Sunteți pe pagina 1din 2

(particularităţile comicului de situaţie într-o comedie studiată: O scrisoare pierdută de I.

L. Caragiale)

„O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este o comedie în patru acte ce s-a jucat, în


premieră, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la 13 noiembrie 1884; a fost
publicată în revista „Convorbiri literare” şi în volumul „Teatru”, prefaţat de studiul lui
Titu Maiorescu, „Comediile d-lui I. L. Caragiale”.
Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care satirizează întâmplări,
aspecte sociale, moravuri (conduita morală a unui popor, a unui grup social) prin
intermediul personajelor ridicole, între care se nasc conflicte puternice, dar derizorii ca
semnificaţie. Comedia are scopul de a îndrepta acele defecte umane şi sociale prin râs,
având, aşadar, rol moralizator. Principalele modalităţi artistice de realizare a comicului
sunt ironia, satira şi sarcasmul, folosite pentru a crea ridicolul sau grotescul, ilustrând atât
aspecte imorale (moravuri) ce se petrec în societate, cât şi caractere individuale.
„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri prin faptul că autorul surprinde
necinstea în viaţa de familie şi în cea politică, modalitatea prin care oamenii politici îşi
asigurau candidatura şi victoria în alegeri. Titlul este generat de pretextul în jurul căruia
se desfăşoară întâmplările; pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de dragoste
primită de la Ştefan Tipătescu. Piesa dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor
politicieni care, ajunşi la putere şi ambiţioşi, se caracterizează printr-o creştere bruscă a
instinctelor de parvenire. Interesele eroilor, contrare numai în aparenţă, se armonizează în
final, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic „curat constituţional”,
în folosul lor.
Piesa are patru acte, unitatea dintre ele fiind susţinută atât la nivelul subiectului, cât şi al
personajelor. Acţiunea se dezvoltă şi ia amploare de la o scenă la alta, de la un act la
altul, înfăptuită de un număr de personaje care se dezvăluie treptat, caracterizându-se prin
cuvinte, gesturi şi fapte.
Acţiunea se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al unei
campanii electorale . Aici are loc conflictul între ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, din
„opoziţie”, care aspiră spre o carieră politică, şi grupul fruntaş al conducerii locale,
prefectul Ştefan Tipătescu şi „prezidentul” Zaharia Trahanache, care conduce abuziv şi în
interes personal viaţa politică a judeţului.
Pentru a-i forţa să-l pună candidat în locul lui Farfuridi, preferatul conducerii judeţului,
Caţavencu îi ameninţă cu un şantaj. Instrumentul de şantaj este o scrisoare de „amor” a
lui Tipătescu trimisă d-nei Zoe Trahanache, soţia ,,prezidentului”; pierdută de Zoe,
scrisoarea este găsită de un cetăţean turmentat şi subtilizată de la acesta de Caţavencu.
Şantajul o sperie mai ales pe Zoe, care, de teamă de a nu fi compromisă public, exercită
presiuni asupra celor doi bărbaţi şi obţine promisiunea candidaturii lui Caţavencu.
Când totul părea rezolvat, a urmat o adevărată lovitură; de la Bucureşti, se cere, fără
explicaţii, să fie trecut pe lista candidaţilor un nume necunoscut: Agamemnon
Dandanache. Reacţiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Catavencu ameninţător,
Farfuridi şi Brâzovenescu sunt satisfăcuti că rivalul lor a pierdut, iar Tipătescu e nervos.
Trahanache este cel mai raţional şi se gândeşte la un mod de încheiere a conflictului,
supunându-se însă indicaţiei ,,de sus”.
Situaţia se agravează în timpul sedinţei de numire oficială a candidatului, dar intervine
poliţaiul Pristanda, care pune la cale un scandal menit să închidă gura lui Caţavencu. În
încăierare, acesta pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea şi dispare pentru o vreme,
producând mari emoţii doamnei Trahanache. Limpezirea situaţiei se rezolvă în actul al
IV-lea. Dandanache, sosit de la Bucureşti, îşi dezvăluie strategia politică, absolut
asemănătoare cu cea a lui Caţavencu, dar la alt nivel şi cu mai multă ticăloşie. Nae
Caţavencu, fără scrisoare, se simte dezarmat şi schimbă tactica parvenirii. În final, toată
lumea se împacă, „micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales în
unanimitate, Caţavencu ţine un discurs şi se îmbrăţişează cu vechii adversari într-o
atmosferă de carnaval, de mascaradă, accentuată de muzica condusă de Pristanda.
Prin întâmplări neaşteptate, comicul de situaţie susţine tensiunea dramatică: pierderea şi
găsirea repetată a scrisorii, intervenţiile repetate ale Cetăţeanului turmentat, apariţia lui
Dandanache, evoluţia inversă a personajelor (Caţavencu e înfrânt, deşi părea învingător,
iar Tipătescu, Trahanache şi Zoe triumfă, deşi erau în pericol de a pierde), situaţia finală
când farsa electorală se transformă, printr-un compromis de proporţii, într-o sărbătoare
etc. Caragiale foloseşte procedee tipice ale comediei clasice: încurcătura şi echivocul
(determinate de pierderea biletului), coincidenţa (Dandanache utilizează acelaşi
instrument de şantaj ca şi Caţavencu), quiproquoul (confuzia pe care o face Dandanache
între Tipătescu şi Trahanache). El întrebuinţează, de asemenea, tehnici inovatoare: amână
aducerea în scenă a unor personaje (Caţavencu apare abia în actul al II-lea), construieşte
un text circular, simetric (deznodământul marchează revenirea la situaţia iniţială) şi
introduce un element-surpriză la sfârşitul fiecărui act (descoperirea poliţelor falsificate,
sosirea unei depeşe de la Bucureşti etc.). Aproape fiecare scenă este o situaţie comică, în
care evoluează personaje cu trăsături comice şi limbaj comic. Remarcabile sunt, de
exemplu, scena recitării scrisorii de amor de către soţul înşelat ori scena numărării
steagurilor de către Tipătescu şi Pristanda. În prima scenă dintre cele amintite, de
exemplu, Trahanache îl informează imperturbabil pe Tipătescu despre existenţa scrisorii
sale de amor în mâinile lui Caţavencu (actul I, scena IV). Tipătescu este exploziv în
reacţii („îl împuşc!”, „îi dau foc!”), dar Trahanache, cu blândeţe paternă, îl sfătuieşte să
aibă răbdare: „...Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea
noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai
puţintică răbdare...”. Apropierea dintre cei doi e vădită de apelativul familiar „neică”, dar
şi de tonul de moralizare îngăduitoare a întregului discurs, al cărui retorism nu are nimic
ostentativ, dimpotrivă, aminteşte de intonaţia calmă a alinărilor: „nu vezi tu...”. Desigur,
scena aceasta, în care soţul încornorat îl linişteşte duios pe amant este de un comic intens.
Comicul de situaţie rezultă, deci, şi din prezenţa unor grupuri insolite (clasicul triunghi
conjugal: Zoe – Trahanache – Tipătescu, cuplul Farfuridi – Brânzovenescu).
Prin tematica abordată, prin personajele create, prin felul în care a ştiut să evidenţieze
defectele umane şi lipsurile societăţii, Caragiale rămâne veşnic actual, veşnic tânăr, în
opera sa regăsindu-se aspecte eterne ale convieţuirii oamenilor.
În opinia mea, comedia „O scrisoare pierdută” de I. L . Caragiale a fost, este şi va rămâne
întotdeauna una dintre cele mai bune opere ale literaturii române prin arta compoziţiei,
prin modul de construire a personajelor şi prin surprinderea vieţii în cele mai specifice
aspecte ale ei.