şi grupa 500 – 6D, 4C, 3C, 4D. În plus, ca şi în cazul cheii Vitapan 3D Master,
cheilor de culori Chromascop li s-a adăugat grupul de nuanţe notate cu 0, pentru
dinţi albiţi. Cheia de culori Chromascop este indicată pentru stabilirea culorii
restaurărilor integral ceramice tip Empress I şi Empress II, dar şi pentru sistemul
Targis/Vectris.

Fig. 6.8. Cheia de culori Chromascop, indicată


pentru stabilirea culorii restaurărilor integral ceramice
Cheia de culori Vintage Halo (Shofu Dental – fig. 6.9) conţine 38 de mostre
de culoare împărţite în trei seturi, în funcţie de gradul de luminozitate al nuanţelor:
primul set „Value Plus” conţine 14 nuanţe cu luminozitate ridicată (fig. 6.9.A), al
doilea set „Standard” cuprinde 16 nuanţe cu luminozitate medie (fig. 6.9.B) şi cel
de-al treilea „Low Value”, 8 mostre cu luminozitate redusă (fig. 6.9.C). Aranjamentul
iniţial al mostrelor de culoare (care se mai mai foloseşte şi astăzi) utilizează, de
asemenea, trei seturi de mostre de culori standardizate: setul „Basic”, „Value Plus”
şi „red Shift”.
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 55

Fig. 6.9. Cheia de culori Vintage Halo: A setul Value Plus (nuanţe cu luminozitate
crescută), B setul Standard (nuanţe cu luminozitate standard), C setul Low Value
(nuanţe cu luminozitate scăzută), D setul Whitening (pentru dinţi albiţi)
Setul Basic este format din 16 mostre de culoare marcate exact la fel cu cele
din cheia de culori Vitapan Classical; în plus mai există 3 culori „de rădăcină” notate
A,B şi C. Culorile sunt aranjate în două grupe, în funcţie de nuanţă, iar în interiorul
grupei, în ordinea saturaţiei lor crescătoare. Setul Value Plus conţine 9 culori marcate
de la VA1 la VB4, care corespund nuanţelor din grupele A, respectiv B, din setul
Basic, dar au o luminozitate mai crescută. Setul Red Schift conţine 10 culori cores-
punzând grupei A din setul Basic şi grupei VA din setul Value Plus, dar au o tentă
mai roşcată. În plus, mai există 3 nuanţe pentru dinţi albiţi, introduse ulterior (W1,
W2,W3), prima având luminozitatea cea mai mare, iar ultima, luminozitatea cea
mai mică (fig. 6.9.D).
În cazul restaurărilor cu materiale compozite, este bine ca identificarea culorii
dinţilor să se facă cu ajutorul cheilor proprii fiecărei truse. În ultimul timp, tot mai
multe firme producătoare de răşini compozite furnizează chei de culori însoţite de
reţete proprii pentru obţinerea nuanţei finale dorite, a restaurării; dintre cele mai
cunoscute răşini compozite prevăzute cu astfel de chei, fac parte Esthet-X (Densply
– fig. 6.10) şi Venus (Heraeus Kulzer – fig. 6.11). În cazul compozitelor firmei 3M
ESPE (Filtek Supreme şi Filtek Supreme XT), deşi, stabilirea culorii dinţilor se face
(conform indicaţiilor producătorului), cu ajutorul cheii Vita Classical, pentru a asigura
o predictabilitate a rezultatului, trusele sunt însoţite de reţete proprii de stratificare a
materialului (fig. 6.12).
56 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 6.10. Cele două feţe ale cheii de culori aparţinând


răşinii compozite Esthet-X (Densply)

Fig. 6.11. Cheia de culori a materialului compozit Venus (Heraeus kultzer)


Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 57

Fig. 6.12. Selectorul de nuanţe pentru stratificarea răşinilor


compozite Filek Supreme şi Filtek Supreme XT (3M ESPE)
Numeroase studii şi-au focalizat atenţia asupra inadvertenţelor care există între
o serie de chei de culori standardizate şi caracteristicile cromatice ale structurilor dure
dentare. Deşi s-au făcut eforturi semnificative pentru eliminarea diferenţelor existente,
metoda clasică de stabilire a culorii dinţilor va fi întotdeauna însoţită de unele erori;
sursa acestor erori o reprezintă:
ƒ numărul limitat de mostre conţinute în cheile de culori;
ƒ existenţa la nivelul unui singur dinte a trei zone (cervicală, mijlocie şi incizală)
cu proprietăţi cromatice diferite23 - sunt frecvente situaţiile în care, deşi mostra
de culoare este identică cu treimea mijlocie a coroanei dentare, cervical sau/şi
incizal aceasta nu mai corespunde şi apare necesitatea aplicării unor corecţii;
ƒ lipsa uniformităţii cromatice între dinţii arcadelor dentare24;
ƒ prezenţa pe suprafeţele dentare a rugozităţilor şi a zonelor strălucitoare (sau a
altor caracterizări) care influenţează în mare măsură percepţia cromatică; din
această cauză, se impune ca, în momentul determinărilor cromatice, ambele
suprafeţe (atât a dintelui cât şi a specimenului din cheia de culori) să prezinte
nivele similare de umiditate25;
ƒ sensibilitatea şi abilitatea fiecărui practician în parte.
Sintetizând cele prezentate, putem afirma că, pentru a realiza o analiză
cromatică corectă prin metoda clasică (vizuală), trebuie să se respecte zece reguli
de bază:
1. mostrele din cheia de culori să fie ordonate de la cele mai luminoase la cele mai
întunecate (dacă este posibil), iar apoi să se împartă în două grupe;
58 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

2. dintele care urmează să fie analizat trebuie să fie perfect curat iar parodonţiul
sănătos;
3. analiza culorii să se facă la începutul şedinţei de lucru, în condiţii de iluminare
artificială difuză;
4. poziţionarea medicului să se facă în aşa fel încât ohii acestuia să fie la înălţimea
dintelui investigat, iar analiza să se realizeze de-a lungul axului lung a dintelui;
5. specimenul din cheia de culori să se plaseze la acelaşi nivel cu dintele, într-o
poziţie cât mai asemănătoare;
6. dintele nu trebuie analizat mai mult de 5 secunde, după care, privirea se va odihni
pe o suprafaţă colorată în gri;
7. identificarea cât mai rapidă a specimenului de culoare, sau a combinaţiei dintre
două mostre;
8. dacă există diferenţe de textură între dinte şi martorul din cheia de culori, este
indicat ca ambele să fie umezite cu apă;
9. analiza trebuie să stabilească transluciditatea/opacitatea şi strălucirea diferitelor
regiuni de pe suprafaţa dintelui, cât şi caracteristicile de suprafaţă;
10. determinarea trebuie să se facă într-un singur timp fără a încerca să urmărim
neapărat o anumită schemă.

6.2. Metode digitale de analiză a culorii dinţilor


Dezvoltarea susţinută din domeniul senzorilor optici electronici şi diversificarea
aplicaţiilor computerizate din ultimii 20 de ani au determinat perfecţionarea metodelor
digitale de înregistrare şi reproducere a culorii.
În medicina dentară apariţia unor sisteme comerciale computerizate de înregis-
trare şi analiză a culorii a facilitat realizarea unor restaurări cu aspect mai apropiat
de cel al dintelui natural. Din categoria instrumentelor destinate uzului medical fac
parte colorimetrele, spectrofotometrele, camerele digitale, precum şi aparate hibride
care combină aceste tehnologii. Acestea sunt dispozitive optice de analiză compute-
rizată a culorii dinţilor, a căror principiu de funcţionare se bazează pe emiterea unei
radiaţii luminoase spre suprafaţa dintelui, urmată de captarea şi analiza radiaţiei
luminoare reflectatate.
ˆ Colorimetrele
Primul instrument (colorimetru) destinat exclusiv evaluării culorii dinţilor –
Chromascan (Sterngold, Stamford, Conn) – a apărut în anul 1980, dar din cauza
metodologiei greoaie de utilizare şi a preciziei îndoielnice a avut un succes limitat.
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 59

ShadeEye Chroma Master NCC (Natural Color Consept) lansat de firma


Shofu Dental, a reprezentat a doua generaţie de colorimetre dentare tristimulus
(RGB). Aparatul este compus dintr-o unitate de bază şi o piesă de mână prevăzută
frontal cu un dispozitiv de captare a radiaţiei luminoase reflectate de pe suprafaţa
dintelui, a cărui diametru este de aproximativ 3 mm2 (fig. 6.13.A,B). Deoarece
unitatea de captură a luminii reflectate (prevăzută cu o piesă de material plastic de
unică folosinţă – fig. 6.13.C) are un diametru foarte mic comparativ cu cel dinţilor,
pentru a obţine analiza întregii suprafeţe vestibulare, sunt necesare nouă măsurători
(câte trei pentru fiecare zonă: cervicală, mijlocie şi incizală). Numărul mare de
determinări necesită un timp destul de îndelungat, perioadă în care, structurile dentare
se deshidratează, putând genera erori în analiza culorii.
Din cauza particularităţilor structurale şi de comportament optic ale ţesuturilor
dure dentare, analiza culorii dinţilor naturali poate genera rezultate diferite faţă de
cea a dinţilor artificiali, chiar dacă cele două materiale par să aibă aceeaşi culoare.
De aceea, aparatul este prevăzut cu programe speciale de operare destinate dinţilor
naturali, dinţilor albiţi sau ceramicii dentare. O dată selectat programul, se alege din
meniul afişat pe ecranul piesei de mână numărul dintelui care urmează să fie analizat.
Sistemul ShadeEye a fost iniţial destinat pentru a fi utilizat în conjucţie cu
ghidul de culoare Vitange Halo (Shofu Dental); ulterior, el a fost adaptat pentru a fi
compatibil şi cu cheile VITA (VITA Classical, Vita 3D Master) Biodent şi Chromascop;
în plus, cu ajutorul acestui sistem, analiza culorii poate fi exprimată şi numeric, pe
coordonatele L*a*b*.
ˆ Spectrofotometrele
Vita Easyshade (Vivent) este un spectrofotometru destinat evaluării caracteris-
ticilor de culoare ale dinţilor; este compus dintr-o piesă de mână şi o unitate de bază
conectate printr-un cablu optic (fig. 6.14.A,B). Pentru înregistrare, se aplică porţiunea
frontală a piesei de mână (diafragma optică), pe suprafaţa dintelui; aceasta are un
diametru de 5mm2 şi este protejată cu un strat subţire poliuretanic, detaşabil. Sursa
de lumină, localizată în unitatea de bază este reprezentată de un bec halogen ce
emite un fascicul luminos continuu standardizat. Lumina este transmisă prin fibre
optice şi proiectată prin intermediul piesei de mână direct pe suprafaţa dintelui. În
procesul de măsurare a culorii, aparatul utilizează practic trei spectrofotometre:
unul monitorizează sursa luminoasă, iar celelalte două măsoară dispersia luminii în
profunzimea structurilor dentare. Aparatul poate fi setat pentru determinarea culorii
dintlui sau a lucrărilor protetice.
60 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 6.13. Colorimetrul ShadeEye Chroma Master: A. Unitatea de bază


cu piesa de mână inserată pe poziţie; B. şi C. Poziţia perpendiculară
a piesei de mână în momentul înregistrării culorii.
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 61

Fig. 6.14. Spectrofotometru Vita Easy shade (Vident): A: unitatea de bază


cu piesa de mână inserată pe suport; B.: poziţionarea piesei de mână
pe suprafaţa dintelui şi înregistrarea caracteristicilor de culoare.
Determinarea culorii dintelui cu spectrofotometrul Vita Easyshade se poate
face fie, pe întreaga suprafaţă vestibulară, fie la nivelul celor trei zone (cervicală,
medie şi incizală).
ˆ Camerele digitale
Camerele digitaleau apărut la mijlocul anilor `90; ele aveau o rezoluţie maximă
de 3 megapixeli şi se adresau în special fotografilor amatori, fiind utilizate în scop
personal.
La ora actuală, mulţi producători au lansat pe piaţă aparate foto digitale SLR
(Single Lens Reflex – reflex mono-obiectiv) cu senzori de 6 sau 8 megapixeli, care
includ multe din facilităţile oferite de un aparat SLR convenţional. Construcţia acestor
62 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

aparate permite utilizatorului să privească scena prin acelaşi obiectiv prin care va fi
luată şi imaginea; aparatul conţine o oglindă care reflectă imaginea pe ecranul de
vizualizare şi o prismă pentagonală pentru ca imaginea să fie redată în poziţie corectă.
Aparatele digitale SRL dispun de un senzor de imagine mai mare, cu pixeli mai
numeroşi, ceea ce va determina o calitate superioară a imaginii, faţă de orice model
de aparat digital compact26.

Fig. 6.15. A,B. Camere digitale SRL performante, cu opţiune pentru reglaje
manuale sau automate, blitz TTL încorporat, rezoluţie peste 6 Megapixel
Aparatele digitale SRL moderne (fig. 6.15.A,B) includ atât reglaje automate
cât şi manuale; ele oferă două opţiuni distincte de calitate a imaginii (rezoluţia şi
dimensiunea fişierului imagine). Încorporând procesoare şi sisteme electronice
avansate, aparatele digitale SRL de înaltă rezoluţie sunt concepute pentru o utilizare
cât mai uşoară, meniurile electronice permiţând selectarea comenzilor digitale. Bazate
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 63

de obicei pe modelul aparatului clasic de 35 mm, ele acceptă obiective amovibile,


module de bliţ TTL (through the lens – prin obiectiv), ceea ce indică faptul că expo-
nometrul citeşte cu ajutorul unei celule foto cantitatea de lumină ce a trecut prin
obiectiv şi alte accesorii (se elimină nevoia de schimbare a setării expunerii atunci
când distanţa focală se modifică). Un aparat integral are un bliţ cu sursă de lumină
punctiformă si lentile incorporate, nedetaşabile. Bliţul punctiform accentuează
contururile si produce o imagine tridimensională mai bună decât un bliţ cu lumină
circulară; totuşi, bliţul circular, emiţând o lumină mai omogenă, generează mai
puţine umbre, iar detaliile de fineţe se văd mai bine din perspectivă foarte apropiată.
Camerele digitale SRL cu rezoluţie înaltă pot fi utilizate cu succes în domeniul
medicinei dentare. Interpretarea culorii cu ajutorul acestor aparate se bazează pe
captarea informaţiilor de imagine pentru culorile roşu, verde şi albastru (RGB).
Formatul fişierului în care este salvată o imagine digitală are o influenţă
considerabilă asupra calităţii şi mărimii imaginii înmagazinate; există trei formate
principale, demne de luat în considerare: JPEG, TIFF si RAW. Formatul JPEG (cel
mai utilizat) salvează imaginea sub formă comprimată, ceea generează o diminuare
a calităţii acesteia. Formatul TIFF, necomprimat, oferă imagini de înaltă calitate dar
solicită mai multă memorie decât celelalte două formate. Formatul RAW este conve-
nabil pentru că poate fi importat într-un program de manipulare sub formă necom-
primată, astfel că imaginea nu pierde nimic din calitate. Este important de ştiut
faptul că, formatul RAW nu conţine date neprocesate (aşa cum sunt văzute de sensor);
oricum, aceste date complet neprocesate şi necorectate prin programul camerei
digitale nu sunt utilizabile.
Pentru a obţine o fotografie digitală care să fie utilă atât medicului cât şi tehni-
cianului dentar, trebuie îndeplinite câteva cerinţe de bază27,28,29:
ƒ eliminarea umidităţii şi a altor impurităţi din aria ce urmează a fi fotografiată
(salivă, resturi alimentare, depozite de placă şi tartru, ruj, excesul de ciment de
la marginea restaurărilor;
ƒ poziţionarea corectă a camerei digitale în ceea ce priveşte unghiul şi distanţa
faţă de pacient;
ƒ utilizarea, acolo unde este cazul, a unui fundal uniform, într-o culoare neutră;
ƒ evitarea înclinării sau a mişcării camerei digitale în timpul fotografierii (aparatul
nu se înclină pentru a compensa înclinarea dinţilor sau asimetria ţesuturilor moi).
Academia Americană de Cosmetică Dentară (AACD) a stabilit că, pentru a
avea o imagine clară asupra statusului estetic al unui pacient, sunt necesare un număr
de 24 fotografii (12 înainte de începerea tratamentului şi 12 după finalizarea lui)27:
64 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

1. fotografia întregii feţe, din incidenţă frontală, scara1/10;


2. surâsul maxim al pacientului, din incidenţă frontală, scara 1/2;
3. surâsul maxim al pacientului din incidenţă laterală dreaptă, scara 1/2;
4. surâsul pacientului din incidenţă laterală stângă, scara 1/2;
5. arcadele dentare în întregime din incidenţă frontală, cu buzele retractate, inci-
denţă 1/2;
6. arcadele dentare în întregime din incidenţă laterală dreaptă, cu buzele retractate,
scara 1/2;
7. arcadele dentare în întregime din incidenţă laterală stângă, cu buzele retractate,
scara 1/2;
8. dinţii frontali superiori din incidenţă frontală, cu buzele retractate, scara 1/1;
9. dinţii frontali superiori din incidenţă laterală dreaptă, cu buzele retractate,
scara 1/1;
10. dinţii frontali superiori din incidenţă laterală stângă, cu buzele retractate,
scara 1/1;
11. arcada maxilară din incidenţă ocluzală, fotografiată în oglindă; scara 1/2;
12. arcada mandibulară din incidenţă ocluzală, fotografiată în oglindă, scara 1/2;
Aceste fotografii trebuie făcute după anumite reguli în ceea ce priveşte distanţa,
iluminarea şi unghiul sub care se realizează28.
Atunci când fotografia urmează să fie folosită ca investigaţie complementară
tehnicilor tradiţionale de analiză şi comunicare a aspectelor legate de morfologia şi
caracteristicile cromatice ale dinţilor, ea trebuie luată dintr-un unghi de 90º, atât în
sens orizontal cât şi vertical27.
ˆ Dispozitivele hibride
Sistemul ShadeScan (Cynovad, Montreal, Canada) – fig. 6.16.A,B - face parte
din categoria instrumentelor care combină tehnologia camerelor digitale cu analiza
colorimetrică1. Instrumentul este format dintr-o piesă de mână mobilă, prevăzută cu
un ecran color din cristale lichide (LCD) care permite controlul asupra imaginii şi
focalizarea acesteia şi aparatul propriu-zis, care conţine sursa de lumină (un bec
halogen cu intensitate luminoasă controlată automat); cele două componente sunt
cuplate printr-un cablu optic. Aparatul este autocalibrat pe baza standardelor care
includ nu numai scala luminozităţilor, ci şi mai multe culori, care sunt localizate pe
faţa internă a diafragmei; calibrarea asigură reproductibilitatea culorii, iar nivelul de
iluminare este suficient de ridicat pentru a nu fi influenţat de lumina ambientului.
Sistemul ShadeScan permite înregistrarea imaginilor pe memorie fleş, precum şi
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 65

înregistrarea unor comentarii vocale. Informaţia digitală poate fi salvată în computer,


iar pe ecranul monitorului se poate vizualiza harta cromatică a dintelui.
Aparatul furnizează o imagine clară a caracteristicilor de suprafaţă şi a particu-
larităţilor cromatice ale dintelui investigat, imagine care poate fi transmisă şi labora-
torului de tehnică dentară.

Fig. 6.16. Sistenul ShadeScan: (A) Trusa completă,


(B) Vizualizarea datelor pe monitor
Sistemul Shade Vision (X- Rite, Grandville, Mich) este al doilea sistem hibrid
de pe piaţă, care combină tehnologia imaginilor digitale color cu analiza colorimetrică1.
Este format dintr-o piesă de mână „cordless” care conţine sursa proprie de lumină
ce este direcţionată spre dinte printr-un sistem de lentile. Piesa este prevăzută cu un
ecran color cu cristale lichide (LCD), pe care se vizualizează dintele investigat şi
momentul optim de înregistrare a culorii (când întreaga suprafaţă vestibulară a dintelui
este luminată uniform). În porţiunea anterioară piesa prezintă un con detaşabil, de
66 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 6.17. Sistemul X-Rite Shade Vision: A. Piesa de mână poziţionată


pe suprafaţa dintelui pentru captarea datelor; B. Poziţionarea piesei în
suportul aparatului şi descărcarea automată a datelor; C. Redarea analizei
pe ecranul computerului (de la stg. la dr. şi de sus în jos): fotografia
dintelui, culoarea dintelui în cele trei zone exprimată în nuanţe Vita;
harta cromatică; harta nuanţelor; harta saturaţiilor; harta luminozităţilor.
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 67

unică folosinţă, care are rolul de a dirija fascicolul luminos spre suprafaţa dintelui
(fig. 6.17.A). Înregistrările colorimetrice se obţin cu ajutorul unor filtre care analizează
culoarea imaginilor capturate; prin combinarea celor trei imagini filtrate rezultă o ana-
liză colorimetrică exprimată în pixeli. Procesul durează aproximativ o secundă. După
înregistrare, piesa este poziţionată în suportul aparatului al cărui software se lansează
automat, iar informaţia este descărcată printr-o conexiune USB (fig. 6.17.B). Pe ecranul
computerului apare, în funcţie de opţiunea utilizatorului, fie, imaginea dintelui investi-
gat sub forma unei fotografii, fie, imaginea dintelui peste care se suprapune analiza
cromatică a celor trei zone (cervicală, mijlocie şi incizală) exprimată în nuanţe Vita, fie,
harta cromatică a dintelui investigat; în plus pot fi vizualizate harta nuanţelor, harta
saturaţiilor şi harta luminozităţilor dintelui respectiv (fig. 6.17.C).
Sistemul SpectroShade (MHT Optic Research, Niederhasli, Switzerland) este
unicul sistem hibrid care combină tehnologia imaginilor digitale cu spectrofotometria1.
Aparatul are o construcţie foarte complexă şi o aplicabilitate largă, fiind la ora actuală
cel mai scump instrument de determinare a culorii dinţilor (Fig. 6.18.A).
Sursa de lumină este cantonată în unitatea de bază a aparatului, fiind reprezentată
de un bec halogen de intensitate mare. Radiaţia luminoasă este direcţionată spre
piesa de mână printr-un cablu optic ce conţine un mănunchi de fibre şi lentile care
asigură o iluminare uniformă sub un unghi de 45o; instrumentul este iniţial calibrat
pe o suprafaţă albă şi verde. Lumina reflectată de pe suprafaţa dintelui este trimisă
simultan, prin intermediul unui sistem de lentile, spre două detectoare CCD (charge-
coupled device): unul cu filtru de culoare pentru analiza imaginii digitale color a
dintelui (analiza spectrală), iar celălalt, alb-negru. Vizualizarea imaginii dintelui pe
monitorul computerului se face concomitent cu focalizarea ei. Prin activarea butonului
de pornire, lumina reflectată este analizată întâi de detectorul CCD alb-negru, care
furnizează date instantaneu, după care în decurs de 2-3 secunde se desfăşoară şi analiza
spectrală; fiecare pixel al CCD-ului este asociat cu o curbă spectrală a luminii re-
flectate. O dată ce imaginile şi datele spectrale au fost analizate ele sunt utilizate la
calcularea diferenţei de culoare dintre două sau mai multe înregistrări simultane,
exprimarea datelor făcându-se în termeni de nuanţă, saturaţie şi luminozitate. Progra-
mul aparatului oferă multiple opţiuni de analiză cromatică, fie a întregii suprafeţe
dentare, fie, la nivelul celor trei zone: cervicală, mijlocie şi incizală (Fig. 6.18.B).
Producătorul a pus la dispoziţia specialiştilor şi un model portabil „SpectroShade
Micro” (fig. 6.18.C) mult mai uşor de utilizat, din care datele fie, sunt transferate
pe un PC via UBS, Wirelles, sau SD card fie, sunt trimise laboratorului prin E-mail
sau salvate pe un CD-ROM.
68 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 6.18. Sistemul SpectroShade: A Înregistrarea culorii dintelui; B Redarea


analizei cromatice realizate cu sistemul SpectrShade pe monitorul computerului
(de la stg la dr.): harta cromatică, culoarea în cele trei zone, fotografia dintelui
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 69

6.3. Analiza şi comunicarea culorii dinţilor


În medicina dentară analiza şi comunicarea culorii se bazează pe cunoaşterea
teoriei culorii, a particularităţilor percepţiei cromatice, a comportamentului structurilor
dentare faţă de radiaţia luminoasă şi pe înţelegerea metodelor de determinare a culorii
dinţilor.
Pentru a obţine performanţe estetice, după etapa de determinare a culorii,
medicul trebuie să analizeze harta cromatică a dintelui; aceasta fie, va fi schiţată
manual (dacă determinarea culorii dinţilor s-a făcut prin metode clasice – fig. 6.19.A)
fie, va fi furnizată de softul specializat corespunzător instrumentului digital cu care
s-a făcut determinarea culorii. Această hartă digitală (fig. 6.19.B) poate reda topografia
culorilor în nuanţele corespunzătoare cheilor de culori Vita.

Fig. 6.19. A. Exemplu de hartă cromatică realizată manual;


B. exemplu de hartă cromatică computerizată
70 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Următoarea etapă este realizarea unor fotografii de înaltă rezoluţie (de preferat
digitale) a dintelui sau a dinţilor interesaţi. Pe lângă determinarea culorii de bază şi
analiza hărţii cromatice, realizarea unor fotografii din incidenţe diferite (pentru a
evidenţia şi celelalte caracteristici de suprafaţă) furnizează medicului date suficiente
în cazul restaurărilor directe cu materiale compozite29. Pentru restaurările care
implică şi laboratorul de tehnică dentară, etapa analitică trebuie urmată de comuni-
carea interpretărilor făcute de medic către tehnicianul dentar.
Etapa de comunicare a parcurs drumul de la comunicarea orală şi în scris, la
cea prin mijloace media electronice. Totuşi, din considerente de ordin financiar,
comunicarea scrisă reprezintă, cel puţin în România, modalitatea cea mai răspândită
de transmitere a informaţiilor între medic şi laborator; aceasta se realizează cu ajutorul
unor formulare.
Aceste formulare trebuie să conţină datele personale ale pacientului (nume,
prenume, vârstă, sex, eventual profesia dacă aceasta este relevantă), indicaţii pentru
tipul de lucrare protetică, materialele din care se realizează şi informaţii precise în
legătură cu morfologia şi culoarea dinţilor. Pentru ca tehnicianul să poată confec-
ţiona o restaurare cât mai asemănătoare cu structura dentară pe care o înlocuieşte,
datele legate de culoare vor fi comunicate în termeni de nuanţă, saturaţie şi lumi-
nozitate; de asemenea, se vor specifica prezenţa şi intensitatea efectelor, a opales-
cenţei şi a caracterizarilor. Includerea în formulare a hărţilor cromatice manuale sau
digitale reprezintă deja un ajutor semnificativ pentru tehnician.
În situaţiile dificile se poate opta pentru o modalitate mai puţin obişnuită de
comunicare a caracteristicilor dentare individuale: cosmetizarea mostrei de culoare
cu care s-a făcut determinarea culorii de bază a dintelui3. Pentru aceasta, se îndepăr-
tează de pe suprafaţa dintelui din cheia de culori stratul superficial de glazură şi se
aplică diferite nuanţe de pigmenţi, în aşa fel încât, să se reproducă cât mai exact
aspectul natural; în plus, se pot practica ajustări şi în ceea ce priveşte textura suprafeţei.
O formă de comunicare mai modernă şi rapidă, faţă de metoda de cosmetizare
a martorului din cheia de culori, o reprezintă fotografia digitală. Fotografia digitală
este un domeniu cu o dezvoltare rapidă, care oferă o serie de avantaje faţă de fotografia
tradiţională; cel mai mare beneficiu pe care îl aduce un aparat digital este faptul că
oferă o imagine instantanee, eliminând timpii intermediari30. Imaginile pot fi vizuali-
zate imediat de laboratorul dentar prin plasarea lor pe un website, trimiţându-le pe
e-mail sau imprimându-le pe un CD-ROM; de asemenea, ele pot fi transferate din
dispozitivul de memorare al aparatului foto (ex. Smart Media Card) direct pe un
computer, unde pot fi stocate şi imprimate la nevoie.
Cap. 6. Colorimetria în medicina dentară 71

Aparatele foto utilizate pentru comunicarea cu laboratorul dentar trebuie să fie


echipate cu lentile macro de înaltă rezoluţie (100-200 mm) care produc un interval
minim de mărire a imaginilor de la 1:10 la 1:1.31,32.
În cazul restaurărilor protetice, pentru a avea rezultate optime, după determinarea
culorii de bază a dinţilor prin mijloace clasice (chei de culori), medicul trebuie să
trimită laboratorului de tehnică dentară cel puţin 5 fotografii27: fotografia feţei (fig.
6.20.A), a surâsului (fig. 6.20.B), fotografia dinţilor frontali (sau a altui grup de
dinţi în cazul în care aceştia lipsesc), cu şi fără martorul de culoare suprapus (fig.
6.20.C şi 6.20.D) şi fotografia alb-negru a aceloraşi dinţi (luminozitatea este mai
clar evidenţiată în tonuri de gri).
72 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 6.20. Fotografiile care trebuie trimise laboratorului dentar: A. fotografia feţei;
B. fotografia surâsului; C. fotografia dinţilor frontali; D fotografia dinţilor şi a
martorului din cheia de culori, considerat a fi în nuanţa cea mai apropiată;
Capitolul 7
PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Culoarea fiziologică a dinţilor naturali este consecinţa particularităţilor


structurale şi de comportament a ţesuturilor dure dentare (smalţ, dentină) faţă de
radiaţia luminoasă; pe de altă parte, ea este rezultatul interacţiunii tonurilor de
culoare ale structurilor dure dentare (nuanţele de albastru, verde şi roz ale smalţului
cu cele de galben-brun ale dentinei17).
Alterarea culorii fiziologice a dinţilor, pe toată suprafaţa coronară sau pe
anumite porţiuni ale acesteia, poartă numele de discromie; ea poate fi localizată la
unul sau mai mulţi dinţi, sau poate fi generalizată la toţi dinţii.
Discromiile de la nivelul dinţilor anteriori, din considerente de ordin estetic,
reprezintă unul din motivele frecvente pentru care pacienţii solicită tratament de
specialitate.

7.1. Etiologia şi diagnosticul discromiilor dentare

Orice modificare fizică, chimică şi/sau biologică a unuia dintre ţesuturile dentare
poate antrena o schimbare a culorii dintelui care are drept consecinţă instalarea
discromiei. Modificarea poate apare sub acţiunea unor factori de mediu externi
şi/sau interni, în timpul formării preeruptive, sau de-a lungul evoluţiei posteruptive
a dinţilor.
Ţesuturile dentare sunt în relaţie permanentă, atât cu mediul intern, prin inter-
mediul circulaţiei sanguine pulpare, cât şi cu mediul cavităţii bucale, prin intermediul
lichidului bucal; la acest nivel, rolul esenţial îl are saliva. Permeabilitatea relativă a
smalţului (corelată adesea cu prezenţa porozităţilor, a defectelor de structură sau a
fisurilor), face ca substanţele colorante (denumite generic substanţe cromatofore sau
cromogene) care se găsesc în alimente, băuturi, tutun, preparate medicamentoase,
etc. să reacţioneze chimic cu componentele organice structurale, stabilind legături
cu grupările hidroxilate sau aminate, ori cu ionii Ca2+; complexele moleculare,
astfel formate, prezintă o stabilitate variabilă a acestor legături chimice. În mod
similar, substanţe cu potenţial asemănător vehiculate pe cale sistemică pot ajunge la
74 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

dentină (prin intermediul circulaţiei pulpare şi al strânselor corelaţii morfofuncţionale


din cadrul complexului pulpo-dentinar), formând compuşi cu ionii Ca2+ sau cu
colagenul dentinar, a căror stabilitate este, de asemenea, variabilă.
În 1975 Vogel a făcut prima clasificare a factorilor etiopatogeni care pot genera
discromii dentare; el i-a împărţit în sistemici si locali33. Astfel, în funcţie de mecanis-
mul de producere al discromiei, factorii etiopatogenici pot genera discromii intrinseci
si extrinseci.
În 2001, A. Watts si M. Addy într-o retrospectivă amplă a literaturii de specia-
litate, au introdus şi un al treilea tip de discromii: discromii mixte (internalizante)34.

7.1.1. Discromiile dentare intrinseci


Discromiile intrinseci se produc, în majoritatea cazurilor, în perioada pre-
eruptivă a dinţilor şi sunt de etiologie generală. Pe lângă modificările de culoare
dinţii pot prezenta şi modificări de structură şi grosime ale ţesuturilor dure.
O serie de factori locali pot afecta şi ei, cromatica naturală a dinţilor; aceştia
acţionează atât pre-eruptiv cât şi post-eruptiv, determinând, de asemenea, instalarea
unei discromi intrinseci.
ˆ Discromiile dentare intrinseci de etiologie generală
Aceste discromii sunt generate de factori congenitali, ereditari sau dobândiţi
care pot afecta un grup de dinţi, toţi dinţii unei dentaţii sau ambele dentaţii.
Porfiria congenitală este o boală recesivă autozomală caracterizată de o
perturbare în metabolismul porfirinei care se acumulează preponderent în măduva
oaselor şi dinţi (smalţ şi dentină). Se produce o cloraţie roşu-maronie a dinţilor
(eritrodonţie), cu aspect fluorescent sub incidenţa luminii ultra-violete. Pe cupele
histologice, se observă depunerea porfirinei la nivelul liniilor de creştere; porfirina
se fixează, în mod special, la nivelul colagenului şi nu la nivelul cristalelor.
Eritroblastoza fetală reprezintă o hiperbilirubinemie congenitală rară: icterul
neonatal este destul de frecvent, dar în incompatibilitatea feto-maternală de tip rhesus
se produce o depunere de pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină) la nivelul pielii,
ganglionilor şi dentinei în curs de mineralizare. Aceşti pigmenţi induc dentaţiei
temporare o coloraţie gri-galben-verzuie, care dispare treptat, în câţiva ani.
Amelogeneza imperfectă, descrisă pentru prima dată în 1947 de Weinmann35,36,
reprezintă o displazie de origine ereditară, cu transmitere autozomală dominantă,
recesiv dominantă şi prin cromozomul X.. Această anomalie se caracterizează prin
perturbarea uneia sau mai multor etape de diferenţiere a smalţului şi/sau tulburări
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 75

ale funcţiei organice a ţesutului amelar. Clinic, se observă un smalţ care din punct
de vedere cantitativ şi/sau calitativ este anormal (dentina este normală).
Există trei forme principale:
ƒ forma hipoplazică: dinţii au o culoare albicioasă spre maronie, suprafaţa smalţului
este netedă sau rugoasă cu depresiuni şi şanţuri, dar, la palpare, prezintă duritate;
ƒ forma hipomatură: dinţii prezintă, în momentul erupţiei, o culoare alb-opacă care
ulterior poate vira spre maro închis; suprafaţa smalţului este mată, netedă sau
cu porozităţi, şanţuri şi fosete, iar la palpare, prezintă o duritate scăzută.
ƒ forma hipomineralizată: la erupţie, dinţii au o culoare alb-opacă, culoare ce mai
târziu, poate vira spre galben-maroniu; suprafaţa smalţului este mată şi rugoasă,
iar palpatoric foarte moale.
Dentinogeneza imperfectă face parte din categoria defectelor dentinare.
Prima clasificare coerentă a defectelor dentinare a fost facută în 1973 de
Shields şi colaboratorii37; el le-a clasificat în dentinogeneză imperfectă şi displazii
dentinare.
Dentinogeneza imperfectă se datorează unei tulburări în elaborarea matricei
dentinare, şi nu unei modificări cantitative sau calitative a mineralizarii dentinei.
Afecţiunea se prezintă sub trei forme:
ƒ dentinogeneza imperfecta de tip I - este o manifestare a unei osteogeneze
imperfecte;
ƒ dentinogeneza de tip II (displazia Capdepont sau dentinogeneza opalescentă
ereditară) – este cea mai comună formă şi prezintă urmatoarele caracteristici
clinice:
ƒ afectarea posibilă a ambelor dentaţii;
ƒ dinţii prezintă o culoare sidefie, gri-albăstruie sau maronie, de chihlimbar, cu
reflexe albastru-maronii;
ƒ transluciditatea dinţilor este crescută;
ƒ dentina periferică este iniţial normală;
ƒ dentina restantă are un aspect atipic;
ƒ smalţul este rugos şi sub acţiunea forţelor ocluzale suferă procese de atriţie rapidă.
Prin fragmentarea smalţului, dentina este dezgolită pe alocuri, sub forma unor
insule de dentină. Acest aspect clinic simulează o afectare a smalţului; de fapt,
fracturarea smalţului este consecinţa unui suport dentinar deficitar38.
ƒ uzura coroanelor dentare poate fi uniformă şi poate avansa până la nivelul
gingiei sau, poate fi diferenţiată la nivelul celor două ţesuturi dure, situaţie în
care, pe suprafaţa ocluzală a dinţilor persistă insule de smalţ.
76 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

ƒ dentinogeneza de tip III (tip Brandywine) - are un caracter endemic (în SUA,
în orăşelul Brandywine cu o populaţie izolată, formată din trei etnii: albă,
negroidă şi amerindiană37).
Displaziile dentinare reprezintă cea de a 2-a categorie a defectelor dentinare
(conform clasificării amintite). Se descriu două tipuri de displazii dentinare: coronare
şi radiculare. Din punctul nostru de vedere, ne interesează displaziile coronare; acestea
se caracterizează fie, printr-o coloraţie aproape normală a dinţilor, fie, printr-o
coloraţie de chihlimbar translucid. Dinţii permanenţi sunt mai puţin afectaţi şi pot
prezenta obliterarea parţială a camerei pulpare.
ˆ Displaziile dentare dobândite
Spre deosebire de displaziile ereditare, displaziile dobândite sunt mult mai frec-
vente; ele sunt consecinţa unor factori de mediu care acţionează în timpul formării
structurilor dentare, înaintea erupţiei dinţilor şi niciodată după. În consecinţă, displaziile
dentare dobândite ale dinţilor temporari sunt cauzate de factori etiologici (rubeola,
sifilisul mamei sau alte afecţiuni) care acţionează în perioada de sarcină şi în primul an
de viaţă al copilului; în cazul dinţilor permanenţi, displaziile dentare dobândite sunt
generate de factori etiologici care acţionează de la naştere până la vârsta de 7 ani.
Aspectul displaziei şi gradul de afectare depind de momentul în care factorul
etiologic a intervenit (perioada de formare a matricei organice sau perioada de
mineralizare), de intensitatea şi durata de acţiune a acestuia (acută sau cronică).
Factorii post-natali care pot avea un impact asupra dentaţiei permanente sunt:
prematuritatea şi hipotrofia fetală (greutate mica la nastere), toate bolile infecto-
contagioase ale copilariei, tulburări metabolice (boala celiacă), dezechilibrul fosfo-
calcic, deficienţele nutriţionale (mai ales carenţa de fier). Studii de dată mai recentă,
demonstrează faptul că alăptarea prelungită la sân, peste vârsta de 8 luni creşte
riscul de apariţie a displaziilor de smalţ39.
Oricare dintre factorii amintiţi pot induce două tipuri de modificări structurale,
însoţite de discromii: hipoplazii sau hipomineralizări de smalţ. Caracteristic pentru
aceste displazii este faptul că ele apar simetric, pe grupe de dinţi omologi, cei mai
afectaţi fiind incisivii si molarii primi permanenţi; mai rar pot fi afectaţi şi caninii
permanenţi.
Dacă factorul sau factorii etiologici au acţionat în perioada de formare a matricei
organice a smaţului, atunci dinţii prezintă hipoplazii de smalţ. Ele sunt leziuni stabile,
neevolutive care se manifestă clinic prin modificări morfologice sub formă de şanţuri
dispuse în şiruri paralele cu marginea incizală sau cu creasta marginală, fosete sau
leziuni extinse cu margini netede. Smalţul este dur şi are o culoare galben-maronie.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 77

Aceste afecţiuni se mai numesc hipoplazii cronologice de smalţ şi interesează, după


cum am spus, incisivii superiori şi inferiori, cei patru molari de şase ani şi uneori si
caninii.(fig. 7.1.A,B.; 7.2.A,B.; 7.3.A,B).

Fig. 7.1.A. Discromie


intrinsecă prin hipoplazii
de smalţ generalizate,
de etiologie generală
(limfedem congenital) şi
discromie mixtă la 11..
şi 2.1.

Fig. 7.1.B. Discromie


intrinsecă prin hipoplazii
de smalţ cronologice,
de etiologie generală
(varicelă).

Fig. 7.2.A. Discromie


intrinsecă prin hipoplazii
de smalţ de etiologie
generală (rugeolă):
A. Incisivi superiori şi
inferiori caracterizaţi
prin discromii şi
defecte de structură.
78 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 7.2.B. Discromie


intrinsecă prin hipoplazii
de smalţ de etiologie
generală (rugeolă):
B. Aspect clasic al mola-
rului prim inferior (4.6).

Fig. 7.3.A. Discromii


mixte – hipoplazii
cronologice de smalţ şi
procese carioase
(hepatită, varicelă):
A. aspectul dinţilor
maxilari.

Fig. 7.3.B. Discromii


mixte – hipoplazii
cronologice de smalţ
şi procese carioase
(hepatită, varicelă):
B. aspectul dinţilor
mandibulari.

Dacă factorul sau factorii etiologici au acţionat în perioada de mineralizare a


smalţului, atunci apar hipomineralizări de smalţ. Aspectele clinice sunt diferite:
ƒ pete albe cretoase izolate (fig. 7.4) sau confluente, extinse aproape pe toată
suprafaţa coronară, în special la nivelul incisivilor, smalţul implicat prezentând
o suprafaţă netedă de aspect normal;
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 79

ƒ smalţ opac, rugos şi friabil cu margini neregulate, mai ales la nivelul molarilor
primi permanenţi. Acest tip de manifestare clinică a fost definit de Weerheijm
şi colaboratorii40 „sindromul M.I.H” (Molars Incisors Hypomineralisation).

Fig. 7.4. Incisiv central


superior (1.1.) afectat
de discromie intrinsecă
prin hipomineralizare
localizată (traumatism
în antecedente la 5.1);
suprafaţa vestibulară
prezintă pate albe, cu
aspect cretos.

ˆ Fluoroza
Prezenţa fluorului în concentraţie optimă intervine în cursul diferitelor etape
ale amelogenezei; o concentraţie crescută de fluor poate duce însă la fenomenul de
fluoroză dentară.
Morbiditatea, frecvenţa şi severitatea fluorozei dentare depinde, în primul rând,
de concentraţia de fluor din apa de băut (zone endemice), dar şi de vulnerabilitatea
genetică; o concentraţie mai mare de 1-2 ng/ml poate cauza, la copii, instalarea
fluorozei; dacă la aceasta se adaugă şi aportul prin produse fluorurate (paste de
dinţi, ape de gură) severitatea manifestărilor clinice poate creşte semnificativ.
Primele semne de alterare ale smalţului sunt evidenţiate prin linii fine albe,
localizate iniţial pe suprafeţele vestibulare ale dinţilor. În formele avansate, smalţul
devine alb-cretos cu mici depresiuni circulare, izolate sau multiple, care ulterior se
unesc şi formează suprafeţe neregulate de aspect maroniu. Aceste leziuni afectează
întreaga dentaţie, dar severitatea lor este diferită; cei mai afectaţi sunt în ordine:
premolarii, urmaţi de molarii secunzi, incisivii caninii şi molarii de şase ani maxilari
şi incisivii mandibular41.
În 1916, Black a observat şi a descris dinţi cu pete brune şi cu displazii de
smalţ, ca manifestări endemice în unele zone din America, Europa, Asia, Africa; după
15 ani, specialiştii au stabilit că aceste manifestări se datorează fluorozei34.
În ceea ce priveşte patogeneza fluorozei, aceasta este mai puţin cunoscută; se
pare că ameloblastele tinere în faza lor secretorie, în prezenţa unei cantităţi crescute
80 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

de fluor, îşi încetinesc secreţia şi, astfel, se formează un smalţ hipomineralizat poros.
Anomaliile de suprafaţă (“pitting”) se produc secundar, în timpul fazei post-eruptive;
ele avansează până în profunzime şi favorizează fracturarea smalţului.
Sunt descrise 3 clase de discromii dentare date de fluoroză37:
ƒ fluoroză simplă (forma uşoară): dinţii prezintă o slabă coloraţie gălbuie sau brună,
asociată cu linii fine transversale sau mici zone alb-opace, fără defecte de supra-
faţă (smalţul este neted); aceste forme răspund bine la tratamentele de albire;
ƒ fluoroză opacă (forma moderată): dinţii apar cu pete galben-gri-brune, asociate
cu zone alb-opace, iar suprafaţa smalţului este neregulată (fig. 7.5.); prin tehnici
de albire se poate obţine o ameliorare a discromiei;

Fig. 7.5. Fluoroză dentară,


forma opacă-moderată:
dinţii prezintă pete
galben-brune şi arii
alb-opace, iar supra-
faţa smalţului este
neregulată; dizarmonia
estetică este accentuată
de anodonţia de incisiv
lateral (2.2).

ƒ fluoroză cu porozităţi (forma severă): pe lângă aspectele descrise în forma


moderată, care sunt, în aceste caz, mai accentuate, dinţii prezintă un smalţ poros,
friabil, ce se poate desprinde parcelar de pe dentina subiacentă; tratamentele
de albire sunt contraindicate.
În ultimele decenii, în anumite ţări dezvoltate, s-a constatat o fluoroză discretă,
chiar şi în zone fără apă fluorurată; aceasta se datorează excesului de fluor prin
administrări conjugate: paste de dinţi, tablete, fluorizări repetate, care prin cumul,
depăşesc doza zilnică necesară prevenţiei cariei. Astfel, a apărut un nou concept în
medicina dentară, conform căruia, este de preferat o fluoroză discretă, decât un
indice de carie crescut37.

ˆ Discromia tetraciclinică
Administrarea sistemică a tetraciclinei in timpul dezvoltării este asociată cu
una din cele mai severe forme generalizate de discromie. Acest fenomen se datorează
depunerii tetraciclinei la nivelul oaselor şi ţesuturilor dure dentare. Cea mai mare
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 81

susceptibilitate la discromia tetraciclinică o au dinţii aflaţi în perioada de formare,


începând cu al doilea trimestru de sarcină şi continuând până la vârsta de 8 ani42.
Se pare că particulele tetraciclinice sunt incorporate în structura dentinei în
perioada de calcificare a ţesutului, datorită abilităţii lor de a forma complexe (chelate)
cu ionii de calciu de pe suprafaţa cristalelor de apatită de la nivelul oaselor şi ţesutu-
rilor dure dentare. Incorporarea lor în ţesuturile în curs de mineralizare este ireversibilă
şi se face de-a lungul liniilor de creştere; aceste linii pot fi observate pe cupe histo-
logice, la microscopul cu lumină fluorescentă. Fenomenele sunt mai discrete la
nivelul smalţului decât la nivelul dentinei. Administrarea unor doze foarte mari de
tetraciclină, prin modificarea structurii şi a funcţiei ameloblastelor, favorizează
instalarea hipoplaziilor de smalţ (Westtengaard37). Modificarea culorii se produce
după erupţia dinţilor, când, sub influenţa luminii, complexul Ca-tetraciclină-oxifosfat,
se oxidează formând un pigment roşu de 4α-12α-anhidro-dimetil-amino-tetraciclină;
din cauza acestui fenomen, culoarea suprafeţelor vestibulare ale dinţilor frontali tinde
să devină rapid, din ce în ce mai închisă (gri-brună), în timp ce la nivelul molarilor
(mai puţin expuşi radiaţiilor solare), culoarea poate rămâne galbenă pentru o perioadă
lungă de timp41.
Intensitatea coloraţiei şi nuanţa acesteia depind de tipul de tetraciclină adminis-
trat, de doză şi de durata tratamentului; ea poate merge de la galben-portocaliu la
albastru-verzui sau gri-maroniu închis; aceasta este forma cea mai refractară la
tratamentele de albire.
Deoarece tetraciclina trece bariera placentară în proporţie de 2/3 din concentraţia
serică a mamei, se poate determina cu precizie perioada de administrare şi dinţii
afectaţi:
ƒ de la 4 luni IU până la 4 luni PP sunt implicaţi incisivii temporari;
ƒ de la 5 luni IU până la 9 luni PP sunt implicaţi caninii temporari;
ƒ de la 9 luni IU până la 7 ani sunt implicaţi incisivii permanenţi.
Jordan şi Boksman au descris patru grade (clase) de discromii tetraciclinice37:
ƒ gradul I: coloraţie galben - gri sau brună, uniformă;
ƒ gradul II: coloraţie mai intensă, dar tot uniformă, fară benzi bine delimitate
(fig. 7.6. A.,B);
ƒ gradul III: coloraţie neregulată, gri închis sau albăstrui, neuniformă, cu aspect
de benzi net diferenţiate (fig. 7.6.C);
ƒ gradul IV: coloraţie foarte intensă, saturată, în benzi sau plaje neuniforme, în
nuanţe brune sau în mod excepţional, violet închis.
82 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 7.6. Diferite grade de


discromie tetraciclinică:
(A) Discromie tetra-
ciclinică, gradul II:
dinţii prezintă o co-
loraţie gri-brună mai
accentuată în jumătatea
incizală a coroanelor;
în poză, discromia este
mai evidentă la dinţii
mandibulari.

(B) Discromie tetra-


ciclinică, gradul II/III:
dinţii prezintă o
coloraţie neuniformă
cu nuanţe de la gri
deschis, gri-maroniu,
la maroniu-gălbui spre
colet.

(C) Discromie tetra-


ciclinică, gradul III/IV:
dinţi cu coloraţie intensă
(nuanţe brune),
neuniformă, în benzi
bine delimitate.

În ceea ce priveşte tipul de tetraciclină administrat, cercetările efectuate pe


această temă, indică faptul că dinţii permanenţi ai adulţilor pot fi afectaţi de discromie
tetraciclinică sub forma coloraţiilor gri, ca rezultat al administrării îndelungate cu
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 83

Minocyclovir, utilizat în tratamentul acneei. În aceste cazuri, s-a pus în evidenţă


alterarea cu preponderenţă a dentinei prin depozitarea complexului calciu-minocyclină
la nivel dentinar42. Unele dintre aceste forme pot răspunde satisfăcător la tratamentele
de albire, în timp ce altele (care prezintă benzi bine diferenţiate) sunt extrem de
refractare41.
ˆ Discromiile dentare intrinseci de etiologie locală
Factorii etiologici locali răspunzători de apariţia discromiilor dentare intrinseci
pot acţiona, fie în perioada pre-eruptivă, fie post-eruptiv. În funcţie de momentul
intervenţiei factorului etiologic, discromiile intrinseci de etiologie locală pot fi
clasificate în discromii pre-eruptive şi post-eruptive.
Discromiile intrinseci pre-eruptive pot fi:
ƒ de natură traumatică: traumatismele care afectează dentaţia temporară (în special
zona frontală) au repercursiuni maxime asupra dezvoltării dinţilor permanenţi
succesori, atunci când traumatismul a avut loc în perioada 1-3 ani (perioada de
formare şi mineralizare a smalţului dintelui permanent). Discromiile intrinseci
consecutive acestor traumatisme pot îmbrăca aspecte clinice foarte variate: de
la simple pete albe cretoase (care sunt expresia unei hipomineralizări a smalţului
– fig. 7.7.), localizate pe suprafaţa unui smalţ cu morfologie nealterată (aspect
neted lucios), până la hipoplazie de smalţ, situaţie în care apar defecte de structură
(linii hipoplazice, gropiţe sau defecte întinse ce afectează marginea incizală până
la jumătatea coroanei) şi, uneori, dilacerări coronare, toate însoţite de coloraţii
galben-maronii.

Fig. 7.7. Discromie


dentară pre-eruptivă,
de natură traumatică.

ƒ de natură infecţioasă: gangrenele pulpare ale molarilor temporari pot genera


hipoplazii de smalţ la nivelul premolarilor; manifestările clinice constau atât în
84 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

modificări de structură ale ţesutului adamantin (linii, gropiţe), cât şi în alterări


ale cromaticii coronare a acestor dinţi, care prezintă o culoare galben-maronie
(aşa-numitul dinte Turner).
Discromiile intrinseci post-eruptive sunt cauzate de:
ƒ hemoragia pulpară: studii recente “in vitro” au scos în evidenţă faptul că,
factorul etiologic major în cazul discromiei dinţilor traumatizaţi este reprezentat
de acumularea moleculelor de hemoglobină sau a altor produşi de dezintegrare
sanguină (hematoidină şi hemosiderină rezultate prin degradarea hemoglobinei)
la nivelul spaţiului endodontic şi penetrarea lor în canaliculele dentinare. Adesea,
fenomenele evoluează spre necroză pulpară, cu apariţia unei culori brune sau
gri-opace.
Până nu demult cauza discromiei dinţilor care au suferit traumatisme era pusă
pe seama eliberării fierului din inelul protoporfirinic.
Elucidarea mecanismului de instalare a discromiei pentru dinţii traumatizaţi
în antecedente permite medicului aplicarea unor tehnici de albire adecvate.
ƒ rezorbţia radiculară internă (pulpita cronică inchisă - granulomul intern
Pallazzi) este adesea asimptomatică; doar ocazional, prezenţa ţesutului de
granulaţie şi a dentinei rezorbite induce smalţului o tentă roz (“pink spot”). În
fază incipientă, rezorbţia radiculară internă este dificil de diagnosticat radiografic,
procesul litic trebuind să atingă anumite dimensiuni pentru a genera o imagine
radiografică caracteristică.
ƒ modificarea conţinutului camerei pulpare – în urma proceselor inflamatorii
cronice (pulpite cronice închise) sau a necrozelor şi gangrenelor pulpare pot
apare modificări ale culorii dinţilor dintre cele mai variate (fig. 7.8. A.,B).

Fig. 7.8.A. Discromii


dentare (1.2., 2.1
şi 2.2) generate de
gangrena pulpară:
vedere semiprofil dr.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 85

Fig. 7.8.B. Discromii


dentare (1.2., 2.1
şi 2.2) generate de
gangrena pulpară:
vedere semiprofil stg.

ƒ senescenţa: depunerea de dentină secundară consecutivă proceselor fiziologice


de îmbătrânire sau de dentină terţiară ca urmare a traumatismelor repetate, de
intensitate mică, sau a altor factori iritativi, poate provoca instalarea unei
discromii coronare cu tentă gălbuie sau gri (fig. 7.9. A.,B).

Fig. 7.9.A. Discromii


dentare datorate pro-
ceselor de îmbătrânire:
virarea culorii dinţilor
spre gri.

Fig. 7.9.B. Discromii


dentare datorate pro-
ceselor de îmbătrânire:
pigmentări în culoarea
chihlimbarului, în
treimea incizală a
coroanelor.
86 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

7.1.2. Discromiile dentare extrinseci


Discromiile extrinseci apar prin depozitarea de substanţe colorante pe suprafaţa
dinţilor erupţi.
Conform sistemului de clasificare Nathoo discromiile dentare extrinseci se pot
împărţi în 3 categorii43:
ƒ N1: substanţa cu potenţial cromogen se leagă de suprafaţa dintelui, căreia îi
imprimă propria culoare (culoarea cromogenului este similară cu cea a petei
de pe dinte). Aceste discromii sunt cauzate de ceai, cafea, vin roşu, bacterii
cromogene şi metale.
ƒ N2: materialul cromogen îşi schimbă culoarea după ce aderă de suprafaţa dintelui.
Aceşti agenţi cromogeni sunt de natură alimentară şi îşi schimbă culoarea în
timp.
ƒ N3: agenţii sunt mai puţin coloraţi (precromogeni) şi suferă o reacţie chimică
la nivelul suprafeţei dentare, generând ulterior discromia (carbohidraţi, fluorura
de staniu, clorhexidina)
O altă clasificare a discromiilor extrinseci a fost dată de Gorlin şi Goldman;
conform lor, în funcţie de natura factorului etiologic, discromiile extrinseci pot fi
metalice şi non-metalice44.
După Pindborg, discromiile extrinseci pot fi divizate în funcţie de mecanismul
de producere în două categorii45:
ƒ discromii prin mecanism direct – acei compuşi care se găsesc în pelicula dentară
şi produc discromii ca rezultat al culorii bazale proprii;
ƒ discromii prin mecanism indirect – acei compuşi care duc la colorarea dinţilor
prin interacţiune chimică cu suprafaţa smalţului.
Din considerente didactice, se va opta pentru următoarea clasificare: discromii
extrinseci non-metalice şi discromii extrinseci metalice.
ˆ Discromiile extrinseci non-metalice
Aceste discromii au o etiologie multi-factorială, fiind cauzate de agenţi cromo-
geni care derivă din cavitatea bucală (în general este vorba de bacterii cromogene),
din alimentaţie, tutun, ape de gură sau medicamente. Agenţii cromogeni organici
aderă de pelicula dentară căreia îi modifică culoarea.
Coloraţiile galben-verzui apar, cel mai adesea, la nivelul frontalilor superiori
şi acoperă jumătatea cervicală a suprafeţelor dentare; sunt imprecis delimitate şi au
o tentă de la verde clar spre verde oliv. Aceste coloraţii au o compoziţie necunoscută
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 87

şi apar mai frecvent la copii (3-6%), fiind foarte dificil de indepărtat37. Se presupune
că în etiologia lor mai pot fi incriminaţi pigmenţii sanguini, bacteriile cromogene
(bacterii fluorescente şi fungi: Penicillinium, Aspergillium) sau clorofila46.
Coloraţiile brun-negre apar iniţial punctiform ca apoi să conflueze formând
linii festonate cu lăţime de 0,5-1 mm ce urmează rebordul gingival. Coloratiile inte-
resează toţi dinţii şi sunt dificil de îndepărtat. Ele apar în proporţie de 3-6% la copiii
între 6 şi 15 ani (Commerell, Gulzow)37. Aceste coloraţii conţin germeni gram-pozitivi
şi actinomices (Theilade şi colab.)37 şi o matrice, reprezentand o formă specială de
placă bacteriană. Coloraţia este dată de sulfidele ferice insolubile care sunt formate,
probabil, din hidrogenul sulfurat de origine bacteriană şi fierul salivar (Reid şi colab.)37;
se îndepărtează mai uşor decât cea galben-verzuie, dar ambele revin progresiv.
Coloraţia galben-portocalie este dată de depozitele moi care se găsesc, cel
mai adesea, pe suprafaţa vestibulară şi linguală a tuturor dinţilor; aceste depozite sunt
alcătuite din diferite bacterii a căror compoziţie nu este bine cunoscută (Serratia
marcescens si Flavobacterium lutescens).
Culoarea albastru-violet apare în urma consumului de cireşe negre şi afine,
prin formarea unei pelicule pe suprafaţa dintelui.
Culoarea brună este dată de cafea, ceai şi Coca-Cola.
Culoarea galben-rosiatică poate apare ca urmare a consumului exagerat de
condimente: piper roşu, şofran, boia.
Culoarea galben-brun-neagră apare la fumători şi la cei care mestecă tutun;
produşii chimici pot penetra uneori la nivelul fisurilor de pe suprafaţa smalţului,
generând o discromie combinată.
ˆ Discromiile extrinseci metalice
Aceste discromii sunt asociate cu diferite expuneri profesionale la sărurile
metalice sau diferite medicamente ce conţin săruri metalice47.
Discromiile de culoare neagră sunt caracteristice persoanelor care urmează
tratament cu fier si muncitorilor din industria metalurgică48.
Cuprul cauzează o coloraţie verzuie, întâlnită mai ales la muncitorii care
lucrează în industria de profil sau în cazul utilizării unor ape de gură ce conţin cupru.
O serie de alte metale pot duce la discromii:
ƒ permanganatul de potasiu conţinut în unele ape de gură favorizează apariţia unei
coloraţii violet spre negru;
ƒ sarea de nitrat de argint utilizată în medicina dentară generează o coloraţie gri;
ƒ fluorura de staniu cauzează o discromie galben-maronie.
88 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

ˆ Discromia la clorhexidină
Clorhexidina a constituit de-a lungul timpului un interes deosebit în ceea ce
priveşte mecanismul de colorare al dinţilor; cercetările efectuate de Flotra49 au dus
la concluzia că, pigmentările de la nivelul dinţilor şi a limbii nu apar numai prin
utilizarea clorhexidinei ca apă de gură ci, şi a altor cationi antiseptici; este vorba, în
principal, de uleiurile fenolice din compoziţia unor ape de gură (ex.Listerina).
Coloraţia are o tentă brun-negricioasă mai intensă în zonele interdentare şi
cervicale sau pe suprafeţele de smalţ ce prezintă neregularităţi (fig. 7.10.A.,B). Există
o mare variaţie individuală în ceea ce priveşte gradul de colorare, ceea ce ridică
probleme serioase în stabilirea diagnosticului diferenţial între discromiile intrinseci,
extrinseci şi cele mixte. Pigmentările generate de clorhexidină sunt persistente şi
dificil de îndepărtat chiar şi prin periaj profesional.

Fig. 7.10.A. Discromii


dentare provocate de
utilizarea frecventă a
apelor de gură pe bază
de clorhexidină şi a
sângerărilor cronice de
la nivelul parodonţiului
marginal

Fig. 7.10.B. Discromii


dentare provocate de
utilizarea frecventă a
apelor de gură pe bază
de clorhexidină.

În cavitatea bucală clorhexidina se descompune în paracloranilină care reduce


activitatea bacteriană; astfel, o parte din zaharurile metabolizate sunt degradate şi,
cu timpul, produc compuşi coloraţi (negrii-maronii). Berk50 a sugerat faptul că,
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 89

proteinele şi carbohidraţii din pelicula dentară deja formată suferă o serie de reacţii
de condensare şi polimerizare care au ca rezultat pigmentarea acestei pelicule.
Clorhexidina poate accelera formarea peliculei, prin catalizarea anumitor faze ale
reacţiei Maillard. La oara actuală, acesta este mecanismul care a captat toată atenţia
cercetătorilor.

7.1.3. Discromii dentare mixte (internalizate)


Discromiile mixte sunt rezultatul interacţiunii unor factori extrinseci (identici
cu cei care cauzează discromiile extrinseci) cu defectele de smalţ sau de dentină pre-
existente. Aceste defecte dentare permit penetrarea agenţilor cromogeni în profun-
zimea ţesuturilor, favorizând instalarea discromiei; ele pot fi defecte de dezvoltare
(apar în cursul dezvoltării dinţilor) şi defecte dobândite (modificări ale structurii
dinţilor care apar ulterior, de-a lungul vieţii).
ˆ Defectele de dezvoltare
Defectele de structură ale dinţilor sunt cele descrise anterior: defectele ereditare
(amelogeneza, dentinogeneza imperfecta) şi defectele dobândite (hipoplaziile si
hipomineralizarile cronologice de smalţ, fluoroza, etc.). Aceste defecte se însoţesc
de discromii proprii, caracteristice; dacă la acestea se adaugă acţiunea agenţilor
cromogeni, manifestările clinice îmbracă aspecte foarte variate, uneori greu de
diagnosticat.
ˆ Defectele dobândite
De-a lungul vieţii, dinţii suferă diferite modificări (uzură, abrazie, abfracţie),
procese carioase, tratamente endodontice şi/sau restauratoare, recesii gingivale, care
duc, direct sau indirect, la modificarea culorii fiziologice.
ˆ Uzura dinţilor
Uzura dinţilor se caracterizează printr-o pierdere progresivă de smalţ şi dentină,
datorată proceselor abrazive, erozive şi de atriţie.
Fisurile de la nivelul smalţului şi smulgerile de smalţ facilitează internalizarea
petelor extrinseci. O dată cu subţierea stratului de smalţ, creşte potenţialul de penetrare
al agenţilor cromogeni în profunzimea dentinei, ceea ce, face ca, mai ales la fumători,
dinţii să capete o tentă gri-închis, spre negru (fig. 7.11.A). Chiar şi în absenţa fumatului,
leziunile de uzură dentară (inerente o dată cu înaintarea în vârstă, dar din ce în ce
mai frecvente şi la categorii tinere de populaţie), prin expunerea unor zone de dentină,
determină modificarea culorii fiziologice a dinţilor (dentina este opacă şi prezintă o
culoare mai închisă şi mai saturată).
90 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

ˆ Recesiile gingivele
În zonele cervicale, unde smalţul este mai subţire, leziunilor de uzură dentară
li se pot adăuga recesiile gingivale, accentuând şi mai mult dizarmonia estetică
(7.11.B.), mai ales, în condiţiile în care, aceste leziuni sunt vizibile în timpul zâmbe-
tului – surâs cu linie labială înaltă.
Atât uzura dentară cât şi recesiile gingivale sunt leziuni cu etiologie multifac-
torială încă incomplet elucidată.

Fig. 7.11.A. Discromii


dentare consecutive
leziunilor de uzură
dentară: ariile ovalare
de dentină expusă, de
la nivelul suprafeţelor
vestibulare ale incisivilor
centrali, prezintă o cu-
loare mai intensă decât
restul suprafeţelor
dentare.

Fig. 7.11.B. Discromii


dentare consecutive lezi-
unilor de uzură dentară:
discromiile cu pigmen-
tare maronie din regiu-
nile cervicale ale inci-
sivilor sunt consecinţa
recesiilor gingivale şi a
uzurii dentare accentuate
care au determinat
expunerea dentinei şi a
cementului radicular.

ˆ Procesele carioase
Diferitele stadii evolutive ale procesului carios se trădează prin modificările
cromatice de la nivelul structurilor dentare.
Leziunea iniţială este caracterizată printr-o pată albă - cretoasă, opacă. Pata
albă diferă de smalţul adiacent prin porozitate crescută şi prin modificarea indicelui
de refracţie. Smalţul are un indice de refracţie de 1,62, în comparaţie cu 1,33 pentru
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 91

apă şi 1.0 pentru aer. Uscarea dintelui prin proiectarea unui jet de aer determină
îndepărtarea apei din porii smalţului demineralizat şi penetrarea aerului; acest
fenomen este răspunzător pentru aspectul alb-cretos al leziunii “white spot lesion”
şi poate fi explicat prin modificarea procesului de transmitere al luminii33.
Caria oprită în evoluţie este de culoare neagră; această culoare se datorează
pigmentării ţesuturilor afectate pe cale exogenă, fie sub acţiunea coloranţilor alimentari,
fie, a pigmenţilor produşi de către microorganisme (melanină, chinone).
Cercetările actuale referitoare la modificările de culoare din cadrul proceselor
carioase sunt centrate pe mecanismul de eliberare al amino-acizilor în cursul proce-
sului de proteoliză, proces care, conform teoriei proteolizei-chelaţiei este răspunzător
de formarea cavităţii.
Asocierea manifestărilor clinice ale proceselor de uzură dentară cu cele carioase
generează aspecte clinice deosebit de dezagreabile atât prin alterarea morfologiei
coronare, cât şi prin modificările de culoare care le însoţesc (fig. 7.12. A.,B).

Fig. 7.12.A. Discromii


dentare cauzate de uzură
şi carie: pacientă de 49
de ani, la care, dentina
patologică expusă, de
culoare neagră-maronie
transpare prin smalţul
vestibular uzat.

Fig. 7.12.B. Discromii


dentare cauzate de uzură
şi carie: discromii cau-
zate de uzura accentuată
a smalţului incizal şi pa-
latinal şi de pigmentarea
gri-maronie de la nivelul
cariilor secundare
(pacientă de 20 de ani).
92 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

ˆ Discromia cauzată de materialele utilizate în tratamentele dentare


materiale de restaurare coronară
Potenţialul cromogen al amalgamului determină pigmentarea coroanei dentare
în nuanţe bleu-gri sau cenuşiu-negru, prin penetrarea ionilor metalici în tubulii
dentinari deschişi; în plus, prezenţa sulfului cu formarea de compuşi sulfuraţi poate
determina accentuarea discromiei. Studiile în microscopie electronică au arătat că
această discromie este cauzată de fapt de migrarea staniului în canaliculele dentinare.
Zona estetică este afectată în situaţia în care amalgamul a fost folosit la obtu-
rarea orificiilor coronare de acces endodontic situate pe faţa palatinală a frontalilor
superiori. În cazul dinţilor laterali, coloraţiile date de amalgam sunt cauzate, de cele
mai multe ori, de vizibilitatea lui prin smalţul translucid (fig. 7.13.A); restaurările
voluminoase determină modificarea culorii întregii coroane, care prezintă o culoare
gri închis (fig. 7.13.B).

Fig. 7.13.A. Discromii


dentare cauzate de re-
staurările coronare din
amalgam de argint:
discromii coronare pro-
vocate de transparenţa
amalgamului prin
smalţul translucid de la
nivelul suprafeţelor
vestibulo-meziale şi
vestibulo-distale a
premolarilor.
Fig. 7.13.B. Discromii
dentare cauzate de re-
staurările coronare din
amalgam de argint:
distrucţia mare de
ţesuturi a fost înlocuită
cu o restaurare volumi-
noasă din amalgam de
argint, care a imprimat
întregii coroane a
primului premolar o
culoare gri închis.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 93

Discromiile de la nivelul dinţilor restauraţi cu răşini diacrilice compozite se


datorează microinfiltraţiilor şi proceselor de îmbătrânire pe care le suferă aceste
materiale (procese de uzare şi de impregnare cu diferiţi coloranţi externi – fig. 7.14.
A.,B). Pentru prevenirea microinfiltraţiilor se impune respectarea cu stricteţe a acu-
rateţii intraoperatorii, iar pentru prevenirea uzurii se va evita utilizarea cu regularitate
a periuţelor de dinţi dure şi a pastelor de dinţi cu potenţial abraziv crescut.

Fig. 7.14.A. Discromii


dentare cauzate de resta-
urări compozite vechi,
uzate şi pigmentate:
sângerările cronice de la
nivelul gingiei inflamate
au favorizat pigmenta-
rea restaurării meziale
de pe 2.1

Fig. 7.14.B. Discromii


dentare cauzate de resta-
urări compozite vechi,
uzate şi pigmentate:
microinfiltraţiile, cariile
secundare şi pigmenţii de
provenienţă exogenă au
accentuat dizarmonia
cromatică de la nivelul
dinţilor maxilari.

Onlay-urile metalice din aliaje Cr-Co pot provoca modificarea culorii dinţilor,
mai ales atunci când stratul de smalţ restant la nivelul suprafeţelor vestibulare ale
coroanelor dentare este subţire (fig. 7.15.A,B).
ˆ Materiale de restaurare radiculară
Persistenţa materialelor utilizate în obturaţia radiculară în interiorul camerei
pulpare reprezintă cauza cea mai frecventă a discromiilor localizate pe dinţi indivi-
duali cu tratament endodontic (fig. 7.16. A.,B). Pentru a preveni instalarea coloraţiilor
94 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 7.15.A. Discromii


dentare caracterizate
printr-o nuanţă gri, la
nivelul caninilor supe-
rior: prezenţa inlay-ului
metalic, utilizat ca
element de agregare
a protezei parţiale fixe,
a imprimat caninului
o culoare cenuşie în ju-
mătatea incizală a feţei
vestibulare;

Fig. 7.15.B. Discromii


dentare caracterizate
printr-o nuanţă gri, la
nivelul caninilor
superior: din incidenţă
palatinală se observă
modificarea de culoare a
caninilor, cauzată de
prezenţa celor două
inlay-uri din Cr-Co.

portocalii-maronii, adesea foarte intense, materialele cu care se realizează obturaţia


radiculară (sealer şi conuri de gutapercă) trebuie să umple strict canalele radiculare,
fără a invada spaţiul cameral.

Fig. 7.16.A. Discromii de


etiologie endodontică;
cauza discromiilor o re-
prezintă prezenţa mate-
rialor de obturaţie radi-
culară la nivelul came-
relor pulpare. Cu cât
intervalul de timp scurs
de la finalizarea trata-
mentului endodontic este
mai mare, cu atât discro-
mia este mai severă.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 95

Fig. 7.16.B. Discromii de


etiologie endodontică;
cauza discromiilor o re-
prezintă prezenţa mate-
rialor de obturaţie radi-
culară la nivelul came-
relor pulpare. Cu cât
intervalul de timp scurs
de la finalizarea trata-
mentului endodontic este
mai mare, cu atât discro-
mia este mai severă.

Fig. 7.17.A. Discromii


de etiologie endodontică;
cauza discromiilor: tra-
tamentul prelungit cu
pastă antibiotică şi
iodoformată.

Fig. 7.17.B. Discromii


de etiologie endodontică;
cauza discromiilor: tra-
tamentul prelungit cu
pastă antibiotică şi
iodoformată.

Dispozitivele corono-radiculare metalice pot genera discromii din cauza trans-


parenţei metalului prin structura dentară, sau prin materialul de restaurare; în plus,
96 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

procesele de coroziune prezente la ambele extremităţi ale dispozitivelor confecţionate


din aliaje inoxidabile, reprezintă un alt factor favorizant în apariţia discromiei.
ˆ Substanţe medicamentoase cu uz local
ƒ pastele endodontice iodoformate şi cele poliantibiotice colorează în galben-
portocaliu, respectiv, gri-intunecat dentina ;
ƒ eugenolul, fenolul, derivaţii de iod, compuşii cu Fe utilizaţi în medicaţia
endodontică, favorizează pigmentarea graduală a dentinei;
ƒ nitratul de Ag – formează un precipitat negru de ioni de argint care poate deter-
mina o oarecare colorare a dentinei şi cementului.
Marea diversitate a manifestărilor clinice legate de patologia cromaticii dentare,
etiologia multifactorială, precum şi faptul că acestea pot afecta deopotrivă persoane
tinere şi vârstnice, reclamă o paletă largă de alternative terapeutice care pot merge
de la banalul periaj profesional până la tratamente complexe cosmetico-estetice.

7.2. Indicaţii terapeutice în discromiile dentare

Discromiile dentare reprezintă una dintre cele mai frecvente dizarmonii pentru
care pacienţii apelează la un tratament dentar estetic. Etiologia şi manifestările clinice
diverse ale acestora constituie motive ce impun o abordare terapeutică variată şi
individualizată, de la caz, la caz.
La ora actuală, sunt utilizate următoarele modalităţi terapeutice:
1. albirea dinţilor:
ƒ se poate realiza prin tehnici biologice, complet neinvazive;
ƒ metodele de albire se adresează în mod diferit dinţilor vitali şi, respectiv, celor
devitali;
ƒ există atât metode specifice de albire în cabinet, cât şi posibilităţi de tratament la
domiciliu; acestea se pot desfăşura concomitent, efectul lor potenţându-se reciproc.
Anumite situaţii clinice particulare necesită metode de tratament diferite, ce
pot fi asociate sau nu, tehnicilor de albire:
2. micro- şi macroabraziunea;
3. faţetarea vestibulară (directă sau indirectă);
4. tratamentul invaziv protetic – se aplică în cazul discromiilor severe, însoţite de
leziuni distrofice sau în situaţia unui eşec al mijloacelor terapeutice amintite
anterior.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 97

1. Albirea dinţilor
Scopul principal urmărit prin albirea dinţilor este alterarea şi/sau fragmentarea
moleculelor pigmentate prezente în structura smalţului şi/sau a dentinei; acest lucru
este realizat cu ajutorul unor agenţi oxidanţi (peroxidul de hidrogen, peroxidul de
carbamidă şi perboratul de sodiu) care decolorează ţesuturile dentare, fără să afecteze
structura lor.
Procesul de albire a dinţilor presupune o reacţie chimică în care agenţii chimici
utilizaţi vor penetra smalţul şi dentina, realizând permeabilizarea lor, vor reacţiona
cu substanţele colorante şi vor conduce la dispariţia pigmentării.
În principiu, există două modalităţi de albire a dinţilor vitali: albirea în cabinet
şi albirea la domiciliu.
Albirea în cabinet se poate realiza, la rândul ei, prin două tehnici: albirea în
scaunul dentar şi albirea în sala de aşteptare; materialele cele mai utilizate şi durata
lor de aplicare sunt prezentate în tabelul 7.1.
Pentru albirea dinţilor la domiciliu se poate utiliza metoda clasică de albire
care constă în aplicarea substanţei active sub formă de gel în interiorul unor gutiere
individualizate (tratamentul se desfăşoară sub stricta monitorizare a medicului), sau
metoda modernă de albire cu ajutorul benzilor dentare impregnate cu substanţe de-
colorante, sau a gelurilor care se aplică pe dinţi prin pensulare (conduita terapeutică
rămâne, în acest caz, exclusiv în grija pacientului). Materialele cu cea mai largă
răspândire în cadrul tehnicilor de albire la domiciliu sunt cuprinse în tabelul 7.2.
Tabel 7.1. Substanţele utilizate pentru albirea dinţilor în cabinet
Firma
Preparatul Principiul activ Mod de folosire Particularităţi
producătoare
Peroxid de Gel, fără gust, inodor - pro-
Den Mat Quick Start® 30 min.
carbamidă 35% tecţie cu digă, Opal Dam
Lichid / pulbere;
Peroxid de De la 30 la 60 min. Se
Dentsply Illumine® Fără protecţie gingivală,
hidrogen 35% poate repeta de 9 ori
lumină şi căldură
Lichid-pulbere fotoactiva-
Peroxid de Se poate folosi de
Shofu Hi-Lite® bil,cu schimbarea culorii,
hidrogen 35% 6 ori.
cu protecţie gingivală
De la 30 min. la 2h/zi,
Opalescence Peroxid de Este necesară gutiera
Ultradent urmat de tratament la
Quick® carbamidă 35% termoformată.
domiciliu.
Peroxid de Gel fotoactivat 1 min., Gel oranj fotoactivabil.
Opalescence
Ultradent hidrogen 35% şi 5 min pauză, se înlo- Necesită digă, Opal Dam.
Xtra®
4-β-caroten cuieşte gelul şi se reia. Se conservă la rece.
98 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Tabel 7.2. Substanţe utilizate pentru albirea dinţilor la domiciliu


Firma
Preparatul Substanţa activă Mod de folosire Particularităţi
producătoare
Peroxid de carbamidă Gutieră prevăzută
Ultradent Opalescence® Nocturn, 8- 10 ore
10% cu rezervoare
Diurn, 30 min – 2
Peroxid de carbamidă Gutieră prevăzută
Ultradent Opalescence F® ore şi/sau nocturn,
15% sau 20% cu rezervoare
8-10 ore
Gutieră prevăzută
Diurn cu rezervoare;
Opalescence Peroxid de carbamidă
Ultradent 30 min – 2 ore Fluorizare asociată
PF® 15%
şi/sau nocturn Agent
desensibilizant
Nu necesită rezervor
Peroxid de carbamidă Diurn,
Vivadent Vivastyle® în gutieră, aromă
10% sau 16% 1-2ore pe zi
mentolată

În ceea ce priveşte albirea dinţilor devitali, modalitatea terapeutică cea mai


eficientă constă în albirea pe cale internă, prin depozitarea şi sigilarea agentului de
albire în interiorul camerei pulpare.
Concentraţia agenţilor chimici utilizaţi în tratamentele de albire variază în
funcţie de tehnica practicată:
ƒ peroxidul de hidrogen este folosit cel mai frecvent în concentraţii de 30-35%
în tehnica de albire în cabinet “power bleaching”, asociată sau nu cu activarea
luminoasă sau prin laser;
ƒ perboratul de sodiu este materialul de elecţie în tehnicile de albire intracoronare
de tip “walking bleach”. Preparatele pe bază de perborat de sodiu conţin
aproximativ 95% perborat;
ƒ peroxidul de carbamidă este utilizat cel mai frecvent în concentraţii de 10%, 15%
sau 20%, pentru tehnica albirii la domiciliu “home bleaching” şi în concentraţii
de 30-40%, pentru tehnica albirii în sala de aşteptare.
Metodele de albire a dinţilor vitali au indicaţii precise, precum şi contraindicaţii
absolute sau relative; acestea sunt sintetizate în tabelul 7.3. Pacienţii care nu se
încadrează în nici una dintre contraindicaţiile stipulate în tabel, pot beneficia de
avantajele tehnicilor de albire.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 99

Tabel 7.3. Indicaţiile, limitele şi contraindicaţiile tratamentului de albire a dinţilor vitali


Contra-
Tip de discromie Indicaţii Limite
indicaţii
Coloraţii genetice +
Coloraţii de origine traumatică +
Coloraţii datorate vârstei avansate +
Coloraţii tetraciclinice:
- gradul I şi II, cu pigmentare uniformă +
- gradul III şi IV, pigmentare în benzi orizontale şi/sau
+
cu tentă foarte închisă
Fluoroză:
- uşoară, fără modificări de structură; +
- severă, cu alterări structurale; +
Dinţi cu importante alterări structurale
+
(fracturi, fisuri, leziuni distrofice);
Dinţi cu durere dentinară severă; +
Colorări cu săruri metalice (argint, cupru); +
Patologie generală (porfirie congenitală, eritro- blastoză
+
fetală, icter hemolitic, etc.)

Următoarele situaţii pot fi considerate ca fiind favorabile41,51:


ƒ discromia este discretă şi este localizată predominant în cele 2/3 ocluzale ale
coroanelor dentare (semn că ea interesează doar stratul de smalţ);
ƒ discromia interesează dinţi individuali şi are o distribuţie uniformă;
ƒ discromii de intensitate medie la dinţi cu smalţ integru;
ƒ pacienţi a căror dinţi au o culoare naturală mai gălbuie;
ƒ pacienţi vârstnici cu smalţ integru, a căror dinţi şi-au modificat culoarea o dată
cu înaintarea în vârstă.
O atenţie specială trebuie acordată copiilor şi vârstnicilor; ambele categorii de
pacienţi prezintă o serie de aspecte particulare de care medicul trebuie să ţină cont.
În cazul discromiilor vechi sau cu pigmentări severe se poate apela la metoda
combinată de albire a dinţilor (în cabinet şi la domiciliu) care prezintă unele
avantaje: reducerea timpului de lucru şi accelerarea efectului de albire.
Tratamentul de albire debutează, de regulă, cu dinţii arcadei superioare, dinţii
inferiori servind ca termen de comparaţie (fig. 7.18. A,B,C); în funcţie de particula-
rităţile cazului clinic (lărgimea zâmbetului sau prezenţa restaurărilor protetice în
100 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 7.18.A. Discromie tetra-


ciclinică (gradul II) la o
pacientă de 49 de ani care
prezintă lucrări protetice
fixe în regiunile laterale ale
maxilarului. Determinarea
culorii iniţiale a dinţilor
naturali s-a făcut prin me-
toda clasică. Culoarea
găsită a fost B4.

Fig. 7.18.B. Discromie tetra-


ciclinică (gradul II) la o pa-
cientă de 49 de ani care pre-
zintă lucrări protetice fixe în
regiunile laterale ale maxi-
larului. Albirea dinţilor s-a
realizat iniţial la nivelul maxi-
larului, prin tehnica combi-
nată (o şedinţă de albire în
cabinet, urmată de albire la
domiciliu, cu gel pe bază de
peroxid de carbamidă 15%,
aplicat în gutieră). Pe imagi-
ne se observă gutiera inserată
la nivelul arcadei maxilare.
Fig. 7.18.C. Discromie tetra-
ciclinică (gradul II) la o pa-
cientă de 49 de ani care pre-
zintă lucrări protetice fixe în
regiunile laterale ale maxi-
larului. Rezultatul trata-
mentului după 4 săptă-
mâni: dinţii naturali de la
nivelul maxilarului s-au
decolorat până la nuanţa
A1. Diferenţa de culoare
faţă de dinţii mandibulari
este evidentă.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 101

zonele laterale) dar şi de preferinţele pacienţilor, maximum de dinţi incluşi în


procesul de albire sunt de la molarul prim superior drept până la omologul său de
pe hemiarcada opusă (1.6 - 2.6). Pentru mandibulă, procesul de albire va interesa
arcada cuprinsă între cei doi premolari secunzi.
Cazurile în care discromia persistă sau este insuficient rezolvată prin decolorare
impun continuarea terapiei cu mijloace restauratoare.
2. Micro- şi macroabraziunea
Microabraziunea este o metodă chimico-mecanică de tratament indicată în
cazul discromiilor minore ce afectează superficial smalţul; ea poate fi asociată cu o
tehnică de albire.
Microabraziunea se realizează cu ajutorul unor paste cu acţiune eroziv-abrazivă
(un amestec de acid clorhidric 18% cu pulbere de piatră ponce, sau preparate tipizate)
care se aplică pe suprafeţele interesate. Pasta este antrenată pe suprafeţele dentare
prin intermediul unor cupe de cauciuc special concepute, ataşate la piesa de mână,
cu care se execută mişcări circulare, cu turaţie redusă şi presiune moderată, timp de
1 minut. Manopera se poate repeta de circa 10 ori, ceea ce duce la îndepărtarea a
maximum 70-80 de microni din grosimea smalţului vestibular, obţinându-se un
aspect lucios şi sticlos. După spălare şi lustruire, dintele va fi supus unui tratament
de fluorizare locală.
Macroabraziunea este indicată tot pentru îndepărtarea petelor superficiale
localizate sau a celor de la nivelul defectelor de smalţ; se realizează cu ajutorul
frezelor de oţel sau diamantate de finisat, la turaţii înalt-moderate. Se recomandă
exercitarea unor presiuni uşoare şi intermitente sub răcire permanentă şi o monitorizare
atentă pentru a preveni producerea unor alterări majore, nedorite, la nivelul suprafeţe-
lor. Irigarea cu apă este necesară nu numai pentru răcirea dinţilor, ci şi pentru a-i
menţine hidrataţi (dinţii cu pete albe sunt cei mai vulnerabili la deshidratare51).
După finalizarea manoperelor se face finisarea şi lustruirea suprafeţelor de
smalţ cu discuri abrazive cu granulaţii fine şi extrafine şi polipanturi în combinaţie
cu paste de lustruit
Pentru a accelera procesul de eliminare a petelor şi defectelor superficiale ale
smalţului, se recomandă combinarea celor două tehnici abrazive; de regulă, întâi se
va face îndepărtarea grosieră a defectelor prin macroabrazie, după care se aplică
microabrazia, urmată de lustruirea suprafeţelor.
Se poate admite că micro- şi mabroabrazia reprezintă o etapă terapeutică
obligatorie în cazul adolescenţilor nemulţumiţi de culoarea dinţilor lor, tratamentul
102 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

reprezentând, fie o fază premergătoare tehnicilor de albire, fie o soluţie de temporizare


a cestor tehnici, atunci când vârsta, prea tânără a pacientului, contraindică tehnicile
de albire41.
Tehnicile abrazive sunt extrem de eficiente şi în cazul coloraţiilor extrinseci ce
apar după utilizarea îndelungată a apelor de gură pe bază de clorhexidină (fig. 7.19).

Fig. 7.19. Stg.: aspectul


clinic iniţial al unei dis-
cromii clorhexidinice;
Dr.: aspectul aceloraşi
dinţi după efectuarea
micro- şi macroabrazi-
unii. Se observă dispa-
riţia pigmentărilor atât
la nivelul suprafeţelor
libere, cât şi la nivel
cervical şi interdentar.

3. Faţetarea suprafeţelor vestibulare


Faţetarea suprafeţelor vestibulare ale dinţilor cu discromii este o metodă tera-
peutică minim invazivă care se poate realiza prin tehnică directă sau indirectă.
Faţetarea prin tehnică directă este mare consumatoare de timp, dar reprezintă
prima opţiune în cazul dinţilor singulari cu discromie ai adolescenţilor şi pentru
pacienţii care solicită o rezolvare într-o singură şedinţă. Faţetele din răşini compozite
prezintă avantajul că sunt mai puţin costisitoare şi permit retuşuri ulteriaore multiple51.
Faţetele ceramice necesită două şedinţe de tratament, dar sunt mai rezistente
în timp; dezavantajul lor constă în faptul că rezultatul tratamentului depinde de abili-
tăţile artistice ale tehnicianului dentar, medicul putând interveni extrem de puţin.
Faţetarea suprafeţelor vestibulare ale dinţilor cu discromii se adresează
următoarelor situaţii:
ƒ rezultatul albirii nu este satisfăcător;
ƒ atunci când pe lângă ameliorarea culorii dinţilor trebuie realizate şi uşoare
ajustări de morfologie şi/sau poziţie a dinţilor (fig. 7.20 şi 7.21);
ƒ tratamentul de albire este contraindicat (rezorbţii interne şi externe (fig. 7.22).
Tehnicile de faţetare se aplică, de regulă, dinţilor frontali superiori, aceştia
fiind cei mai vizibili în timpul funcţiilor; uneori (discromiile intrinseci refractare la
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 103

tehnicile de albire) este necesar ca tratamentul să cuprindă toţi dinţii frontali şi chiar
premolarii superiori.

Fig. 7.20.A. Dizarmonie


cromatică, de formă şi
poziţie a dinţilor din
zona estetică.

Fig. 7.20.B. Din inci-


denţă palatinală se
observă lipsa de
aliniere a muchiilor
incizale.

Fig. 7.20.C. Aspectul


zâmbetului s-a ameli-
orat după tratamentul
de albire a dinţilor
în cabinet (pe cale
internă şi externă) şi
faţetarea acestora cu
răşină compozită.
104 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 7.20.D. Prin pla-


carea cu răşină compo-
zită s-a obţinut nu numai
ameliorarea culorii, dar
şi a formei şi poziţiei din-
ţilor, atât din perspectivă
frontală cât şi palatinală.

Fig. 7.21.A. Discromie


de etiologie endodontică
la nivelul incisivului
central superior drept,
asociată cu discromii
generate de pigmentarea
restaurărilor compozite
vechi şi dizarmonii de
formă a dinţilor din zona
estetică.

Fig. 7.21.B. Aspectul


aceloraşi dinţi la finalul
tratamentului. S-a practi-
cat tratament de albire
pe cale internă la dinte-
le 1.1. şi de albire la do-
miciliu pentru restul din-
ţilor. Deoarece s-a impus
şi ameliorarea formei
celor patru incisivi supe-
riori, aceştia au fost faţe-
taţi cu răşină compozită.

Dinţii frontali mandibulari sunt rareori faţetaţi datorită dimensiunilor reduse


a coroanelor şi retenţiei slabe; de asemenea, datorită poziţiei buzei inferioare, aceşti
dinţi sunt mascaţi, ceea ce face ca importanţa lor estetică să fie mult mai mică.
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 105

Fig. 7.22.A. Discromie


de etiologie endodontică
la nivelul incisivului
central superior drept.
Prezenţa unui proces
rezorbtiv extern a contra-
indicat efectuarea unui
tratament de albire.

Fig. 7.22.B. Ameliorarea


aspectului estetic s-a
realizat prin faţetare
directă

4. Tratamentul invaziv protetic


În prezenţa dizarmoniilor estetice multiple (de culoare, de poziţie, de formă şi
mărime) asociate cu pierderi importante de substanţă dură dentară şi/sau cu edentaţii
şi prăbuşiri ale dimensiunii verticale de ocluzie, indicaţia terapeutică o reprezintă
tratamentele protetice. În funcţie de situaţia clinică, reabilitarea estetică se poate
realiza cu restaurări protetice fixe unidentare (fig. 7.23) sau cu restaurări protetice
compozite - proteză fixă şi proteză scheletată (fig. 7.24).
Atunci când pentru ameliorarea unei discromii se optează pentru restaurări
integral ceramice, obţinerea unor rezultate optime este facilitată de realizarea unui
tratament de albire în prealabil.
În anumite situaţii se impune ca, încă din etapa de stabilire a diagnosticului să
se realizeze o abordare integrată a mai multor metode terapeutice aplicate succesiv.
Formele severe de discromii tetraciclinice sau cele determinate de fluoroză, coexis-
106 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

tenţa unor manifestări de tip distrofic, distrucţii dentare extinse, etc. reclamă combi-
narea diferitelor modalităţi terapeutice şi clar-viziune în ceea ce priveşte rezultatul final.

Fig. 7.23.A. Discromii


dentare şi dizarmonii
de formă, mărime şi
poziţie a celor patru
incisivi superiori..

Fig. 7.23.B. Din cauza


deficitului important de
substanţă dură dentară
s-a optat pentru un tra-
tament protetic; bontu-
rile coronare s-au resta-
urat cu ajutorul dispozi-
tivelor corono-radicu-
lare individualizate,
peste care s-au aplicat
proteze fixe unidentare
galvano-ceramice.

Fig. 7.23.C. Deşi aspectul


zâmbetului este mult
ameliorat, persistă o
uşoară asimetrie de
poziţie a dinţilor
Cap. 7. Patologia cromaticii dentare 107

Fig. 7.24.A. Aspectul de


surâs îmbătrânit este
generat nu numai de
leziunile de la nivelul
compoziţiei dentare, dar
şi de forma (buză dublă)
şi lipsa de plenitudine
şi contur a buzelor.

Fig. 7.24.B. În imaginea


cu buzele retractate se
poate observa distrucţia
importantă de ţesuturi
dure dentare şi ocluzia
patologică cauzată de
edentaţiile neprotezate.

Fig. 7.24.C. Reabilitarea


estetică s-a realizat cu
lucrări protetice compo-
zite pentru ambele arcade;
în imagine este surprinsă
o etapă intermediară de
laborator: după determi-
narea clinică a rapoarte-
lor şi a înălţimii verticale
de ocluzie.
108 FIZIOLOGIA ŞI PATOLOGIA CROMATICII DENTARE

Fig. 7.24.D. Aspectul


zâmbetului la finalul tra-
tamentlui; de remarcat
faptul că după protezare
buzele şi-au recăpătat
aspectul estetic (forma,
plenitudinea, textura)
iar buza dublă
a dispărut.