Sunteți pe pagina 1din 6

Universitatea „Bioterra”

Referat

Busuiocul

Student :
Grupa :
Busuioc
Ocimum basilicum

Frunze proaspete de busuioc

Clasificare ştiinţifică

Regn: Plantae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Ordin: Lamiales
Familie: Lamiaceae
Gen: 'Ocimum'
Specie: O. basilicum

Nume binomial

Ocimum basilicum
L.

Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este
o plantă ierboasă originară din Asia tropicală.

Atinge între 20-60 cm înălţime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu
lungimi cuprinse între 1,5-5cm şi late de circa 1-3 cm. Florile sunt puţin mai mari, de
culoare albă, aranjate într-o terminaţie numită racem. În mod neobişnuit pentru familia
Lamiaceae, cele patru stamine şi pistilul nu emerg de sub marginea superioară a corolei,
ci se sprijină pe cea inferioară. După polenizarea entomofilică ( adică polenizare cu
ajutorul insectelor)[1], corola cade şi ulterior se dezvoltă patru achene[2] în interiorul
calixului bilabial. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit şi anis)[3], având
un miros puternic dulceag-înţepător . Busuiocul este foarte sensibil la frig , el crescând
bine în condiţii de căldură şi umezeală. În timp ce varietăţile comune de busuioc sunt
considerate ca fiind plante anuale , altele sunt perene, cum ar fi busuiocul albastru african
si busuiocul sacru thailandez. Termenul de busuioc provine din limba greacă βασιλευς
(basileus), însemnând "rege", despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul
unde Împăraţii Constantin şi Elena au descoperit Sfânta Cruce. Dicţionarul Englez
Oxford menţionează unele speculaţii conform cărora busuiocul ar fi fost folosit la "câteva
unguente sau medicamente regale". Busuiocul este în continuare considerat "regele
mirodeniilor" de mulţi bucătari şi autori de cărţi gastronomice.

Busuioc, planta

Frunze de busuioc uscate.

În mod obişnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul


reţetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face , de
obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ţinut în pungi de plastic,
poate fi păstrat proaspăt fie în frigider , pentru o perioadă scurtă, fie în congelator , pentru
mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puţin. Aşezaţi frunze proaspete într-un
borcan uscat, adăugaţi puţină sare şi apoi acoperiţi cu ulei de măsline. Planta uscată îşi
pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de
iarbă proaspăt tăiată.

Reţetele cu specific mediteraneean şi asiatic folosesc în mod frecvent busuiocul. În cazul


bucătăriei mediteraneene, aroma este completată de roşii. Busuiocul este unul dintre
ingredientele principale ale sosului pesto — o specialitate italiană din ulei şi plante
aromate, provenind din oraşul Genova. Celelalte două ingrediente sunt uleiul de măsline
şi seminţele de pin. Cele mai folosite specialităţi de busuioc mediteraneean sunt
'Genovese', 'Volănaşe purpurii', 'Mamut', 'Scorţişoară', 'Lămâie', 'Glob', şi 'Albastru
african'. Bucătăria chineză foloseşte specialităţi de busuioc proaspăt sau uscat pentru supe
şi alte feluri de mâncare. În Taiwan, bucătarii adaugă busuioc proaspăt unei supe-
cremă(gēngtāng); sau mănâncă pui prăjit cu frunze de busuioc fierte în ulei.

Busuiocul este gătit câteodată cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri de fructe şi
sosuri — de obicei cu căpşuni, dar şi cu zmeură sau prune. Se consideră că busuiocul cu
frunza plată folosit în bucătăria vietnameză, care are o aromă uşor diferită, este mai
potrivit pentru felurile de mâncare cu fructe.
O cutie de băutură pe bază de seminţe de busuioc

Atunci când sunt înmuiate în apă, unele varietăţi de seminţe de busuioc devin gelatinoase,
şi se folosesc în băuturi asiatice sau deserturi precum falooda sau şerbetul. Aceste
seminţe sunt cunoscute sub numele de sabja, subja, takmaria, tukmaria, sau seminţe
falooda. Seminţele se mai folosesc şi în Ayurveda, sistemul medicinal tradiţional al
Indiei.

Alte specii de busuioc


Alte specii, inclusiv aparţinând familiei Ocimum, sunt cultivate în multe regiuni ale Asiei.
Cele mai multe specii asiatice de busuioc au o aromă asemănătoare cuişoarelor, în
general mai puternică decât cea a busuiocului Mediteranean. În China, specia locală este
numită (jiǔcéngtǎ; literalmente "pagoda cu nouă nivele"), în timp ce varietăţile importate
sunt denumite (luólè) or (bāxīlǐ).

'Busuiocul lămâios' are un puternic miros de lămâie şi o aromă foarte diferită de cea a
celorlalte varietăţi, deoarece conţine o substanţă chimică numită citral. Este folosit la
scară largă în Indonezia, unde este numit kemangi şi este servit crud, împreună cu varză
crudă, fasole verde şi castraveţi, ca acompaniament pentru peşte prăjit sau raţă. Florile
sale, desfăcute, sunt un condiment pentru salată apreciat.

Componente chimice
Diferitele varietăţi de busuioc au arome diferite datorită faptului că planta conţine un
număr variabil de uleiuri esentiale (numite şi uleiuri volatile sau uleiuri eterice), care sunt
combinate în diferite proporţii pentru diferite soiuri. Aroma puternică de cuişoare a
busuiocului dulce este dată de eugenol, care e aceeaşi substanţă chimică prezentă şi în
cuişoare. Aroma de lămâie a busuiocului lămâios şi a celui "limă" [4] este dată de faptul ca
aceste două soiuri au un conţinut mai mare de citral, care produce aceste efecte la mai
multe plante , incluzând menta-lămâie şi limonene, dând şi cojii de lămâie aroma-i
specifică. Busuiocul albastru african are o puternică aromă camforată, datorită proporţiei
mari de camfor şi de camphene. Busuiocul-licorice conţine anetol[5], substanţă chimică ce
face ca anasonul să amintească de Glycyrrhiza glabra [6] şi să justifice numele de busuioc-
anason. Alte substanţe chimice care ajută la producerea aromelor distincte ale multor
soiuri de busuioc, în funcţie de proporţia în care se găsesc în fiecare specie specifică,
sunt:

• cinnamate (acelaşi compus ca în scorţişoară)


• citronellol (geraniums, roses, and citronella)
• geraniol[7] (ca în geranium)
• linalool (o aromă florală prezentă şi în coriandru)
• methyl chavicol (care dă aroma tarhonului )
• myrcene (dafin, mirt)
• pinene (care, după cum spune şi numele, este substanţa ce dă aroma uleiului de
pin)
• ocimene
• terpineol

Tratamente naturale pe baza de busuioc

Busuiocul (Ocimum basilicum) reprezinta un remediu natural pentru tratarea si


vindecarea diverselor afectiuni: bronsita, afectiuni gastrointestinale, febra, guta dureri de
stomac. Ceaiul preparat din frunze de busuioc se recomanda in cazul in care pacientul
sufera de: crampe, infectii urinare, dureri de cap, laringita, faringita, gripa, voma, fiind si
un excelent stimulator al poftei de mancare.
Acest ceai daca se bea in fiecare zi ajuta si la tratarea si vindecarea cefaleei, colici
intestinale, ulcer gastric, colite de fermentatie.
Intepaturile de insecte, ranile si eczemele se pot trata prin aplicarea unor comprese cu
frunze de bucuioc sau cu tinctura de busuioc. De asemenea pentru stimularea poftei de
mancare se recomanda a se administra vin de busuioc
Bibliografie

1. Davidoiu Maria- Botanica si fitofarmacie, curs, editura Printeuro, 2008;


2. Nedesan Valentin- Fitoterapie, editura Viata si sanatate Bucuresti. 1998;
3. Constantin C, Agepian A- Plante medicinale din flora spontata, 1962;
4. Rogos M, Saspar M.-Plante medicinale in prezent, 1983
5. Strasser Horatiu si Starsser Constanta – Fitoterapie, Note de curs pentru uzu
studentilor, Bucuresti 2006.