Sunteți pe pagina 1din 2

(temă şi viziunea despre lume într-un text poetic eminescian: Lacul de Mihai Eminescu)

Dintre elegiile eminesciene ce îmbină în mod armonios sentimentul erotic cu sentimentul


naturii, „Lacul” este una dintre cele mai cunoscute.
Ţinând seama de titlul acesteia, reluat prin inversiune în primul vers, am fi tentaţi sa
considerăm poezia un pastel. La Eminescu nu se poate însă vorbi de pasteluri, în maniera
în care a cultivat Alecsandri această specie, pentru că Eminescu nu este niciodată un
contemplator detaşat de cadrul natural descris, ci este parte componentă a peisajului, iar
reflectarea se face de pe poziţia celui care este în mijlocul naturii.
Specia preferată, pe care o ilustrează şi poezia „Lacul”, este idila care îmbină în mod
armonios sentimentul iubirii cu sentimentul naturii.
Discursul liric dă glas dorinţei de iubire, unui vis de iubire ideală desfăşurată în sânul
naturii care, prin transfigurare devine martor si ocrotitor al idilei.
Compoziţional, poezia formată din cinci catrene este structurată în trei secvenţe poetice
construite simetric. Prima secvenţa este formată din strofa întâi şi primele două versuri
din strofa a doua şi infăţişează cadrul natural real; secvenţa a doua, reprezentată de strofa
de mijloc, prezintă visul de iubire, iar cea de-a treia secvenţă este construită simetric cu
prima, prin revenire la cadrul natural real.
Discursul liric transmite gradat diferite stări sufleteşti. Astfel, in prima parte, folosind
verbele la indicativ prezent, este construit un cadru natural romantic, specific eminescian,
creat prin personificare ca fiind in consonanţă cu trăirile eului liric. Epitetele cromatice
(„albe”, „albastru”, „galbeni”) conturează un tablou viu, colorat şi luminos care,
personoficat („tresarind”, „cutremură”), transmite sentimentul de aşteptare a iubitei, trăit
de eul liric. Starea de încordare proprie eului liric este sugerată prin enumeraţie şi
repetiţie: „Şi eu trec de-a lung de maluri/Parc-ascult şi parcă aştept/ Ea din trestii să
răsară.”
Ce-a de-a doua secvenţă poetică, construită in exclusivitate cu verbe la conjunctiv ce
sugerează o stare de incertitudine, de nesiguranţă( „să sărim”, „sa plutim”, „să scap”)
transmite visul de dragoste, speranţa împlinirii unei iubiri ideale, construind unul din cele
mai frumoase pasaje erotice din lirica eminesciană. Confesiunea eului liric este susţinută
de verbe la persoana întâi, plural, acesta imaginându-se într-o consonanţă perfectă cu
iubita care însă nu este definită, fiind numită o singură dată prin pronumele de persoana a
treia singular ea. Natura descrisă in prima strofă ca martoră a idilei, devine acum prin
personificare partenerul îndrăgostiţilor. Epitetele personificatoare antepuse( „blânda
lună”, „lin foşnească”, „unduioasa apă”) sugerează o natură ocrotitoare. Trăirea afectivă
creşte în intensitate, stare intimă sugerată de dativul etic(„să-mi cadă lin pe piept”).
Trezirea din acest vis, revenirea la realitate se face prin intermediul conjuncţiei
adversative „dar” cu care începe ultima secvenţă lirică alcătuită simetric cu prima. Dar,
dacă, de exemplu, prin inversiune în prima secvenţă lirică se aducea în prim-plan natura
prin antepunerea epitetelor „singuratic” şi „în zadar” ca şi cele două verbe „suspin” şi
„sufăr” aduc în atenţie deziluzia, tristeţea şi însingurarea eului liric. Asonanţa creată prin
reluarea consoanelor siflante”s,z” sugerează parcă plânsul interior al eului liric. În
consonanţă cu această trăire, natura personificată simte parcă aceeaşi trăire sufletească
sugerată de construcţia metaforică cu valoare de epitet personificator: ”încărcat cu flori
de nufăr”.
În ciuda simplităţii aparente a poeziei, din text se degajă o vrajă aparte datorită
muzicalităţii versurilor, plasticităţii, imaginilor, a îmbinării imaginii vizuale „nuferi
galbeni îl încarcă” cu imaginea auditivă: „Vântu-n trestii lin foşnească” precum şi a
atmosferei generate de cadrul natural. Deşi iubirea rămâne neîmplinită, atmosfera este
senină si de calmă resemnare.
Poezia „Lacul” este o creaţie lirică de dragoste si de natură, o idilă cu elemente de pastel
în care se îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită cu adoraţia faţă de frumuseţile
naturii.

Evaluare