(relaţia incipit şi final într-un roman psihologic, din perioada interbelică, Camil Petrescu

– Patul lui Procust)

Al doilea roman al lui Camil Petrescu, „Patul lui Procust”, a reprezentat în literatura
noastră un eveniment deosebit, cu totul novator, consolidând astfel romanul românesc
modern.
Adept al autenticităţii, substanţialităţii şi al relativismului, Camil Petrescu realizează în
romanul său adevărate „dosare de existenţă”, toate fiind confesiuni, pe care fiecare
personaj-narator le face pe baza reflectării realităţii în propria conştiinţă.
În acest roman se face saltul la pluriperspectivism, de aceea pentru a nu pulveriza
perspectivele, scriitorul se reinventează pe sine în imaginea Autorului, care consemnează
notele de subsol explicitând şi legând într-un tot unitar planurile narative ale romanului.
Un alt element novator este renunţarea la cronologie, romanul modern fiind scris conform
fluxului memoriei involuntare. Deci, ca modalitate estetică se manifestă aici memoria
afectivă care aduce în timpul obiectiv al relatării, întâmplările petrecute în timpul
subiectiv al amintirilor.
În acest roman, Camil Petrescu formulează concepţia sa despre menirea scriitorului.
Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susţine autenticitatea limbajului, de care
aminteam mai sus. El nu refuză corectitudinea limbii, însă preferă exprimarea concisă şi
exactă a ideilor, trăirilor, concepţiilor, ca într-un „proces-verbal” .
Perspectiva narativă este relativizată, dar în acelaşi timp subiectivă. Aceleaşi evenimente
sunt interpretate diferit de fiecare personaj. Naraţiunea la persoana I cu focalizare internă
(viziunea „împreuna cu”) înlocuiesc naratorul omniscient, obiectiv şi naraţiunea la
persoana a III-a din romanul tradiţional. Vocea auctorială se face auzită prin „fluxul
conştiinţei” naratorilor care se confesează ( Fred, doamna T., Emilia ), dar şi prin
ineditele note de subsol.
Primul plan al romanului este constituit aşadar din cele trei scrisori ale doamnei T., prin
care este reconstituită o parte din existenţa sa, momentele din viaţa ei fiind redate prin
incidente de memorie.
Al doilea plan, jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai întinsă şi complexă parte a
romanului, cuprinzând confesiunea tânărului privind iubirea pentru doamna T., scrisorile
de dragoste ale lui George Demetru Ladima către Emilia, precizările lămuritoare ale
Emiliei Răchitaru şi notele de subsol ale autorului. Confesiunea lui Fred este rezultatul
cererii pe care i-o face prozatorul, cu pretextul de a-i oferi acestuia material pentru un
eventual roman, alăturând-o de altfel scrisorilor doamnei T. Astfel, din ambele confesiuni
reies două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi pasiuni.
„Epilog I” este o anchetă făcută de Fred, acesta fiind interesat de împrejurările sinuciderii
lui George Demetru Ladima.
„Epilog II” este practic relatarea scriitorului referitoare la cauzele pentru care Fred
Vasilescu s-a apucat să aştearnă pe hârtie întâmplările legate de destinul nefericitului
Ladima. De asemenea, în această parte, autorul se ocupă şi de misterul existenţial al lui
Fred Vasilescu. Acesta murise într-un accident de avion, chiar a doua zi după ce predase
manuscrisul autorului şi după ce-şi lasă averea prin testament doamnei T.
Tema romanului ilustrează problematica fundamentală a prozei camilpetresciene, drama
iubirii şi drama intelectualului împletindu-se într-o manieră unică.
Titlul romanului imaginează societatea ca pe un pat al lui Procust, fiind impus un tipar de
existenţă, urmând ca cel ce se abate de la reguli să fie supus deformărilor chinuitoare,
cărora nu le rezistă. Astfel, acest roman închide în el două poveşti de dragoste tragice.
Una, trăită de Ladima, care trebuie să se coboare la nivelul Emiliei. Alta, a lui Fred,
stăpânit, dimpotrivă, de sentimentul că i se cere mai mult decât ar putea da, deci dă
impresia de inferioritate in faţa femeii iubite. Cei doi eroi sunt prin urmare victime ale
unui pat al lui Procust.
Acţiunea se desfăşoară între anii 1926-1928 şi este localizată în Bucureşti şi Techirghiol.
Din scrisorile redactate de doamna T. aflăm, printre altele, marea ei pasiune pentru un
anume X., a cărui identitate o dezvăluie Autorul în notele de subsol. Fred Vasilescu
împărtăşeşte şi el, în jurnalul său, povestea iubirii neîmplinite pentru doamna T., pe lângă
iubirea nefericitului poet şi gazetar G.D.Ladima pentru vulgara actriţă Emilia Răchitaru.
Prin urmare, sunt două poveşti de dragoste care se întâlnesc într-un anume punct. Scena
rememorării şi totodată a autoanalizei este patul Emiliei, devenit un supliciu procustian,
căci personajul îşi reevaluează propria-i experienţă prin raportare la povestea lui Ladima,
ale cărui scrisori le citeşte aici, căpătând revelaţia că acesta îi este frate.
Iubirea este pe rând şi aspiraţie şi dezamăgire, fiecare personaj apărând în ipostaza de
enigmă pentru ceilalţi, fiind şi călău şi victimă (Nicolae Manolescu) la un moment dat.
Personajele, precum şi câteva evenimente sunt văzute din mai multe perspective. Astfel,
Camil Petrescu schimbă conceptul de personaj, care devine unul construit în urma
„reflectării” în conştiinţa celorlalţi, nemaifiind definit de undeva din exterior.
Personajele sunt construite antitetic. În timp ce modelului de feminitate reprezentat de
doamna T. i se opune cocota de lux şi actriţa Emilia Răchitaru, lui Fred Vasilescu i se
opune G.D. Ladima. În timp ce acesta din urmă o iubeşte obsesiv pe Emilia, aceasta fiind
foarte probabil unul dintre motivele sinuciderii lui, Fred dovedeşte tărie de caracter când
îşi refuză dreptul la fericire alături de doamna T., căruia i se considera inferior. Fred
sacrifică iubirea din vanitate, iar Ladima din demnitate. Eroii lui Camil Petrescu conţin în
structura lor o lume ideala căreia nu-i găsesc corespondent în lumea reală. De aici drama
fiecăruia.
Construit ca un puzzle, ce poate fi înţeles pe parcurs, romanul nu suportă explicaţii
categorice. Misterele personajelor nu pot fi dezlegate, fiecare luând cu el propria-i
poveste dincolo de moarte. Adevărurile nu pot fi limitate, ci se scurg unul în altul şi nu
există un adevăr singular care să le cuprindă pe toate celelalte. Până şi autorul renunţă
definitiv la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare. Astfel, orice interpretare poate
fi acceptată în clarificarea situaţiilor.
Între incipitul şi finalul romanului lui Camil Petrescu există o extraordinară asemănare,
deşi ideile exprimate aparţin unor naratori diferiţi şi au nuanţe ce pot înşela la prima
vedere. În prima sa frază, doamna T. declară că voinţa în aş explica suferinţa provocată
de refuzul lui Fred deja îi este slăbită pentru că de multe ori lămuririle sunt zadarnice.
Odată efectul resimţit, cauza devine neimportantă. Finalul romanului îi revine autorului.
Dintr-o altă perspectivă, acesta, amintindu-şi de o observaţie pe care o făcuse cândva
Fred Vasilescu, consideră că la fel cum un afluent urmează legea fluviului la fel multe
dintre întrebările ce pot frământa o conştiinţă sunt damnate să rămână fără răspuns.
Doamna T. rămâne şi după moartea lui Fred cu aceeaşi incertitudine pe care o notase în
scrisorile de început, incertitudine care a şi făcut-o iniţial să se lase convinsă de Autor să
scrie. Cu alte cuvinte sunt evenimente, sentimente care sunt menite să rămână
nesoluţionate sau pur şi simplu răspunsurile lor sunt găsite când nimeni nu mai are nevoie
de ele.
„Patul lui Procust” s-a dovedit a fi o sinteză originală a formulelor estetice moderne, o
adevărată încercare pentru cititorul obişnuit cu certitudinile şi claritatea romanului
tradiţional.