Sunteți pe pagina 1din 2

(relaţia incipit-final într-un roman al experienţei interbelic: Întâmplări în irealitatea

imediată de Max Blecher)

Romanul experienţei reprezintă o orientare tematică în romanul interbelic, supusă


aceleiaşi estetici a autenticităţii ca şi romanul psihologic, dar valorificând epic trăirea
intensă a unei experienţe personale definitorii (iubirea, prietenia, războiul, moartea, boala
etc.). Trăsăturile romanului experienţei se suprapun parţial cu trăsăturile „romanului
corintic”, teoretizat de Nicolae Manolescu în Arca lui Noe: tematică preponderent
ontologică; dizolvarea epicului şi orientarea către experienţe cu caracter simbolic;
tendinţa către aspaţial şi atemporal; ordonarea diversă a întâmplărilor, după un principiu
muzical, ludic sau aleator; conflict inerior ontologic sau absenţa conflictului; personaje
simbolice; narator abstract, personaj omniscient sau lipsit de omniscienţă; naraţiune la
persoana a III-a sau la persoana I, perspectivă narativă unică sau multiplă, preponderent
subiectivă.
Max Blecher a fost consacrat în literatura română de cele două romane publicate în
perioada interbelică: Întâmplări în irealitatea imediată (1936) şi Inimi cicatrizate (1937),
scrise în condiţii inimaginabile, căci autorul lor era ţintuit pe patul de suferinţă de o
tuberculoză osoasă. Întâmplări în irealitatea imediată deschide alte orizonturi prozei
romaneşti interbelice, având o noutate surprinzătoare, de problematică şi de viziune,
receptată de altfel ca atare în presa vremii: „Cartea dlui Blecher aduce o experienţă
lăuntrică, o extrem de acută sensibilitate şi o inteligenţă lucidă, stăpână pe resorturile unei
dureroase singurătăţi morale. Accentul ei de confesiune, de sinceritate excepţională îi
conferă [...] originalitate” (Pompiliu Constantinescu).
Carte a devenirii, romanul este construit pe tema identităţii şi prezintă experienţa şi drama
existenţială a unui personaj-narator în trecerea de la copilărie la adolescenţă, proces care
evoluează prin descoperirea esenţelor ascunse ale lucrurilor, întâmplărilor şi oamenilor.
Căutând să descifreze substanţa şi semnificaţiile realităţii concrete, eroul ajunge la o nouă
interpretare a acestei realităţi: lumea exterioară există în modul în care el o percepe,
anulând datele comune, banale ale realităţii obişnuite şi transformând-o într-o „irealitate
imediată”, fantastică şi halucinantă, ilogică şi absurdă.
Roman de mici dimensiuni scris la persoana I, Întâmplări în irealitatea imediată este
structurat în câteva secvenţe narative fără titlu, delimitate de conţinutul lor şi de spaţii
albe: 1) criza înstrăinării de sine; 2) experienţa repetată a „spaţiilor blestemate” din
copilărie; 3-4) primele experienţe erotice; 5-6) cinematograful, panopticumul şi bâlciul;
7-11) casa Weber; 12) casa bunicului; 13) alte spaţii fascinante: atelierul de sculptură şi
teatrul de varieteu; 14) maidanul din afara oraşului, „experienţa noroiului”; 15) tentativa
de sinucidere; 16) epilog – realitatea ca irealitate. Între aceste secvenţe nu mai apare
continuitatea epică obişnuită. Structura narativă este dublată până la estomparea ei de o
structură muzicală, în cazul căreia nu întâmplarea este determinantă, ci o temă, reluată
insistent: înstrăinarea de sine, lumea ca artificiu, absurdul existenţei, iniţierea erotică,
familia, moartea, spaţiul citadin etc.
Incipitul, prima unitate a textului epic, de dimensiuni variabile, are o importanţă
covârşitoare în receptarea unei cărţi, dată fiind poziţia lui strategică, de graniţă între
universul real şi cel ficţional. În romanul lui Max Blecher, incipitul afirmă tema
fundamentală a identităţii: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă
câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii
mele de departe ca şi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest
personagiu abstract şi persoana mea reală îmi dispută convingerea cu cu forţe egale.”
Înstrăinarea de sine se leagă de viziunea halucinantă asupra lumii exterioare,
asemănătoare cu aceea a picturilor lui Salvador Dali, artist pentru care Blecher îşi
mărturisea admiraţia într-o scrisoare către Saşa Pană. Realitatea cotidiană îşi pierde
consistenţa, iar „personagiul abstract” oscilează între real şi ireal, între banal şi fantastic,
între veghe şi vis, între normal şi ilogic, fiindcă, în fond, fantasticul nu este decât punctul
ultim al unei atenţii şi lucidităţi acute. Astfel, eu narant simte cum materia brută şi
infinitele ei forme îl ţin prizonier. Îşi imaginează, drept antidot, lanţul tuturor umbrelor de
pe pământ, „ciudata şi fantastica lume cenuşie ce doarme la picioarele vieţii”, sau spaţiul
fascinant al cavernelor, pe care le închipuie ca fiind materiale, în timp ce actualele
reliefuri ar deveni viduri de formă identică – într-o astfel de lume, oamenii ar devni nişte
goluri pure, plutind prin materia caldă şi moale a universului plin. I se pare că personajele
de ceară din panopticum sunt singurul lucru autentic din lume. Gustă euforia scufundării
în noroi sau, altădată, aleargă la Edda să-i spună cum s-a metamorfozat într-un copac, dar
privirea îi este prinsă de un buchet de dalii roşii de pe o etajeră, de fapt doar o eşarfă...
Simte cum aspectul comun al lucrurilor este implacabil împotriva sa: „lumea avea un
aspect comun al ei în mijlocul căruia căzusem ca o eroare [...] Toate lucrurile, toţi
oamenii erau închişi în mica şi trista lor obligaţie de a fi exacţi, nimic alta decât exacţi”.
Personajul narator se zbate pentru a ieşi din normalul anchilozat, e obsedat de stări
interioare provocate de disecţia realului cotidian, dând frâu liber imaginaţiei, cu o
extraordinară putere de sugestie şi expresivitate. În finalul confesiunii sale, el are
sentimentul profundei irealităţi a realităţii, dându-şi seama că lumea înconjurătoare este
absurdă sau, cel puţin, o gravă mistificare. Ultima frontieră a textului, finalul, dă coerenţă
universului ficţional, reluând datele din incipit. Visul eroului în care se visează dormind,
cuprins de un somn „tenace” şi greu, la propriu, un somn care îi „atârnă greu de pleoape
şi de mâini”, este o metaforă a realităţii. Personajul vrea să se trezească din realitatea-
coşmar şi să ajungă în realitatea autentică, în irealitate: „Mă zbat acum în realitate, ţip,
implor să fiu trezit în altă viaţă, în viaţa mea adevărată. Este cert că e plină zi, că ştiu
unde mă aflu şi că trăiesc, dar lipseşte ceva în toate astea, aşa ca în grozavul meu coşmar.
Mă zbat, ţip, mă frământ. Cine mă va trezi? În jurul meu realitatea exactă mă trage tot
mai jos, încercând să mă scufunde”.
Fragmentarismul epic (episoade care nu încheagă o acţiune) şi predilecţia pentru
descriere, pentru imaginea statică, fotografică, apropie proza lui Blecher de textul liric.
Percepţia subiectiv-onirică a lumii deplasează accentul de la iluzia realităţii, efect specific
romanului în general, la vizionarism. Întîmplări în irealitatea imediată este o carte stranie,
care îţi lasă un sentiment de teroare a lucrurilor, o carte uneori stridentă, halucinantă, dar
facinantă.