Sunteți pe pagina 1din 68

PARTEA a II-a GUVERNAREA UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 4
GUVERNAREA PRIN INSTITUŢIILE EUROPENE

4.1. Elementele sistemului instituţional comunitar

Vă prezentăm în deschiderea acestui capitol, instituţiile Uniunii


Europene prin intermediul unei scheme de principiu

INSTITUŢIILE EUROPENE

CONSILIUL
PARLAMENTUL
EUROPEAN
EUROPEAN

D
E
C
I

CONSILIUL UNIUNII Z COMISIA


EUROPENE I EUROPEANĂ
E

CURTEA EUROPEANĂ
DE JUSTIŢIE

CONSULTANŢĂ
CONDUCERE

COMITETUL COMITETUL
CURTEA DE CONTURI ECONOMIC ŞI SOCIAL ECONOMIC ŞI SOCIAL
EUROPEANĂ

267
Instituţiile europene sunt structuri supranaţionale, principala
diferenţă dintre acestea şi instituţiile naţionale constă în esenţă în faptul că
deciziile se iau de către reprezentanţi ai statelor membre.
În baza Tratatelor institutive cu modificările survenite prin Tratatul
de fuziune din 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Maastricht (1992),
Tratatului de la Amsterdam (1997), Tratatului de la Nisa (2001) şi
Tratatului de la Lisabona (2007), Comunităţile europene şi Uniunea
Europeană au instituţii comunitare comune prin care îşi realizează
obiectivele şi misiunile. Denumirile actuale ale instituţiilor comunitare sunt
unanim acceptate şi ele reflectă schimbările intervenite în evoluţia
Comunităţilor Europene.
Aşa cum arătam, obiectivele Comunităţilor Europene trebuie atinse
prin intermediul unor entităţi, numite instituţii comunitare 23 . Chiar dacă
există şi alte organe menite a dezvolta funcţii în acest sens, chiar dacă
statele membre au şi ele obligaţii de acest fel, instituţiile comunitare sunt
cele care au răspunderea directă. Aceste instituţii sunt:
• Parlamentul European;
• Comisia Europeană;
• Consiliul Uniunii Europene;
• Curtea de Justiţie;
• Curtea de Conturi;
• Banca Centrală Europeană.
Codificarea acestei „ordini instituţionale” o găsim în art. 4 TCE, art.
3 TCEEA şi art. 7 TCECA. Precizăm că vorbim de „instituţii comune”
având „competenţe diferite”, în funcţie de Tratatul (CECO/ CECA, CEE,
CEEA) în limitele cărora acţionează.
O particularitate a instituţiilor comunitare este aceea că membrii lor
sunt aleşi sau numiţi de către statele membre sau corpul electoral al
acestora, dar niciodată de către membrii altei instituţii comunitare, ceea ce
le garantează independenţa reciprocă şi asigură menţinerea echilibrului de
puteri.

23
Iordan Gheorghe BĂRBULESCU – Sistemul instituţional, Uniunea Europeană,
Seria Europa Mea, TRITONIC, Bucureşti, 2007 pag. 127-128
268
Aşa cum instituţiile comunitare sunt comune celor două Comunităţi
Europene, aceleaşi instituţii sunt comune şi Uniunii Europene, în sensul că
aceasta nu are un cadru instituţional distinct de cel comunitar. Trebuie însă
precizat că, atunci când aceste instituţii acţionează în cadrul TUE, vor
adopta măsurile - „Poziţiile” şi „Acţiunile Comune” - prevăzute în TUE,
dar nu vor adopta actele tipice ale acestor instituţii înţelese ca şi instituţii
comunitare (Regulamente, Directive etc.).
Identitatea dintre cadrul instituţional al Uniunii Europene şi cel
comunitar apare consacrată în art. CI. al TUE unde se semnalează că,
„Uniunea va avea un cadru instituţional unic care va garanta coeziunea şi
continuitatea acţiunii sale în scopul atingerii obiectivelor acesteia,
respectând şi dezvoltând acquis-ul comunitar”.
Prevederea potrivit căreia fiecare instituţie va acţiona, după caz, în
funcţie de Tratate este menţionată în art. E al TUE unde se arată că
„Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie îşi vor
exercita competenţele în condiţiile şi scopurile prevăzute în dispoziţiile
Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor Europene şi ale Tratatelor ce le-
au modificat cât şi în Tratatul Uniunii Europene”. În cazul Consiliului -
instituţia care şi adoptă cu cea mai mare frecvenţă deciziile rezultate din
exercitarea competenţelor prevăzute în TUE - acesta şi-a modificat
denumirea în „Consiliu al Uniunii”. Nici Comisia, nici nu au trecut la
denumirea de „Comisie” sau „Curte a Uniunii”, rămânând la cele
anterioare.
Instituţiile create de Comunităţile Europene au rolul de a asigura
legislativ (normativ) integrarea şi cooperarea statelor comunitare. Actorii
principali ai procesului legislativ sunt Consiliul Uniunii şi Parlamentul
European. La acestea se adaugă Comisia Europeană care îşi păstrează
caracterul de principal iniţiator al legislaţiei comune.
O clasificare generală şi larg acceptată în literatura de specialitate şi
în practica europeană este următoarea:
a) Instituţii principale sau organe principale:
- Parlamentul European;
- Consiliul Uniunii Europene;
- Comisia Europeană;
- Curtea de Justiţie;
269
- Curtea de Conturi.
b) Organe subsidiare sau auxiliare:
- Banca Centrală Europeană (BCE)24 ;
- Comitetul Economic şi Social;
- Comitetul Regiunilor;
- Comitetul Consultativ.
Instituţiile comunitare principale împreună cu organismele
subsidiare create, în limitele Tratatelor, la iniţiativa instituţiilor comunitare
alcătuiesc ceea ce se numeşte „sistemul instituţional comunitar”.
Sistemul instituţional comunitar are o structură bine precizată şi
definită de multiple dispoziţii cuprinse în Tratatele comunitare. Această
structură are o importanţă decisivă pentru balanţa puterilor în cadrul
Comunităţilor Europene/Uniunii Europeane şi se caracterizează ca fiind o
structură unică în întregul său (conform noului art. 3, alin. 1 din TUE, aşa
cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa), deoarece se aseamănă cu
ordinea constituţională a unui stat, şi astfel deosebeşte Comunităţile
Europene/Uniunea Europeană de multe dintre organizaţiile internaţionale
tradiţionale cunoscute.
Conform dreptului comunitar, fiecare instituţie comunitară trebuie,
precizează art. 5 din TUE şi art. 7 din TCE, să asigure „realizarea
atribuţiilor conferite” prin Tratate şi, deci are propria sa legitimitate
instituţională, astfel:
• Parlamentul European reprezintă interesele popoarelor
statelor membre;
• Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele guvernelor
statelor membre;
• Comisia Europeană reprezintă interesul comun, adică al celor
trei Comunităţi / Uniunea Europeană;
• Curtea de Justiţie reprezintă interesul dreptului comunitar
asigurând supremaţia lui în construcţia comunitară şi interpretarea
ori aplicarea lui uniformă atât de către statele membre, cât şi de către
instituţiile comunitare;

24
După unii autori, Banca Centrală Europeană (BCE), fără să fie caracterizată drept
instituţie principală se aseamănă cu aceasta
270
• Curtea de Conturi verifică legalitatea, regularitatea şi
fiabilitatea folosirii fondurilor de către instituţiile comunitare.
• Banca Centrală Europeană asigură stabilitatea preţurilor şi
monedei EURO, sprijină politicile economice şi financiare comunitare.
Doctrina juridică comunitară a apreciat că prezenţa celor cinci
componente principale ale sistemului instituţional comunitar (fără Banca
Centrală Europeană) exprimă voinţa fondatorilor integrării europene de a
face din această combinaţie de instituţii cu anumite atribuţii „fundamentul
şi motorul integrării comunitare”.
Totuşi, repartizarea funcţiilor între cele cinci instituţii comunitare
menţionate nu corespunde schemei clasice a unui stat, căci funcţia
legislativă, spre exemplu, este deţinută de Consiliu, şi nu de Parlament, în
timp ce Comisia are în principiu putere executivă şi bugetară, după cum
vom vedea în continuare.
Curtea de Justiţie, în hotărârea sa din cazul 26/62, Gend end Loos,
arată că Tratatele comunitare consfinţesc hotărârea statelor membre de a
renunţa la o parte dintre atribuţiile lor suverane în favoarea unor instituţii
comunitare independente care, se completează una pe alta, fiecare jucând
un rol bine determinat în procesul de luare a deciziilor.
Menţionăm în primul rând, faptul că în ciuda similitudinilor existente
între sistemul instituţional comunitar şi cel al unui stat, nici una dintre
instituţiile comunitare nu are puterea de a acţiona în afara obiectivelor
stabilite prin Tratate. Aceasta înseamnă că Tratatele nu conferă
Comunităţilor/Uniunii sau instituţiilor comunitare puteri generale de a lua
orice măsuri necesare pentru realizarea obiectivelor Tratatelor.
În ce priveşte puterile cu care sunt investite instituţiile comunitare
consemnăm în primul rând că dispoziţii exprese ale Tratatelor stabilesc
atribuţiile specifice (puterile specifice) pe care fiecare instituţie comunitară
le are pentru a aduce la îndeplinire sarcinile încredinţate
Comunităţilor/Uniunii.
În acest mod, domeniul problemelor acoperite de atribuţiile specifice
fiecărei instituţii comunitare variază, în conformitate cu atribuţiile acordate
Comunitaţilor/Uniunii. Spre exemplu: politica comună de transport,
politica agrară, libertatea de circulaţie a muncitorilor, politica socială,
externă etc.
271
În al doilea rând, alături de puterile specifice, Tratatele conferă direct
instituţiilor comunitare puterea de a acţiona pentru a atinge unul dintre
obiectivele comunitare (Spre exemplu: în domeniul pieţei comune – art.
308 din TCE (fost art. 235 din CEE), în domeniul nuclear - art. 203 din
Tratatul EURATOM, iar pentru domeniul cărbunelui şi oţelului – fostul
art. 95, alin. 1 din Tratatul CECO).
Cu toate acestea puterile subsidiare nu pot fi folosite în instituţiile
comunitare pentru a interveni în orice domeniu de activitate economică
prevăzut în Tratate, şi, drept urmare ele sunt limitate la domeniul precizat.
Puterile lor nu sunt absolute.
În al treilea rând, Tratatele vorbesc şi de aşa numitele „puteri
implicite” care permit instituţiilor comunitare să ia orice măsură
indispensabilă necesară, care poate să facă efectivă implementarea
puterilor ce le-au fost date în mod expres.
Puterile implicite sunt folosite în mod special în relaţiile externe ale
Comunităţilor Europene/Uniunii Europene în domeniile prevăzute prin
Tratate faţă de terţe state (nemembre) sau faţă de alte organizaţii
internaţionale (necomunitare).
Din punct de vedere al dreptului comunitar, putem spune ca o
concluzie, că instituţiile comunitare pot adopta norme juridice (legi - după
terminologia din ultima vreme,cu toate că această expresie este evitată de
Tratatul de la Lisabona) ce alcătuiesc sistemul legislativ comunitar pe care
le vom prezenta şi noi în detaliu, în capitolul 5 al acestui volum.

4.2. Parlamentul European (PE)

4.2.1. Organizare
Parlamentul European, cunoscut şi sub denumirea de Adunare
Generală de către Tratatele institutive este alcătuit din „reprezentanţi ai
popoarelor statelor membre” ale Comunităţilor Europene. Parlamentul
European, ca instituţie comunitară, reprezintă popoarele statelor membre
privite în mod colectiv. Ca reprezentanţi ai popoarelor, membrii
Parlamentului European nu sunt subordonaţi guvernelor ţărilor lor sau
parlamentelor naţionale.

272
Europarlamentarii, aşa cum mai sunt ei cunoscuţi au calitatea de
reprezentanţi ai popoarelor ţărilor lor şi exercită îndatoririle ce le revin,
fără a putea fi obligaţi să asculte de nici o alta instrucţiune extrinsecă
calităţii pe care o au. Facem precizarea că expresia „reprezentanţi ai
popoarelor”, încorporată în Tratate (art. 190 din TCE), are acelaşi înţeles
ca în orice drept constituţional naţional, inclusiv cel din România.
Aceşti reprezentanţi formează un organism care, el însuşi, reprezintă
nu numai un popor, ci o pluralitate de popoare - toţi cetăţenii Comunităţii
Europene/Uniunii Europeane, priviţi în sens colectiv. Aşa cum am arătat,
Tratatele institutive denumeau această instituţie comunitară „Adunare”.
Consiliul CE s-a opus, la vremea respectivă, schimbării acestei denumiri.
Cu toate acestea membrii Adunării au decis în 1962 folosirea titulaturii de
Parlament European. De atunci, această denumire a fost adoptată şi folosită
în toate actele comunitare.
Schimbarea de denumire a fost legiferată prin Actul Unic European,
creându-se în acest fel iluzia schimbării înseşi a funcţiunii acestei instituţii
şi a existenţei unui control mai democratic în cadrul sistemului de instituţii
comunitare.
Parlamentul European nu este o prelungire comunitară a ideii de
parlament naţional. Tratatele nu atribuie acestei instituţii puteri care, de
regulă, sunt caracteristice parlamentelor naţionale, cum ar fi puterea
legislativă sau puterea de a impune taxe, chiar dacă Actul Unic European şi
Tratatele comunitare subsecvente au lărgit rolul Parlamentului European în
procesul legislativ comunitar.
Prezentând organizarea Parlamentului European ne vom referi în
continuare la două importante componente: membrii şi compoziţia
Parlamentului European.
Parlamentul European are sediile în Strasbourg, Bruxelles şi
Luxemburg şi era format până la extinderea din anul 2004, din 626 membri
după cum urmează: Germania 99, Franţa, Italia şi Marea Britanie, câte 87
fiecare, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia şi Portugalia câte 25 fiecare,
Suedia 22, Austria 21, Irlanda 15, Danemarca şi Finlanda câte 16 fiecare,
Luxemburg 6.
Noua redactare a art. 137 TCE (art. 189 TUE Amsterdam) extinde
numărul maxim al membrilor Parlamentului European la 700, iar prin
273
Tratatul de la Nisa la 732. Conform Tratatului de la Nisa distribuţia
locurilor în Parlamentul European era: Germania 99; Franţa, Marea
Britanie şi Italia 72; Spania şi Polonia 50; România 33; Olanda 25; Grecia,
Belgia, Portugalia 22; Cehia, Ungaria 20; Suedia 18; Bulgaria, Austria 17;
Slovacia, Danemarca, Finlanda 13; Irlanda, Lituania 12; Letonia 8;
Slovenia 7; Estonia, Cipru, Luxemburg 6, Malta 5.
Numărul de europarlamentari a fost modificat din nou prin decizie a
Consiliului European la sfârşitul anului 2002 când se ştia că România şi
Bulgaria nu vor adera în anul 2004, la ora actuală având 785 de membri.
Modificarea numărului de membri s-a datorat nemulţunirilor pe care le-a
provocat repartizarea de la Nisa încă din momentul realizării sale. Plecând
de la diferendumul între Belgia şi Olanda, treptat mai toate statele membre,
noi şi vechi, au dorit suplimentarea locurilor din Parlamentul European.
Astfel. s-a ajuns la un Parlament European cu 732 de deputaţi pentru
legislatura 2004-2009 (din 736 maximul stabilit) repartizate astfel:
Germania 99; Franţa, Marea Britanie şi Italia 78; Spania şi Polonia 54;
Olanda 27; Grecia, Belgia, Cehia, Ungaria, Portugalia 24; Suedia 19;
Austria 18; Slovacia, Danemarca, Finlanda 14; Irlanda, Lituania 13;
Letonia 9; Slovenia 7; Estonia, Cipru, Luxemburg 6, Malta 5.
În acest fel, România a primit 35 de locuri, iar Bulgaria 18 şi a fost
adoptată decizia potrivit căreia în legislatura 2004-2005 se poate depăşi
pragul de 736 de locuri dacă România şi Bulgaria acced formal în uniunea
Europeană, ceea ce s-a şi întâmplat la ora actuală, aşa cum am arătat,
existând 785 de europarlamentari.
Membri Parlamentului European sunt aleşi de către corpul electoral
al fiecărui stat prin sufragiu universal. În Tratate se vorbeşte despre norme
electorale unice (art. 138 TCE) dar în realitate alegerile directe se fac
conform legilor electorale din fiecare ţară, cel mai recent exemplu este
scrutinul electoral din 25 noiembrie 2007, desfăşurat în România.
Organizarea Parlamentului European este reglementată prin
Regulament Intern 25 şi se bazează pe existenţa unui Preşedinte ales dintre
candidaţii diferitelor grupuri politice sau grupuri de 10 deputaţi neînscrişi
în grupurile politice. Dacă nici un candidat nu are majoritate absolută în

25
DOCE, L 49 / 19.02.1997
274
primele trei tururi, în cel de-al patrulea rămân primii doi clasaţi, iar
alegerea se face prin majoritate simplă. Preşedintele răspunde de
activităţile Parlamentului European, în faţa altor instituţii comunitare, dar
relaţia internaţională a Parlamentului European cât şi de transparenţa
Rezoluţiilor Parlamentului European. În practica ultimelor legislaturi,
funcţia de Preşedinte a fost împărţită egal de către primele două grupuri
politice rezultate din alegeri – Partidul Popular şi cel Socialist – astfel încât
fiecare dintre acestea să exercite Preşedinţia dio ani şi jumătate indiferent
de rezultatul alegerilor. De organizarea administrativă şi financiară
răspunde organul de conducere colectivă al Parlamentului European format
din Preşedinte, vicepreşedinte, chestor şi, eventual, preşedinţii grupurilor
politice.
Europarlamentarii se reunesc pe grupuri politice şi nu în funcţie de
naţionalitate, formulă logică dacă avem în vedere că s-a dorit să se dea
Parlamentului European o autentică dimensiune comunitară. Aşa s-ar
explica şi faptul că numărul de deputaţi necesar formării unui grup politic
este mai redus atunci când este compus din reprezentanţii mai multor state
şi mai mare dacă este vorba despre reprezentanţii unuia singur.
Parlamentul European are Comisii parlamentare specializate
(agricultură, politică, buget, transporturi etc.) care elaborează Propuneri de
Rezoluţii ce apoi se votează în plen. Comisiile trebuie să cuprindă membrii
grupurilor politice în proporţia existentă în plen, iar conducerea lor este
asigurată de doi vicepreşedinţi şi preşedintele Parlamentului European.
Europarlamentarii au aceleaşi drepturi ca şi cei ai unui parlament
naţional: imunitate, salariu, fond de cheltuieli pentru activitatea
desfăşurată, inviolabilitate pentru opiniile exprimate în activitatea
parlamentară etc.
Compoziţia politică a Parlamentului European este următoarea:
• Grupul Creştin Democrat şi Democraţiile Europene (Partidul
Popular European, PP-ED);
• Grupul Socialist (Partidul Socialist European, PES);
• Grupul Liberal, Democratic şi Reformist (ALDE);
• Grupul Verzilor (Green/EFA);
• Grupul Europa Democraţiilor;
• Grupul Stângii Unite Europene;
275
• Grupul uniunea pentru Europa naţiunilor;
• Grupul Mixt;
• Altele.
Comisiile Parlamentului European sunt:
• Comisia de Afaceri Externe şi de Securitate;
• Comisia de Agricultură şi Dezvoltare Rurală;
• Comisia de Buget;
• Comisia Economică şi Monetară;
• Comisia de Industrie, Comerţ Exterior, Energie;
• Comisia Juridică şi Piaţa Internă;
• Comisia de Afaceri Sociale şi Muncă;
• Comisia de Politică Regională Transporturi, Turism;
• Comisia de Mediu, Sănătate şi Consumatori;
• Comisia de Tineret, Cultură, Educaţie, Mass-media şi Sport;
• Comisia de Dezvoltare şi Cooperare;
• Comisia de Libertăţi Publice şi Afaceri Interne;
• Comisia de Control Bugetar;
• Comisia Afaceri Constituţionale;
• Comisia de Regulament, Verificare a Puterilor şi Imunităţii;
• Comisia Drepturilor Femeii;
• Comisia de Petiţii;
• Comisia de Pescuit.
În privinţa comitetelor parlamentare precizăm că în conformitate cu
art. 36 din Regulile de procedură şi cu noul art. 193 TCE, „Parlamentul
poate înfiinţa comitete temporare sau permanente, generale sau speciale şi
poate, determina atribuţiile lor”.
Pentru rezolvarea multiplelor probleme există comitete diferite
pentru: probleme politice, agricultură, buget, probleme economice şi
monetare, politică industrială, cercetare şi tehnologie, relaţii economice
externe, probleme juridice şi drepturile cetăţenilor, transport şi turism,
mediu, planificarea regională şi a forţei de muncă, sănătatea publică şi
protecţia consumatorului, probleme instituţionale, verificarea imunităţilor,
drepturile femeii etc. Comitetele pregătesc rezoluţiile care vor fi adoptate
de către Parlament în sesiunile plenare.

276
Conform art. 251 şi 252 din TCE, când Tratatele comunitare cer
consultarea Parlamentului, în cadrul procesului de luare a deciziilor la nivel
comunitar, Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei, cere
Parlamentului o „opinie” (aviz) asupra problemei aflate în discuţie. Actul
adoptat de Consiliu este astfel examinat de comitetul parlamentar
respectiv, care va întocmi un raport ce va fi înaintat plenului Parlamentului.
În baza raportului comitetului şi a dezbaterilor ce au loc în cadrul sesiunii,
parlamentul îşi va exprima propria opinie sub forma unei „rezoluţii”, ce va
fi trimisă Consiliului Uniunii Europene.
Referitor la numărul minim de membri necesar pentru formarea unui
grup parlamentar acesta este, conform art. 29 din Regulamentul intern al
Parlamentului European, de 23 de persoane, dacă ei provin din două ţări
membre, 18, dacă provin din trei ţări ori 14, dacă aparţin la patru sau mai
multe state membre. Tot acest articol mai precizează că grupurile politice
nu pot fi compuse pe baze exclusiv naţionale, ci trebuie să cuprindă
deputaţi ce aparţin la cel puţin două state membre. Aceasta înseamnă că
fiecare grup parlamentar este format din parlamentari care au orientări
politice comune, fără a avea importanţă din ce ţară provin şi că nu este
obligatoriu ca un deputat să aparţină unui grup politic. Condiţiile pentru
recunoaşterea oficială a grupurilor şi activităţilor Parlamentului European
sunt stabilite în Regulile de procedură ale Parlamentului.
Am arătat că Parlamentul este condus de un preşedinte desemnat de
membrii săi şi un organ colectiv de conducere. În plus, mai facem şi altă
precizare. Astfel, Secretariatul General al Parlamentului European este la
Luxembourg. Parlamentul se întâlneşte în mod normal în sesiuni plenare la
Strasbourg, dar cele 21 de comitete parlamentare, care pregătesc
materialele pentru sesiunile plenare şi grupurile politice/parlamentare au
sediul la Bruxelles.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de către membrii
Parlamentului European pentru o perioadă de doi ani şi jumătate.
Preşedintele Parlamentului European împreună cu vicepreşedinţii şi cinci
chestori formează un „birou", care este un organ executiv al
Parlamentului European.
În conformitate cu art. 5, 7, 12 şi 50 din regulile de procedură ale
Parlamentului European, „biroul” propune agenda sesiunilor parlamentare,
277
decide în probleme de competenţa sa şi întocmeşte proiectul preliminar al
bugetului Parlamentului.
Evaluarea calităţilor necesare unei persoane de a fi ales membru al
Parlamentului European şi ocuparea locurilor devenite vacante în cursul
mandatului parlamentar sunt supuse normelor naţionale proprii fiecărui
stat, aşa cum s-a întâmplat şi în România la 25 noiembrie 2007.
Art. 190 CE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, permite
Parlamentului de a fixa statutul membrilor săi cu condiţia aprobării lui cu
unanimitate de voturi în Consiliul Uniunii Europene. Această prevedere a
fost modificată prin Tratatul de la Nisa, în sensul că art. 191 TCE prevede
acum votul cu „majoritate calificată” în Consiliul Uniunii Europene pentru
adoptarea „statutului membrilor Parlamentului European”, mai puţin
dispoziţiile referitoare la regimul fiscal.
Tot referitor la statut, mai menţionăm faptul că în conformitate cu
Tratatul de la Nisa, art. 191 TCE, acesta devine baza juridică ce permite
Consiliului şi Parlamentului să adopte prin procedura codeciziei „statutul
partidelor politice europene şi regulile privind finanţarea lor”.
Art. 8-10 din Actul privind alegerile directe ale membrilor
Parlamentului European şi Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor
Comunităţilor Europene (anexat Tratatului de fuziune) prevăd privilegiile
şi imunităţile membrilor Parlamentului European în timpul mandatului lor
executat în interesul comunităţilor Europene/Uniunii Europene
De precizat că indemnizaţia parlamentară este stabilită prin dispoziţii
naţionalele. Am arătat că organizarea internă a Parlamentului European
este bazată pe existenţa partidelor politice „la nivel european” şi a
comisiilor prezentate. Expresia „la nivel european” a fost introdusă în art.
191, alin. 1 a CE prin Tratatul de la Maastricht pentru a sublinia, pe de o
parte, „voinţa politică a cetăţenilor europeni în formarea unei conştiinţe
europene” şi pe de altă parte, faptul că Parlamentul European este singurul
organ la nivel internaţional „ales prin sufragiu universal direct”.
Încheiem prezentarea organizării Parlamentului European cu unele
precizări privind organele de conducere, astfel:
- Preşedintele reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale şi în
relaţiile internaţionale; prezidează şedinţele plenare, întâlnirile Biroului şi
lucrările Conferinţei Preşedinţilor;
278
- Biroul reprezintă organul regulator, responsabil cu bugetul
Parlamentului şi răspunde de probleme administrative, organizare şi
personal; el este format din Preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori, care
au rol consultativ în probleme administrative şi financiare; membri
Biroului sunt aleşi cu un mandat de doi ani şi jumătate;
- Conferinţa Preşedinţilor este formată din Preşedintele
Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice; este organismul politic
conducător al Parlamentului European; principalele atribuţii ale Conferinţei
sunt legate de stabilirea agendei sarcinilor parlamentare şi activităţilor
organismelor parlamentare; Conferinţa stabileşte termenii de referinţă,
dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor permanente;
- Secretariatul organizează activitatea Parlamentului European; el
este condus de un Secretar General şi este format dintr-un personal, relativ
numeros, de circa 3500 de persoane, pe lângă care mai funcţionează şi
personalul grupurilor politice, precum şi asistenţii membrilor; datorită
multilingvismului din uniunea Europeană, o treime din personalul
Secretariatului Parlamentului European lucrează în domeniul lingvistic
(traduceri şi interpretări).
Tratatele au transformat treptat Parlamentul European dintr-un
organism pur consultativ, într-un parlament legislativ, care tinde să semene
din ce în ce mai mult cu parlamentele naţionale ale statelor membre.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară care îşi ţine
lucrările în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului
European se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

4.2.2. Atribuţii şi competenţe


Conform art. 192 TCE, Parlamentul exercită puteri „consultative şi
de supraveghere”. El are puterea generală de a discuta orice problemă
referitoare la Comunităţi/Uniune, de a adopta rezoluţii faţă de aceste
probleme şi de a invita guvernele statelor membre să acţioneze.
Actul Unic European a introdus o „procedură de cooperare
instituţională” - între Consiliu, Comisie şi Parlament - în care acesta din
urmă participă la adoptarea anumitor acte normative comunitare.
Tratatul asupra Uniunii Europene a lărgit puterile Parlamentului, prin
aceea că îi recunoaşte în anumite domenii o putere de „codecizie” (sau de
279
„decizie comună”) împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Acest act a
modificat şi procedura de cooperare instituţională care este înlocuită prin
Tratatul de la Amsterdam (cu excepţia domeniului uniunii economice şi
monetare) cu procedura de codecizie.
Tratatul de la Nisa extinde domeniile de aplicare a procedurii de
codecizie şi a avizului conform la iniţierea cooperării întărite sau la
situaţiile când Consiliul Uniunii Europene trebuie să constate existenţa
unui risc evident de violare gravă a drepturilor fundamentale recunoscute
de Uniunea Europeană.
De asemenea, Tratatul din 22 aprilie 1970 privind amendarea
anumitor prevederi bugetare ale Tratatelor institutive şi ale Tratatului de
fuziune a conferit Parlamentului anumite puteri bugetare, care au fost
ulterior lărgite prin Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam.
Având în vedere aspectele menţionate mai sus rezultă că Parlamentul
European nu exercită încă principalele atribuţii ale unui parlament naţional,
cum ar fi cele de adoptare a legilor şi de impunere a taxelor, dar este o
instituţie comunitară foarte importantă, a cărei activitate dă conţinut
sistemului instituţional de la nivelul Uniunii Europene.
Parlamentul European are în esenţă următoarele atribuţii:
- participă la procedura legislativă;
- pune întrebări Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei
Europene;
- adoptă moţiuni de cenzură, atunci când dezaprobă acţiunile
Comisiei;
- discută raportul general anual prezentat de Comisia Europeană;
- participă la procedura bugetară;
- iniţiază procedurile judiciare în faţa Curţii de Justiţie împotriva
Consiliului Uniunii Europene sau Comisiei Europene, atunci când aceste
instituţii omit să acţioneze sau pentru a proteja propriile sale drepturi;
- participă la activităţi ale Comunităţilor/Uniunii;
- ia decizii de administrare internă ce nu afectează alte instituţii
comunitare.
Ca orice parlament, Parlamentul European are trei puteri
fundamentale:
• puterea legislativă;
280
• puterea administrativ-financiară (bugetară);
• puterea de supraveghere a executivului (de control democratic).
a) Puterea legislativă, numită de unii autori şi competenţă normativă
este redusă faţă de cea a unui Parlament naţional, dar în acelaşi timp, în
evidentă creştere. Pe scurt, puterea legislativă a Parlamentului European
constă în aceea că împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă
legislaţia comunitară, respectiv directive, ordonanţe sau decizii. Adoptarea
codeciziilor normative asigură legitimitate democratică a textelor de lege
adoptate.
Până în momentul de faţă, Parlamentul European nu are drept de
iniţiativă legislativă, adică nu poate înainta proiecte proprii de legi. Acest
drept îl are numai Comisia Europeană după cum vom putea vedea în cursul
următor. Am arătat la momentul potrivit modificările în acest sens aduse de
Tratatul de la Lisabona. Pânăla intrarea acestuia în vigoare, probabil 1
ianuarie 2009 rămân valabile competenţele actuale ale Parlamentului.
Această precizare este valabilă pentru tot ce va urma în lucrarea noastră.
După semnarea Tratatului de la Nisa în majoritatea domeniilor
politice, deciziile se iau pe principiul coparticipativ, la care Parlamentul şi
Consiliul au drepturi egale. Dacă nu se poate ajunge la un consens, decizia
se ia în cea de-a treia şedinţă, în cazul unei comisii de mediere. Procedura
este însă mai complicată 26 .
Astfel, adoptarea în „comun” de acte normative de către Parlamentul
European şi Consiliu se face plecând de la o propunere a Comisiei pe care
Consiliul - prin majoritate calificată şi cu Avizul Parlamentului European -
o adoptă ca „poziţie comună”. Comisia emite „opinii” asupra sa, iar
Parlamentul European poate aproba, explicit sau implicit, respectiva
poziţie comună. Există posibilitatea ca - prin majoritate absolută –
Parlamentul European să comunice Consiliului că nu este de acord cu
poziţia comună şi să propună amendamente.
Dacă Parlamentul European exprimă intenţia de a respinge poziţia
comună, Consiliul - prin „Comitetul de Conciliere” - poate încerca să evite
respingerea acesteia explicând Parlamentului motivele. Dacă explicaţiile

26
Iordan Gheorghe BĂRBULESCU, op. cit, pag.135
281
conving, Parlamentul European poate să renunţe la respingerea poziţiei
comune şi să-şi prezinte doar amendamentele.
După trei luni de la primirea amendamentelor, Consiliul, prin
majoritate calificată, le aprobă şi adoptă actul în cauză. În cazul în care vis-
à-vis de amendamentele Parlamentului European, Comisia a elaborat un
Aviz negativ, atunci Consiliul le poate adopta, doar prin unanimitate.
În situaţia în care Consiliul nu reuneşte majoritatea calificată sau
după caz, unanimitatea se apelează la „Comitetul de Conciliere, „Consiliu
Parlamentului European” pentru a căuta formula comună cere să se permită
aprobarea respectivului act. Comisia asistă la aceste reuniuni. Dacă în
termen de şase săptămâni se ajunge la un text de compromis şi dacă acesta
se aprobă în alte şase săptămâni de către Consiliu (prin majoritate
calificată) şi Parlamentul European (prin majoritate absolută), atunci
respectivul text se consideră adoptat. Dacă una dintre aceste instituţii îl
respinge sau nu se votează respectivul text în cele şase săptămâni stabilite,
acesta este respins.
Am prezentat acest proces complex de adoptare a unor acte normative
pentru a demonstra, între altele, dorinţa Parlamentului European de a juca un
rol important, chiar dacă încă nu funcţionează ca un parlament în adevăratul
sens al cuvântului.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, respectiva
procedură de adoptare în comun - Parlament European/Consiliu - a
diferitelor acte normative s-a modificat prin art. 251 (cel care redacta într-o
nouă formă vechiul art. 189B al TCE. Dar, faptul că se adoptau norme în
comun nu înseamnă că se renunţa la cooperare şi nici că aceste două
proceduri se extindeau mai departe de Comunitatea Europeană. Singura
prevedere care apare la Amsterdam în acest sens este că, începând cu 1996,
se pot extinde temele asupra cărora se pot adopta decizii în comun de către
Consiliu şi Parlamentul European (art. N2 TUE).
b) Puterea administrative-financiară (bugetară). Parlamentul European
împreună cu Consiliu sunt organe bugetare ale Uniunii Europene. Comisia
Europeană întocmeşte un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului,
Parlamentul şi Consiliu au posibilitatea de a opera modificări. Ultimul cuvânt
la capitolul venituri bugetare îl are Consiliul, iar la cele de cheltuieli îl are

282
Parlamentul. În domeniul cheltuielilor agricole intervenţia Parlamentului este
redusă.
De asemenea, menţionăm că Parlamentul European are ultimul
cuvânt în chestiuni ce privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul European
pentru Dezvoltare Regională), luptă împotriva şomajului (Fondul Social
European) şi în probleme legate de programe culturale şi educaţionale
(Erasmus, Socrates). Parlamentul poate mări bugetul de cheltuieli în
limitele unui plafon acceptat de Consiliu şi Comisie. Reţinem şi faptulcă
Parlamentulpoate mări fondurişle destinate ajutoarelor umanitare şi cele
destinate refugiaţilor.
Bugetul Comunităţilor/Uniunii este stabilit încă din 1970 şi este
finanţat din resurse proprii acceptate de statele membre după consultarea
Parlamentului European. În prezent aceste resurse sunt limitate la 1,27%
din PIB şi cuprind:
- taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii
Europene;
- taxele de produse agricole importate de statele terţe, nemembre
ale Uniunii Europene;
- 1 % din taxa pe valoarea adăugată (TVA) pe produse şi servicii
din cadrul Uniunii Europene;
- o „a patra sursă” calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui
stat membru.
De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975 care au creat
resursele proprii ale Comunităţilor Europene, Parlamentul European şi
Consiliul European au devenit cele două forţe ale autorităţii bugetare
împărţind puterea administrativ-financiară în Uniune.
Mai menţionăm faptul că după ce bugetul a fost adoptat în fiecare
lună decembrie, Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a
fondurilor publice prin Comisia de Control Bugetar, exercitând în acest
mod controlul asupra utilizării fondurilor comunitare. De asemenea, în
cadrul Uniunii Europene Monetare, Parlamentul European are atributul de
supraveghere democratică a Băncii Central Europene (BCE) a cărei
independenţă este garantată prin Tratate. La nominalizarea Preşedintelui şi
membrilor Comitetului executiv al băncii se consultă şi Parlamentul
European.
283
c) Puterea de supraveghere a executivului (de control democratic).
Parlamentul European execută o supraveghere democratică asupra tuturor
activităţilor comunitare. Această putere s-a extins de la supravegherea
Comisiei şi asupra Comitetului de Miniştrii, Consiliului European şi a
organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa Parlamentului
European. Parlamentul European poate constitui comisii de anchetă pe
diferite probleme. De asemenea, Parlamentul European a creat Oficiul
European împotriva Fraudei (OLAF) în probleme bugetare. Câteva
explicaţii sunt necesare în cele ce urmează.
Astfel, conform Tratatelor constitutive şi modificărilor introduse prin
TUE, Parlamentul European trebuie să supravegheze în primul rând
activitatea Comisiei Europene.
În acest sens, el are puterea de a elibera din funcţie, în bloc, pe
membrii Comisiei printr-o moţiune de cenzură 27 . O astfel de moţiune poate
fi aprobată doar prin votul unei majorităţi de două treimi din voturile
exprimate, care în acelaşi timp trebuie să reprezinte majoritatea numărului
membrilor Parlamentului. De asemenea, având în vedere caracterul grav al
unei astfel de moţiuni, a fost prevăzută o „perioadă de reflecţie” de cel
puţin trei zile între propunerea moţiunii şi votarea ei.
Adoptarea unei moţiuni de cenzură are drept efect propunerea unei
noi Comisii. Această situaţie subliniază de ce Comisia trebuie să acorde
atenţie părerilor Parlamentului, aşa cum guvernele naţionale sunt obligate
faţă de parlamentele naţionale.
Moţiunea de cenzura rămâne ca o ultima măsură de acţiune a
Parlamentului contra Comisiei, chiar dacă existenţa şi folosirea ei pot
influenţa profund relaţiile dintre aceste două instituţii comunitare,
evidenţiind dependenţa politică a Comisiei faţă de Parlament. Această
dependenţă este prevăzută într-o serie de prevederi ale Tratatelor şi în
procedurile dezvoltate de practica parlamentară comunitară.
O altă modalitate de control asupra Comisiei este dialogul continuu
între Comisie şi Parlament, în cadrul căruia, întrebările parlamentare scrise
sau orale reprezintă un mijloc special de supraveghere la îndemâna
Parlamentului European.

27
Moţiunea de cenzură este reglementată prin art. 201 din TCE.
284
Obligaţia de a răspunde acestor întrebări a fost prevăzută iniţial de
Tratatele institutive doar în sarcina Comisiei, dar cu timpul ea a fost extinsă
considerabil şi la alte instituţii comunitare, cum ar fi Consiliul Uniunii
Europene.
Conform art. 47 bis al regulilor de procedură, Parlamentul a introdus
termenii înăuntrul cărora Consiliul sau Comisia trebuie să răspundă
întrebărilor parlamentare ce le-au fost adresate. De asemenea, au fost
prevăzute şi alte modalităţile de dialog, cum ar fi:
- o dată pe an au loc aşa-numitele „colocvii”;
- de trei ori pe an Preşedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie
să facă declaraţii în faţa Parlamentului, înaintea viitoarei întâlniri a
Consiliului European;
- un „program al preşedinţiei” este prezentat de către preşedintele
Consiliului Uniunii Europene la începutul şi sfârşitul mandatului său de şase
luni;
- preşedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie să informeze cu
regularitate Parlamentul asupra problemelor de politică externă ce au fost
examinate în cadrul cooperării politice europene;
- dezbate anual progresele realizate de Uniune în punerea în
aplicare a politicii externe şi de securitate comune sau în domeniul
cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală 28 .
Legătura dintre Comisie şi Parlament se realizează prin intermediul
comitetelor parlamentare care trebuie să pregătească opiniile
Parlamentului. Comitetele audiază în mod regulat, în timpul deliberărilor
lor, membrii Comisiei sau alţi funcţionari comunitari pentru a putea
redacta un raport ce va reprezenta baza viitoarei rezoluţii parlamentare. De
asemenea, în conformitate cu art. 18 din Tratatul de fuziune şi art. 145 din
TCE, în fiecare an, nu mai târziu de o lună înaintea deschiderii sesiunii
parlamentare, Comisia trebuie să publice şi să prezinte Parlamentului un
raport general asupra activităţii Comunităţii. Raportul este discutat în
deschiderea sesiunii parlamentare.
În conformitate cu art. 21, alin. 1 şi 39, pct. 2 din TUE, Comisia
trebuie să informeze cu regularitate Parlamentul European şi independent

28
TUE, art. 39, pct.3
285
de informarea făcută de preşedinţia Consiliului Uniunii Europene sau de
Consiliul European asupra evoluţiei politicii externe şi de securitate a
Uniunii, precum şi asupra lucrărilor desfăşurate la nivel comunitar în
cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi obligaţia Consiliului European prevăzuta
de art. 4, alin. final din TUE (aşa cum a fost el modificat prin Tratatul de la
Nisa), de a prezenta anual Parlamentului, dar şi după fiecare dintre
reuniunile sale, un raport privind progresele realizate de Uniune.
Consemnăm şi faptul că Parlamentul European are abilitatea de a dezbate
orice problemă de politică generală sau orice chestiune de actualitate care
interesează ţările membre. Rezultatul acestor dezbateri se publică în JOUE.
Aşa cum am mai menţionat, Parlamentul European poate constitui
„comisii temporare de anchetă” 29 în cazul în care se constată aplicări
greşite ale dreptului comunitar sau se comit infracţiuni de către membrii
instituţiilor comunitare, cu condiţia să nu se fi pornit o procedură
jurisdicţională împotriva acestora, iar plângerile să nu vizeze CJCE şi nici
Tribunalul de Primă Instanţă.

4.3. Consiliul Uniunii Europene

4.3.1. Câteva precizări


Denumit şi Consiliu de Miniştrii, Consiliul Uniunii Europene
reprezintă împreună cu Parlamentul European organele legislative ale
Uniunii Europene, fiind principalul organ legislativ al Uniunii.
Pentru a nu exista confuzii facem de la început precizarea potrivit
căreia Consiliul Uniunii Europene nu este acelaşi lucru cu Consiliul
Europei, care este o organizaţie internaţională complet independentă de
Uniunea Europeană. De asemenea, el nu se confundă cu Consiliul
European, care este o altă instituţie diferită a Uniunii Europene. Unii

29
Înfiinţarea „comisiilor” temporare de anchetă este prevăzută de art. 193 TCE la
cererea unui sfert dintre membrii Parlamentului European. De asemenea, prin acordul
comun al Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei, sunt
determinate modalităţile de exerciţiu al dreptului de anchetă.
286
specialişti consideră cele două instituţii ca fiind instituţii paracomunitare.
Câteva explicaţii sunt necesare.
Consiliului Europei a fost creat la 5 mai 1949 în urma semnării
Tratatului de la Londra referitor la Statutul Consiliului Europei. El
regrupează în prezent peste 40 de state europene care au convenit să
respecte şi să aplice drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În Preambulul Tratatului de la Londra se menţionează „...
ataşamentul membrilor consiliului la valorile spirituale şi morale care sunt
patrimoniul comun al popoarelor lor şi originea principiilor libertăţii
individuale, ale libertăţii politice şi ale existenţei dreptului”. Toate ţările
membre ale Uniunii Europene sunt şi membre în Consiliul Europei,
inclusiv Bulgaria şi România, ca state membre cu drepturi depline. Din
rândul membrilor în Consiliul Europei mai fac parte Ucraina şi Rusia din
1996, fostele republici musulmane ale URSS care nu sunt însă eligibile,
membri asociaţi (SUA) şi invitaţi speciali (Belarus).
Această construcţie europeană se instituie ca un mijloc de realizare a
integrării politice a statelor europene pe cale parlamentară şi pentru
constituirea „Marii Europe Federale”. Consiliul Europei este doar un
centru de dialog politic al statelor membre şi o tribună politică
internaţională.
Organele Consiliului Europei sunt: Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
În ce priveşte Consiliul European, el este forul politic suprem al
Uniunii Europene. Această instituţie de tip paracomunitar a promovat în
mod decisiv procesul de integrare europeană. Întemeierea Consiliului
European a fost decisă la sammit-ul de la Paris din decembrie 1974, unde a
fost conceput ca un organism de cooperare politică la cel mai înalt nivel al
statelor comunitare. Această instituţie nu a dobândit nici până în prezent
statutul de instituţie comunitară şi nici organ comunitar, în înţelesul pe care
l-am prezentat şi noi în prezenta lucrare.
Consiliul European este format din şefii de state şi de guverne,
Preşedintele, un alt membru al Comisiei Europene şi miniştrii de externe.
Miniştrii de externe şi membrul Comisiei Europene au rol consultativ.
Rolul Consiliului European este prevăzut în art. 4 din TUE. Astfel, el
stabileşte liniile şi obiectivele politice fundamentale ale Uniunii Europene.
287
El nu poate însă să ia decizii cu efect juridic, dar are un drept directiv. Se
întruneşte de cel puţin două ori pe an. În afară de acestea mai are loc o
întâlnire specială la nivel înalt în care sunt discutate temele cele mai
importante. Şedinţele Consiliului nu sunt publice, dar rezultatele şi
concluziile lor sunt raportate în scris Parlamentului European.
Preşedinţia Consiliului European se asigură din şase în şase luni de
către şefii de state şi de guverne din cadrul Uniunii Europene, conform
unei proceduri destul de sofisticate. De remarcat este faptul că statul care
deţine preşedinţia în Consiliul de Miniştrii o preia automat şi pe cea a
Consiliului European. Acest stat devine pentru şase luni gazda Consiliului
European.
Mai facem precizarea încă o dată că Actul Unic European (AUE) a
instituit Consiliul European ca instituţie. Dar, această instituţie nu este o
instituţie comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul Uniunii Europene,
Parlamentul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi. De
asemenea, Consiliul European nu este nici un organ comunitar cu activitate
permanentă sau deliberată, cum sunt de pildă Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţă (COREPER), Comitetul Regiunilor (CR) etc.
Aşadar, Consiliul European nu deţine putere politică la nivel Uniune
Europeană. Influenţa sa se manifestă la nivel informal, deoarece şefii de
state şi de guverne sunt cei care stabilesc liniile directoare în politica
Uniunii Europene, urmând ca instituţiile comunitare, în special Consiliul şi
Comisia, să pună în aplicare, prin acte comunitare, deciziile luate30 .

4.3.2. Organizare
Art. 203 al Tratatului de la Nisa prevede: „Consiliul este format din
câte un reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial,
împuternicit să angajeze guvernul respectivului stat”. Aşadar, fiecare stat
membru delegă câte un reprezentat dintre membrii săi în Consiliul Uniunii
Europene. Aceşti reprezentanţă acţionează după instrucţiunile primite de la
autoritatea naţională, deci ei nu acţionează în nume propriu.
Din formulările de mai sus se desprinde dubla natură a Consiliului:

30
Dacian C. Dragoş – Managementul Afacerilor Publice Europene, curs universitar,
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, 2005
288
- parte a sistemului instituţional comun, regularizat prin dreptul
comunitar;
- instituţie de reprezentare a guvernelor statelor membre.
Consiliul Uniunii Europene poartă actuala denumire după intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht în 1993 şi a înlocuit vechea denumire
de „Consiliul Comunităţilor Europene” înfiinţat în 1965 prin Tratatul de la
Bruxelles.
Rolul Consiliului Uniunii Europene aşa cum este dat el de Tratatele
şi actele comunitare este acela de a fi pe de o parte structură legislativă şi
executivă, iar pe de altă parte, organ reprezentativ al statelor membre,
precum şi instituţie comună.
O privire în ansamblu asupra componenţei Consiliului Uniunii
Europene ar putea fi redată de schema de mai jos:

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (CONSILIUL DE MINIŞTRI)

Preşedinţia Consiliului Organ central de Comitetul Reprezentanţilor


- se schimbă de două decizie Permanenţi (COREPER)
ori pe an Organ legislativ - pregăteşte lucrările
Consiliului
constituit din miniştri
statelor membre
Majoritatea deciziilor
se iau cu majoritate Secretariatul General
calificată - sprijină Consiliul

Fiecare guvern naţional are deplină libertate de a decide membrii săi


care participa la lucrările Consiliului, şi chiar dacă Tratatul se referă la „un
membru”, în mod uzual, doi sau mai mulţi membri din acelaşi guvern sunt
prezenţi la aceeaşi sesiune a Consiliului, dar numai unul dintre ei are drept
de vot.
Miniştrii de externe ai fiecărui stat membru al Uniunii Europene au
calitatea de membrii ai Consiliului. Împreună ei formează aşa numitul
„Consiliu general”. Aceşti miniştri pot fi înlocuiţi sau acompaniaţi de acei
colegi ai lor (miniştri sau secretari de stat) care au competenţe naţionale
particulare în domeniile prevăzute a fi discutate în şedinţele Consiliului.

289
Atunci când Consiliul este format din miniştrii responsabili cu un
anumit domeniu (agricultură, transport, finanţe etc.), atunci ei formează aşa-
numitele Consilii „specializate” sau „sectoriale”. De fapt fiecare stat
membru are o „multiplă reprezentare” în cadrul Consiliului Uniunii
Europene. Consiliile generale se întâlnesc o dată pe lună şi, conform
rezoluţiei adoptate de întâlnirea la nivel înalt de la Paris, din decembrie 1974,
sunt împuternicite „să acţioneze ca iniţiator şi coordonator al activităţilor
comunitare şi să asigure continuitatea muncii”.
Consiliile specializate se pot întâlni fie simultan, fie între sesiunile
Consiliilor generale. Acestea sunt abilitate să dezbată probleme punctuale,
cum ar fi: probleme economice şi financiare, bugetare, politica pescuitului,
politica mediului, politica socială, politica de dezvoltare, educaţie şi
cercetare, transport, agricultură etc.
Preşedinţia Consiliului este deţinută, conform art. 203 TCE, prin
rotaţie, succesiv de către fiecare stat membru pentru o perioadă de şase luni.
Succesiunea la preşedinţie se stabileşte, conform art. 203, alin. 2 TCE, de
Consiliu cu unanimitate de voturi. În practică, preşedinţia se stabileşte în
ordinea alfabetică a primei litere cu care începe numele ţării, în limba
naţională respectivă.
Preşedinţia începe la data de 1 ianuarie a fiecărui an, dar după un
ciclu de şase luni, această ordine se schimbă, şi următorul mandat începe la
1 iulie. Aceeaşi rotaţie se aplică şi tuturor organelor subordonate
Consiliului, cum ar fi COREPER, grupurile de lucru şi alte
conferinţe/întâlniri ale miniştrilor.
Şedinţele Consiliului Uniunii Europene sunt stabilite de către
Preşedinte, din proprie iniţiativă, la cererea unuia sau mai multora dintre
membrii săi ori la cererea Comisiei. Stabilirea întâlnirilor nu face obiectul
aprobării celorlalţi membri ai Consiliului sau a altor autorităţi comunitare.
Conform Regulilor de procedură ale Consiliului Uniunii Europene,
când unul sau mai mulţi membri ai acestuia nu pot participa la întâlnire, ei
pot fi reprezentaţi de câte un mandatar/delegat sau un alt înalt funcţionar
trimis de guvernul statului respectiv.
Aceşti delegaţi nefiind membrii ai guvernului naţional, ei nu pot fi
nici membri ai Consiliului, şi deci, nu pot exprima un vot valabil. Votul
valabil poate fi exprimat numai de către membrii Consiliului, şi de aceea
290
regulile de procedură prevăd posibilitatea ca, în cazul de mai sus, votul să
fie exprimat „prin procură” obţinută de la cel în drept.
Preşedinţia Consiliului se preia la 1 ianuarie şi, respectiv, 1 iulie
chiar dacă există posibilitatea continuării exercitării acesteia peste limitele
prevăzute. O asemenea eventualitate, ridică, însă, probleme de legalitatea
deciziilor şi a actelor normative emise de către o Preşedinţie.
Schimbarea Preşedinţiei Consiliului nu înseamnă că toate sesiunile se
desfăşoară în ţara care exercită Preşedinţia deoarece art. 2 al Tratatului de
fuziune stabilea că sesiunile din aprilie, iunie şi octombrie se desfăşoară la
Luxembourg, celelalte având loc la Bruxelles, cu excepţia situaţiei în care
se decide altfel. Problema sediului Consiliului a fost reglementată, în
aceiaşi termeni, prin art. 1.3 al Regulamentului Interior al Consiliului,
aprobat de către acesta prin Decizia 93/662/CE.
Preşedinţia Consiliului convoacă reuniunile ordinare şi extraordinare
ale acestuia, urmare a unei iniţiative proprii sau la cererea Comisiei sau a
unui stat membru. Preşedinţia stabileşte, de asemenea, Ordinea de zi a
Consiliilor, pe care o face cunoscută Comisiei şi celorlalţi membri ai
Consiliului cu cel puţin zece zile înainte. Preşedinţia elaborează - cu 7 luni
înainte - Calendarul semestrial al Consiliilor.
Menţionăm că există şi practica „troicii comunitare”, formată din cei
trei preşedinţi ai Consiliului (anterior, prezent şi viitor), conform
paragrafului 3 al art. 5 TUE, în care se arată că: „Preşedinţia Consiliului îşi
asumă reprezentarea Uniunii şi că, în această activitate, dacă este necesar,
va fi secondată de către statul membru care a exercitat Preşedinţia în
semestrul anterior şi de către cel ce o va exercita în semestrul următor”.
Tot Preşedintelui Consiliului îi revine sarcina stabilirii contactelor
oficiale cu Preşedintele Comisiei, alţi membri ai acesteia, cât şi cu ceilalţi
membri ai Consiliului.

4.3.3. Comitetul reprezentanţilor permanenţi 31 (COREPER)


Chiar dacă formal Consiliul nu se reuneşte şi nici nu se dizolvă în
funcţie de sesiuni, în practică respectivii miniştri nu rămân reuniţi în
Consiliu, fiecare desfăşurându-şi activitatea în ţara sa. Această lipsă de

31
Iordan Gheorghe BĂRBULESCU – op. cit. pag. 145-146
291
permanenţă a Consiliului - faţă de permanenţa Comisiei - putea provoca
disfunctionalităţi în funcţionarea coerentă a Consiliului, ceea ce a obligat la
găsirea unei soluţii, numită COREPER (Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi). De la început a fost evidentă necesitatea unui organ auxiliar
permanent însărcinat cu:
- pregătirea sesiunilor Consiliului;
- asigurarea activităţii sale între Sesiuni;
- asigurarea permanenţei „de facto” a acestei instituţii, care, altfel,
s-ar fi redus la întâlniri periodice interguvernamentale.
Putem afirma chiar că, dacă nu ar fi existat COREPER ar fi trebuit
însărcinată Comisia sau administraţiile naţionale cu munca de pregătire a
sesiunilor şi de aplicare a acordurilor Consiliilor.
Crearea unui organ format din reprezentanţii permanenţi ai statelor
membre a fost stabilită prin art. 151 şi 121 ale TCE şi TCEEA în timp ce
TCECA stabilea un organ auxiliar al Consiliului CECO/CECA numit
„Comisia de Coordonare” (COCOR). Tratatul de fuziune, în art. 4, se
referă la COREPER ca la „organul însărcinat cu pregătirea sesiunilor
Consiliului şi realizarea activităţilor pe care acesta i le atribuie”.
COREPER este comun celor două Comunităţi Europene. Articolele
30,151 şi 121 TCECA, TCE şi TCEEA, stabilesc că: „un comitet compus
din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre va avea responsabilitatea
pregătirii sesiunilor Consiliului şi cea a urmăririi îndeplinirii acordurilor
acestuia”.
COREPER este format din funcţionari sau tehnicieni ai statelor
membre în fruntea cărora se găseşte Reprezentantul Permanent al acestora
în faţa Comunităţilor Europene. La fel ca şi în cazul Consiliului, membrii
COREPER au o dublă apartenenţă:
- pe de o parte, sunt numiţi şi plătiţi de către statele membre;
- pe de alta, fac parte dintr-un organ comunitar auxiliar având
funcţii proprii reglementate prin dreptul comunitar.
Numărul membrilor COREPER diferă de la un stat la altul, singurele
constante reprezentându-le prezenţa, din partea fiecărui stat, a unui
Reprezentant Permanent şi a unui Reprezentant Permanent Adjunct.
În practică de la începutul anilor '70 s-au creat Comitete sau Grupuri
de Lucru specifice pentru diferitele sectoare abordate, conduse de
292
Reprezentanţii Permanenţi (COREPER I) sau Reprezentanţi Permanenţi
Adjuncţi (COREPER II). Între aceste două diviziuni nu s-a stabilit o relaţie
de ierarhie, ci de competenţe. Această „diviziune a muncii” şi „coborâre
spre bază”, au ca obiectiv o cât mai bună pregătire a Consiliilor şi o bună
cooperare a acestora cu Comisia, participantă activă la COREPER I şi II.
Cooperarea Consiliu-Comisie în COREPER este normativizată prin art. 15
al Tratatului de Fuziune unde se arată că, „cele două, Consiliul şi Comisia,
se vor consulta reciproc şi-şi vor determina, prin acord, modalităţile de
colaborare”. Articolele 162, 131 ale TCE şi TCEEA, aşa cum apar acestea
redactate în TUE, reiterează ideea acestei cooperări în aceiaşi termeni.
Întrucât, în general, Consiliul se pronunţă asupra propunerilor
Comisiei - fie că este vorba despre propuneri de Regulament sau Directive
- implicarea acesteia în activitatea COREPER devine, astfel, „primul nivel
de contact” al Comisiei cu statele membre, momentul în care cele două
părţi îşi dau seama dacă o propunere sau alta ar putea (sau nu) fi aprobată
în Consiliu.
Preşedintele COREPER este Reprezentantul Permanent în faţa
Comunităţilor Europene al statului care exercită Preşedinţia Consiliului.
Acesta elaborează ordinea de zi a Sesiunilor Consiliului în funcţie de
rezultatul activităţii COREPER. Astfel, subiectele asupra cărora există un
acord în COREPER devin punctele „A” din ordinea de zi, acestea
nemaifiind dezbătute, ci doar votate. Cele asupra cărora nu s-a ajuns la
acorduri prealabile în COREPER se dezbat şi votează în Consiliu ca puncte
„B” pe ordinea de zi.
COREPER are, deci, un rol important atât în privinţa comunicării cât şi
a colaborării dintre Consiliu şi Comisie, cât şi în eficientizarea activităţii
Consiliului.
În cazul în care, o propunere discutată în COREPER nu ajunge să fie
votată în Consiliu - sau este votată, dar respinsă - respectiva chestiune se
reîntoarce în COREPER urmând a fi retrimisă Consiliului după ce a fost
din nou studiată şi reanalizată conform indicaţiilor acestuia. În concluzie,
putem spune că acest organ numit COREPER apare ca fiind garantul
continuităţii şi permanenţei Consiliului.
Secretariatul General. Art. 30.3, 151,3, 121,3 ale TCECA, TCE şi
TCEEA, aşa cum sunt acestea redactate în TUE, stabilesc existenţa unui
293
Secretariat General al Consiliului, condus de un Secretar General fără a se
face, însă, referiri la competenţele acestora.
Secretarul General se numeşte de către Consiliu prin unanimitate.
Acelaşi Consiliu trebuie să stabilească, prin norme interne, organizarea
Secretariatului General şi să emită Regulamentul Interior.
Dacă, pentru prima oară, se vorbeşte în dreptul primar despre
Secretariatul General şi despre Secretarul General al Consiliului, faptul că
acesta este numit prin unanimitate de către Consiliu şi faptul că se
stabileşte dreptul Consiliului de a redacta şi a aproba propriul Regulament
Interior, pot însemna că asistăm la o tentativă a statelor membre de a întări
rolul Secretariatului General şi al Secretarului General ale Consiliului în
dauna COREPER.

4.3.4. Atribuţii şi competenţe


Consiliul Uniunii Europene are următoarele atribuţii:
a) Conform Tratatului de constituire a Comunităţii Europene
- este organismul legislativ al Comunităţilor/Uniunii în realizarea
unei palete largi de probleme comunitare, atribuţiile normative
îndeplinindu-le împreună cu Parlamentul European;
- asigură coordonarea politicilor economice generale a statelor
comunitare;
- încheie în numele Comunităţilor acordurile internaţionale cu terţe
state sau cu organizaţii internaţionale, altele decât cele comunitare; aprobă
acordurile negociate de Comisie, după ce a dat mandat acesteia de a
negocia şi de a încheia astfel de acorduri;
- adoptă bugetul Comunităţii împreună cu Parlamentul European
conform celor arătate la subcapitolul anterior.
b) Conform Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE):
- adoptă deciziile necesare definirii şi punerii în practică a Politicii
Externe şi de Securitate Comună (PESC) pe baza orientărilor generale
trasate de Consiliul European;
- asigură măsurile de cooperare poliţienească şi juridică în materie
penală.

294
Din atribuţiile descrise mai sus se pot deduce şi principalele puteri
(competenţe) ale Consiliului Uniunii Europene care ar putea fi grupate
astfel:
- puterea (competenţa) legislativă;
- coordonarea politicilor economice generale a statelor membre;
- puteri (competenţe) bugetare;
- puteri (competenţe) internaţionale;
- coordonarea cooperării în domeniile pilonilor doi şi trei ai Uniunii
Europene.
În continuare prezentăm câteva explicaţii în legătură cu puterile
(competenţele) Consiliului Uniunii Europene:
a) Puterea (competenţa) legislativă.
Conform cu prevederile Tratatelor (art. 13, 14, 23, pct. 1, 34, pct. 2 şi
42 TUE, art. 202 TCE), Consiliul este instituţia comunitară care are
puterea de a adopta acte normative (regulamente, directive, decizii) cu
forţă juridică obligatorie. Consiliul poate exercita însă această competenţă
„în conformitate cu prevederile tratatului”. Fiecare instituţie comunitară
trebuie „să acţioneze în limitele puterilor conferite lor de prezentul tratat”.
Acestea sunt limitele în care se realizează transferul de suveranitate de la
statele membre la instituţiile comunitare.
De aceea, Consiliul nu are competenţe legislative generale de a lua
orice decizie, ci numai pe cele care îi sunt explicit prevăzute de Tratat.
Aceasta înseamnă că el are doar „puteri conferite” (puteri atribuite) de
Tratate.
Într-adevăr, în cele mai multe cazuri Consiliul adoptă regulamente,
emite directive sau ia decizii numai pe baza unei propuneri a Comisiei, cu
avizul Parlamentului European şi sub controlul judiciar al Curţii de Justiţie.
De aceea, procedura de vot în cadrul Consiliului garantează că interesele
Comunităţilor/Uniunii şi ale statelor membre sunt respectate.
În cazul amendamentelor făcute la propunerea Comisiei, Consiliul
poate lua decizii doar cu unanimitate de voturi şi nu poate să adopte nici un
act care nu se aseamănă cu propunerea originală. În acest din urmă caz
consultarea Parlamentului este obligatorie.

295
De aceea, orice modificare a propunerii Comisiei fără a fi fost
examinată de către Parlament face ca decizia Consiliului să fie anulabilă de
către CJCE, pe motivul încălcării unei cerinţe procedurale esenţiale.
În sistemul TCE, conform art. 308 se impune adoptarea oricărei
decizii necesare atingerii obiectivelor comunitare, fără a se preciza care
dintre instituţiile comunitare este împuternicită să o adopte.
În practica dreptului comunitar se consideră că instituţia comunitară
ce poate adopta respectiva decizie este doar Consiliul, dar numai prin votul
unanim al membrilor săi, având în vedere propunerea Comisiei şi după ce a
consultat Parlamentul European.
b) Coordonarea politicilor economice generale a statelor
membre
În conformitate cu art. 202 TCE, Consiliul este împuternicit să
„asigure coordonarea politicilor economice generale ale statelor
membre”. Politicile comunitare înglobează acţiunile conduse direct de
instituţiile comunitare, precum şi acţiunile statelor membre coordonate şi
armonizate la nivel comunitar.
Consiliul Uniunii Europene acţionează pe două niveluri deosebite în
cadrul politicilor comunitare, în funcţie de extensiunea şi intervenţia
competenţelor comunitare:
- politicile comune;
- politicile de armonizare.
Coordonarea acestor politici reprezintă „un complement necesar
realizării şi funcţionării pieţei comune. Această atribuţie a Consiliului este
importantă, deoarece Tratatul nu putea să prevadă un program precis
pentru funcţionarea pieţei comune şi nici care sunt politicile comune
necesare asociate ei.
Printre domeniile de coordonare ale Uniunii Europene sunt: politica
conjuncturală, balanţa de plăţi, politica comercială, politica monetară,
politica socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică sau coeziunea
economică şi socială.
Fundamentul juridic în elaborarea politicilor comunitare îl reprezintă
dispoziţiile Tratatelor comunitare şi ale actelor adoptate de instituţiile
comunitare, în aplicarea lor, ţinându-se cont de:
- interesul comun dintre cele trei Comunităţi (cazul politicii
296
energetice);
- interacţiunea dintre politica internă şi cea externă (cazul politicii
agricole);
- relaţiile dintre politicile sectoriale (cazul politicii transporturilor, ce
nu poate fi separată de concurenţă sau de politica fiscală);
- complementaritatea segmentelor aceleiaşi politici (cazul politicilor
regionale, care implică o pluralitate de acţiuni la nivel regional).
Tratatele institutive şi Tratatele comunitare subsecvente nu fac
referire la instituţiile sau organele comunitare implicate în definirea acestor
politici sau la forma actului normativ care trebuie adoptat. De aceea există
o mare varietate a actelor folosite, cum ar fi: declaraţii ale Consiliului,
rezoluţii ale Consiliului şi ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre,
programe de lucru, Carta albă etc. În cazul în care dispoziţiile Tratatelor
sunt insuficiente pentru definirea politicilor comunitare sau a formei
actelor ce trebuie adoptate, instituţiile comunitare pot folosi, cu titlu
complementar art. 235 CEE.
Tratatul asupra Uniunii Europene a reclasificat politicile comunitare
în 20 de titluri (referitoare la libera circulaţie, agricultură, politica
economică şi monetară etc.) şi a introdus noi competenţe. Prin coordonarea
acestor politici, Consiliul nu are puterea politică de a impune statelor
membre o anumită formă de cooperare, deoarece aceasta ar reprezenta o
inadmisibilă extindere a atribuţiilor sale prevăzute de Tratate. Acesta este
motivul pentru care la nivel comunitar, se observă în ultima perioadă două
tendinţe majore. Mai întâi Consiliul Uniunii Europene împreună cu
Comisia Europeană elaborează propuneri de politică economică cu caracter
programatic, de viitor, ce sunt supuse analizei şi dezbaterilor în statele
membre. Pe de altă partea s-au recunoscut influenţa Consiliului European
(ca organism de cooperare politică între statele membre) şi abilitatea lui de
a discuta şi a propune noi domenii de politici comunitare sau îmbunătăţirea
celor existente.
c) Puteri (competenţe) bugetare
Aceste competenţe înscriu Consiliul Uniunii Europene ca autoritate
bugetară a Comunităţii. Conform art. 203 TCE, Consiliul este instituţia ce
are ultimul cuvânt în privinţa cheltuielilor ce se fac în scopul aplicării
puterilor dreptului comunitar, ceea ce înseamnă aproximativ 80% din total.
297
Cu toate acestea competenţele bugetare ale Consiliului sunt limitate.
Astfel, Parlamentul are dreptul de a respinge proiectul de buget al
Consiliului obligându-l să procedeze la elaborarea altui proiect diferit de
primul, neacceptat, aşa cum am văzut la subcapitolul precedent.
d) Puteri (competenţe) internaţionale
Consiliul are competenţa de a semna acorduri cu terţe state, grupări
de state sau organizaţii internaţionale. Deciziile în domeniul internaţional
se iau cu majoritate calificată sau în unanimitate. Amintim că în aceste
cazuri deciziile trebuie să primească avizul Parlamentului care, pot fi atât
consultative, cât şi obligatorii.
Competenţele internaţionale nu sunt nici ele absolute. Acordurile
trebuie să aibă în prealabil recomandarea Comisiei pentru deschiderea
negocierilor cu alte state sau organizaţii. După ce se obţine autorizarea
negocierilor, acestea se realizează în baza mandatului Consiliului, de către
Comisie împreună cu Comitetele Speciale ale Consiliului.
În toate cazurile, conform art. 228 TCE, după încheierea acordului,
acesta se aprobă, prin majoritate calificată, de către Consiliu, cu avizul
prealabil al Parlamentului Uniunii Europene.
În cursul 2 am prezentat inovaţiile Tratatului de la Lisabona în care
am arătat şi importanţa prevederii de creare a postului de ministru european
al afacerilor externe, care să fie sprijinit de un serviciu european de politică
externă. Acest lucru va aduce schimbări importante în ce priveşte
competenţele instituţiilor comunitare din domeniu.
e) Coordonarea cooperării în domeniile pilonilor doi şi trei ai
Uniunii Europene
Cooperarea statelor membre în domeniul pilonului al doilea şi al
treilea ai Uniunii este reglementată, conform Tratatului de la Nisa de
titlurile V şi VI ale Tratatului asupra Uniunii Europene (TUE). Aceste
activităţi de cooperare se desfăşoară pe două niveluri: comunitar şi
bi/multiiateral prin procedura cooperării întărite.
În domeniul pilonului al doilea al Uniunii, Consiliul este instituţia
comunitară abilitată de prevederile dispoziţiilor legale evocate mai sus de a
coordona şi de a pune în practică acţiuni, poziţii sau măsuri concrete de
politică externă şi de securitate comună la nivelul Uniunii. Astfel, conform
art. 13, pct. 3 din TUE, Consiliul „recomanda Consiliului European
298
strategiile comune în domeniul PESC şi adoptă acţiunile şi poziţiile
comune”.
De asemenea, conform art. 14, pct. 5 din TUE, Consiliul trebuie
„informat” de îndată despre orice acţiune naţională luată în aplicarea unei
acţiuni comune a Uniunii. Mai mult chiar, pentru a se asigura eficacitatea
maximă şi convergenţa acţiunilor comunitare, statele membre sunt
obligate, conform art. 16 din TUE, să se informeze reciproc şi să dezbată în
cadrul Consiliului orice problemă „de politică externă şi de securitate
comună care prezintă un interes general”.
Politica Externă şi de Securitate comună include la nivel comunitar,
conform art. 17, pct. 1 din TUE, „ansamblul chestiunilor referitoare la
securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de
apărare comune”.
Se constată că prevederile art. 17, pct. 1 din TUE reiau formula deja
avansată prin Tratatul de la Maastricht de definire a PESC, dar o dezvoltă
substanţial prin adăugarea aşa-numitei „clauze evolutive” referitoare la
definirea politicii de apărare comune. Dar, conform art. 17, pct. 1, alin. 2
din TUE, politica externă, de securitate şi apărare comună a Uniunii nu
poate afecta politicile proprii ale statelor membre în aceste domenii şi nici
obligaţiile ce acestea le au ca membre ale NATO.
Cooperarea statelor membre în cadrul Uniunii în domeniul politicii
externe, de securitate şi apărare comune nu poate include decât aspecte
legate de „misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de menţinere a păcii
şi intervenţii ale forţelor combatante necesare gestionării situaţiilor de
criză, inclusiv misiuni de restabilire a păcii”. Totodată, conform art. 23,
pct. 2, alin. final din TUE, Consiliul Uniunii Europene nu are competenţa
de a adopta în PESC decizii ce au implicaţii militare sau legate de
domeniul apărării. Toate aceste probleme le vom relua şi explica într-un
curs distinct al prezentului volum. De asemenea, privind cooperare în
pilonul al treilea, menţionăm că şi aceste probleme vor fi tratate în lucrarea
noastră, într-un curs separat.

299
4.4. Comisia Europeană

4.4.1. Organizare
Comisia Europeană cu sediul la Berlaymont – Bruxelles este
considerată organul executiv comunitar, având rolul de a întocmi proiecte
de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Ea pune în valoare interesele
comunitare dincolo de interesele statelor membre, exprimând interesele
fiecărei comunităţi. Comisia Europeană este aşadar, un organ al
Comunităţilor / Uniunii, independent de statele membre, având un caracter
supranaţional. Membrii acestui organ comunitar (comisarii) acţionează
exclusiv la dispoziţia Uniunii Europene şi nu a ţărilor de origine.
Organizarea Comisiei Europene este dată de dreptul comunitar
primar. Împreună cu Consiliul, PE, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi
este una dintre instituţiile pe care Tratatele institutive le fac responsabile cu
„îndeplinirea obiectivelor comunitare”. Prin competenţe, compoziţie şi
mod de activitate, Comisia exprimă cel mai bine diferenţa dintre
Comunităţile Europene şi o organizaţie internaţională clasică.
La fel ca în cazul celorlalte instituţii de bază, Comisia este comună
celor trei (actualmente, două) Comunităţi, Tratatul de fuziune din 1965
transformând cele trei Comisii într-o Comisie unică: Înalta Autoritate
(CECO / CECA), Comisia CEE şi Comisia CEEA. În cazul Comisiei,
fuziunea a fost ceva mai dificilă decât în cazul Consiliului, dat fiind faptul
că cele trei Comisii aveau infrastructuri administrative diferite şi
independente.
Comuniunea celor trei Comisii, apare în art. 8 – 19, 155 – 163 şi 124
– 135 TCECA, TCEE şi TCEEA.
Tratatul de Fuziune nu realizează schimbări pe fond ale Comisiei,
ceea ce nu putem spune şi în cazul Tratatului Uniunii Europene care
modifică numărul vicepreşedinţilor, mandatul comisarilor, rolul PE în
alegerea şi numirea comisarilor.
Comisia Europeană nu este un „Secretariat”, dar nici o „Comisie
Permanentă a Consiliului”, ci o instituţie supranaţională, având competenţe
proprii şi distincte de cele ale Consiliului. Comisia nu pregăteşte sesiunile
Consiliului, nu este organ executiv al acestuia şi nici nu-l reprezintă când
acesta nu este reunit, respectivele atribuţii fiind ale Secretariatului General
300
al Consiliului şi ale COREPER-ului.
Comisia, aşa cum prevedea art. 9, 157 şi 126 ale TCECA, TCE şi
TCEEA, era compusă din 20 de membri. Iniţial, numărul membrilor
Comisiei era de nouă, apoi a trecut la 13(odată cu integrarea Marii Britanii,
Irlandei şi Danemarcei), la 14 (odată cu integrarea Greciei) şi la 17 (odată
cu integrarea Spaniei şi Portugaliei).
La ora actuală, Comisia este compusă din 27 de membri, câte unul
din fiecare stat membru, inclusiv din România şi Bulgaria.
Noua redactare a art. 10, 158 şi 127 ale TCECA, TCE şi TCEEA
(realizată cu ocazia aprobării TUE) fără să se schimbe mult metodologia
alegerii Comisiei, a făcut, totuşi, posibilă creşterea rolului PE şi chiar a
Preşedintelui Comisiei în alegerea membrilor acesteia. Guvernele statelor
membre desemnează, de comun acord, Preşedintele Comisiei, după
consultarea prealabilă a PE. În continuare, consultându-se Preşedintele
desemnat, guvernele desemnează membrii Comisiei. Comisia astfel
desemnată, se supune aprobării PE şi, odată obţinută aprobarea colectivă a
acesteia de către PE, numirea Comisiei va fi formalizată de către guvernele
statelor membre.
Comisia Europeană este răspunzătoare de modul în care interesul
comunitar prevalează atunci când un stat membru sau Consiliul UE ia o
decizie referitoare la realizarea obiectivelor comunitare. Prin prezenţa sa
neîntreruptă, prin competenţa personalului său şi prin relaţiile sale
mondiale, Comisia joacă un rol major în integrarea europeană.
Atribuţiile şi responsabilităţile Comisiei prevăzute de art. 211 din
TCE, îi conferă atributul de organ executiv al Comunităţilor / UE, şi în
această calitate ea constituie „motorul ce antrenează activităţile
comunitare”.
Conform art. 213 din TCE, Comisia Europeană este compusă din
„membrii aleşi pe baza competenţei lor generale şi care oferă toate
garanţiile de independenţă”.
Mai departe, acelaşi art. 213 TCE (fost art. 157 CEE) prevede că
membrii Comisiei trebuie să fie naţionali ai statelor membre şi, nu mai
mult de doi pot avea aceeaşi naţionalitate.
Comisarii sunt membrii cu drepturi egale ai Comisiei reprezentând
deciziile luate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani,
301
începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a PE.
Limbile de lucru ale Comisiei sunt: engleza, franceza şi germana.
De-a lungul timpului Comisia Europeană a suferit în organizarea sa
mai multe transformări. Actuala Comisie a fost aleasă de Parlamentul
European pe 18 noiembrie 2004, mandatul acesteia a început pe 22
noiembrie 2004 şi durează 5 ani. Consiliul European nominalizează pentru
fiecare nouă Comisie pe Preşedintele acesteia după care se solicită acordul
PE. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa de la 1 februarie 2003,
fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi deleagă câte un comisar,
căruia i se alocă sfera de competenţă, care după posibilităţi trebuie să
corespundă cu autoritatea deţinută de statul membru în acel domeniu.
Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a
propus trei candidaţi. După numirea acestora se solicită acordul
Parlamentului.
Comisia europeană are un Preşedinte, 26 comisari, dintre care 5
îndeplinesc funcţia de vicepreşedinţi. Actualul preşedinte pe durata
mandatului 2004 – 2009 este Jose Manuel BARROSO.
România are şi ea un reprezentant în Comisie de la 1 ianuarie 2007,
Leonard ORBAN care se ocupă de portofoliul multilingvismului. Alături
de calitatea de a fi cetăţean al unui stat membru, singura exigenţă
suplimentară pentru funcţia de comisar este cea a competenţei
profesionale. Statele trimit în Comisie oameni cu experienţă în
administraţie, buni manageri (în mod deosebit foşti miniştri) nu numai
specialişti.
Aşa cum am mai spus, comisarii sunt independenţi faţă de statele
care i-au propus. Independenţa de drept şi de fapt se manifestă în principal
prin:
- nu primesc şi nu execută nici un fel de instrucţiuni de la autorităţile
naţionale;
- le este interzis să îndeplinească alte activităţi remunerate sau nu în
timpul exercitării mandatului de comisar european.
În ce priveşte structura de organizare, Comisia îşi desfăşoară

302
activitatea prin Direcţii Generale şi Servicii Auxiliare, Direcţii şi Divizii 32 .
Comisia dispune de o reţea complexă de organe şi organisme cu care îşi
exercită funcţiile şi competenţele şi are personalitate juridică. Membrii
Comisiei funcţionează ca un „colegiu de comisari”. În mod tradiţional,
Direcţiile Generale ale Comisiei Europene şi celelalte organe ale acesteia
au fost:
a) Direcţii Generale
Politici:
Agricultura
Concurenţa
Economie şi finanţe
Educaţie şi cultură
Muncă şi afaceri sociale
Societăţi, energie şi transporturi
Fiscalitate şi Uniune vamală
Cercetare
Justiţie şi Afaceri interne
Mediu
Piaţa internă
Pescuit
Politică regională
Sănătate şi protecţia consumatorilor
Societatea informaţională
Relaţii externe:
Extindere
Comerţ
Dezvoltare
Relaţii externe
Odată cu aderarea României şi Bulgariei, au apărut Protecţia
consumatorilor şi multilingvismul ca şi Direcţii Generale de sine stătătoare
desprinse din cele anterior existente.

32
Regulamentul Interior, în JOCE / DOCE nr. 147 / 11. VII. 1967, JOCE / DOCE, L
230 / 11. IX .1993
303
b) Alte organisme
Secretariatul General al Comisiei
Buget
Serviciul juridic
Presă
Serviciul Comun de Interpreţi şi Conferinţe
Oficiul statistic (EUROSTAT)
Serviciul de traducători
Oficiul de Publicaţii Oficiale ale CE
Control financiar

4.4.2. Atribuţii şi competenţe


Comisia Europeană este cea mai importantă instituţie execuţională
tehnică, dar şi o autentică instituţie supranaţională. Comisia este motorul
sistemului instituţional al Comunităţilor / Uniunii. După cum am mai
arătat, Tratatul de Fuziune a transformat cele trei Comisii (Înalta Autoritate
în cazul CECO / CECA, Comisia CEE şi Comisia CEEA) într-o Comisie
unică, cea a Comunităţilor Europene. Competenţele Comisiei sunt similare
în cazul CEE şi CEEA, fiind mult mai ample şi diferite în cazul CECO /
CECA.
Am făcut această precizare pentru a arăta că noi ne ocupăm de
competenţele generale ale Comunităţilor / Uniunii Europene, reglementate
prin art. 155 TCE. Acest document face următoarea precizare: „Comisia
veghează la aplicarea corectă a Tratatelor şi a dreptului comunitar,
participă la elaborarea actelor normative ale Consiliului, adoptă
Recomandări şi Avize”.
În acelaşi timp, art. 189 din acelaşi Tratat stabileşte competenţa
Comisiei în adoptarea de regulamente şi directive, în luarea de decizii, cât
şi în formularea de recomandări şi emiterea de avize. Aşadar, Comisia are
competenţe, atât în privinţa actelor formale (regulamente, directive,
decizii), cât şi informale (recomandări şi avize). În sinteză Comisia
Europeană are următoarele atribuţii şi puteri (competenţe):
- îndeplinirea Tratatelor comunitare şi a dreptului comunitar;
- atribuţii şi puteri în domeniul legislativ;
- atribuţii şi puteri executive;
304
- atribuţii şi puteri în sfera relaţiilor internaţionale;
- atribuţii şi puteri bugetare.
a) îndeplinirea Tratatelor comunitare şi a dreptului comunitar.
Tratatele au împuternicit Comisia Europeană să asigure respectarea
dreptului comunitar, atât de către statele membre, cât şi de către părţile
interesate.
Atunci când consideră că un stat membru a omis să-şi îndeplinească
o obligaţie ce-i revine în baza Tratatelor, Comisia poate să ia măsurile
necesare pentru a asigura conformitatea acţiunii statului cu dreptul
comunitar. Potrivit art. 226 – 228 din TCE, Comisia poate să reamintească
guvernului în discuţie, care-i sunt îndatoririle şi să-l invite să ia măsurile
necesare sau să-şi prezinte observaţiile într-un anumit termen. Dacă statul
respectiv nu ia nici o măsură sau nu prezintă nici un fel de comentarii,
Comisia poate să emită o „opinie motivată” care are efectul de a stabili o
perioadă în care acel stat trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle.
În situaţia în care statul membru nu satisface această cerere, Comisia
poate să sesizeze Curtea de Justiţie, pentru ca aceasta din urmă să constate
că statul membru a omis să-şi îndeplinească obligaţiile. În baza acestei
sesizări Curtea poate cere acelui stat să îndeplinească cererea Comisiei.
Dacă statul membru nu respectă decizia Curţii şi nu îndeplineşte
cererea Comisiei, aceasta din urmă poate, în baza „încălcării unei obligaţii
prevăzute de tratate” să acţioneze respectivul stat în faţa Curţii de Justiţie.
De cele mai multe ori, încălcările obligaţiilor prevăzute de Tratate se
referă la „restricţiile cantitative” legate de libera circulaţie a bunurilor şi la
„măsurile având efect echivalent”. Comisia poate acţiona în faţa Curţii de
Justiţie, chiar a Consiliului UE, dacă constată că acesta din urmă a încălcat
o prevedere a Tratatelor sau actele sale sunt contrare acestora.
De asemenea, Comisia poate asigura respectarea de către particulari
a obligaţiilor ce le revin în baza Tratatelor şi este chiar împuternicită să
impună amenzi sau penalităţi periodice pentru încălcarea regulilor
comunitare ori să oblige întreprinderile să pună capăt acţiunilor lor ilicite.
Trebuie subliniat că astfel de amenzi ori penalităţi sunt executorii în statele
membre.
Pentru a asigura respectarea dreptului comunitar, Comisia este
împuternicită nu numai să pornească procedurile jurisdicţionale împotriva
305
celor ce omit să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin în baza Tratatelor, ci
şi să obţină informaţii despre modul în care instituţiile comunitare, statele
membre sau particularii respectă prevederile comunitare. Tratatele îi
recunosc abilitatea de a strânge orice informaţie necesară pentru
îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin.
În acelaşi timp, în conformitate cu prevederile TCE, Comisia poate
nu numai să obţină informaţii prin intermediul plângerilor făcute de statele
membre sau particulari ori prin întrebările adresate de membrii
Parlamentului European, ci şi să ceară statelor membre să-i pună la
dispoziţie datele necesare.
Statele membre sunt obligate să respecte aceste cereri şi să furnizeze
informaţiile cerute.
În domeniul implementării directivelor Consiliului referitoare la
armonizare, statele membre sunt obligate să informeze Comisia asupra
modului în care au realizat în practică aceste prevederi.
În sfârşit, Comisia are şi dreptul de a investiga şi de a verifica
aplicarea actelor comunitare de către statele membre şi în anumite cazuri
particulare, expres prevăzute de Tratate îşi poate asuma gestiunea clauzelor
de salvgardare.
b) Atribuţii şi puteri în domeniul legislativ. Comisia Europeană are
competenţe în sectorul legislativ, adică în adoptarea actelor normative de
caracter general – regulamente şi directive. Consiliul UE poate adopta acte
normative numai pe baza unei propuneri a Comisiei, ceea ce conferă
Comisiei atributul de iniţiativă legislativă. Participarea Comisiei la
puterea legislativă a UE se realizează în principal prin următoarele trei
căi:
- elaborarea propunerilor de acte normative care apoi sunt aprobate
de către Consiliul European sau Consiliul împreună cu Parlamentul;
- adoptarea de regulamente sau directive având ca destinatari statele
membre;
- adoptarea regulamentelor de aplicare, care dezvoltă şi concretizează
dreptul primar (este vorba de competenţa prevăzută la art. 145 TCE prin
care Consiliul poate atribui Comisiei executarea actelor normative pe care

306
acesta le adoptă; regulamentele de aplicare pot fi elaborate atât direct de
Consiliu, cât şi de Comisia Europeană) 33 .
c) Atribuţii şi puteri executive. Comisia Europeană are competenţe în
adoptarea actelor administrative prin care se aplică dreptul primar şi
secundar (derivat). După cum am mai arătat, aplicarea dreptului comunitar
corespunde administraţiilor statelor membre. Cu toate acestea, Comisia
emite decizii pentru CEE şi CEEA (art. 189 TCE şi 161 TCEEA) sau
decizii particulare. Subliniem că în emiterea unor astfel de acte, Comisia
are competenţă în situaţia în care există referiri explicite în acest sens sau
în cazul în care Consiliul deleagă Comisiei această competenţă (art. 145
TCE).
Aplicarea administrativă a actelor normative comunitare se face cu
un aparat administrativ adecvat, superior Consiliului şi se datorează
caracterului permanent al acestei instituţii. Cu alte cuvinte, Comisia
Europeană posedă competenţe executive datorită caracterului său
permanent şi a resurselor materiale şi umane de care dispune.
d) Atribuţii şi puteri în sfera relaţiilor internaţionale. Aceste atribuţii
şi competenţe se referă la propunerile pe care le face Comisia, care ulterior
pot deveni acte normative. De asemenea, Comisia Europeană are rolul de
reprezentare a Comunităţilor Europene în faţa statelor membre, state terţe
sau organizaţii internaţionale de orice formă.
În afara rolului de reprezentare externă, Comisia Europeană conform
art. 228 TCE, recomandă Consiliului încheierea de acorduri cu state terţe
sau organizaţii internaţionale şi, după începerea negocierilor, le continuă şi
le finalizează.
Conform art. 14, pct. 4 şi art. 42 din TUE, Comisia trebuie să
propună Consiliului măsurile necesare punerii în aplicare a acţiunilor
comune în domeniul PESC şi CPJP. De asemenea, conform art. 34, pct.2
din TUE, ea face propunerile pentru deciziile – cadru, deciziile şi măsurile
de executare ce vor fi adoptate de Consiliu în domeniul cooperării
poliţieneşti şi judiciare penale a statelor membre. De asemenea, tot
Comisia trebuie, conform art. 40 A, pct. 1 şi 2 din TUE, să prezinte

33
Art. 189 B – TCE în forma în care a fost redactat în TUE
307
Consiliului propunerea de instituire a cooperării întărite în domeniul CPJP
la cererea statelor membre implicate.
În acelaşi timp, Consiliul poate cere Comisiei, conform art. 208 din
TCE, să facă propuneri pentru realizarea unui anumit obiectiv comunitar
sau, conform art. 14, pct. 4 din TUE, să prezinte măsurile necesare punerii
în practică a acţiunilor comune adoptate în domeniul PESC.
În sistemul tratatelor CE şi Euratom, ori de câte ori Consiliul
acţionează pe baza propunerilor Comisiei, se consideră că aceasta are un
drept exclusiv de iniţiativă legislativă.
Subliniem faptul că Tratatele de la Maastricht şi Nisa au întărit şi au
conservat dreptul de iniţiativă al Comisiei, împuternicind chiar PE să-i
solicite prezentarea unor propuneri legislative.
Comisia trebuie adesea să găsească compromisul necesar, chiar dacă
negocierile sunt dificile în Consiliu sau Parlament, pentru ca interesul
comunitar să prevaleze faţă de interesele naţionale.
Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe de o
parte, şi între acestea şi Comunitate, pe de altă parte. Această instituţie
comunitară are posibilitatea şi deţine mijloacele necesare pentru a realiza
echilibrul dintre interesele naţionale divergente şi „a face dreptate
interesului comunitar”. În acelaşi timp, Comisia trebuie să ţină cont de
interesele vitale ale statelor membre, şi astfel ea nu poate permite niciodată
ca un stat membru să fie prejudiciat printr-o decizie a Consiliului.
În conformitate cu art. 302 din TCE, Comisia răspunde de menţinerea
unor relaţii corespunzătoare şi utile cu organele Naţiunilor Unite, cu agenţiile
sale specializate, precum şi cu orice alte organizaţii internaţionale. Prin
Comisie se exprimă voinţa statelor membre de a coopera într-un cadru
instituţional pe plan mondial cu alte ţări şi de a asigura progresul economic şi
social al statelor membre.
În conformitate cu art. 24, pct. 1 din TUE şi art. 300 CE (fost art. 228
CEE), Comisia este împuternicită să negocieze înţelegerile sau acordurile
dintre Uniune şi unul sau mai multe state ori organizaţii internaţionale.
Pentru a-şi îndeplini această atribuţie, Comisia trebuie să fie
împuternicită de Consiliu printr-o „decizie de negociere”. Adoptarea de
către Consiliu a deciziei de negociere cu majoritate calificată de voturi este
supusă avizului Parlamentului şi avizului Curţii de Justiţie.
308
Referitor la Curtea de Justiţie, conform art. 300, alin. 6 TCE,
Comisia Europeană trebuie consultată asupra valabilităţii formale sau
substanţiale a proiectului viitorului acord cu prevederile Tratatelor
comunitare, iar un eventual aviz negativ va determina:
¾ fie începerea procedurii de revizuire a Tratatelor comunitare;
¾ fie modificarea proiectului de acord;
¾ fie respingerea proiectului de acord.
e) Atribuţii şi puteri bugetare. Pe lângă competenţele formale
(adoptarea de acte normative, propuneri de acte normative etc), Comisia
Europeană are şi puteri (competenţe) materiale în categoria cărora intră şi
cele financiare.
Conform art. 78, 203 şi 177 TCECA, TCE şi TCEEA, Comisia
Europeană prezintă spre aprobare Consiliului până la 1 septembrie al
fiecărui an, un proiect de buget, pe baza propunerilor primite de la fiecare
instituţie comunitară. Proiectul de buget este însoţit întotdeauna de o
propunere a Comisiei cu privire la cuantumul ratei cheltuielilor
neobligatorii, după consultarea Comitetului de politică economică.
Consiliul, împreună cu Parlamentul European adoptă bugetul
conform procedurii, iar Comisia are obligaţia de a-l implementa conform
art. 274 TCE. Această competenţă îi conferă Comisiei posibilitatea de a
transfera, în anumite limite, poziţii bugetare dintr-un capitol în altul,
obligaţia de a veghea ca statele comunitare să-şi îndeplinească sarcinile lor
bugetare, de a pune la dispoziţia celor implicaţi fondurile ce stau la baza
proiectelor comunitare şi de a administra cu maximă diligenţă toate
fondurile comunitare.
Totodată, Comisia dă socoteală Comunităţilor / Uniunii despre
modul în care s-au efectuat cheltuielile comunitare. Astfel conform art.
78.5, 205 şi 179 bis TCECA, TCE şi TCEEA, Comisia Europeană prezintă
anual Consiliului şi Parlamentului European „Darea de seamă asupra
exerciţiului financiar anual”, cât şi o „Balanţă de venituri şi cheltuieli” pe
anul financiar încheiat.
La propunerea Consiliului, după examinarea conturilor anuale, a
declaraţiei financiare, a raportului Curţii de Conturi şi a observaţiilor
fiecărei instituţii comunitare la auditul Curţii de Conturi, Parlamentul

309
European emite aşa numita „descărcare de gestiune” a Comisiei (art. 276
TCE).

4.5. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) şi


Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)

4.5.1. Organizare
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) numită pe scurt
şi Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) este organul juridic al Comunităţilor
Europene. Ea nu se confundă cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO) cu sediul la Strasbourg, deschisă spre semnare la 4 noiembrie
1950 şi care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 (De această instituţie a
Consiliului Europei ne vom ocupa într-un alt curs al lucrării noastre).
Fiecare Tratat constitutiv al celor trei Comunităţi prevedea crearea
unei Curţi de Justiţie, textul acestora fiind, cu excepţia parţială a unor
prevederi din Tratatul CECO, identic.
Mai târziu, prin Convenţia privind instituţiile comune din 1957,
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene devine o instituţie comună
celor trei comunităţi.
În 1988, prin decizia nr. 88 / 591 din octombrie 1988 a Consiliului, a
fost creat Tribunalul de Primă Instanţă (TPI), pentru a uşura activitatea
CJCE, creându-se astfel un sistem cu două grade de jurisdicţie. Unele
cazuri sunt examinate doar de către Curte în primă şi ultimă instanţă, în
timp ce autonomia TPI a crescut.
În conformitate cu art. 220 (164) din Tratatul CE, modificat prin
Tratatul de la Nisa, Curtea de Justiţie şi Tribunalul asigură respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatelor. Jurisprudenţa CJCE face
parte din acquis-ul comunitar, ea având un rol deosebit în dezvoltarea
dreptului comunitar. Se vorbeşte, în acest sens, despre rolul „pretorian”
al jurisprudenţei CJCE.
Cu toate acestea, în practică se consideră că judecătorul principal al
dreptului comunitar este judecătorul naţional, Curtea având rolul de a
asigura funcţionarea uniformă a întregului sistem; numărul de cazuri aduse
în faţa CJCE şi TPI a crescut considerabil, ceea ce a determinat o mărire a
timpului în care o speţă este soluţionată (peste 1 an).
310
Sediul CJCE şi TPI este la Luxemburg.
Din punct de vedere organizatoric, CJCE este compusă din câte un
judecător pentru fiecare stat membru (în prezent 27 de judecători) şi 8
avocaţi generali (art. 221 TCE, modificat de Tratatul de la Nisa).
Judecătorii şi avocaţii generali sunt selectaţi dintre persoanele a căror
independenţă este dincolo de orice îndoială şi care posedă calificările
necesare pentru a ocupa cele mai înalte funcţii judiciare în statele lor sau
sunt jurişti cu competenţă recunoscută (art. 223 TCE, modificat de Tratatul
de la Nisa).
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi pe un mandat de 6 ani,
reeligibil, de către toate statele membre UE, de comun acord. La fiecare
trei ani se produce o înnoire parţială a personalului.
Rolul avocaţilor generali este acela de a emite, în deplină
independenţă şi imparţialitate, opinii argumentate, în cazurile aflate pe
rolul CJCE, care servesc Curţii la găsirea soluţiilor (art. 222 TCE,
modificat de Tratatul de la Nisa), fără a participa însă la deliberare şi
adoptarea hotărârii. Conform art. 222 TCE, Consiliul poate, la solicitarea
Curţii, să decidă în unanimitate mărirea numărului avocaţilor generali.
Judecătorii aleg Preşedintele CJCE, pe un mandat de 3 ani, reeligibil
şi, de asemenea, primul avocat general, cu mandat de 1 an, cu rolul de a
repartiza cazurile celorlalţi avocaţi generali.
Curtea poate să funcţioneze în Camere sau în Marea Cameră,
precum şi în Plenul Curţii (modificat de Tratatul de la Nisa). Camerele
sunt de 3 şi de 5 judecători. Marea Cameră are 11 judecători şi
funcţionează dacă o cere un stat membru sau o instituţie comunitară, parte
la procedură. Plenul CJCE este reunit dacă speţa prezintă o importanţă
deosebită şi dacă se cere CJCE să se pronunţe asupra demiterii
mediatorului public, a comisarilor sau a membrilor Curţii de Conturi.
Tratatul de la Nisa prevede şi posibilitatea Consiliului de a decide în
unanimitate crearea de camere jurisdicţionale pentru anumite categorii de
speţe în materii specifice (de exemplu, contenciosul funcţiei publice,
contenciosul în materie de mărci). Deciziile acestor camere vor putea fi
atacate la TPI, iar Curtea va putea reexamina deciziile TPI dacă există
riscul serios al afectării unităţii sau coerenţei dreptului comunitar.

311
Aceste prevederi au fost reţinute şi în Tratatul Constituţional pentru
Europa (art. III 353 – III 355). Acesta introduce un Comitet consultativ
care emite un aviz cu privire la adecvarea candidaţilor la exercitarea
funcţiilor de judecător şi avocat general, înainte de luarea deciziei între
statele membre. Comitetul este format din 7 personalităţi, foşti membrii ai
CJCE şi TPI şi jurişti cu competenţe recunoscute, dintre care unul este
propus de Parlamentul European (PE) (art. III-357).
Tratatele prevăd posibilitatea numirii de raportori adjuncţi pentru a
asista Curtea şi mai ales pe judecătorul-raportor în instrumentarea speţelor
(art. 3 din Statutul CJCE).
Pentru TPI, regulile de mai sus sunt aplicabile în aceeaşi măsură. În
prezent, TPI are un număr de judecători cel puţin egal cu numărul statelor
membre. Conform prevederilor Tratatului de la Nisa, preluate şi de
Constituţia Europeană, numărul de judecători al TPI se va fixa prin Statutul
CJCE, care poate să prevadă şi asistarea TPI de către avocaţi generali. În
prezent, nu există avocaţi generali la TPI, membrii TPI putând fi solicitaţi
să exercite atribuţiile acestora. Conform Statutului, modificat după Tratatul
de la Nisa, dacă Tribunalul funcţionează în plen, el trebuie asistat de un
avocat general, prezenţa sa în faţa Camerelor fiind facultativă.
În practică şi, mai ales în ultimul timp, TPI a dobândit posibilitatea
funcţionării cu un judecător unic, dacă speţa nu ridică dificultăţi de fapt şi
de drept şi dacă este de importanţă mai redusă. Regula este valabilă în
contenciosul funcţiei publice şi poate fi extinsă la contenciosul de legalitate
sau la acţiuni în carenţa legiuitorului dacă reclamantul este o persoană
fizică sau juridică şi dacă problema a fost deja clarificată în jurisprudenţa
anterioară.
Regula de mai sus nu poate fi folosită dacă speţa este de natură să se
refere la verificarea legalităţii unui act de importanţă generală, în speţele ce
vizează materia dreptului comunitar al afacerilor, a ajutoarelor de stat ş.a.
La fel ca celelalte instituţii, CJCE este comun celor trei Comunităţi,
conform Convenţiei din 25 martie 1957 care stabilea că va exista o Curte
unică pentru CEE şi CEEA şi că, în plus, aceasta se va unifica cu cea a
CECO / CECA. Competenţele Curţii sunt diferite în funcţie de Tratatul în
cadrul căruia funcţionează. Avem, aşadar, de a face practic cu trei instanţe
diferite.
312
În mod asemănător cu celelalte instituţii, nici Tratatul de Fuziune din
8 aprilie 1965 nu a schimbat prea mult lucrurile, nepermiţându-se
unificarea competenţelor, chiar dacă au fost unificate instituţiile.
Conform art. 31, 164 şi 136 TCECA, TCE şi TCEEA, Curtea are
rolul de a fi garantul respectării Tratatelor în aplicarea şi interpretarea
dreptului primar şi derivat. Nu trebuie să înţelegem de aici atributul Curţii
de a fi singura instituţie care veghează acţiunile în deplin acord cu ceea ce
prevede dreptul comunitar. Comisia Uniunii Europene este, după cum am
văzut, şi ea competentă în supravegherea abaterilor de la aplicarea
dreptului comunitar.
În cazul în care Comisia depistează o violare a dreptului comunitar,
numai Curtea este aceea care are competenţa în a declara formal dacă este
sau nu vorba despre o abatere sau numai de un eveniment fără efecte
juridice.

4.5.2. Competenţe
Competenţele Curţii în cadrul UE sunt:
a) Garantarea dreptului în interpretarea şi aplicarea articolelor prin
care se modifică Tratatele constitutive ale CECO / CECA, CE şi CEEA;
b) Interpretarea şi aplicarea Convenţiilor la care se referă art. K 3 34 ,
paragraful 2, litera c şi art. L-S 35
În îndeplinirea competenţelor de mai sus CJCE acţionează ca o:
- curte constituţională când interpretează Tratatele sau când judecă
recursurile Consiliului / Comisiei sau ale statelor membre pentru
nerespectarea obligaţiilor;
- curte administrativă, atunci când supraveghează legalitatea
deciziilor individuale ale instituţiilor comunitare ori a deciziilor-
cadru adoptate de Consiliu în domeniul poliţienesc şi în materie
penală;
- curte civilă sau de muncă, atunci când judecă recursurile în daune

34
Art. K 3 se referă la teme ca: imigrări, azil, trafic de droguri, fraude internaţionale
ş.a.
35
Art. L-S se referă la revizuirea Tratatelor constitutive, admiterea de noi membri
ş.a.
313
interese sau cele ale funcţionarilor comunitari privind relaţiile lor
de muncă.
În plus, CJCE are şi o competenţă consultativă conform art. 300 din
TCEE care împuterniceşte Curtea să emită avize asupra propunerilor
referitoare la revizuirea Tratatelor şi la corespondenţa dintre acordurile
externe încheiate şi Tratate.
În textul de mai sus ne-am referit şi la Tribunalul de Primă Instanţă
(TPI), dar considerăm că trebuie să facem câteva completări şi precizări, în
scopul evitării confuziilor. Astfel, TPI nu este o instituţie comunitară în
sensul în care am tratat instituţiile comunitare în această lucrare. Tribunalul
este ataşat Curţii având o competenţă materială bine delimitată.
TPI are 27 de judecători, dintre care se alege un preşedinte;
funcţionează în plen şi are 5 Complete de Judecată de 3 sau 5 judecători; a
fost înfiinţat prin art. 11 din AUE şi Decizia Consiliului UE din 24
octombrie 1988.
Conform art. 224, alin. 5 din TCE, TPI îşi stabileşte propriile reguli
de procedură pe baza acordului Curţii, care sunt supuse aprobării
Consiliului UE şi adoptate cu majoritate calificată.
TPI judecă în Camere, aşa cum am mai spus, de trei sau cinci
judecători sau o cauză poate fi atribuită unui singur judecător. De
asemenea, TPI se poate întruni în Marea Cameră (13 judecători) sau în
Şedinţa Plenului atunci când complexitatea juridică sau importanţa cauzei
o justifică. Marea majoritate a cauzelor (aproximativ trei sferturi) aflate pe
rolul TPI sunt soluţionate de către o cameră compusă din trei judecători.
Spre deosebire de CJCE, TPI nu are avocaţi generali permanenţi. În
mod excepţional această funcţie poate fi încredinţată unui judecător.
Prin urmare, TPI nu este o nouă instituţie, ci o componentă a CJCE.
Cu toate acestea, el este un organism autonom, separat de CJCE din punct
de vedere organizatoric. TPI are propriul grefier şi reguli de procedură.
Competenţele CJCE şi a TPI se materializează în două mari categorii
de cauze:
) recursul în interpretare (art. 234 TCE), care este iniţiat de
instanţele naţionale, care pot cere CJCE să interpreteze Tratatul CE, actele
Comunităţii, să determine validitatea actelor Comunităţii sau să decidă
dacă o prevedere din Tratat sau dintr-un act al Comunităţii este de directă
314
aplicare. La această categorie de speţe instanţele naţionale ale căror decizii
sunt definitive au obligaţia să ceară interpretarea. Scopul recursului în
interpretare este de a asigura corecta şi conforma aplicare a dreptului
comunitar în toate statele membre;
) acţiunile directe care sunt îndreptate împotriva statelor membre
sau împotriva instituţiilor Comunităţii; acestea pot îmbrăca următoarele
aspecte:
a) statele membre sau Comisia pot introduce acţiuni împotriva unui
stat membru (art. 226 şi 228 TCE) care încalcă dreptul comunitar
(recursul în neîndeplinirea obligaţiilor);
b) acţiunile contra Comisiei sau Consiliului pot fi acţiuni în
anularea unui act sau acţiuni în carenţă [pentru a determina
Comisia sau Consiliul să adopte un act (art. 230 şi 231 TCE)].
Din punct de vedere al competenţei, între CJCE şi TPI se stabilesc
următoarele tipuri de relaţii:
- TPI este competent pentru recursuri în anulare, în carenţă, în
responsabilitate, în contenciosul funcţiei publice şi în cel decurgând din
clauze compromisorii din contracte încheiate de Comunitate sau în
numele său;
- Curtea este competentă pentru recursurile introduse de instituţii,
statele membre şi Banca Centrală Europeană. De asemenea, CJCE are
competenţă unică pentru recursurile în interpretare;
- Hotărârile TPI pot fi atacate în faţa CJCE, dar numai pentru
încălcarea regulilor de drept, neputând fi pusă în discuţie aprecierea TPI
asupra faptelor. Recursul acesta nu este suspensiv. CJCE poate să
examineze ea însăşi cauza sau o poate retrimite TPI. TPI însuşi poate
trimite cauza la CJCE dacă apreciază că aceasta conduce la o „decizie de
principiu susceptibilă să afecteze unitatea sau coerenţa dreptului
comunitar” (art. 225 TCE).

4.5.3. Proceduri
Elementele de procedură a CJCE şi TPI le putem sintetiza astfel:
- Procedura este scrisă şi orală (obligatorie în faţa TPI şi facultativă
în faţa CJCE); este, totodată, contradictorie.
- Reprezentarea obligatorie este un principiu de bază al procedurii la
315
CJCE. Statele membre sunt reprezentate de agenţi; comisia este
reprezentată de un membru al Serviciului juridic; există şi posibilitatea
acordării, în anumite condiţii, de asistenţă judiciară gratuită.
- Cererea trebuie să îndeplinească o serie de condiţii stricte de formă
şi de conţinut, în caz contrar putând fi respinsă.
- În cazul fazei scrise are loc un schimb de memorii între părţi, cu
argumentaţie; faza scrisă nu este publică.
- În cazul fazei orale, avocaţii au la dispoziţie un timp limitat (câte
15 minute pentru fiecare parte) şi răspund la întrebările puse de judecători.
Judecătorul-raportor, chiar înainte de faza orală, poate demara
investigaţii, aprobate de cameră, ce pot cuprinde audierea părţilor (mai rar),
a martorilor, cereri de informaţii şi documente.
- CJCE şi TPI pot decide şi măsuri conservatorii.
- După închiderea procedurii orale, avocatul general îşi prezintă
concluziile şi propune o soluţie; concluziile sale conţin o evaluare detaliată
şi stabilirea bazei juridice, inclusiv invocarea altor hotărâri ale instanţei
comunitare; opinia avocatului general este deseori invocată de jurişti în alte
speţe.
- Hotărârea este adoptată cu majoritate de voturi, fără indicarea
modului de vot; deşi posibilă, în practică nu se întâlneşte emiterea de opinii
separate sau dizidente; hotărârea se pronunţă în şedinţă publică, în prezenţa
părţilor; hotărârea are forţă obligatorie şi este executorie.

4.6. Curtea de Conturi a Uniunii Europene

Curtea de Conturi a UE a fost înfiinţată ca organ comunitar de


specialitate în urma Tratatului de la Bruxelles, semnat la 22 iulie 1975 şi
intrat în vigoare la 1 iunie 1977. Până la intrarea în vigoare a TUE, Curtea
de Conturi a UE a fost un organ auxiliar al Comunităţilor Europene creat
prin Tratatul de mai sus, a cărui denumire completă era: ”Tratatul de
modificare a unor dispoziţii financiare a Tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene şi a Tratatului care a instituit un Consiliu unic şi o
Comisie unică a Comunităţilor Europene”.
Aşadar, până la intrarea în vigoare a TUE, Curtea de Conturi era un
organ auxiliar, cu misiunea de a exercita controlul extern asupra tuturor
316
veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor Europene ca şi asupra oricărui
organism creat de către acestea, cu excepţia celor excluse, eventual, în mod
expres, de la acest control. Ca organ auxiliar, membrii Curţii de Conturi nu
erau desemnaţi de către reprezentanţii guvernelor statelor comunitare, ci de
către Consiliu, ca instituţie comunitară.
Înaintea intrării în vigoare a TUE, Curtea de Conturi a UE nu era
prevăzută în niciunul din articolele ce descriau instituţiile care urmau să
realizeze obiectivele Comunităţilor, respectiv art. 7 TCECA, art. 4 TCE
sau art. 3 TCEEA. Curtea de Conturi a UE a fost inclusă în art. H1, G6, I1
ale TUE, articole care au dat o nouă redactare art.4 şi 3 din TCECA,TCE şi
TCEEA. Aici se găseşte sediul materiei care consacră Curtea de Conturi a
UE ca instituţie comunitară competentă în realizarea funcţiilor fiecărei
Comunităţi.
În ce priveşte membrii Curţii de Conturi, TUE stabileşte că aceştia
vor fi în continuare numiţi de către Consiliu. 36 Acest lucru face din Curtea
de Conturi o instituţie comunitară care nu posedă, formal, o deplină
independenţă, viciu care din fericire, nu s-a reflectat negativ până în
prezent, neputându-se pune la îndoială acţiunea Curţii de Conturi ca o
instituţie independentă.
Conform art. 246 din TCE, aşa cum a fost el modificat prin Tratatul
de la Nisa, Curtea de Conturi a UE este instituţie comunitară care „asigură
controlul conturilor” bugetului comunitar din punctul de vedere al
legalităţii, regularităţii şi fiabilităţii lor.
În prezent Curtea de Conturi a UE are 27 de membri, numărul
acestora crescând pe măsura extinderii Uniunii. Aşa cum arătam, membrii
Curţii de Conturi sunt numiţi de către Consiliu, în unanimitate de voturi,
după consultarea prealabilă a Parlamentului European. Mandatul este
limitat la 6 ani, cu posibilitatea de a se prelungi cu încă un mandat.
Conform art. 247 TCE (aşa cum a fost modificat de Tratatul de la
Nisa) membrii Curţii de Conturi sunt supuşi unor condiţii de validare ca şi
membrii Curţii de Justiţie atât în ce priveşte exigenţele profesionale, cât şi
în ce priveşte interzicerea desfăşurării, în paralel, a altor activităţi publice

36
Art. 45 B, 188 B, 160 B ale TCECA, TCE şi TCEEA, la fel cum era înainte
prevăzut în art. 78 E, 206 şi 180 ale TCECA, TCE şi TCEEA.
317
sau private. Potrivit articolului de mai sus şi art. 180 (3) EURATOM,
membri Curţii de Conturi sunt aleşi dintre „persoanele care au aparţinut
sau aparţin, în ţările lor de origine, corpurilor de control contabil extern sau
care sunt special calificate pentru această muncă. Independenţa lor trebuie
să fie în afara oricărui dubiu”.
De asemenea, membrii Curţii de Conturi trebuie să „posede
calificarea particulară cerută de această funcţie sau să fi aparţinut în ţara lor
de origine unor instituţii de control extern şi să ofere toate garanţiile de
independenţă”. În acelaşi timp aceştia îşi execută funcţiile „în interesul
general al Comunităţii”. De aceea, ei nu pot solicita sau primi nici o
instrucţiune de la nici un guvern sau alt organism şi trebuie să se abţină de
la orice act incompatibil cu caracterul funcţiei de membru al Curţii de
Conturi.
Aşa cum menţionam, membrii Curţii de Conturi, pe durata
mandatului lor, nu pot exercita nici un fel de activităţi profesionale,
remunerate sau nu, publice sau private. La instalarea în funcţie, membrii
Curţii de Conturi semnează un angajament solemn de respectare cu
diligenţă, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, a tuturor
obligaţiilor ce decurg din această calitate, inclusiv confidenţialitatea.
Curtea de Conturi a UE este condusă de un Preşedinte ales de către
membrii Curţii pe o perioadă de trei ani, mandat care poate fi reînnoit.
Membrii Curţii de Conturi se bucură, pe durata mandatului, de privilegiile
şi imunităţile aplicabile pentru judecătorii Curţii de Justiţie. Acestea sunt
prevăzute în Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor
Europene şi agenţiile lor. Indemnizaţiile pentru funcţiile îndeplinite,
drepturile de pensie şi alte drepturi sociale sau băneşti sunt stabilite de
Consiliul UE şi adoptate cu majoritate calificată de voturi de către această
instituţie comunitară.
Pentru îndeplinirea competenţei sale, aceea de a examina conturile
de venituri şi cheltuieli ale Comunităţii / Uniunii şi ale oricărui organism
creat de acestea, Curtea de Conturi a fost împuternicită să verifice dacă
toate veniturile comunitare au fost primite şi toate cheltuielile au fost
efectuate în mod legal şi corect şi, să verifice, de asemenea, managementul
financiar la nivel comunitar.
În afara celor de mai sus, Curtea de Conturi verifică documentele
318
scrise provenite sau cerute de la instituţiile comunitare sau de la statele
membre. De asemenea, Curtea de Conturi poate face verificări pe terenul
statelor membre, lucrând împreună cu organele de control naţionale
competente. Pe această linie, precizăm că Tratatul de la Amsterdam a lărgit
competenţele de control ale Curţii de Conturi, abilitând-o să controleze
orice organism public sau privat care a beneficiat de fonduri comunitare.
La încheierea fiecărui an, rezultatele activităţii Curţii de Conturi se
regăsesc într-un Raport anual care se prezintă înainte de 30 noiembrie
următor încheierii fiecărui exerciţiu financiar. În acest scop, până la 1 iunie
următor Comisia elaborează un Raport asupra gestiunii financiare şi o balanţă
pe baza datelor pe care, până la 1 aprilie le-a primit de la celelalte instituţii
comunitare. Raportul mai sus menţionat se transmite Consiliului,
Parlamentului şi Curţii de Conturi.
Raportul final al Curţii de Conturi, în care sunt materializate
rezultatele activităţii acestei instituţii, este transmis tuturor instituţiilor
comunitare şi este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
(JOCE) împreună cu răspunsurile acestor instituţii la observaţiile făcute de
Curte. Pe baza acestui raport, Parlamentul European votează descărcarea
Comisiei de gestiunea anului financiar anterior.
Curtea de Conturi nu este un organ jurisdicţional, în pofida denumirii
sale. Ea poate însă sesiza CJCE dacă salvgardarea intereselor Uniunii o
impune.
În sfârşit, mai menţionăm faptul că pe lângă competenţele sale de
verificări şi control, Curtea de Conturi are şi competenţe consultative
conform art. 45 C, 188 C şi 169 C din TCECA, TCE şi TCEEA. Astfel,
Curtea poate să prezinte rapoarte şi avize la cererea oricărei instituţii
comunitare. De asemenea, Curtea poate asista Parlamentul European şi
Consiliul în activitatea de control a execuţiei bugetare.
În acest sens, Consiliul este obligat să ceară avizul Curţii înainte de a
adopta regulamentele financiare, de a fixa modalităţile şi procedurile de
punere la dispoziţia Comisiei a veniturilor bugetare din rezerve proprii, de
a defini măsurile de aplicare şi a determina normele de organizare a
controlului ordonatorilor de credite şi plăţi principali. 37

37
Art. 78 H, 209 şi 183 din TCECA, TCE şi TCEEA.
319
4.7. Organele comunitare auxiliare

4.7.1. Banca Centrală Europeană (BCE)38


Mai întâi să facem o precizare necesară. În literatura de specialitate şi
în doctrină există în prezent dispute în legătură cu calitatea instituţională a
Băncii Centrale Europene. Astfel, TCE consideră Banca Centrală
Europeană (BCE) o instituţie care, fără să poată fi caracterizată drept
comunitară, se aseamănă cu cele comunitare. Acest paradox se susţine prin
absenţa ei din art. 4 TCE (unde sunt enumerate instituţiile comunitare), dar
pe prezenţa sa în art. 4A, în care se spune că se va crea un Sistem European
de Bănci Centrale (SEBC) şi o Bancă Centrală Europeană (BCE),
însărcinată cu implementarea acordurilor SEBC.
Membrii BCE nu sunt numiţi de către Consiliu, ci de către guvernele
statelor membre. Aşa cum se arată în art. 109A TCE, Comitetul Executiv
al BCE este format din Preşedinte, Vicepreşedinte şi alţi patru membri.
Comitetul Executiv al BCE trebuie să fie format din profesionişti
prestigioşi, prin acordul guvernelor statelor membre exprimat la nivelul
şefilor de stat sau guvern şi în baza unei Recomandări a Consiliului şi cu
consultarea prealabilă a PE şi a Consiliului Guvernatorilor Băncilor
Centrale.
BCE are personalitate juridică, aşa cum se semnalează în art. 106.2
TCE, ceea ce nu se întâmplă, conform art. 106.2 şi 106.3 TCE, şi cu SEBC
care nu are această calitate.
În ceea ce priveşte competenţele, BCE coordonează SEBC conform
art. 106.3 TCE.
Obiectivele SEBC sunt:
- menţinerea stabilităţii preţurilor;
- sprijinirea politicilor economice generale ale Comunităţii Uniunii,
în scopul realizării obiectivelor comunitare semnalate la art. 2 TCE.
Obiectivele SEBC se pot realiza prin:
- definirea şi executarea politicii monetare a Comunităţii Uniunii;
- realizarea de operaţiuni bancare cu devize;

38
Iordan Gheorghe Bărbulescu – Sistemul instituţional, op. cit, pag. 189 - 197
320
- gestionarea rezervelor oficiale de devize ale statelor membre;
- promovarea unei bune funcţionări a sistemului de plăţi (art. 10.5
TCE).
BCE autorizează exclusiv emiterea de monedă în Comunitate,
monedă care se poate emite direct de către BCE sau de către băncile
centrale (art. 105 ATCE).
Caracterul „comunitar” al BCE se deduce şi din faptul că aceasta
poate emite acte de caracter general şi angajant precum Regulamentele.
Astfel, art. 108A TCE, enunţând actele ce pot fi emise de BCE, se remarcă
prin similitudinea redactării cu art. 189 TCE, care vorbeşte despre actele
normative ce pot fi adoptate de Comunitate spre a-şi atinge obiectivele.
Mai mult decât atât, în art. 190 şi 192 TCE, vorbindu-se despre „motivarea
actelor comunitare şi publicarea lor”, se enumeră şi actele emise de BCE,
între cele care trebuie să răspundă acestor exigenţe.
BCE este responsabilă de stabilitatea monedei unice europene
EURO. Ea stabileşte politica monetară a UE în funcţie de situaţia „zonei
Euro”. BCE dispune de „instrumente monetare” preluate de la Institutul
Monetar European şi ia decizii referitoare la politica monetară,
instrumentele acestei politici, fixarea ratei de schimb euro-celelalte valute
internaţionale, etc. Practic, BCE are atribuţiile unei Bănci Centrale. Vom
mai reveni asupra BCE la un alt curs pe parcursul lucrării noastre.

4.7.2. Organele auxiliare comunitare


Alături de instituţiile comunitare enunţate şi BCE-ul, Tratatele
constitutive vorbesc despre trei organe auxiliare:
- Comitetul Economic şi Social (la care se referă TCE şi TCEEA);
- Comitetul Regiunilor (la care se referă TCE);
- Comitetul Consultativ CECO / CECA (la care se referă TCECO /
TCECA).
Aceste trei organe au în comun:
- numirea membrilor lor de către Consiliu şi nu de către guvernele
statelor membre;
- caracterul consultativ.
Astfel:
- Comitetul Consultativ CECO / CECA asistă Comisia;
321
- Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor asistă
Comisia şi Consiliul.
De altfel, ele apar menţionate în Tratate la aceleaşi articole unde apar
instituţiile pe care le asistă, adică art. 4.2 TCE, 3.2 TCEEA şi 18/19
TCECO/TCECA.
Organele auxiliare nu au:
- personalitate juridică;
- buget propriu;
- independenţă.
Funcţia lor se limitează la emiterea de Rapoarte, Avize sau
Observaţii la cererea instituţiilor comunitare sau din proprie iniţiativă.
Ele se deosebesc şi de alte organisme existente în dreptul primar sau
derivat – precum Fondurile (FEOGA/FEGA, FSE şi FED) – care, de
asemenea, nu au personalitate juridică şi a căror activitate se limitează la
gestionarea fondurilor atribuite lor.
Aceste organe nu puteau fi „grupate” nici împreună cu Banca
Centrală de Investiţii (art. 129 şi 130 TCE, 4.B, 198D şi 198 TUE) care are
ca finalitate dezvoltarea echilibrată a regiunilor statelor membre prin
împrumuturi, dar nici cu Institutul Monetar European (art. 117 şi 130 TCE)
care avea ca misiune întărirea cooperării între băncile centrale naţionale şi
coordonarea politicilor monetare a statelor membre.

Comitetul economic şi social (CES)


Art. 193 - 198 TCE şi 165 – 170 TCEEA prevăd existenţa unui organ
comunitar consultativ numit „Comitetul Economic şi Social” (CES). În
baza art.5 a Convenţiei referitoare la unele instituţii comune ale
Comunităţilor Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957, Comitetul,
prevăzut la art. 193 – 198 TCE, este acelaşi cu cel prevăzut la art. 165 –
170 TCEEA ceea ce nu înseamnă că nu există o variaţie a competenţelor
sale în funcţie de Tratatele în cadrul cărora acţionează.
Din CES fac parte persoane aparţinând diferitelor sectoare
profesionale: industriaşi, agricultori, transportatori, muncitori, comercianţi,
artizani etc. CES s-a dorit o replică a Comitetelor Economico-Sociale
existente în statele membre (cu excepţia Germaniei) în care, fundamental,
se pun de acord patronii cu sindicatele, guvernul jucând rolul de
322
„moderator”.
CES are atribuţii exclusiv consultative, din două temeri majore,
astfel:
- teama Germaniei, că acest Comitet s-ar fi putut transforma într-un
instrument de lobby al grupurilor de presiune cu intenţia de a
influenţa Consiliul şi Comisia;
- teama PE, că respectivul Comitet ar putea „goli de conţinut” unele
dintre propriile activităţi.
CES nu este o instituţie comunitară, în sensul că nu apare între
instituţiile prevăzute ca atare de către Tratatele constitutive, iar membri săi
nu sunt numiţi de către reprezentanţii statelor membre.
Art. 194 şi 166 ale TCE şi TCEEA stabilesc compoziţia şi structura
CES. Membrii CES sunt aleşi, în unanimitate, de către Consiliu
subliniindu-se, astfel, că CES nu are caracter instituţional. În practică,
statele membre îşi menţin influenţa în numirea membrilor CES deoarece
Consiliul votează o listă de propuneri venită de la statele membre. Tehnic
vorbind, această listă trebuie să conţină un număr dublu de propuneri, faţă
de numărul atribuit fiecărui stat membru. De regulă, Consiliul aprobă
prima jumătate a acestor liste, adică acea parte pe care statele membre o
doresc.
În prezent, numărul membrilor CES este de 344 din care 24 pentru
fiecare dintre statele mari (Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie), 21
pentru Spania şi Polonia, 15 pentru România, 12 pentru fiecare stat din
grupul Austria, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Cehia, Ungaria,
Bulgaria şi Suedia, 9 pentru fiecare stat din grupul Danemarca, Lituania,
Slovenia, Finlanda şi Irlanda, 6 pentru Luxemburg şi Cipru, 5 pentru
Malta. Membri CES sunt aleşi pentru 4 ani, Comisia încercând să
introducă o modificare prin care să se stabilească ce se întâmplă în cazul în
care statele membre nu propun noi membri CES la sfârşitul patru ani de
mandat. Noua redactare a art. 194 şi 166 TCE şi TCEEA, făcută cu ocazia
adoptării TUE, nu cuprinde nimic în acest sens, fapt aspru criticat de către
Comisie.
Tratatele nu vorbesc despre încetarea mandatului membrilor CES, dar
art. 48 şi 55 ale Regulamentului Interior al CES stabilesc motivele acesteia ca
putând fi: expirarea celor patru ani de mandat, demisia, moartea, demiterea,
323
forţa majoră, pierderea naţionalităţii în baza căreia s-a făcut numirea, absenţa
repetată de la sesiunile plenare, condamnarea pentru o cauză penală etc. Dat
fiind faptul că este Consiliul cel ce numeşte membrii CES, tot el este cel îi
poate revoca.
Consiliul a considerat că este incompatibilă calitatea de membru
CES cu cea de membru al instituţiilor comunitare sau a guvernelor statelor
membre, deşi o asemenea prevedere nu apare în Tratate.
În cazul în care un membru este înlocuit, cel care îl substituie o va
face până la expirarea termenului pentru care fusese ales predecesorul (la
fel ca în cazul Comisiei).
Faptul că art. 193 şi 165 ale TCE şi TCEEA vorbesc explicit despre
compunerea CES din reprezentanţi ai sectoarelor vieţii economice şi
sociale, nu înseamnă că şi membrii CES reprezintă respectivele sectoare, ci
doar că provin din acestea. Membrii CES trebuie să fie independenţi,
neputând să primească instrucţiuni de la guverne, organisme profesionale,
antreprenoriale sau sindicate, indiferent de nivelul acestora. Apartenenţa
lor la diferitele sectoare ale vieţii economico-sociale trebuie înţeleasă doar
în sensul că era necesară alegerea unor oameni cu o anume cunoaştere a
acestor sectoare şi nu în sensul că membrii CES reprezintă aceste sectoare.
Această independenţă nu funcţionează în mod absolut, un membru al
CES care nu mai face parte din sindicatul sau organizaţia impresarială care
a recomandat numirea sa, obişnuind să-şi dea demisia.
Se poate spune că membrii CES trebuie să îndeplinească obligatoriu
doar două condiţii:
● să fie cetăţeni ai unei ţări membre;
● să provină dintr-o categorie socio-economică a Comunităţilor.
CES este organizat pe diferite secţiuni: patroni, salariaţi şi alţii (mici
agricultori, liber profesionişti).
Celelalte criterii după care statele membre propun listele de candidaţi
la CES, în afara celor două mai generale deja prezentate, rămân la
latitudinea fiecărui stat membru.
Competenţele CES sunt de consultanţă, de către Comisie şi Consiliu
în toate cazurile prevăzute în TCE şi TCEEA, precum cele descrise la art.
43, 79, 100 TCE sau 9, 31, 40 TCEEA. În aceste cazuri, Avizul CES nu
este angajant ci consultativ, concluziile sale putând fi ignorate de către
324
Consiliu sau Comisie neputându-se, însă, ignora obligativitatea acestora de
a solicita Avizul CES.
CES emite Rapoarte şi Avize şi din proprie iniţiativă, în legătură cu
probleme socio-economice la care se referă Tratatele Constitutive (art. 20.4
din Regulamentul Interior). Sesiunile plenare ale CES, în care se aprobă
asemenea Rapoarte sau Avize, se convoacă de către preşedintele CES din
proprie iniţiativă şi nu la cererea Comisiei sau Consiliului, aşa cum se
întâmplă când sunt convocate pentru aprobarea unor acte solicitate de către
acestea.
CES trebuie să prezintă actele solicitate de către Consiliu sau Comisie,
în termen de 10 zile. Dacă nu au fost prezentate în termenul prevăzut,
Consiliul sau Comisia pot adopta respectivul act fără avizul CES. TUE a
modificat acest termen de la 10 la 45 de zile, prin noua redactare a art. 198 şi
170 TCE şi TCEEA.
Art. 196 şi 168 TCE şi TCEEA vorbesc despre organizarea internă a
CES şi autonomia sa administrativă. Acesta îşi desemnează Preşedintele şi
membrii conducerii colective şi îşi stabileşte Regulamentul Interior.
Convocarea se face de către Preşedintele CES şi nu de către Consiliu sau
Comisie, chiar atunci când are la bază o solicitare a acestora. Mandatul
Preşedintelui şi a celorlalţi membri ai conducerii colective este de doi ani.
Art. 196 şi 168 ale TCE şi TCEEA, în noua redactare dată de TUE,
demonstrează că Preşedintele poate convoca din proprie iniţiativă membri
CES şi nu numai la solicitarea Consiliului sau Comisiei.
Membrii CES îşi desfăşoară activitatea în mai multe secţiuni:
agricultură, transporturi, energie atomică, probleme economice şi
financiare, dezvoltare regională, afaceri externe etc. Fiecare membru CES
aparţine cel puţin uneia dintre aceste secţiuni şi nu poate face parte din mai
mult de trei, fiecare secţiune având între 30 şi 60 de membri.
Secţiunile CES nu pot fi consultate direct de către Consiliu sau
Comisie, acestea trebuind să se adreseze CES.
Se pot crea 5 comitete, care au aceeaşi compoziţie ca secţiunile fără a
avea şi caracterul permanent al acestora. Constituirea acestora se aprobă în
vederea analizării unor chestiuni punctuale, dizolvându-se odată cu
elaborarea Avizelor sau Rapoartelor solicitate.
Plenul CES este singurul care poate aproba hotărârile CES cât şi pe
325
cele din secţiuni sau subcomitete, reuniunile sale având loc de 10 ori pe an.
Acordurile sunt valabile dacă se obţine majoritatea voturilor emise, cu
menţiunea că este obligatorie prezenţa a jumătate plus unu din membrii
CES.

Comitetul Regiunilor (CR), Comitetul CECO şi Agenţiile


A. Comitetul Regiunilor (CR)
Art. G4 TUE a adăugat la TCE articolele 198A, 198B şi 198C, în
care apare Comitetul Regiunilor (CR), regularizând succint compoziţia şi
competenţele acestuia.
Compoziţia, numărul de membri şi distribuţia acestora între statele
membre, forma de numire a membrilor CR, termenul pentru emiterea
Rapoartelor sau Avizelor, sunt exact aceleaşi prevăzute la art. 193 – 198
TCE pentru CES. Există stabilite situaţiile în care Consiliul sau Comisia
trebuie să consulte atât CES cât şi CR, acestea fiind descrise în art. 130D.
Regulamentul Intern al CR a fost aprobat de către Consiliul UE, la
25 mai 1994 şi a fost publicat în JOCE / DOCE, L. 132 / 27.V.1994.
Membrii CR, chiar dacă provin din anumite regiuni, nu le reprezintă
pe acestea, ci interesul general al UE, fiind, deci, independenţi. Aşa cum
membrii guvernelor centrale nu pot face parte din CES, cei ai guvernelor
regionale nu pot face parte din CR.
B. Comitetul CECO / CECA
Acest organ consultativ similar CES, apare în art. 18 şi 19 TCECA.
Tratatul instituie între 62 şi 96 de membri, numiţi de către Consiliu şi
propuşi de către organizaţiile antreprenoriale şi sindicale, ceea ce asigura
independenţa acestora faţă de statele membre. La fel ca în cazul CES, lista
propusă conţinea dublul numărului atribuit fiecărui stat, fiind apoi
desemnaţi, de către Consiliu, jumătate dintre aceştia. Membrii Comitetului
CECO / CECA erau desemnaţi pe doi ani alegându-se, dintre ei, un
Preşedinte şi o conducere colectivă.
Art. 19 TCECA arată că „Înalta Autoritate este cea care consultă
Comitetul CECO / CECA”. Acelaşi articol asigură Comitetului CECO /
CECA capacitatea de a emite Rapoarte sau Observaţii din proprie
iniţiativă. Termenul minim pentru elaborarea Rapoartelor, când se realizau
la solicitarea Înaltei Autorităţi, era de zece zile.
326
Comitetul CECO / CECA îşi elabora Regulamentul Interior, acesta
nefiind aprobat de către Consiliu. Regulamentul Interior stabilea existenţa
Comisiilor specializate. Rapoartele elaborate de aceste Comisii se aprobau
în plenul Comitetului CECO / CECA.
C. Agenţiile
Dintre Agenţiile comunitare vom numi:
●EUROPOL, sau Poliţia Europeană având competenţe în lupta
împotriva drogurilor şi a crimei organizate, cu sediul la Haga, de care vom
vorbi într-un alt curs;
●OFICIUL DE MĂRCI, cu sediul în Alicante (Spania);
●AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU MEDIU, cu sediul la
Copenhaga şi cu competenţe în strângerea datelor necesare elaborării
normelor europene specifice;
●AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU EVALUAREA
MEDICAMENTELOR, cu sediul la Londra şi cu rolul de a evalua şi
analiza medicamentele care se comercializează în UE;
●OFICIUL DE INSPECŢIE VETERINARĂ ŞI FITOSANITARĂ,
cu sediul la Dublin, care urmăreşte aplicarea uniformă a normelor
fitosanitare şi veterinare comunitare în sectorul alimentar şi agroalimentar;
●AGENŢIA PENTRU SĂNĂTATE ŞI SECURITATE A MUNCII,
cu sediul la Bilbao (Spania), care se ocupă de îmbunătăţirea condiţiilor
igienico-sanitare la locul de muncă;
●OBSERVATORUL EUROPEAN AL DROGURILOR, stabilit la
Lisabona, care reuneşte informaţiile necesare în lupta împotriva drogurilor;
●FUNDAŢIA EUROPEANĂ PENTRU FORMARE ÎN EUROPA
DE EST, cu sediul la Torino, care se ocupă de formarea specialiştilor în
problematica Europei de Est;
●CEDEFOP, cu sediul la Berlin / Salonic, care promovează formarea
profesională şi continuă.

4.8. Concluzii

În rezumat, la cele prezentate privind INSTITUŢIILE


COMUNITARE şi totodată ca o recapitulare, reţinem în sinteză câteva
aspecte reprezentative.
327
Parlamentul European

Consiliul Uniunii Europene

Comisia Europeană
INSTITUŢIILE
COMUNITARE
Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene
(CJCE)

Curtea de Conturi a
Comunităţilor Europene

Mediatorul European
ALTE
( Ombusman )
INSTITUŢII
COMUNITARE
Controlorul European
pentru Protecţia Datelor

328
PARLAMENTUL EUROPEAN
Grupul Partidului Popular
European (creştin democraţi)
şi al Democraţilor Europeni Grupul Socialist

329
Grupul Alianţei Liberalilor şi
Democraţilor pentru Europa
Uniunea pentru Europa
Naţiunilor

Grupul Independenţă Democraţie Grupul Confederal al Stângii Unite


Europene – Stânga Ecologistă a Nordului
Independenţii

Ecologiştii – Alianţa Liberă Europeană

Figura exprimă în valoare procentuală, (aproximativă), comparativă,


situaţia actuală până la alegerile din 2009
Acţionează ca şi organ consultativ având
putere co-decizională.

Controlează şi supervizează executivul


PARLAMENTUL (interviuri cu viitorii comisari,
EUROPEAN examinarea rapoartelor transmise de
Comisie – raport general, implementarea
bugetului)

Aprobă bugetul împreună


cu Consiliul UE

) Şefii de state şi guverne au hotărât la Paris, în 1974, să aibă întâlniri


regulate;

) Prima întâlnire oficială de acest fel a avut loc la Dublin în 1975;


CONSILIUL UE

) Adoptă legi, fiind co-legislator cu Parlamentul European;

) Coordonează politicile economice ale statelor membre;

) Defineşte şi implementează politica externă şi de securitate comună;

) Încheie acorduri internaţionale între UE şi unul sau mai multe state


sau organizaţii internaţionale;

) Coordonează acţiunile statelor membre şi adoptă măsuri în domeniul


cooperării dintre forţele de poliţie şi instanţele naţionale în probleme de
infracţionalitate;

) Consiliul şi Parlamentul European sunt autorităţile bugetare care


aprobă bugetul Comunităţii.

330
Este principalul for decizional

În total sunt 9 sectoare diferite în cadrul Consiliului:

Afaceri Generale şi Relaţii Externe


CONSILIUL UE

Economie şi Finanţe („ECOFIN”)

Justiţie şi Afaceri Interne

Ocuparea forţei de muncă, Politică Socială, Sănătate


şi Protecţia Consumatorului

Competitivitate (Piaţa Internă, Industrie


şi Cercetare)

Transport, Telecomunicaţii şi Energie

Agricultură şi Pescuit

Mediu

Educaţie, Tineret şi Cultură

Cum funcţionează CONSILIUL ?

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi


- COREPER Secretariatul General

¾ Pregăteşte lucrările Consiliului ¾ Asigură Preşedinţia


¾ Este format din ambasadorii ¾ Pregăteşte şi asigură buna
acreditaţi de statele membre să le funcţionare a lucrărilor consiliului
reprezinte în cadrul UE UE la toate nivelurile

Preşedinţia Consiliului se schimbă la fiecare 6 luni


În prezent, este asigurată de la 1 ianuarie 2009 de către Cehia;
urmează Suedia, până la finele anului 2009

331
COMISIA EUROPEANĂ

Colegiu de 27 de comisari, cu un Preşedinte

Cabinetele fiecărui comisar

Direcţie Generală Direcţie Generală Direcţie Generală Direcţie Generală


Politici Relaţii externe Protecţia
consumatorilor Multilingvismul

Directorat Directorat Directorat Directorat

UnitateU UnitateU UnitateU UnitateU


U U U U

Interpretează şi
aplică legislaţia UE
în mod unitar în
statele membre Are sediul în
Luxemburg

CURTEA DE JUSTIŢIE
A COMUNITĂŢILOR
EUROPENE (CJCE)

1989 – Tribunalul Mediază conflictele


de Primă Instanţă dintre statele membre,
(TPI) instituţii UE, companii
şi cetăţeni

332
Verifică conturile şi execuţia bugetului
Uniunii Europene.
COMUNITĂŢILOR EUROPENE
CURTEA DE CONTURI A

Controlează dacă veniturile şi cheltuielile


din bugetul comunitar au fost obţinute şi
utilizate legal.

Are scopul de a îmbunătăţi gestionarea


resurselor financiare şi informarea
cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea
fondurilor publice de către autorităţile cu
responsabilităţi de gestiune.

MEDIATORUL EUROPEAN

Acţionează ca un intermediar între cetăţeni şi instituţiile UE

Are dreptul de a primi şi investiga plângeri din partea


cetăţenilor UE şi poate demara cercetări şi din proprie
iniţiativă.

Investighează plângerile privind administrarea incorectă din


instituţiile şi organele UE (discriminare, abuz de putere,
încălcarea procedurilor, refuzul accesului la informaţie).

În urma investigaţiilor face recomandări instituţiilor şi după


caz Parlamentului, pentru a se lua anumite măsuri politice.

Este ales de Parlament şi are un mandat de 5 ani.

Actualul Mediator european este Nichiforos Diamandouros


(01.04.2003 – alegerile din 2009)

333
Este numit de Parlament şi de
Consiliul UE.

CONTROLORUL
Mandat de 5 ani. EUROPEAN
PENTRU
PROTECŢIA
DATELOR
Se asigură că instituţiile
europene şi toate organismele
UE respectă dreptul la
intimitate al persoanelor atunci
când procesează date cu
caracter personal.

„ BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)*

„ COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL


EUROPEAN – ECOSOC – apără interesele
societăţii civile (angajatori, sindicate, fermieri,
consumatori) în discuţiile cu Comisia legate de
politici.
ORGANISMELE
COMUNITARE „ COMITETUL REGIUNILOR – format din
AUXILIARE reprezentanţi ai autorităţilor locale şi regionale.
Se asigură că aceste autorităţi au un cuvânt de
spus în promovarea politicilor în Uniunea
Europeană.

„ COMITETUL CECO / CECA

„ AGENŢIILE

* cu observaţiile pe care le-am prezentat anterior.

334