Sunteți pe pagina 1din 3

(tema şi viziunea despre lume într-un roman al lui G.

Călinescu: Enigma Otiliei)

Scriitorul, criticul şi istoricul literar G. Călinescu îşi ilustrează concepţiile estetice


privitoare la romanul modern în „Enigma Otiliei”, respingând proustianismul promovat
de Camil Petrescu şi optând pentru romanul realist, obiectiv, balzacian, dar în care sunt
prezente tehnici moderne, întrucât acesta susţinea că „tipul firesc de roman românesc este
deocamdată cel obiectiv”.
Factura balzaciană a romanului este dată de tehnica de construire a personajului preluată
de Călinescu de la romancierul francez şi de temele abordate (moştenirea şi paternitatea).
Astfel, descrierea mediului în care trăieşte personajul înainte de introducerea propriu-zisă
în scenă a acestuia anticipează şi îi reflectă caracterul, romanul debutând cu descrierea
detaliată a străzii Antim şi apoi a casei lui Costache Giurgiuveanu; starea de dărăpănare
în care se afla locuinţa şi lipsa de gust a decoraţiunilor indicând statutul social şi
trăsăturile locuitorilor. Construcţia personajelor marchează orientarea autorului spre o
umanitate canonică şi o psihologie caracterologică, exemplificându-se astfel universalul
existent în evenimente, opţiunea pentru personajele tipologice fiind explicată de opinia
criticului conform căreia acesta era “un mod de a crea durabil şi esenţial”, spre deosebire
de romanul subiectiv căruia îi lipseşte puterea de a surprinde idei umane generale din
lipsa acestei încadrări tipologice căruia să i se înscrie o linie epică relevantă.
Romanul este balzacian şi prin tema moştenirii: competiţia pentru înavuţire prin intrarea
în posesia uni moşteniri cu scopul dobândirii unui statut social, la care se adaugă şi tema
paternităţii, reflectată de titlul iniţial al operei („Părinţii Otiliei”) întrucât fiecare dintre
personaje determină într-o măsură destinul Otiliei, asemenea unor părinţi, exprimând
ideea conform căreia copilul moşteneşte numele, poziţia socială şi starea materială a
părinţilor, trasându-i-se astfel în linii mari destinul. Destinul multor personaje din roman
este schimbat atunci când le dispare tatăl, cum ar fi Felix care este obligat să vină în
capitală pentru a-şi continua studiile deoarece tutorele lui devenise Costache; Otilia
părăseşte casa după moartea tatălui vitreg Costache, iar Pascalopol îi întrerupsese studiile
în străinătate după moartea tatălui, revenind în ţară pentru a avea grijă de mama sa şi de
moşie. De asemenea, statutul de orfan al lui Felix si al Otiliei evidenţiază lipsa de
prestabilire a destinului lor, ele fiind şi personaje neîncadrate tipologic, Felix atingând
maturitatea prin propriile experienţe, iar Otilia rămânând mereu un caracter enigmatic.
Ovid S. Crohmălniceanu afirmă că aproape toate personajele pot apărea în postura de
părinţi ai Otiliei: tatăl vitreg Costache care “exercită lamentabil” acest rol, nesemnând
actele pentru adopţie, deşi o iubea; Pascalopol, a cărui iubire faţă de ea avea un caracter
incert, fie viril, fie patern şi chiar Aglae şi Stănică care erau interesaţi de soarta Otiliei,
fiindcă ei urmăreau moştenirea averii bătrânului în care fata juca un rol-cheie.
Un prim element de modernitate îl reprezintă faptul că acţiunea se desfăşoară în mediul
citadin, romanul constituind o frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al
XX-lea, prezentând aspectele societăţii sub determinare social-economică, reuşita pe plan
social a arivistului Stănică Raţiu după ce a furat banii bătrânului ilustrând ideea
ascensiunii sociale prin mijloace imorale.
Romanul este alcătuit din mai multe planuri narative care urmăresc destinele
personajelor: cel al Otiliei, al formării lui Felix, care înainte de a-şi face o carieră trăieşte
experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie, al membrilor „clanului” Tulea, al lui Stănică
etc.
Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea (Aglae, o femeie rea, fiind sora lui moş
Costache, cu soţul Simion, bolnav mintal şi cei trei copii: Aurica- tipul fetei bătrâne - ,
Titi- retardat - şi Olimpia, căsătorită cu avocatul Stănică Raţiu, un om fătă scrupule,
veşnic căutând să pună mâna pe averea lui moş Costache) pentru obţinerea averii
bătrânului şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului
Felix Sima, absolvent de liceu la Iaşi şi rămas orfan vine în Bucureşti să trăiască la
tutorele său legal, moş Costache şi să studieze medicina, îndrăgostindu-se de Otilia.
Autorul acordă interes şi planurilor secundare pentru susţinerea imaginii ample a
societăţii citadine, pentru prezentarea acesteia într-un mod cât mai realist.
Efectele în plan moral a obsesiei banului sunt evidenţiate de competiţia pentru moştenirea
lui moş Costache, tipul avarului. Acesta, nutrind iluzia longevităţii şi temându-se de
Aglae, deşi acestea nu erau decât o mască pentru avariţie, nu pune în practică niciun
proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. În ciuda afecţiunii sincere pe care i-o poartă,
Costache amână semnarea actelor, din frica de a cheltui. Un alt “pretendent” la moştenire
este Stănică, încercând toate metodele pentru a parveni, pretutindeni prezent şi la curent
cu toate amănuntele. Personajul susţine intriga romanului, el fiind cel care va „rezolva”
conflictul averii în deznodământ furând banii de sub salteaua pe care stătea moş Costache
bolnav, provocându-i acestuia moartea, după care o părăseşte pe Olimpia, destrămând
familia Tulea.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii
romanului realist, sunt înfăţişate şi alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi
şi copil, dintre soţi, căsătoria. Copiii familiei Tulea sunt neglijaţi, Aglae având ca singur
interes obţinerea averii, iar soţul Simion fiind atins de senilitate; astfel Aurica nereuşind
să-şi aranjeze o situaţie, iar Titi, moştenind defectul tatălui său (se reliefează încă o data
ideea de paternitate) îşi ratează căsătoria. Banul perverteşte relaţia dintre soţi, idee
demonstrată de faptul că Stănică se însoară cu Olimpia doar pentru a-şi face o situaţie
materială. În cuplul Aglae – Simion cel din urmă este total neglijat, în final fiind
abandonat într-un ospiciu.
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru
mâna Otiliei. Felix este gelos pe Pascalopol, întrucât acesta era un om realizat, elegant şi
rafinat care îşi permitea sa satisfacă diversele capricii ale fetei şi să-i întreţină
cochetăriile. Otilia îşi manifestă afecţiunea faţă de Felix, dar este mai matură şi după
moartea bătrânului decide să îi lase tânărului libertatea de a-şi împlini visul realizării unei
cariere, căsătorindu-se cu Pascalopol, care îi putea oferi protecţie. În epilog aflăm că
Pascalopol i-a redat libertatea de a-şi trăi tinereţea şi că aceasta s-a recsătorit cu un conte,
pierzandu-şi din magia tinereţii. Felix se va căsători după ce îşi va face o carieră,
dobândind notorietate în mediul academic şi ştiinţific. Cei doi bărbaţi se vor întâlni peste
mulţi ani, când fiecare va spune ce a însemnat Otilia pentru ei: în cazul lui Felix ea
rămâne o imagine a eternului feminin, iar Pascolopol recunoaşte că ca este o enigmă.
Caracterul misterios al Otiliei este realizat prin tehnica modernă a pluriperspectivismului,
fiecare personaj având o imagine diferită a ei (ea era „fe-fetiţa” lui moş Costache, Aglae
o vedea ca pe „o dezmăţată, o stricată”, pentru Aurica era o rivală, pentru Felix era prima
iubire, în Pascalopol trezind instinctul de a o proteja, în vreme ce Stănică o vedea ca pe o
femeie interesantă) şi a comportamentismului, prin care se realizează caracterizarea
indirectă.
Un alt aspect modern îl constituie interesul pentru procesele psihice deviante, motivate
prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Moştenirea pe cale ereditară a
handicapului mintal al lui Titi şi transfigurarea obsesiei Aglaiei pentru avere în cea pentru
căsătoriei a Auricăi exprimă influenţele părinţilor asupra succesorilor, îmbogăţind
implicaţiile temei paternităţii alături de condiţia orfanului.
Naraţiunea este făcută la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, relatând faptele în mod
detaşat, perspectiva fiind „dindărăt”. Însă impersonalitatea naratorului este încălcată de
comentariile de specialitate, ale unui estet, precum detaliile arhitecturale amintite în
descrierea străzii şi a casei lui Costache, fapt ce îl face pe Nicolae Manolescu să afirme
că „Balzac are vocaţia de a crea viaţa, Călinescu o are pe cea de a o comenta”. Dialogul
conferă veridicitate şi concentrare epică, realismul operei fiind dublat şi de observaţii şi
notarea detaliului semnificativ care devine mijloc de caracterizare indirectă a personajelor
(de exemplu scena în care Felix intră în camera Otiliei şi vede obiectele sale aşezate
dezordonat: partiturile indicând înclinarea ei artistică, sticluţele de parfum denotând
cochetăria tinerei).
Afirmaţia lui G. Călinescu conform căreia romanul este o scriere tipic realistă în care se
înfăţişează prin intermediul unor personaje angrenate într-o acţiune o anumită idee,
concentrează programul său estetic referitor la romanul modern pe care reuşeşte să îl
aplice în opera sa, „Enigma Otiliei”. Romanul este unul modern, în ciuda tehnicilor
realiste preluate de la Balzac şi a creării unor personaje clasice, atingându-şi scopul de a
zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate prin relaţiile dintre personaje şi situaţiilor
cu care se confruntă acestea, ideile cu caracter universal neputând fi surprinse în mod
esenţial decât dându-se iluzia veridicităţii asigurată de scrierea de tip realist.

Evaluare