Sunteți pe pagina 1din 2

(relaţiile dintre două personaje dintr-un roman al experienţei interbelic: Maitreyi de

Mircea Eliade)

Romanul „Maitreyi” se înscrie în direcţia realistă a prozei lui Mircea Eliade, alături de
„Isabel şi apele diavolului” sau „Întoarcerea din rai”, romane care promovează estetica
autenticităţii, a cărei idee fundamentală este că „orice e viu se poate transforma în epic,
orice a fost trăit sau ar putea fi trăit”, aşa cum mărturisea Eliade în „Şantier”. Eroii săi din
aceste prime romane, în majoritate tineri, intelectuali lucizi, obsedaţi de cunoaşterea de
sine, au o viaţă afectivă intensă, în care iubirea, neliniştea, dezorientarea, timpul,
singurătatea constituie tot atâtea mărci ale existenţei şi încearcă să-şi ordoneze epic
experienţele „trăite”, consemnate într-un jurnal.
Caracterizat de G. Călinescu drept „cea mai integrală şi servilă întrupare a gidismului în
literatura noastră”, romanul „Maitreyi” se află într-adevăr sub semnul influenţei lui André
Gide, dar este o reuşită literară, în ciuda receptării negative a criticului, căruia nu i-a
plăcut Mircea Eliade în general.
Apărut în 1933, romanul lui Mircea Eliade are ca temă o poveste de iubire tristă şi
impresionantă, petrecută în spaţiul misterios şi exotic al Indiei şi este alcătuit din 15
capitole (numerotate cu cifre romane, fără titluri). Formula estetică folosită este modernă,
romanul fiind alcătuit ca o lungă marturisire pe marginea jurnalului scris de narator, cu
ceva timp în urmă, pe când se afla în India. „Maitreyi” are prin urmare caracter confesiv,
cel care vorbeste fiind şi protagonistul întâmplărilor relatate (narator-protagonist).
Romanul este alcătuit ca un palimpsest, din două jurnale unite prin rescrire şi
rememorare.
Scris la persoana I, „Maitreyi” este o confesiune duioasă, lucidă şi amară în care
naratorul-protagonist apelează la fluxul memoriei pentru a răspunde marilor sale
întrebări.
Romanul poate fi privit şi ca un poem de dragoste, cuprinzând două timpuri: al iubirii
(timp magic şi mitic, atât de plin, încât ar putea deveni necronologic) şi al povestirii
(prezentul sărac, în interiorul căruia povestitorul priveşte spre trecutul pierdut).
Allan (personajul principal, modern, ce trăieşte o experienţă existenţială unică) este un
tânăr inginer englez care vine la lucru în India, la o societate de canalizare a deltei şi se
întâlneşte cu Maitreyi, (personajul central şi eponim al romanului) fiica lui Narendra Sen,
superiorul ierarhic al lui Allan.
Invitat să locuiască în casa familiei Sen, după ce se îmbolnăvise de friguri, tânărul va
avea revelaţia unei lumi misterioase şi ciudate, axată pe alte valori morale decât cele ale
europenilor şi suficientă sieşi
În această lume, Maitreyi constituie şi ea o revelaţie: este primitivă, dar şi cultivată (fiind
cunoscută în cercurile bengaleze de intelectuali, prin poemele filozofice pe care le scria,
apreciate chiar şi de marele scriitor Tagore); tandră, dar şi capricioasă , „fiinţă umană şi
aspiraţie metafizică “ (Pompiliu Constantinescu), Maitreyi îi apare oaspetelui cu o
înfăţişare mereu nouă, învăluită în mister: „Dacă mă gândeam adesea la Maitreyi (...),
dacă, mai ales mă tulbura şi mă neliniştea, aceasta se datora straniului şi neînţelesului din
ochii, din răspunsurile, din râsul ei (...). Nu ştiu ce farmec şi ce chemare aveau până şi
paşii ei”.
Cei doi tineri se întâlneau mereu: în bibliotecă (unde lucrează la clasificarea cărţilor
familiei), la masă, pe terasa casei; uneori, ei se plimbă cu maşina sub cerul plin de stele al
Bengalului sau poartă lungi discuţii (la care ia parte şi sora mai mica a Maitreyiei –
Chabu). Câtva timp, Allan îşi păstrează luciditatea, fiind chiar deranjat de atitudinea prea
îngăduitoare a familiei Sen: „Când ni se încurajează şi glumele sentimentale, mă
dezgustă. Mi se părea ca e un complot general la mijloc, ca să mă îndrăgostesc de
Maitreyi.”
Treptat, tânărul este prins în jocul iubirii, pe care o evocă în acorduri înalte, poematice:
„Când voi găsi liniştea, omule, Dumnezeule, prietenul meu?”
Fiecare întâlnire cu Maitreyi relevă altă faţetă a acestei fiinţe misterioase şi nefericite,
alcătuită din îndrăzneală şi ingenuitate, vis magic şi naivitate, imposibil de cunoscut ca
însăşi Mama Pamânt. Maitreyi i se dăruieşte într-o noapte şi Allan se simte uşor jenat că
aceasta „se abandonase atât de decisiv trupului meu, încât avusei şi o urmă de melancolie
că mi se dăruise aşa de repede”. Cei doi se întâlnesc dis-de- dimineaţă în biblioteca
familiei, iar Maitreyi, copleşită de vinovăţie, îi povesteşte despre iubirea ce o avea de la
13 ani pentru guru-ul ei, Robi Takkur şi despre scrisorile pe care acesta i le trimitea din
toate părţile lumii. Însă gesturile tandre continuă, iar la un moment dat, Maitreyi va oficia
un ritual al logodnei, neaşteptat şi pur, în care cuvintele se convertesc în incantaţii înalte,
tulburătoare ca muzica sferelor:
„Mă leg de tine, pământule că eu voi fi a lui Allan şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca
iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie
razele , aşa va fi trupul lui mie (...).Tu mă auzi , mamă pământ, tu nu mă minţi, maica
mea “. Episodul acesta conturează poate cele mai frumoase pagini de iubire exotică din
literatura româna. Ea îi dă lui Allan inelul de logodnă din fier şi aur, cu doi şerpi
încolăciţi, iar întâlnirile lor nocurne devin tot mai dese. Allan era fericit că „păcatul n-o
deprima, că nu vine în ceasurile de dragoste cu teama că face un rău”, deşi el trece prin
tot felul de îndoieli în ceea ce priveşte atât iubirea fetei, cât şi propriile sentimente.
Trădaţi în mod involuntar de Chabu, cei doi îndrăgostiţi sunt despărţiţi în mod brutal de
Sen, care îi cere lui Allan să plece şi să întrerupă orice legaturi cu fiica sa. Allan se
retrage în Himalaya pentru a se vindeca în singuratate deplină, iar Maitreyi încearcă
zadarnic să-şi dezonoreze familia (crezând că tatal ei o va alunga de acasă, iar ea îl va
urma pe Allan). De aici povestea de dragoste capătă o aură tragică.
Eu cred că această poveste nici nu putea avea un final fericit deoarece, aşa cum subliniază
şi tatăl Maitreyiei, domnul Sen, incompatibilitatea celor doua lumi, a civilizaţiilor şi a
religiilor face imposibilă căsătoria dintre un alb european şi o bengaleză, chiar şi în
numele iubirii sublime.
Finalul îl prezintă pe Allan dilematic, dorind să ştie dacă Maitreyi l-a iubit cu adevarat:
„Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea
să privesc ochii Maitreyiei...”
„Nimeni n-a ieşit nevătămat din jocurile Maitreyiei. Să fie oare pierderea minţilor sau
moartea singura ieşire din marile pasiuni? [...] putem oare fi absolut siguri că Allan, care
la sfarşit doreşte din tot sufletul să mai privească o data în ochii Maitreyiei, ca să
înţeleagă, n-a pierit el însuşi în nesiguranţă şi durere? Ce mai ştim noi despre el, o data
manuscrisul romanului încheiat?” (Nicolae Manolescu)