Cuprins

I. B.Respiratia
B.1. Respiratia la plante
B.2. Respiratia la animale
Sistemul respirator la mamifere
Particularitati structural ale sistemului respirator la
mamifere
Boli ale sistemului respirator la om
C. Circulatia
C.1 Circulatia la plante
C.2. Circulatia la animale
C.3. Circulatia la om
D. Excretia
D.1. Excretia la plante
D.2. Excretia la animale
D.3. Excretia la om
II. Functii de relatie
A.Sensibilitatea
A.1. Sensibilitatea si miscarea la plante
A.2. Sensibilitatea la oameni
B. Sistemul nervos
C. Locomotia la animale
B.1. Sistemul locomotor la mamifere
B.2. Particularitati structural si functionale ale locomotiei la
vertrebate
D. Sistemul reproducator

I. B.Respiratia

B.1. Respiratia la plante

Respiratia este importanta in viata plantelor, in primul rand prin energia pusa in
libertate din oxidarea substantelor organice si, in al doilea rand, prin produsii
intermediari si finali care se formeaza in cursul procesului. Energia care se elibereza
este folosita in diferitele sinteze organice, in absorptia si conducertea substantelor,
in crestere, pentru mentinerea labilitatii protoplasmei, in miscarile plantei etc.. Dupa
modul cum se fac oxidarile, plantele se pot imparti in doua grupe: aerobionte
(aerobe) si anaerobionte (anaerobe).
FACTORI INTERNI:
Influenta cantitatii de substante organice arata ca pe masura ce substratul
respirator se micsoreaza, respiratia descreste. La frunzele plantelor expuse la soare,
care produc pirn fotosinteza o cantitate mai mare de substante organice, respirata
este mult mai intensa
decat cele e la umbra,o
caror fotosinteza este mult
mai slaba.
Infuenta gradului
de
hidratare
a
protoplasmei.
La
unele
organisme
vegetale
periada de viata lenta (de
ex., semintele uscate ale
plantelor superioare, lichenii, muschii), intensitatea respiratiei este foarte scazuta,
deoarece au un cantinut foarte scazut de apa. Daca insa le inbibam cu apa,
respiratia se intensifica. Faptul se explica prin aceea ce substantele care sunt
descompuse in respiratia plantelor se oxideaza numai daca sunt dizolvate in apa.
Deci, gradul de hidratare al protolasmei influenteaza intensitatea respiratiei
Varsta Frunzele plantelor pe masura ce inbatranesc, au intensitatea
respiratiei mai scazuta; la fel, la fructele carnoase intensitatea respiratiei scade
progresiv pana in momentul coacerii lor. Celula unui tesut tanar, respira mai intens
decat celulele unui tesut batran.
Starea de repaus a plantelor sau organele lor influenteaza foarte puternic
intensitatea respiratiei. Astfel, mugurii plantelor lemnoase, in timpul iernii, din cauza
temperaturii scazute, respira mai putin intens. Semintele in stare de repaus, din
cauza continutului foarte sacazut in apa, au respiratie foarte slaba. Tuberculii, bulbii
au, de asemenea, o respiratie slaba, din cauza temperaturii scazute si a inactivarii
enzimelor respiratorii.

FACTORI EXTERNI
Infuenta temperaturii asupra intensitatii respiratiei. La majoritatea plantelor
in stare de viata activa, respiratia incepe la aproximativ la 0oC si creste cu
temperatura pana la 30-35o C incepe sa scada din caua vatamarii protoplasmei.
Totusi experimentele au aratat ca temperatura minima si maxima la care respiratia
se opreste variaza foarte mult la diferite plante. Intre minimele si maximele de
temperatura, intensitate respiratiei creste direct proportional cu aceasta.
1

Influenta concentratiei CO2 si a O2. CO2 afecteaza puternic respiratia daca

se concentreaza in jurul organelor care respira. De obice o concentratie de pana la
5% inhiba respiratia, iar daca se mareste (cu 10-15 %) duce la omorarea celulelor.
In cea ce priveste concentratia O2,experientele au aratat ca o crestere a acestuia
de la 21% si pana la 50% accelereaza intensitatea respiratiei. Peste 50%
intensitatea respiratiei este accelerata pentru o scurta perioad de timp, apoi scade
brusc.
Influenta factorilor mecanici. Diferitele actiuniu traumatice ca: taierea,
inteparea, infectia parazitara etc., care duc la ranirea organelor vegetale, maresc
temporar intensitatea respiratiei. Cresterea intensitatii respiratiei datorita ranilor se
exlica prin accesul mai mare al O2 si ridicarea temperaturii cu cateva grade in zona
ranita.
MECANISMUL RESPIRATIEI PLANTELOR
Substanta organica, care serveste drept substrat respirator, este descompusa
treptat de catre enzime specifice. In unele etape ale descompunerii substratului
respirator se consuma energie, iar in altele se elibereaza enegie. Descompunerea
substratului respirator se face in doua faze:
In prima faza, substantele organice sunt descompuse in molecule organice
mici. In acest proces se elibereaza cantitati mici de energie.
In a doua faza, din moleculele organice mici rezultaCO2 si apa si se pune in
libertate energie in cantitate mare.Experientele efectuate au aratat ce oxidarea
substratului prin fixarea directa a O2, practic nu se produce. O2 atmosferic penrtu a
oxida substratul trebuie sa fie activat. Activarea se realizeazaprin ruperea dublei
legaturi a O2 .De exemplu O2 sau O=O este inactiv pentru a oxida, dar prin ruperea
dublei legaturi obtinem-O-O- activat, care poate oxida substratul.In procesul
respiratiei oxidarea se poate realiza si prin pierderea de O2. H2 luat de pe substrat
nu se elibereza, ci trece pe o alta substantanimita acceptor de H2. La acest nivel O2
pierde doi electroni si se trsnsforma in ioni de O2 activat. Combinarea H2 detasat de
pe substrat si a O2 respirator este posibila numai daca, in prealabil, H2 si O2 sunt
activati. Mecanismul respiratiei prezinta trei aspecta importante:
a)

descompunerea substratului respirator;

b)
la nivelul lantului respirator
se realizeaza pierderi de H2 si
activare
in
ioni
de
H+,
transportul de
electroni si activarea O2-O-O-prin
captare de electroni. Oxigenul
asfel activat devine acceptor de
protoni de H si formeaza apa;
c)
aspectul energetic al
respiratiei: transferul de H sau de
electoni,proveniti de la H in
timpul
s
descompunerii
substratului, furnizeaza energie
recuperabila pentru celule, in
2

timp ce in primul proces nu se elibereaza decat energia care se pierde sub forma de
caldura.
Oxidarea substantelor organice are loc treptat in protoplasma celulelor, la
nivelul mitocondriilor obtinandu-se numeroase substante intermediare. Prin aceasta
si energia este pusa in libertate in mod treptat.
SUBSTANTE CARE SE CONSUMA IN RESPIRATIE
Princiapalul material al respiratiei aerobe il constituie glicidele:totusi nu trebuie
subapreciat rolul lipidelor si al proteinelor ce substante folosite in respiratie. Plantele
superioare, cand dispun de putine glucide,consuma in respiratia lor in acizi organici
(acid oxalic,acid citric si amalic).Proportia in care sunt consumate aces te substante
organice depind de conditiile de viata in care traiesc plantele. Pentru oxidarea
subtantelor care constituie substratul respirator, plantele absorb O2 din mediul
inconjurator intr-o anumita proportie si elimina CO2 in alta proportie.deci intre
cantitatea de CO2 degajat si de O2 absorbit exista un anumit raport. Acest raport
CO2 (degajat) poarta numele de O2 (absorbit).Cat sau coeficient respirator si se
noteaza simbolic cu QRIn cazul cand in planta se oxideaza glicide, QR are valoare
egala teoretic, cu unitatea(1).
In cazul cand substanta care se oxideaza in procesul respiratiei este mai
bogata in oxigen (de exemplu, acizi organici ), QR este mai mare decit unitatea.
In cazul cand in respiratia plantelor sunt oxidate substante sarace inO2,
oxidarea lor necesita o mai mare cantitate de O2 si ca atare, valoarea liuQRe mai
mica decat uinitatea.
B.2.Respiratia la animale

Respiratia
respirator:

si

aparatul

Componentele sistemului respirator

sunt caile respiratorii (cavitatea
nazala, faringele, laringele, traheea,
bronhia) si plamanii.
Fosele nazale, care alcatuiesc
cavitatea nazala, se deschid la
exterior prin nari, iar in faringe prin
doua orificii. Interiorul foselor
nazale este captusit cu o mucoasa
ale carei secretii mentin locul
mereu
umed.
Mucoasa,
fiind
puternic vascularizata, incalzeste
aerul inspirat. Mucusul, cat si firele
de par din fosele nazale opresc
inaintarea prafului si a altor
impuritati care se pot afla in aerul
inspirat.
Faringele este organul in care se
incruciseaza calea respiratorie cu
calea digestiva.
Laringele este alcatuit din mai
multe cartilaje, dintre care cel situat
anterior prezinta o proeminenta,
numita "marul lui Adam". La
intrarea in laringe se afla un capacel numit epiglota, care, la nevoie, astupa
cavitatea laringelui numita glota. Laringele este si organul vorbirii, deoarece in
interiorul sau se afla doua perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea
coardelor inferioare se produc sunetele.
Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, mentinut deschis datorita inelelor
cartilaginoase din care este alcatuit; spre esofag, tesutul cartilaginos este inlocuit
cu tesut moale, ce usureaza trecerea alimentelor prin aceast. Peretele intern al
traheii este captusit cu o mucoasa umeda, ale carei celule sunt ciliate. Cilii se misca
de jos in sus, antrnand astfel impuritatile spre exterior.
Bronhiile, in numar de doua, sunt ramificatii ale traheii care patrund in plamani.
Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complecte, iar mucoasa lor contine, de
asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifica in bronhii secundare: doua in
plamanul stang, trei in plamanul drept.
Plamanii sunt doua organe buretoase elastice, de culoare roz, asezate in cutia
toracica, deasupra diafragmei.
Plamanul drept este alcatuit din trei lobi, iar plamanul stang are doar doi lobi, intre
cei doi plamani aflandu-se inima.

In fiecare lob patrunde cate o bronhie

secundara, care se ramifica in tuburi din
ce in ce mai mici, numite bronhiole.
Acestea, cand ajung sa aiba 1mm in
diametru, nu mai au inele cartilaginoase.
Cele mai fine bronhiole se termina cu saci
pulmonari, alcatuiti din mici umflaturi cu
peretii foarte subtiri, numite alveole
pulmonare.
Alveola
pulmonara
este
unitatea
structurala si functionala a plamanului.
Intre sacii pulmonari se afla un tesut
conjunctiv elastic. Plamanii nu au muschi
Suprafata lor este acoperita de doua foite,
numite pleure. Una este lipita de plaman,
cealalta de peretele intern al cavitatii
toracice. Intre ele se afla o cavitate foarte
subtire, in care se gaseste o pelicula de
lichid.
Plamanii sunt foarte bine vascularizati de arterele si venele pulmonare. Arterele
pulmonare patrund in plamani printr-unloc numit hil, se ramifica si insotesc bronhiile
pana la sacii pulmonari, unde se ramifica in arteriole care se continua cu capilarele.
Acestea se deschid in venule care inconjoara sacii, insotesc apoi bronhiolele,
bronhiile, se unesc in venele pulmonare (cate doua de fiecare plaman) si ies din
plaman tot prin hil. Ele se deschid in final, in atriul stang.
Un plaman este, deci, alcatuit dintr-un mare numar de saci pulmonari. Suprafata
acestora sete foarte mare datorita alveolelor, a caror suprafata totala atinge 200 m
patrati. Astfel, sangele si aerul se gasesc in contact pe o mare suprafata. Ele sunt
separate doar de peretii foarte subtiri ai alveolelor si ai capilarelor.
Ventilatia pulmonara (improspatarea aerului din plamani) consta in doua miscari
respiratorii: inspiratia si expiratia. In timpul expiratiei se contracta doua categorii de
muschi inspiratori:
a) Diafragmul, un muschi in forma de bolta, deplaseaza baza cavitatii toracice spre
abdomen.
b) Alti muschi (de exempleu cei intercostali externi) rotesc coastele. Ca urmare,
coastele se deplaseaza lateral si, de asemenea, departeaza sternul de coloana
vertebrala.
Ca urmare a acestor contractii (a+b) volumul cavitatii toracice creste. Plamanii
urmeaza miscarile peretelui toracic datorita pleurelor si datorita tesutului elastic pe
care il contin. Pe masura ce volumul plamanilor creste, presiunea aerlui din ei scade
sub valoarea presiunii atmosferice si de aceea aeruil este aspirat in plamani. In
timpul expiratiei, muschii inspiratori se relaxeaza si, ca urmare, peretele toracic
revine la loc. Presiunea aerului din plamani creste peste cea atmosferica si, ca
urmare, aerul este evacuat.

In timpul marilor eforturi, actioneaza muschii inspiratori suplimentari si, respectiv,

se contracta anumiti muschi expiratori. Ca urmare, la volumul curent (inspirat si
expirat in stare de repaus fizic - V.C.) se adauga un volum inspirator de rezerva ( V.I.R) si un volum expirator de rezerva ( - V.E.R.). Chiar si dupa o expiratie fortata
mai ramane in plaman un volum de aer rezidual ( - V.R.) care nu poate fi evacuat.
La om valorile acestor volume
sunt:
V.C. 500 ml
V.I.R. 1300 - 1500 ml
V.E.R. 1300 - 1500 ml
V.R. 1000 - 1500 ml
Caopacitatea vitala ( C.V.) =
V.C. + V.I.R. + V.E.R.
Ea poate fi masurata
ajutorul spirometrului.

cu

Capacitatea totala = C.V. +

V.R. Ea difera in functie de
varsta, sex, inaltime si gradul de antrenament.
Respiratia la pesti si la organismele unicelulare:
Apa este aspirata prin gura pestelui, scalda branhiile lasand la nivelul lor oxigenul
necesar vietii si este expulzata datorita miscarilor operculului, care le acopera. Pe
masura ce apa trece prin branhii, oxigenul se raspandeste in circulatia sangelui prin
vasele de sange spre filamente si lamele. Simultan dioxidul de carbon din sange se
raspandeste in apa si este eliminat. Nevoia de oxigen si de eliberare a dioxidului de
carbon este aproape universala intre organisme. Schimbul de gaze intre organism si
mediul inconjurator se face prin mai multe moduri de diferitele organisme. In
organismele acvatice unicelulare, ca si protozoarele, algele, meduzele sau orice alte
organisme acvatice, schimbul de oxigen si dioxid de carbon cu apa se face direct
intre apa si celule. Aceasta se datoreaza faptului ca celulele organismului se afla la
distante mici fata de sursa de oxigen.
Respiratia la organismele pluricelulare:
Animalele cu mai multe straturi de celule nu se pot baza pe difuzie pentru ca
celulele aflate la cateva straturi in interiorul trupului ar muri inainte de a ajunge
oxigenul la ele. Ca un rezultat al schimbului de gaze, animalele mai complexe au
nevoie de organe respiratorii speciale, cum ar fi banhiile sau plamanii, alaturi de
structuri circulatorii, ca sangele, vasele de sange sau inima. Dezvoltarea cea mai
primitiva a schimbului de gaze o intalnim la viermii circulari, nevertebratele
microscopice bogate in apa si sare. La viermii circulari oxigenul se elibereaza prin
piele printr-un lichid care umple cavitatea interna. Pe masura ce viermele se misca,
lichidul se revara in cavitate, punand in contact sistemul digestiv, organele
reproducatoare si alte structuri situate in cavitate. Acest sistem circulator primitiv
se numeste sistem circulator deschis deoarece lichidul nu se afla in vase. La scoici
sistemul circulator deschis se combina cu o inima care pompeaza lichidul
6

inconjurator din cavitate. Ele folosesc de asemenea branhii, pereti subtiri de

filamente care sunt extensii ale suprafetei corpului. Branhiile ofera o suprafata mai
extinsa pt a efectua schimbul de gaze decat suprafata corpului singura. Pestii au
branhii, o inima si un sistem circulator inchis, in care sangele este transportat
vaselor prin actiunea de pompare a inimii.
Simplele organisme terestre, inclusiv cateva plante, fungi si animale ca viermii lati,
indeplinesc schimbul de gaze prin difuziune. Organismele mai complexe se bazeaza
pe structuri respiratorii specializate. In locul branhiilor a caror filamente delicate cad
daca nu se afla in apa, animalele terestre folosesc plamani. Aflati in interiorul
corpului, plamanii sunt formati din membrane rabatabile. De fapt, la toate
vertebratele inima si sistemul respiratoeiu inchis lucreaza cu plamanii pentru a
transmite oxigenul si a elimina dioxidul de carbon din celule.

Insectele au un sistem de respiratie unic format din tuburi mici numite

trahee. Ele conecteaza toate partile corpului catre mici deschizaturi aflate la
suprafata insectei. Osigenul si dioxidul de carbon sunt transportate prin

trahee si de la trahee spre sange prin difuzie. La majoritatea i nsectelor

sangele se afla intr-un sistem circulator deschis si este transmis intregului
organism de catre inima.
Sistemul respirator al pasarilor adaptat pentru zbor, este foarte diferit de
cel al animalelor terestre. Plamanii au doua deschizaturi, una pentru a lua
oxigenul, iar cealalta pentru a elimina dioxidul de carbon in aer. Aerul circula
prin plamani astfel incat oxigenul sa patrunda in continuu in plamani, ciclul lui
neterminandu-se in alveole. Acest model permite pasarilor sa obtina
cantitatea de oxigen necesara pentru a putea rezista la zbor.
Reptilele sunt primele vertebrate, a cror respiraie este exclusiv pulmonar.
Plmnii sunt alungii.Inspirarea se face datorit lucrului muchilor
intercostali.Expirarea se face pasiv.La aproape toate reptilele, inima este
tricameral, numai la crocodili este din 4 camere.
Amfibieni:Plamanii au aspectul unor saci cu peretii netezi sau usor cutati.De
aceea suprafata de schimb nu este suficient de mare pentru a asigura tot
oxigenul necesar . Amfibienii respira si prin piele care este subtire,foarte
vascularizata si umeda.Aceasta particularitate impune dependenta de mediul
acvatic . Caile respiratorii sunt scurte iar ventilatia pulmonara se bazeaza pe
miscarile planseului bucal care urca si coboara,pompand aerul .

Sistemul respirator la mamifere

Sistemul respirator la mamifere are urmatoarele componente:
Cai respiratorii - intrapulmonare - ramificatii ale bronhiilor principale,
secundare, intermediare, bronhiale (arborele bronsic); extrapulmonare - fosele
nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii pulmonare.
Plamanii = fosele nazale - doua fose la exterior numite nari ce sunt legate de
faringe. Fosele nazale sunt captusite de o mucoasa nazala care incalzeste si
purifica aerul inspirat.
Faringele este alcatuit
bucofaringele, laringofaringele.

din

trei

segmente:

nazofaringele

(polipi),

Laringele are o lungime de cinci centimetri, este un organ fonator (produce

sunete), este cale respiratorie. Laringele are cartilaje - unele formeaza corzile
vocale ce sunt actionate de muschi. Exista cartilajul tiroid (marul lui Adam) mai
dezvoltat la barbati. In interior corzile vocale lasa o deschidere (orificiu) numit
glota. Deasupra glotei se afla epiglota care astupa laringele in timpul deglutitiei.
Traheea este un tub fibrocartilaginos de 12 centimetri cu aproximativ 20 de
inele cartilaginoase. La interior se gaseste o mucoasa traheala cu rol protector. Are
glande ce secreta mucus si celule ciliate.

Traheea se bifurca in bronhiile principale care

patrund in plaman.
Plamanii

lichidul pleural. Plamanii au un

buretos si o culoare rozalie. Sunt
in lobi pulmonari astfel plamanul
doi lobi, iar cel drept are trei lobi.

Sunt doi plamani in cutia toracica care

sunt
protejati
de foite
pleurale
intre care
se
afla
aspect
impartiti
stang are

In fiecare lob = saci alveolari cu

pulmonare inconjurate de o bogata retea de capilare sangvine.

alveole

Capilara sangvina
Alveolele
pulmonare
realizeaza schimbul de gaze.
Respiratia are loc in doua
etape:
inspiratia
(aerul
patrunde
in
plamani),
expiratia. Inspiratia este un
proces activ in timpul careia
se
contracta
muschii
intercostali si diafragma marind volumul cutiei toracice.
Expiratia= proces pasiv, muschii se relaxeaza,
iar volumul cutiei toracic e se micsoreaza.
Boli ale sistemului respirator la om
TUBERCULOZA(TBC)
Tuberculozaeste cauzata de bacteria numita
Mycobacterium tuberculosis.La nivel mondial se
estimeaza aproximativ 2 miliarde de purtatori.
Eaafecteaza de obicei plamanii, dar si alte parti
ale organismului, mai alessistemul osos
sicreierul. Trebuie facuta diferenta intre infectie
si boala.Persoanele care sunt doar infectate nu se simt bolnave si nu au
simptome.Infectia se poate prelungi toata viata, fara ca boala sa se declanseze.
Putemcontracta tuberculoza la orice varsta. Aceasta se transmite rapid, in

specialin randul populatiei defavorizate, cu accesibilitate redusa la medic si

prosthranita.
MOD DE TRANSMITERE : Tuberculoza se transmite prin aerul pe care il inspiram.
Cand o persoanabolnavatusestesau stranuta microbii se raspandesc in aer.
Contaminarease produce cand inspiram microbii prezenti in aer. In unele cazuri
boalapoate fi transmisa de vite, de exemplu consumand laptele nepasteurizat dela
un animal infectat. Perioada deincubatieeste de 4-12 saptamani, darinfectia poate
sa persiste luni sau ani inaintea aparitiei bolii. Un bolnav estecontagios mai multe
saptamani dupa inceperea tratamentului.Copiii sub 3 ani si varstnicii sunt cei mai
expusi riscului de imbolnavire, desioricine poate sa fie afectat. Persoanele al caror
sistem imun este slabit, deexemplu cei cuHIV/SIDA, contracteaza mult mai usor
boala. In ultimul timpa sporit preocuparea legata de TBC, deoarece
microorganismul a dezvoltatrezistenta la medicamente.
SIMPTOME:
1. stare de slabiciune generala
2. pierderea ingreutate
3. febra si transpiratii nocturne
Simptomele
tuberculozei
pulmonare includ:
4. tusea persistenta;
5. expectoratii sanguine lente;
6. durerea de piept.
TRATAMENT :
Bolnavii cu TBC trebuie sa urmeze
o terapia curativa, care de
obiceiinclude doua sau mai mult
medicamente
antituberculoase,
timp decel putin sase luni. Din
pacate, unii bolnavi nu respecta
schema sidurata de tratament.
Astfel apare tuberculoza multirezistenta,transmisibila altor persoane.Cea mai buna
metoda de protectie a copiilor contra tuberculozei este imunizarea cu vaccinul
BCG.
ASTMUL BRONSIC
Astmul bronsic este o boala a aparatului respirator, poate una dintre cele maigrave
afectiuni ale aces SIMPTOME:

Crize de respiratie, cu impresia de sufocare

Acumulareau unei cantitati uriase de toxine in organism-Stranut, lacrimare,
prurit al pleoapelor

10

TRATAMENT:-Tratamentul
se
administreaza in functie faza boliiImbracaminte adecvata conditiilor
de mediu-Evitarea expunerii la
temperaturi
scazute-Eviarea
aerului rece

BRONSITA
Bronsita defineste o afectiune a
cailor respiratorii manifestata prin
tuse siexpectoratie si care are la
baza o afectare a celulelor ce
captusesc cailerespiratorii , ceea
ce duce la inflamatie locala si o
secretie exagerata de mucus.
CAUZE:- Bronsita se produce cel
mai adesea toamna si iarna, anotimpuriassociate cu temperature scazute si
umiditate crescuta.

Fumatul predispune la bronsita prin stimulare secretiei de mucussi

influentarea activitatii de aparare a organismului impotriva infectiilor.
Poluarea atmosferica este un alt factor favorizant.
Diferite afectiuni cum ar fi fibroza chistica, deficitul de IgAsecretor s.a. ajuta
la producerea bronsitei.

SIMPTOME:

tusecare evolueaza de la seaca la tuse umeda, productiva, fiindinitial

matinala, apoi si in timpul zilei si seara;
expectoratie si suierat la respiratie
subfebrilitate(intre 37 38 C) si durere cu senzatie de arsurain piept uneori,
in cazurile severe, poate aparea dispneea( ceea ce setraduce printr-o
dificultate in respiratie) si

11

cianoza( coloratiaalbastru- violacee a pielii).

TRATAMENT:
Reducerea iritatiei bronsice care cuprinde:- Renuntarea la fumat,- Eliminarea din
mediu a factorilor poluanti,- Tratarea infectiilor ORL, stomatologice sau a oricarei
alte infectii,- Tratamentul refluxului gastro - esofagian daca pacientul sufera deasa
ceva.2. tratamentul simptomatic al bronsitei isi propune ameliorareamanifestarilor
acesteia prin:- regim igieno dietetic prin consum adecvat de lichide pentru
ahidrata sufficient organismul, repaus fizic, vocal si microclimat umed,cald, dar nu
excesiv.- Administrarea pe cale nazala a unor vasoconstrictoare siantiinflamatoare
de tipul Bixtonim.-Antipiretice(medicamente care scad febra) asa cum este
acidulacetil-salicilic (Aspirina).3.Tratamentul propriu-zis al bronsitei se face in
functie de etapade evolutie in care se afla aceasta:- intr-o prima faza se vor
administra antitussive de tipul codeinei si adioninei;- urmatoarea etapa se trateaza
cu mucolitice si expectorante cumeste cazul Bromheximului sau a altor siropuri
expectorante. Se poateutilize si acetilcisteina in aerosoli sau oral;- Administrarea
de antibiotic se face doar in cazul in care bronsita se complica cu suprainfectie bac
teriana si cuprinde ampicilina asociata.

C. Circulatia
C.1 Circulatia la plante

12

C.2. Circulatia la animale

Datorita unui raport mare dintre suprafata si volumspongierii ,celenteratele si
platelmitii nu au un sistem atrict specializat pentru realizarea circulatiei gazelor
respiratorii,a nutrimentelor sau a produselor de dezasimilatie,substantele fiind
transportate prin difuzie si curenti citoplasmatici.
Pe masura ce corpul animalelor isi complica structura,schimburile cu mediul se
intensifica,iar simpla difuzie nu poate asigura transportul substantelor pe distante
mari,fapt ce a determinat dezvoltarea sistemului circulator.
In sistemele circulatorii specializate,substantele circula intr-un lichid cu flux
continuu,care se deplaseaza datorita existentei unei diferente de presiune.Fluxul
de lichid asigura circulatia moleculelor pe care le contine (indiferent de starea
lor,in suspensie sau dizolvate) cu aceiasi viteza,asemenea substantelor
transportate de apa unui rau.

13

Toate tipurile
circulatorii au:

de

sisteme

o pompa contractila care

propulseaza lichidul;ea este
reprezentata
de
un
vas
modificat sau de inima;
un lichid care circula prin tot
corpul;
un sistem de vase prin care
circula lichidul;vasele sunt
deschise
in
lacune,la
nevertebrate,si
inchise
la
vertebrate;
In serie animala sunt doua
tipuri de sisteme circulatorii:
1.Sistem
circulator
deshis-prezent
la
unele
moluste,artropode
si
la
tunucate,caracterizate de vase care isi pierd in anumite regiuni peretii proprii si se
deschid in lacune.Sangele trece direct prin tesuturi,iar distributia lui este slab
controlata;
2.Sistem
circulator
inchis-prezent
la
moluste,anelide,echinoderme
si
vertebrate,sangele este pompat de inima in vase cu peretii neintrerupti,circula cu
viteza si sub o presiunecare se mentine ridicata prin tot corpul,intorcandu-se la
inima.Sangele nu intra in contact direct cu tesuturile si cantitatea care iriga un
anumit teritoriu este permanent adaptata nevoilor metabolice.
La anelide apare primul sistem circulator de tip inchis.La rama (Lumbricus terestris
),sistemul circulator este alcatuit dintr-un vas dorsal si unul ventral,conectate prin
vase circulare (cate unul pentru fiecare inel).Anterior sunt 5 vase contractile
transversale-inimi care,prin contractia peretilor,asigura circulatia sangelui.inima la
sepie
La moluste apare inima poate fi bi- sau tricamerala,fiind strabatuta numai de
sange oxigenat.Sistemul circulator este deschis lacunar ;prin el circula hemolimfa.
La artropode exista tot un sistem circulator de tip deschis dar inima este tubulara
cu ventriculite contractile .
Tendinta evolutiva a circulatiei de a asigura un flux continuu de sange la presiune
ridicata si constanta,alaturi de sporirea eficientei functiei respiratorii a sangelui,au
fost factorii care au determinat evolutia sistemului circulator la vertebrate.
Toate vertebratele poseda un sistem circulator cu o inima musculoasa
puternica,pluricamerala,situata ventral in regiunea toracica,care determina
conducerea rapida a sangelui in toate regiunile corpului.Alaturi de inima,muschii
scheletici,prin miscari locomotorii,contribuie la intoarcerea sangelui venos.Desi
activitatea cardiaca este ritmica,fluxul continuu al sangelui este asigurat de
elasicitatea peretilor vasculari.

14

Sensul unic al circulatiei este

determinat
de
prezenta
valvelor la nivelul inimii si
vaselor.
Inima la pesti
La ciclostomi si pesti,circulatia
este
simpla;prin
inima
bicamerala,formata din atriu si
ventricul,trece numai sange
neoxigenat.Sangele
este
pompat din ventricul spre
branhii
unde
are
loc
oxigenarea.Sangele oxigenat
pleaca de la branhii in corp,unde la nivelul tesuturilor cedeaza oxigenul si incarca
dioxidul de carbon.Sangele venos este readus la inima in sinusul venos si astfel se
inchide circuitul.
Presiunea sangelui expulzat de inima scade datorita capilarizarii la nivelul
branhiilor,fapt ce determina schimburile dintre sangele oxigenat si tesuturi.
La tetrapode,circulatia este dubla,inima pompand simultan la fiecare contractie
sange spre plamani si spre tesuturi.
Avand inima tricamerala , cu un singur ventricul,la amfibieni si la reptile sangele
oxigenat adus de la nivelul plamanilor de Inima la broaste si soparlevenele
pulmonare se amesteca cu sangele neoxigenat adus din restul corpului de venele
cave.Acest tip de circulatie se numeste incompleta deoarece sangele oxigenat se
amesteca partial cu cel neoxigenat in ventricul.La crocodilieni apar doua ventricule
complet separate si circulatia este completa.
Pasarile si mamiferele au inima tetracamerala,iar circulatia sangelui este
completa.Sangele venos nu se amesteca cucel arterial.Principala artera-aorta,care
distribuie sangele oxigenat in tot corpul,este orientata spre dreapta la pasari si
spre stanga la mamifere (ca la reptile).

C.3.Sistemul Circulator la om
Sangele
Sngele este o substan lichid de culoare roie, compus din plasm i din
globule (albe i roii), care circul prin vene i artere, asigurnd nutriia i
oxigenarea organismului la animalele superioare. Sngele este un esut special sub
form lichid care, prin intermediul aparatului circulator, alctuit din inim i
vasele sanguine, transport nutrienii i oxigenul la nivelul esuturilor corpului, de
unde preia bioxidul de carbon i produii de catabolism tisular, transportndu-i la
nivelul organelor de eliminare. n medicin, disciplina care se ocup cu studiul
sngelui se numete hematologie.
Sngele este alctuit dintr-o parte lichid, plasma sanguin, n care plutesc o serie
de celule specifice sngelui.

15

Circulaia sngelui este asigurat n primul rnd prin contraciile muchiului

cardiac, ajutat de valvulele venoase n combinaie cu contraciile muchilor
scheletici.
n general vasele de snge bogate n oxigen care pornind de la inim i irig
esuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inim i transport produsele de
catabolism de la esuturi ncrcate cu bioxid de carbon se numesc vene.
Sngele este un esut lichid de origine mezenchimal, format dintr-o substan

fundamental interstiial, plasma, n care se gsesc elementele figurate. Raportul

dintre volumul plasmei i cel al elementelor figurate se determin cu ajutorul
hematocritului. n practic, termenul de hematocrit exprim relaia procentual
dintre volumul elementelor figurate i cel al plasmei, sau doar volumul procentual
al elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de 46/54 (sau
46%). Determinarea se face cu snge recoltat dimineaa, pe nemncate, acesta
fiind centrifugat la 3000 turaii pe minut. Elementele figurate, avnd o densitate
mai mare, sedimenteaz n poriunea inferioar a eprubetei gradate, hematocritul
citindu-se direct. Creterea numrului hematiilor pe unitate de volum se numete
hemoconcentraie, iar scderea - hemodiluie. n poliglobuluii hematocritul poate
ajunge i la valori de 70-75%, iar n anemii la 10-15%.
La om, volumul sanguin constituie circa 7% din greutatea corpului. La o greutate
medie de 70 kg, cantitatea de snge este de 4,9 l. La mamifere cantitatea de
snge este proporional mai mare dect la celelalte vertebrate.
Nu tot sngele aflat n organism circul activ n sistemul vascular, o parte gsinduse sub form de rezerv n organele cu structur diverticular (splin, unele vase
abdominale, plexul subpapilar tegumentar). Starea fiziologic i activitatea
diferitelor sisteme funcionale modific raportul dintre cantitatea sngelui circulant
i cel stagnant. n timp de repaus la om, sngele circulant este repartizat astfel:
40% n sistemul muscular, 30% n sistemul nervos, renal suprarenal i tiroidian,
20% n organele abdominale i 10% n sistemul coronarian. n efortul fizic, debitul
circulatoriu crete mult n muchi, plmni, rinichi, creier i n vasele coronare. n
acest caz este antrenat sngele din organele de rezerv, precum i din organele
care se gsesc n activitate sczut.
Cantitatea total de snge scade n caz de inaniie, anemii, hemoragii.
16

n general, volumul sngelui

se menine constant prin
mecanisme
compensatorii
de trecere a apei din snge
n lichidul interstiial i
invers. Astfel, dac volumul
de snge crete (ingestie de
lichide, formare de ap
metabolic), surplusul de
ap
trece
la
esuturi
(muchi), i apoi se elimin
prin rinichi. Dac volumul
sanguin scade, apa din
spaiile interstiiale trece n
snge. n urma hemoragiilor,
volumul plasmatic se reface mai repede dect cel al elementelor figurate.
Hemoragiile brute sunt periculoare din cauza hipotensiunii accentuate. Boala
cardiovasculara se numete cleovastita oviraptori.
Circulatia sangelui
Sngele este un esut special sub form lichid care, prin intermediul aparatului
circulator, alctuit din inim i vasele sanguine, transport nutrienii i oxigenul la
nivelul esuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon i produii de
catabolism tisular, transportndu-i la nivelul organelor de eliminare. n medicin,
disciplina care se ocup cu studiul sngelui se numete hematologie.
Sngele este alctuit
dintr-o parte lichid,
plasma sanguin, n
care plutesc o serie
de celule specifice
sngelui.
Circulaia
sngelui
este asigurat n
primul
rnd
prin
contraciile
muchiului cardiac,
ajutat de valvulele
venoase
n
combinaie
cu
contraciile
muchilor scheletici.
n general vasele de
snge
bogate
n
oxigen care pornind
de la inim i irig
esuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inim i transport produsele
de catabolism de la esuturi ncrcate cu bioxid de carbon se numesc vene.

17

Sistemul vascular conine la om ca. 70 - 80 ml de snge pe kilogram, deci la o

greutate corporal normal a unui om de 70-80 kg va fi cca. 5 - 6 litri de snge,
brbaii au ca. cu 1 litru mai mult snge ca femeile.
Sangele se deplaseaza intr-un circuit inchis, intr-un singur sens, prin circulatia
sistemica si pulmonara, dispuse in serie si legate prin inima.
Circulatia prin artere
Arterele sunt vasele prin care sangele pleaca de la inima cu O2 (in circulatia
sistemica) sau cu CO2 (in circulatia pulmonara). Proprietatile lor sunt elasticitatea
si contractilitatea.
Elasticitatea se manifesta la nivelul arterelor mari, care amortizeaza unda de soc'
provocata de sistola ventriculara si inmagazineaza o parte a energiei sub forma de
tensiune elastica a peretilor. Arterele mari, considerate cisterne de presiune',
transforma curgerea sacadata a sangelui, determinata de ritmicitatea sistolelor, in
curgere continua.
Contractilitatea este caracteristica arterelor mici si arteriolelor, care isi modifica
activ calibrul, prin activitatea fibrelor musculare netede din tunica lor medie. Sunt
considerate ecluze de irigatie'.
Factorul principal al curgerii sangelui prin artere este activitatea mecanica a inimii.
Ea determina la nivelul sistemului arterial parametri masurabili, indici importanti ai
starii de sanatate.
Circulatia mare
porneste de la ventriculul stang al inimii, apoi prin artera principala - aorta - se
ramifica arterial la toate organele si tesuturile. La tesuturi, prin capilare, sangele
cedeaza oxigen si substante nutritive, se incarca cu bioxid de carbon si cu
deseurile rezultate din metabolism, apoi, prin vene, se varsa in auriculul drept al
inimiii, unde se termina circulatia mare si incepe circulatia mica...
Circulatia mica

18

Din
auriculul
drept,
sangele
trece
in
ventriculul
drept
din
care porneste circulatia
mica. Aceasta trece prin
artera pulmonara, in
plamani. In capilarele
pulmonare,
sangele
cedeaza
bioxidul
de
carbon adus, se incarca
cu oxigen, pe care il
transporta prin vene
pana in auriculul stang,

unde se termina mica circulatie.

Circulatia capilara
Circulatia capilara se adapteaza continuu la nevoile metabolice. In repaus, multe
capilare sunt inchise. Ele se deschid cand activitatea se intensifica si creste nevoia
de sange in
organul respectiv.
Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite schimbul de apa si
substante dizolvate intre sange si tesuturi prin filtrare, difuziune si osmoza.
Peretele capilar este permeabil si pentru leucocite in drumul lor spre focarele de
infectie.

19

Proprietatea capilarelor de a-si modifica lumenul, motricitatea capilara, se

datoreaza actiunii musculaturii netede din peretii arteriolelor si sfincterelor
precapilare aflate sub controlul SNV simpatic.
Circulatia prin vene
Venele sunt vasele prin care sangele vine la inima cu CO2 (din circulatia sistemica)
si cu O2 (din circulatia pulmonara). Capacitatea lor este de circa trei ori mai mare
decat a arterelor. Proprietatile principale ale venelor sunt distensibilitatea si
contractilitatea.
Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-si mari pasiv calibrul sub actiunea
presiunii sangvine, unele vene jucand rolul de rezervoare' de sange (vena
hepatica, splenica). Contractilitatea venelor se datoreaza tunicii musculare netede
din peretii lor si asigura mobilizarea sangelui din rezerve.

D. Excretia
D.1. Excretia la plante
Plantele si animalele elimina substante prin excretie. Aceste substante pot fi :

Substante rezultate din dezasimilatie (degradarea substantelor proprii din

celule). Daca se acumuleaza in mediul intern, pot deveni periculoase.
Substante care nu sunt toxice, dar care, la un moment dat sunt in exces
Substante straine, patrunse in mediul intern
Substante cu rol de semnal chimic

Excretia la plante : plantele folosesc pentru fotosinteza numai circa 1% din apa
absorbita. Restul se elimina
sub forma de vapori, prin
transpiratie sau, mai rar, sub
forma de picaturi, prin gutatie.
TRANSPIRATIA
- eliminarea vaporilor de
apa se produce mai ales prin
frunze
- celulele epidermice ale
frunzelor au perete exterior
ingrosat, cuticula, si impregnat
cu o substanta numita cutina,
care limiteaza evaporarea, de
aceea numai 1/10 din vapori se elimina prin cuticula, restul eliminandu-se prin
stomate.
- stomatele - au un mecanism osmotic automat de reglare a deschiderii
- la lumina, celulele stomatice produc prin fotosinteza substante organice
solubile
20

- celulele stomatice absorb apa din celulele vecine si se deformeaza

deschizand
ostiola
- la intuneric stomatele se
inchid
- in frunzele ofilite celulele
stomatice nu pot absorbi suficienta
apa si stomatele raman inchise, de
aceea eliminarile de apa sunt
reglate si corelate cu fotosinteza
- eliminarea apei este
necesara deoarece:

asigura
ascensiunea sevei
brute care aduce
ioni minerali la
nivelul frunzelor
impiedica
supraincalzirea
plantelor
mentine ostiolele deschise, asigurand schimbul de gaze necesar
fotosintezei si res piratiei

GUTATIA
- suplineste transpiratia asigurand ascensiunea sevei cand exista un exces de
apa in sol, iar aerul este cald si umed
- o putem observa dimineata in gradini, paduri sau pajisti, dar mai ales in sere :
picaturi de apa apar la marginea sau in varful frunzelor
- energia necesara eliminarii apei este asigurata de presiunea radiculara
INFLUENTA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA TRANSPIRATIEI SI GUTATIEI
- eliminarea apei depinde de structura plantelor -factori interni- si de influenta
mediului la care s-au adaptat speciile factori externi.
a) Factori interni :
- suprafata de transpiratie : plantele adaptate la mediul secetos au
adesea frunze reduse, la unele dintre ele, frunzele fiind transfosrmate in tepi
(cactusi), iar
fotosinteza se realizeaza in tulpina. Multe plante lemnoase din zona cu clima
temperata se confrunta cu un deficit de absorbtie pe timpul iernii. Ele s-au adaptat
la aceasta situatie, pierzandu-si toamna frunzelereducand astfel pierderile de apa.
La multe plante pierderea de apa este limitata prin diferite adaptari : ingrosarea
cuticulei, formarea unor peri epidermici care retin vaporii in vecinatatea frunzelor,
etc.
21

- densitatea stomatelor
: la plantele care traiesc in
locuri umede, observam adesea
o densitate mai mare a
stomatelor. Ele au structuri
specializate in gutatie numite
hidatode care elimina apa activ
sau pasiv.
b) Factori externi :
- umiditate atmosferica
scazuta
- curentii de aer
intensifica transpiratia deoarece
favorizeaza
- temperatura
evaporarea
- lumina : contribuie la
deschiderea stomatelor si la
incalzirea frunzelor,
intensificand transpiratia
- umiditatea solului :
influenteaza transpiratia prin
efectul ei asupra absorbtiei.
Plantele inferioare, uni sau
pluricelulare, ca si plantele
nevasculare elimina vapori de
apa prin toate celulele care vin in contact cu atmosfera. Transpiratia lor este mai
mult sau mai putin intensa, dupa starea fiziologica a celulelor si dupa fortele care
retin apa in ele.
La plantele vasculare, care dupa continutul in apa sunt homeohidrice,
transpiratia decurge in trei etape : -o evaporare a apei la suprafata tuturor
celulelor aflate in contact cu atmosfera interna din meanturi si lacune
- difuziunea vaporilor de apa prin spatiile intercelulare, spre
suprafata organelor aflate in contact cu atmosfera
- o eliminare la exterior a vaporilo de apa din atmosfera interna a
organelor. Eliminarea vaporilor de apa are loc mai ales prin ostiolele stomatelor si
prin traversarea cuticulei care protejeaza celulele aflate in contact direct cu
atmosfera externa. O mica parte a apei este eliminate si la nivelul letincelelor.
Intensitatea transpiratiei prezinta importante variatii in functie de tipul
ecologic caruia ii apartin plantele. In perioadele de transpiratie intensa higrofitele
elimina peste 10g apa /dm/h, mezofitele pana la 10g apa/dm/h, iar xerofitele
0,1g apa/dm/h. In perioada da transpiratie redusa plantele pierd abia 0,01g
apa/dm/h, iar xerofitele mai putin.

22

1.TRANSPIRATIA PRIN STOMATE

Transpiratia stomatica prezinta mari variatii in intensitate, determinate de

factorii mediului extern si de factori interni care influenteaza gradul de deschidere
al stomatelor.
Variatiile gradului de deschidere a ostiolelor se pot datora variatiilor de
turgescenta ale celulelor stomatice si variatiile de turgescenta a celulelor
epidermice invecinate cu stomatele. Modificarea turgescentei celulelor stomatice
are ca urmare schimbarea gradului de deschidere a ostiolelor, datorita ingrosarii
inegale a peretilor celulelor stomatice. La dicotiledonate, peretele dorsal al
celulelor stomatice este mai subtire si se intinde mai mult cand turgescenta lor
creste, ceea ce determina o oarecare indepartare a peretilor ventrali care sunt
mult mai ingrosati. Uneori cand peretii celulelor stomatice sunt uniform ingrosati,
deformarea lor se datoreaza heterogenitatii de structura a acestora, manifestata
prin orientarea fibrilelor celulozice. Celulele stomatice de la monocotiledonate,
care au forma unor haltere, isi maresc gradul de deschidere al ostiolelor prin
umflarea extremitatilor lor, ai caror pereti sunt mai subtiri.
Variatiile turgescentei celulelor epidermice, in raport cu cea a celulelor
stomatice, pot determina schimbarea gradului de deschidere a ostiolelor prin
comprimarea sau relaxarea celulelor stomatice.
Miscarile celulelor stomatice pot fi deci active sau pasive. Ele sunt active
cand insasi turgescenta celulelor stomatice este factorul care determina miscarea,
numita miscare hidroactiva. Miscarile sunt pasive in cazul in care variatiile de
turgescenta apartin celulelor epidermice invecinate, care determina miscari
hidropasive. In realitate, cele doua mecanisme sunt, cel mai adesea, solidare,
deoarece miscarile stomatelor se realizeaza pe baza schimbului de apa dintre
celulele stomatice si cele vecine. Trecerea apei din celulele epidermice in cele
23

stomatice determina marirea gradului de deschidere a ostiolelor, iar iesirea apei

din celulele stomatice in cele epidermice duce la micsorarea gradului lor de
deschidere.

24

Prin miscarile stomatelor, plantele pot regla, intr-o oarecare masura, intensitatea
transpiratiei lor. Intre gradul de deschidere a ostiolelor si intensitatea transpiratiei
nu exista o proportionalitate stricta. Doar variatiile de deschidere care au loc in
vecinatatea diametrului minim al ostiolelor pot influenta transpiratia. Intrucat
ostiolele reprezinta locul de difuzie a vaporilor de apa si nu locul de evaporare a
apei, reglarea stomatica a transpiratiei se face in baza legilor care dirijeaza
difuziunea prin pori mici. In cazul evaporarii apei la nivelul unei suprafete libere,
directiile de difuzie a vaporilor de apa sunt dirijate dupa gradientul de umiditate
relativa a aerului de deasupra suprafetei de evaporare. Zonele cu acelasi grad de
umiditate relativa sunt paralele cu suprafata lichidului, iar vaporii de apa difuzeaza
dupa linii paralele, care sunt perpendiculare pe suprafata de evaporare. In cazul
prezentei unui perete poros, care separa doua medii cu grade diferite de umiditate
relativa, liniile de difuziune a vaporilor de apa diverg de la nivelul porilor in toate
directiile, ca urmare a faptului ce zonele cu acelasi grad de umiditate relativa au
aproximativ aspectul unor emisfere centrate in jurul porilor. In astfel de conditii,
vaporii de apa difuzeaza mai repede pe la marginile porilor decat prin portiunea
centrala a suprafetei lor. Prin urmare, difuziunea vaporilor de apa nu este
proportionala cu suprafata porilor, ca in cazul evaporarii apei de pe suprafete
libere mai mari, dar este totusi relativ activa. In cazul frunzelor, pentru o anumita
densitate a stomatelor, pe masura ce diametrul ostiolelor creste, se ajunge la un
moment cand deschiderea lor este suficienta pentru ca pierderea apei sa aibe loc
aproape ca si cand nu ar exista epiderma, iar cela doua atmosfere ar veni direct in

25

contact. Dincolo de aceasta deschidere orice crestere a diametrului ostiolelor nu

mai are nici un efect, astfel ca reglarea stomatica a transpiratiei nu mai poate avea
loc. Influenta gradului de deschidere a stomatelor asupra difuziunii CO2 si O2 se

manifesta numai la deschideri mult mai mici ale ostiolelor decat cele care pot
interveni in reglarea intensitatii transpiratiei.
2.TRANSPIRATIA PRIN CUTICULA
Spre deosebire de frunzele care au o cuticula groasa, la care transpiratia
cuticulara este nula, cele care au cuticula subtire pot elimina cantitati mici de
vapori la nivelul ei. Cuticula poate avea perforatii inframicroscopice sau zone mai
putin hidrofobe, cu toate ca ea reprezinta o bariera, mai ales contra pierderilor de
apa, fiind bogata in substante hidrofobe provenite din oxidarea acizilor grasi.
Permeabilitatea cuticulei variaza consideravil in functie de varsta organului, dar si
in functie de grosimea ei, care indica, dealtfel, o adaptare structurala la mediu. La
xerofite, ea poate atinge o grosime de cateva zeci de microni, fiind dublata si de
un strat de ceara.

26

3.TRANSPIRATIA PRIN LENTICELE

Tulpinile suberficate elimina
vaporii de apa prin lemticele. Ele
reprezinta intreruperi la nivelul suberului
sau
plutei,
care
sunt
formatiuni
impermeabile, corespunzand local unei
lipse de coroziune intre celulele
suberificate, sau unei absente a
suberificarii si reprezinta circa 20% din
suprafata plutei. Transpiratia ramurilor
sau a trunchiurilor este mult mai redusa
in
raport
cu
cea
a
frunzelor,
reprezentand doar a mia parte pentru
aceeasi suprafata.

GUTATIA
Gutatia, de la lat. gutta =
picatura, este fenomenul de eliminare a
apei sub forma de picaturi. Fenomenul
se produce mai ales in timpul noptilor de vara urmate de zile calduroase. In
regiunile noastre plantele elimina cantitati mici de apa prin gutatie. Fenomenul se
intalneste mai frecvent la plantele cultivate in sere, unde umiditatea relativa a
aerului din timpul noptii
franeaza transpiratia, iar
temperatura
ridicata
favorizeaza absorbtia apei
din sol.
Apa gutata nu
este pura si ca urmare,
spre deosebire de roua,
lasa un reziduu alb in urma
evaporarii ei de pe o lama
de sticla.
La ciuperci gutatia are loc pe intreaga suprafata a corpului. La plantele
superioare poate avea loc printr-o simpla leziune a limbului foliar, dar de obicei
este localizata in anumite portiuni ale lui, acolo unde se gasesc formatiunile de
gutatie, asa numitele hidatode. Acestea sunt variate ca structura, dar se pot grupa
in hidatode de tip inchis sau active si hidatode de tip deschis sau pasive.
Hidatodele de tip inchis pot fi reprezentate prin :
-unele celule epidermice al caror perete este subtire si lipsit de cuticula, la
nivelul carora ajung terminatiile nervurilor
-peri proveniti din celule epidermice, formati din cate trei celule cu protoplasma
abundenta, nuclei mari si pereti subtiri.
Lipsa oxigenului, anestezicii si substante toxice anuleaza gutatia prin
acest tip de hidatode, fapt ce demonstreaza ca ele elimina apa in mod activ, cu
cheltuiala de energie.
27

Hidatodele de tip deschis se aseamana cu stomatele intrucat orificiul lor,

intotdeauna deschis, este eliminat de doua celule mici, moarte (celule acvifere),
asemanatoare cu celulele stomatice. Sub ele se gaseste o camera acvifera ce
aminteste de camera substomatica si care, spre deosebire de aceasta, este plina
cu o solutie apoasa, ce se elimina sub forma de picaturi. Hidatodele de tip deschis
sunt de doua tipuri :
-cu epitem, un tesut parenchimatic format din celule mici, cu peretii subtiri si
spatiile intercelulare pline cu apa, la care ajung vasele inelare sau spiralate
-fara epitem, la care vasele de lemn se termina la nivelul camerei acvifere
Hidatodele de tip deschis functioneaza in mod pasiv. Lipsa oxigenului,
anestezicii si substantele toxice nu au nici o influenta asupra lor.
Influenta factorilor externi asupra intensitatii transpiratiei
1.

Influenta umiditatii relative a atmosferei

Viteza de evaporare a unei mase de apa sau a unui corp hidratat este cu
atat mai mare cu cat umiditatea relativa a aerului este mai mica. Uscaciunea
usoara a aerului accelereaza transpiratia, determinand marirea pasiva a gradului
de deschidere a stomatelor, deoarece celulele epidermice sunt primele care pierd
apa. Uscaciunea accentuata a aerului duce la diminuarea intensitatii transpiratiei
intrucat determina micsorarea activa a gradului de deschidere a stomatelor, ca
urmare a reducerii turgescentei lor. In cazul unei atmosfere saturate cu vapori de
apa mai poate avea loc o usoara transpiratie, mai ales la lumina, cand frunzele au
o temperatura si deci o tensiune a vaporilor de apa usor superioara fata de mediu.
2.

Influenta luminii

Lumina reprezinta factorul

principal al ritmului diurn al
intensitatii transpiratiei. Transpiratia
este in general scazuta la intuneric
si foarte intensa la lumina. Exceptie
fac cacteele, care, ca rezultat al
adaptarii la seceta, transpira mai
mult la intuneric, intrucat la lumina
gradul de deschidere a ostiolelor
stomatelor lor este redus la
minimum. La celelalte plante,
transpiratia unei frunze poate fi de
100 de ori mai intensa la soare
decat la umbra. Lumina determina
cresterea permeabilitatii celulare,
dar mai ales provoaca marirea
gradului
de
deschidere
a
stomatelor.
3.

Influenta temperaturii

La temperaturi joase transpiratia este slaba sau nula. La cresterea

temperaturii transpiratia este slaba sau nula. La cresterea temperaturii transpiratia

28

se intensifica pana la un optim, in jur de 30C. Peste temperatura optima

transpiratia se micsoreaza puternic catre temperatura de 45C, iar cresterea in
continuare a temperaturii devine patologica prin vatamarea protoplasmei.
Permeabilitatea celulara creste, stomatele isi maresc din nou gradul de deschidere,
tesuturile se vestejesc si planta piere, apa din ea continuand sa fie pierduta printrun simplu proces fizic de evaporare.

D.2. Excretia la animale

Eliminarea substanelor rezultate n urma descompunerilor se numete excreie.
Organele la nivelul crora se formeaz urina, rinichii, mpreuna cu organele care
conduc urina la exterior, cile urinare, alctuiesc sistemul excretor.
Anatomia:
Rinichii sunt localizai in cavitatea abdominala, de o parte si de alta a coloanei
vertebrale. Ei au forma unor boabe de fasole, 10-12 cm lungime, culoare roiatica
i suprafaa neteda i lucioas.
Rinichiul este acoperit la exterior de o capsula fibroasa, care se nltur uor, sub
care se gsesc dou zone:zona corticala i zona medulara. n zona medulara se
gsesc 7-14 formaiuni ,numite piramide renale, cu vrfurile ndreptate spre
interiorul rinichiului. Piramidele renale sunt alctuite din tuburi colectoare si vase
de snge.
UNITATEA STRUCTURAL SI FUNCIONAL A RINICHIULUI ESTE NEUFRONUL.
Tuburile colectoare nu fac parte din structura neufronului. Ele strng urina de la
mai muli neufroni, strbat piramidele renale i se deschid n pelvisul renal.
Artera renl se ramnific pn la nivel de arteriole ce ptrund cte una in capsula
neufronului i formeaz glomerul. Arteriola iese din capsul i formeaz capilare n
jurul tubului urinifer. Aceste capilare se continua cu capilarele venoasa , care
formeaz n final vena renal.
Pelvisul renal se continua cu ureterele. Uretrele sunt conducte care ies din partea
concava a fiecrui rinichi si se deschid in vezica urinara. Pereii ureterelor conin
fibre musculare netede, orientate circular si longitudinal. Vezica urinara este un
organ cavitar n care se depoziteaz urina, este situata in partea inferioara a
cavitii abdominale.

29

Peretele muscular are

3 straturi de muchi i
e
cptuit
cu
o
mucoasa cutata.
Fiziologia:
Lichidul
filtrat
din
capsula
formeaz
urina primara, 180 l n
24 ore.
Urina
primar
nainteaz
prin
tuburile urinifere i o
mare cantitate de
apa,
substane
folositoare i toata
glucoza se absorb n
snge.
Ceea
ce
rmne n tuburile
urinifere i trece n
tuburile
colectoare
este urina final 1-1,5
l n 24 h. urina se
formeaz la nivelul
neufronilor.

Compoziia urinei

90
%
apa

uree i
acid

uric(format n ficat n urma degradrii proteinelor)

sruri minerale(care nu au fost utilizate de organism)
medicamente

Urina finala este un lichid limpede, transparent, de culoare galben-deschis, uor

srata i are o reacie acidic , la omul sntos.
Eliminarea urinei din vezica urinara se numete miciune.
Igiena:

30

Igiena sistemului excretor se refer la meninerea sntoasa a organelor

excretoare i la nlturarea produilor de excreie, care sunt duntori
organismului.
Reinerea de substane nefolositoare sau
pierderea unor substane de care organismul
ore nevoie produc tulburri care influeneaz
starea de sntate a organismului.
Funcionarea normala a sistemului excretor
poate fi tulburata de o serie de factori de risc.
Factorii chimici:mercurul, cromul, ciupercile
otrvitoare si medicamentele luate in cantiti
mari .
Factorii fizici: frigul i cldura
Factorii biologici : microbii
Sistemul excretor la mamifere
Rinichii:
Sunt formati dintr-un mare numar de unitati microscopice (la om, 2 milioane)
numite nefroni.Un nefron este format dintr-o capsula renala si un tub, ambele
avand o relatie speciala cu vase de sange.
Capsula are peretii dublii si adaposteste un ghem de vase capilare (glomerul).
Peretele capilarelor impreuna cu peretele intern al capsulei formeaza un filtru prin
care trc o parte din moleculele mici ale plasmei din sange in spatiul dintre peretii
capsulei. Se formeaza urina primara care este impinsa in tub. Observatii ca
arteriola care paraseste glomerul formeaza in jurul tubului o retea densa de
capilare. Aici o mare parte din substantele urinei sunt recuperate si trec inapoi in
sange. Celulele tubului mai imbogatesc urina cu substante preluate din sange.
Rezulta urina finala. Tubul are un traseu foarte sinuos. Tubii nefronilor se varsa in
tubii colectori care se unesc.
Urina finala trece in pelvisul renal si de aici in caile urinare extrarenale.
Particularitati structurale si functionale ale sistemului excretor la vertebrate.
La toate vertebratele, sistemul excretor este format din rinichi si cai urinare.
La ciclostomi, exista rinichi primitivi (pronefros) cu nefroni putini , ;a care tubul nu
incepe cu o capsula ci cu o palnie ciliata.
La pesti si la amfibieni exista rinichi mai perfectionati (mezonefros), cu nefroni cu
nefroni mai multi si cu capsul Bowmann. La pestii de apa dulce, mediul intern are o
presiune osmotica mai mare decat a apei. Ca rezultat apa din mediu patrunde
neincetat in sange la nivelul branhiilor. Rinichii produc o urina foarte diluata
eliminand surplusul de apa. la pestii marini, mediul intern are o presiune osmotica
mai mica decat a apei. ei mentin compozitia plasmei, eliminand o urina foarte
concentrata.

31

La reptile, pasari si mamifere, rinichii au nefronii numerosi si foarte perfectionati

(metanefros). Reptilele care traiesc in medii aride si pasarile recupereaza apa in
cloaca, astfel ca produsul de excretie se elimina uneori chiar sub forma solida,
odata cu fecalele.

D.3. Excretia la om

Sistemul ex cretor este o veritabil main pentru epurarea corpului. El extrage

deeurile din snge i le elimin n urin. Aceast operaie se efectueaz n rinichi.
Urina se scurge apoi prin dou canale, ureterele, pna la vezic. Odata plin,
aceasta evacueaz lichidul printr-un canal numit uretr.
Rinichii, n form de boabe de fasole, sunt situai sub plmni. Rinichiul drept
ocup o poziie mai joas, el este comprimat de ficat. Fiecare rinichi msoar
aproximativ 12 centimetri i cte 150g. Sngele uzat sosete prin vasele mari.
Interiorul rinichilor se mparte n trei pri: cortexul, medulara i bazinetul.
Cortexul, deschis la culoare i granulat, nconjoar medulara. Acest strat superficial
are ca funcie esenial formarea urinei, datorit prezentei a milioane de unitti
filtrare, care se numesc nefroni.
Fiecare nefron este prevzut cu un glomerul, un soi de mic pachet de capilare care
sintetizeaz urina primar, pornind de la snge. O structur, numit tub contort al
nefronului, reabsoarbe apa, sarea i glucoza prezente n urin. Primele deeuri trec
ntr-un tub n form de U, care recupereaz apa i srurile din lichidul filtrat n
glomerul. Deeurile sunt apoi canalizate i concentrate de un canal colector care
se prelungete n medular, partea central a rinichiului unde se ntind structuri
albicioase, piramidele lui Malpighi. Canalele i partea inferioar a piramidelor se
termin n cavitatea intern a rinichiului. Aceasta este prevzut cu un tub n
form de plnie, bazinetul, care este legat de ureter. Pereii bazinetului sunt
tapetai cu esut muscular neted, care se contract, facilitnd expulzarea urinei.
Sngele care iese din rinichi este curat, filtrat de toate toxinele metabolice cum
ar fi ureea. Plmnii i pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanelor n
32

exces. Dar toxinele, deeurile azotate i reziduurile medicamentelor sunt evacuate

exclusiv de rinichi. Aceste organe controleaz i coninutul apei, de sruri i de
elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzeaz n urin elementele n exces
i le retrimit n snge pe cele de care organismul are nevoie. Datorit aciunii lor
de filtrare i purificare, rinichii particip la echilibrul mediului intern i constituie
unul dintre stlpii homeostazei.
Ureterele, uretra i vezica constituie celelalte elemente ale sistemului urinar.
Ureterele sunt dou tuburi musculare foarte fine care transport urina din rinichi
spre vezic. Ele se nchid automat cnd vezica e plin, astfel ca lichidul, ncrcat
de deeuri, s nu reflueze spre rinichi. Situat n partea inferioar a abdomenului,
vezica are pereii musculari extensibili. Acest organ este un fel de sac recuperator
al urinei. n form de par atunci cnd este goal, ea poate conine pna la 500ml.
Atunci cnd vezica este plin. i vars urina n uretr, care o evacueaz n
exterior. Datorit contraciilor sfincterului, alctuit din inele musculare i care o
nconjoar la ieire, uretra poate controla fluxul urinar.

II. Functii de relatie

33

A.Sensibilitatea
Sensibilitatea la plante
I.Definiie: Sensibilitatea este proprietatea organismelor de a reaciona la
informaiile primite din mediu.
II.Tipuri de micri la plante
-micrile se realizeaz pe baza unui travaliu executat de structurile organelor /
organisme
consum de energie
-produse de direcia de aciune sau de variaiile de intensitate ale unor factori ai
mediului extern ori datorit
unor factori interni
1.Tropisme micri de cretere orientate n funcie de direcia de aciune a
unui factor extern
a)fototropismul micare de cretere a plantelor ce determin orientarea
organelor n funcie de direcia luminii
- rdcina fototropism negativ, tulpina fototropism pozitiv
- ex: floarea-soarelui corola se ndreapt spre sursa de
lumin
b)geotropismul micare a plantelor determinat de aciunea forei
gravitaionale
-tulpina geotropism negativ , rdcina geotropism pozitiv
c)chemotropism micare a plantelor determinat de prezena unor substane
chimice
-chemotropism pozitiv organul este orientat spre soluia
din mediu (ex. substane nutritive)
-chemotropism negativ organul evit substana din mediu
d)hidrotropismul micare ce determin orientarea rdcinii spre locurile mai
umede
- reaciile hidrotrope sunt mai puternice dect cele geotrope
e)tigmotropismul micare a unui organ produs de excitaiile de contact
(atingerea unui obiect)
-ex: spiralizarea crceilor de vi-de-vie pe un suport
2.Nastii micri neorientate, determinate de variaia intensitaii unor factori
externi
-se realizeaz prin modificarea coninutului celul ar n ap pe dou
fee opuse ale organelor plantelor
a)fotonastii produse de variaia intensitii luminii

34

- ex: zorele, ppdie, regina nopii

b)termonastii- produse de variaiile temperaturii
-ex: lalea, trandafir , ofran
c)seismonastii / mecanonastii produse de excitaii mecanice
-ex: Mimosa pudica, mcri
3.Nutaii determinate de factori interni ai plantelor
ex: -micrile realizate de vrful tulpinii n jurul unui ax central, la
rochia rndunicii, zorele, fasole;
-ndeprtarea cotiledoanelor de tulpin i poziionarea lor pe
orizontal
4.Tactisme micri ale celulelor mobile
- apar la: cianobacterii, flagelate, alge verzi, gamei
chemotactism: microorganisme atrase de glucide, gametul
mascul atras de gametul femel
fototactism: Euglena viridis ( prezint stigm )
termotactism: unele micromicete
III.Importana micrilor n viaa plantelor
-tropisme
orientarea organelor lor ntr-o manier care s permit utilizarea
mai bun a factorilor de mediu
-nastii
-tactisme

protejarea organelor mai sensibile (de reproducere, frunzele)

deplasarea microorganismelor spre zonele n care valoarea
factorilor de mediu este favorabil
realizarea fecundaiei

35

Sensibilitatea la oameni
Analizatorul vizual

36

37

Nervul
Optic

38

39

Boli ale analizatorului vizual

40

41

42

Sistemul Auditiv
Urechea analizatorul auditiv - la specia uman are un rol foarte important n
ceea ce privete comunicarea i socializarea cu alte persoane, totodat avnd i
funcie n echilibru i direcionarea spaial.
Anatomie
Aparatul acustico-vestibular prezint mai multe segmente i anume:
- un segment periferic alctuit din urechea extern, urechea medie i urechea
intern;
- un segment intermediar reprezentat de calea acustic i cea vestibular;
- un segment central reprezentat de centrii auditivi corticali i subcorticali i centrii
echilibrului.
Sistemul auditiv periferic este mprit n trei componente i anume:
43

- urechea extern alctuit din pavilionul urechii i conductul auditiv extern;

- urechea medie alctuit din membrana timpanic, lanul osicular, muchii de la
nivelul urechii medii i poriunea pneumatizat a mastoidei;
- urechea intern localizat la nivelul stncii temporalului ce este mprit n
vestibul, sistemul canalelor semicirculare vestibulare i cohleea definit ca fiind
organul auditiv.
Urechea - structur
Urechea - structur
Urechea extern
Este
format
de
pavilionul urechii i
conductul
auditiv
extern.
Elementele
componente ale urechii
externe sunt alctuite
din
structuri
fibrocartilaginoase ce
sunt ataate la nivelul
pielii prin intermediul
pericondrului
i
periostului propriu. Pavilionul urechii prezint mai multe elemente i anume:
- helixul;
- antehelixul;
- tragusul;
- antetragusul;
- incizura intertragal;
- lobul urechii.
n partea superioar a locului de bifurcaie a antehelixului se formeaz foseta
navicular. Pavilionul i conductul auditiv extern sunt unite prin intermediul conci.
Conductul auditiv extern are form de S italic i este alctuit n poriunea extern
de esut fibrocartilaginos acoperit de piele ce prezint foliculi pilosebacei i glande
ceruminoase i o poriune intern, osoas, situat la nivelul osului temporal. Este
delimitat anterior de articulaia temporo-mandibular, posterior de procesul
mastoid, inferior de glanda parotid, iar superior de etajul mijlociu al bazei
craniului.
Vascularizaia este deservit de ctre artera temporal superficial, iar venele
dreneaz ctre vena jugular intern. Limfaticele dreneaz la nivelul ganglionilor
parotidieni, retroauriculari, pretragali i cervicali profunzi. Inervaia poate fi
senzitiv sau parasimpatic. Inervaia senzitiv este dat de plexul cervical
superficial prin nervul mare auricular, de trigemen prin nervul auriculo-temporal i
de nervul facial printr-o ramur senzitiv a sa.
44

Urechea medie
Este alctuit din casa timpanului, trompa lui Eustachio i celulele mastoidiene.
Casa timpanului poate fi descris ca un cub ce prezint:
- un perete extern reprezentat de timpan. Timpanul prezint pe faa extern
tegument i pe faa intern, mucoas de tip respirator. Timpanul prezint mai
multe poriuni:
o poriune superioar ce mai poart denumirea i pars flacida;
o poriune inferioar ce mai poart denumirea de pars tensa; Acestea dou se
inser la periferie la nivelul anului timpanal prin intermediul ligamentului
Gerlach. Acest ligament spre partea median se rsfrnge pe apofica ciocanului
dnd natere la ligamentele timpano-maleolare. n centrul membranei timpanale
se gsete ombilicul sau umbo, la nivelul cruia ajunge mnerul ciocanului. De la
nivelul umbo pleac antero-inferior conul luminos a lui Politzer.
- peretele intern se mparte ntr-o poriune superioar reprezentat de relieful
canalului semicircular extern i o poriune inferioar ce conine fereastra oval,
fereastra rotund, sinus timpani i promontoriu. n spatele celor dou ferestre se
gsete sinus timpani ce corespunde ampulei canalului semicircular posterior.
- peretele posterior. La nivelul acestuia se gsete aditus ad antrum, o formaiune
anatomic sub form de canal ce asigur comunicarea urechii medii cu mastoida.
Tot aici se regsete piramida, descris fiind ca o proeminen unde este regsit
muchiul scriei i recesul facialului, precum i o zon depresionar ce deservete
de cele mai multe ori pentru abordul posterior chirurgical al csuei timpanului.
- peretele anterior cunoscut i sub numele de peretele tubocarotidian prezint la
nivelul su orificiul trompei lui Eustachio, precum i canalul muchiului ciocanului.
45

- peretele inferior ce este n

raport cu golful venei jugulare;
- peretele superior ce este n
raport
cu
fosa
cerebral
mijlocie.
Casa
timpanului
mprit n trei
anume:

poate
nivele

fi
i

1. recesul epitimpanic ce mai

poart denumirea i de atic;
2. mezotimpan;
3. recesul hipotimpanic.
Tot la nivelul casei timpanului se ntlnete lanul osicular alctuit din ciocan,
nicoval i scri, a crui scop este de a transmite sunetele primite de timpan la
nivelul ferestrei ovale. ntreg lanul osicular este pus n micare prin contracia
muchiului scriei i a muchiului tegmen timpani.
Procesul mastoid este alctuit din mai multe caviti pneumatizate a cror interior
este cptuit cu mucoperiost. Procesul de pneumatizare a cavitilor mastoidiene
se desfoar ncepnd cu primul an de via pn la vrsta de 12 ani.
Comunicarea dintre urechea medie i procesul mastoid se realizeaz prin
intermediul aditusului ad antrum.
Trompa lui Eustachio este canalul de legtur dintre urechea medie i rinofaringe.
Este alctuit dintr-o poriune extern osoas i o poriune intern cartilaginoas.
Muchii ce determin prin contracia lor nchiderea i deschiderea trompei sunt
muchii peristafilin extern i peristafilin intern.
Urechea intern
Este localizat la nivelul stncii temporalului i prezint 2 poriuni (una pentru
organul acustic i una pentru organul vestibular). Este alctuit din multiple canale
interconectate ce poart denumirea generic de labirint.
Labirintul membranos este umplut cu un fluid bogat n potasiu ce poart
denumirea de endolimf i conine celule senzoriale ciliate. Labirintul membranos
este mprit ntr-un labirint vestibular i ntr-un labirint cohlear sau cohleea ce
sunt conectate prin ductul reuniens. Vestibulul membranos conine utricula i
sacula ce sunt formaiuni membranoase. Acestea dou din urm sunt
interconectate prin intermediul ductului utriculo-sacular n care se deschide
canalul endolimfatic. Canalul endolimfatic se termin n fund de sac, formnd sacul
endolimfatic la nivel epidural. Modul de funcionare a sacului endolimfatic nu este
complet neles. Se crede c acesta are o funcie secretorie i c ar avea un rol
important n reglarea endolimfei i a proceselor imune de la nivelul urechii interne.
Labirintul vestibular este alctuit din 3 canale semicirculare, sacula i utricula,
ductul reuniens, ductul utriculo-sacular, ductul endolimfatic, scaul endolimfatic.
Labirintul membranos a cohleei este ductul cohlear ce realizeaz o rulare de 2 ture
i jumtate n jurul unui ax central denumit columel.
46

Canalele semicirculare membranoase sunt localizate n canalele semicirculare

osoase, fiecare prezentnd cte un bra ampular i unul neampular, la fel ca cele
osoase. La nivel ampular se identific creasta ampular ce este alctuit din
epiteliu senzorial, cupula terminal i terminaii nervoase.
Cohleea membranoas este un canal spiralat membranos situat nuntrul canalului
cohlear. Ea ncepe la nivel vestibular print-o extremitate n fund de sac localizat la
nivelul recesului cohlear,
iar comunicarea acestuia
cu sacula se face prin
intermediul
ductului
reuniens.
Cohleea
membranoas, mpreun
cu lama spiral, mpart
ductul
spiral
cohlear
osos n scala vestibular
i scala timpanic.
Labirintul osos
Labirintul
membranos
este n labirintul osos, n
osul temporal. Labirintul
membranos este separat
de
cel
osos
prin
intermediul unui spaiu
umplut
cu
perlimf.
Compoziia
perilimfei,
spre
deosebire
de
endolimf, este asemntoare cu lichidul extracelular. Labirintul osos poate fi
mprit n 3 poriuni:
- sistemul canalelor semicirculare;
- cohleea;
- vestibulul osos.
Labirintul osos include canalele semicirculare membranoase i le reproduce forma.
Vestibulul osos are forma unui cub i prezint:
- un perete lateral sau timpanic,
- un perete medial ce corespunde extremitii interne a canalului auditiv intern,
- un perete superior, - un perete posterior,
- un perete anterior
- un perete inferior.
La nivelul peretelui superior identificm:
- n poriunea anterioar: orificiul ampular al canalului semicircular anterior;

47

- n poriunea posterioar: orificiul neampular al canalelor semicirculare anterior i

posterior.
La nivelul peretelui posterior identificam:

Boli ale Sistemului Auditiv

Asurzire
Boala Mnire
Dereglri de echilibru
Infecii ale urechii
Meningit
Otit
Otoscleroz
Sindromul Usher

Meningita
Meningita este o inflamaie a membranelor de protecie care nvelesc creierul i
mduva spinrii, cunoscute sub denumirea colectiv de meninge. Inflamaia
poate fi provocat de infecia cu virusuri, bacterii sau alte microorganisme, sau,
n cazuri mai rare, de anumite
medicamente. Meningita poate fi
letal
din
cauza
proximitii
inflamaiei fa de creier i mduva
spinrii; prin urmare, afeciunea este
clasificat drept urgen medical.
Cele mai frecvente simptome ale
meningitei includ: durere de cap i
redoare (nepenirea cefei) asociate cu
febr, confuzie sau nivel sczut de
contien, vrsturi i intoleran la
lumin (fotofobie) sau zgomot (fonofobie). De regul, copiii prezint numai
simptome nespecifice, cum sunt iritabilitatea i somnolena. Prezena unei
erupii cutanate poate indica o anumit cauz a meningitei; de exemplu,
meningita cauzat de meningococ poate fi nsoit de o erupie cutanat
caracteristic.

Otit

48

Otita este o inflamaie a urechii, nsoit de

dureri puternice la nivelul urechii i, uneori,
la nivelul capului sau frunii. Un sindrom al
otitei este inflamaia urechii medii, care are
loc n urma infectrii cu microorganisme
patogene.

Otita medie
Este o infecie dureroas viral sau
bacterial survenit n zona urechii medii. O
infecie bacterial este provocat de regul prin traseul trompei lui Eustachio
dinspre mucoasa infectat a aparatului respirator, dar poate lua natere i
hematogen, prin snge. La infeciile virale infectarea vine frecvent pe cale
sanguin, cnd de exemplu, prin o infecie a cilor externe respiratorii un numr
mai mare de virui pot s declaneze i o otit.

Boala Mnire
Boala Meniere este o afectiune a urechii interne manifestata prin episoade
spontane de vertij insotite de scadere de auz, de tinitus si de senzatie de
plenitudine sau presiune la nivelul urechii. De obicei, afectarea este unilaterala.
In cele mai multe cazuri afecteaza persoanele cu varste intre 40 si 50 ani, dar
poate surveni la orice varsta.

Simtome
- episoade recurente de vertij
vertijul este o senzatie
asemanatoarei celei pe care o
persoana o experimenteaza cand
se invarte rapid de cateva ori.
Vertijul se instaleaza brusc si
poate dura de la 20 de minute la
cateva ore, uneori ajungand
pana la 24 de ore. Vertijul intens
se insoteste de senzatie de greata si de varsaturi;
- scadere de auz. La inceput, scaderea de auz este doar in timpul episodului
vertiginos. Pe masura avansarii bolii, cei mai multi pacienti prezinta un grad mai
mic sau mai mare de scadere permanenta de auz;
- tinitus perceptia unui sunet in ureche;
- senzatia de plenitudine auriculara

49

Sistemul olfactiv
Prin intermediul narilor, aerul trece catre celulele specializate
sunt localizate dedesubtul zonei frontale a craniului. Tipul acesta
celule are capacitatea de a depista cteva mii de tipuri diferite
mirosuri. Concentratiile acestora sunt infime, nsa ajuta omul
identifice sursa si stimulul dorit.

ce
de
de
sa

Desi sunt aparent diferite, simtul gustului si cel al mirosului sunt

asemanatoare datorita capacitatii celulelor de a detecta prezenta
numeroaselor substante chimice si de a raspunde la acestea. Cei ce
decodeaza aceste substante chimice sunt receptorii olfactivi,
transformndu-le n impulsuri electrice ce strabat fibrele nervoase
catre creier.

Receptorii olfactivi ai omului

n timpul inspiratiei, mirosurile ajung n nas unde sunt depistate de
stratul acoperit cu mucus ce nveleste interiorul cavitatii nazale. De
fapt, stimulul simtului olfactiv este chiar acest mucus ce actioneaza
ca un solvent si determina identificarea mirosurilor. Mucusul
reuseste sa capteze toate mirosurile datorita faptului ca acesta se
nnoieste permanent, crend posibilitatea ca toate mirosurile sa fie
captate n mod egal. Se estimeaza ca doar partea mucusului de pe
suprafata sinusului contine aproximativ 40 de milioane de receptori
olfactivi. Celulele olfactive comunica si cu celelalte simturi si
50

mpreuna pot transmite informatii creierului. De asemenea, o celula

olfactiva contine circa 20 de ramificatii numite cili care maresc
volumul celulei si ajuta la captarea
mirosurilor. Modul de actionare al
receptorilor olfactivi l puteti
urmari n filmuletul de mai jos.
Nivelul simtului olfactiv al omului
Omul nu are un simt olfactiv foarte
dezvoltat. Un exemplu concret
poate fi cel al cinelui care are de
25 de ori mai multe celule
olfactive dect omul, iar un
procent de 30% din cortexul
acestuia este rezervat simtului
mirosului, fata de 5% n cazul omului. Acesta este tocmai si m otivul
pentru care un cine dresat special poate simti si concentratii ale
mirosurilor de 10.000 de ori mai mici dect o poate face omul. O
explicatie a pierderii n timp din simtul mirosului la om ar putea fi
aceea ca evolutia a dus la dezvoltarea mersului biped, deci la
departarea nasului de sol.
Capacitatea mirosului
Conform ultimelor cercetari, omul poate distinge pna la 20.000 de
mirosuri diferite. Spre deosebire de receptorii din retina (sensibili la
doar 3 stimuli) si cei pentru gust (care raspund la 7 tipuri de stimuli),
se crede ca exista cteva sute de tipuri de receptori olfactivi. Desi
este posibil acest lucru, omul nu dispune nsa de cte un receptor
specific pentru fiecare substanta perceputa olfactiv, ci o astfel de
substanta corespunde mai multor tipuri de receptori. Aceasta
corespondenta poate fi mai intensa sau mai slaba, de aici plecnd si
intensitatea unui anumit miros. Datorita reactiilor chimice din
interiorul celulei olfactive, creierul este capabil sa perceapa si
mirosuri n cantitati foarte reduse.
Efectul mirosului asupra creierului

51

Creierul
percepe
si
interpreteaza mirosurile
n mod diferit fata de
celelalte tipuri de simturi
(vaz, aud, gust etc.).
ntlnirea unui miros mai
vechi, simtit cu multi ani
n urma, poate trezi
amintiri
din
acea
perioada. Acest lucru se
explica prin faptul ca o
parte din nervii olfactivi
si lanseaza ramificatiile
direct catre creier, locul
n care si face simtita prezenta si memoria (locul de depozitare al
amintirilor).
Lipsa sau pierderea mirosului
Lipsa mirosului este definita n DEX prin termenul de anosmie
(stare patologica care consta n pierderea (partiala sau totala) a
simtului mirosului). Pierderea mirosului poate aparea n urma unei
lovituri puternice la cap sau n urma unei infectii sinusale care
afecteaza receptorii olfactivi. De asemenea, termenul de anosmie
mai este folosit si n cazul persoanelor ce au senzatia anumitor
mirosuri specifice, de obicei neplacute, desi acestea nu exista.

Pielea
Pielea (cutis) constituie un nveli nentrerupt care se continu la nivelul marilor
orificii (gur, nas, etc.) cu o semimucoas (parial cheratinizat) i care, n
interiorul cavitilor respective, devine o mucoas propriu-zis. Pielea reprezint
o suprafa receptorie extrem de vast, care asigur o sensibilitate divers,
protejeaz corpul de leziuni mecanice i microorganisme, particip la secretarea
unor produse finale ale metabolismului i ndeplinete de asemenea un
important rol de termoregulaie, execut funciile de respiraie, conine rezerve
energetice, leag mediul nconjurtor cu tot organismul.

52

Suprafaa
Suprafaa pielii nu e
uniform, pe ea fiind
prezente orificii, cute i
proeminene.
Orificiile sunt de 2 tipuri:
unele sunt mari, conducnd
n cavitile naturale (gur,
nas etc.) iar altele sunt mici,
de-abia vizibile cu ochiul
liber, dar bine vizibile cu
lupa. Ultimele rspund fie
foliculilor piloi (din acestea
rsar fire de pr), fie
glandelor su doripare ecrine
(porii). Toate orificiile, dar
mai ales cele mari, precum i
cele foliculare, sunt intens
populate de microbi,
fenomen ce explic frecvena mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezint
totodat i locul unde absorbia percutanat a apei, electroliilor,
medicamentelor (unguente, creme etc.) i altor substane, este maxim.
Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) i funcionale,
ultimele aprnd odat cu mbtrnirea i scderea elasticitii.
Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilar, inghinal etc.), fie microcute.
Cutele mari au unele particulariti fiziopatologice ca: umiditatea mai mare fa
de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuat. Datorit
acestor caractere, ele pot prezenta unele mbolnviri specifice ca: micoze, fisuri,
intetrigo etc.
Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toat suprafaa pielii reunind
orificiile porilor; ele determin astfel mici suprafee romboidale, care constituie
expresia unei elasticiti normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor,
n strile de atrofie epidermic sau de scleroz dermic (sclerodermice). La
nivelul palmelor i plantelor microcutele sunt aezate n linii arcuate dispuse
paralel, realiznd amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante
pentru identificarea juridic a individului. Crestele dintre cute, dispuse de
asemenea n linii paralele, prezint pe ele orificiile porilor sudoripari.
Cutele funcionale se constituie ca urmare a scderii elasticitii cutanate i a
contraciilor musculare (riduri).
Culoarea pielii depinde de:
53

cantitatea de pigment melanic care confer nuane de la pielea alb (lipsa

pigmentului), pn la cea neagr (excesul de melanin). Cantitatea de
melanin este determinat genetic, dar variaiile culorii pielii, dup
latitudinea geografic (de la pol la ecuator), arat i o adaptare. Melanina
variaz ntre anumite limite i n funcie de expunerea la razele ultraviolete.
gradul de vascularizaie capilar determin nuana roz-roie. Vascularizaia
mai abundent a feii produce i anumite particulariti morbide regionale:
bolile congestive ale feii sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde i de
cantitatea de hemoglobin (paloarea n anemii). Pielea copiilor mici este
bogat vascularizat i mai subire, motiv pentru care e roz.
grosimea pielii influeneaz culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subire i e
roz, pielea de pe palme i plante are o culoare glbuie datorit stratului
cornos (keratinei) mai ales n condiii de hiperkeratoz. Abundena
keratohialinei (strat granulos) confer pielii o culoare alb.

Mucoasele sunt mai subiri dect epidermul; keratina, keratohi alina i melanina,
n mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel c ele sunt transparente, permind
s se perceap vascularizaia din profunzime, de unde culoarea lor roie.
Suprafaa pielii, la un om matur i talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei
total corespunde la circa 20% (n medie 1416 kg), din care circa 15%
reprezint hipodermul (cu variaii largi n raport cu corpolena), circa 5% de
derm i sub 1% de epiderm.
Grosimea pielii variaz dup regiuni: e subire pe fa, frunte, genitale, este mai
groas pe toracele anterior, abdomen i marile pliuri. Grosimea crete la spate
i pe suprefeele extensorice ale membrelor, cea mai groas e la palme i tlpi.
Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subire (ntre 0,03 i 1 mm), dermul
este mai gros (are ntre 0,5-0,8 mm la fa, 2 mm pe torace i 2,5), iar
hipodermul are variaii mari regionale.
Elasticitatea pielii se datoreaz, n primul rnd sistemului fibrilar dermic i mai
ales fibrelor elastice. Datorit lor pielea e depresibil. La elasticitatea ei
contribuie i paniculul adipos, ai crui lobuli grsoi, nvelii ntr-un esut
conjunctivo-elastic, funcioneaz ca nite mingi minuscule de cauciuc ce se
deprim la apsare, dup care ns revin la forma anterioar. Elasticitatea scade
cu vrsta i dispare n strile edematoase sau de scleroz cutanat. Datorit
elasticitii, plgile devin mai mari dect suprafaa secionat, iar excizatele de
piele (grefele) mai mici dect suprafaa prelevat.
Mobilitatea pielii este variabil: fa de planurile profunde este uor mobilizabil
la fa, torace, membre, penis i puin mobilizabil la nivelul palmelor, tlpilor,
pe pavilioanele urechilor i pe aripile nazale. Ea scade n procesele de scleroz
(cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii eseniale).
Funciile pielii

54

funcia de aprare, mpiedic ptrunderea unor ageni patogeni n organism

(bacterii, substane toxice, radiaii)
funcia
termoregulatoare
la
meninerea
unei
temperaturi constante
a
corpului,
pentru
evitarea supranclzirii
reduce
temperatura
prin
exaporarea
evaporarea apei din
sudoare,
la
o
temperatur
sczut
pentru
reducerea
pierderii temperaturii
corporale, firele de pr
prin Musculus arrector
pili se zbrlesc pielea
avnd
aspectul
de
piele de gin..
funcia de aprare fa
de razele ultraviolete
la
animale
aceast
funcie e realizat de
blan sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe i reflect cam
50% din radiaii, absorbirea radiaiilor se realizeaz prin pigmentul din piele
melanin producnd bronzarea pielii, la o expunere extrem la aceste radiaii se
poate produce cancerul de piele.
Pielea ca rezervor de celule embrionare aceast funcie este folosit de
chirurgie n transplanturi.

funcia imunologic a pielii este realizat de celulele Langerhans din piele.

funcia de organ de sim este una din funciile de comunicare a pielii cu
mediul nconjurtor, aceasta fiind ndeplinit de receptorii:
de durere (fiind pn la 200/cm2),
de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
termoreceptorii (corpusculii Krause),
receptorii la ntindere (corpusculii Ruffini),
receptorii tactili sunt mai dei la buze, degete, limb, mamelon,
organele genitale externe (corpusculii Meissner i celulele Merkel).

Structura pielii
Structura microscopic

55

Pielea este constituit din 3 nveliuri: epidermul de origine ectodermic, dermul

i hipodermul (stratul celular subcutanat) de origine mezodermic
(mezenchimal).
Epidermul
Epidermul este alctuit dintr-un epiteliu stratificat i pavimentos, cornificat,
celulele sale fiind n permanen regenerare. El este lipsit de vase sangvine,
nutriia celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiiale din derm, prin
intermediul membranei bazale i prin spaiile nguste (de cca 10 milimicroni),
care separ ntre ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un
protector mecanic contra pierderilor de ap din straturile profunde ale pielii i
mpiedic ptrunderea microbilor n ele. Celulele epidermului se mpart, dup

origine, aspect microscopic i funcii, n dou linii distincte: keratinocitele, care

constituie marea majoritate a masei celulare i melanocitele mult mai puin
numeroase.
Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent,
celulele fiice fiind mpinse spre suprafa. Se realizeaz astfel o micare celular
lent-ascendent, n cursul creia ele se ncarc progresiv cu keratin.
Melanocitele elaboreaz pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat
att n celulele epidermice (mai ales n stratul bazal) ct i n macrofagele
dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta
neural sub forma de metaboliti care n cursul primelor luni de via fetal
migreaz spre unele regiuni din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus
niger etc.), n peritoneu i n piele. n piele se aaz ntre celulele bazale.

56

Stratul bazal
Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind n contact cu
membrana bazal. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul
apical sunt dispuse granule de melanin, care are un rol fotoprotector,
ferind acizii nucleici (mai ales ADN) de razele ultraviolete, cu aciune
inhibant asupra acestora. ntre celulele bazale se gsesc melanocitele i
corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier.
Stratul spinos
Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. n
mod normal, el este alctuit din 6-15 rnduri de celule poliedrice, care pe
msur ce urc spre suprafa devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile
dect cele bazale, dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor
transformri importante n eczem sau n metaplazii, i n alte numeroase
afeciuni. Celulele sunt separate prin spaii nguste de cca 10 milimicroni,
prin care circul limfa interstiial nutritiv, rare celule limfocitare i se
gsesc terminaii nervoase amielinice. Aceste spaii reunite constituie
"sistemul lacunar epidermic" .
Stratul granulos
Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5
rnduri de celule turtite. Caracteristica lor e abundena granulaiilor
citoplasmatice de keratohialin. Formeaz o barier care mpiedic
pierderea apei. Aceast barier este ns penetrat de gaze, lipide,
vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiaii, glucoz, dar i de substane
nocive.
Stratul lucid
Stratul lucid numit i stratul cornos bazal e format din celule bogate n
glicogen, eleidin i grsimi. Prezena glicogenului atest existena unor
procese vitale necesare etapelor finale n sinteza keratinei. Acest strat
este ultimul strat vital al epidermului, care mpreun cu stratul cornos
profund constituie aa-numita "bariera epidermic" .
Stratul cornos
Stratul cornos este cel mai superficial. El este alctuit din dou straturi:
stratul cornos profund sau conjunct i cel superficial sau disjunct numit i
exfoliator. n cel profund celulele cornoase sunt alipite, n cel superficial
celulele au conexiuni laxe, desprinzndu-se la suprafa. Celulele
cornoase normale au form de solzi, nucleul este disprut ca i organitele
celulare, iar celula apare ca un sac format dintr-un nveli de keratin i un
coninut bogat n grsimi osmiofile (lipoide de colesterol). Deasupra
stratului cornos i amestecat cu celulele stratului disjunct, se gsete un
strat funcional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreiei sudoripare i
sebacee, i din debriurile celulelor cornoase i a substanei intercelulare.

Dermul
Dermul constituie scheletul nerezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este
separat (i totodat reunit) de epiderm prin membrana bazal.

57

Straturile
Dermul este compus din dou straturi. Stratul superficial subepidermic cuprinde
papilele dermice i o zon subire situat sub ele. El este denumit strat
subpapilar i se caracterizeaz prin elemente fibrilare gracile, elemente celulare
mai numeroase, substana fundamental mai abundent i o vascularizaie i
inervaie bogat (plexuri subpapilare). Stratul profund numit dermul propriu-zis
sau corionul este mult mai gros, este mult mai rezistent i e compus
preponderent din fibre colagenice, elastice i reticulare.Pielea este 7% din
greutatea corporala.
Hipodermul
Hipodermul este stratul care separ pielea de straturile subiacente. El este
alctuit din lobuli de celule grase (lipocite) coninnd trigliceride, cu rol de
rezerv nutritiv i de izolator termic i mecanic. Aceti lobuli sunt separai prin
septe conjunctive, n care se gsesc vase i nervi. O structur tegumentar mai
deosebit este linia apocrin. Ea se ntinde de la axil, n regiunea mamelonar
i coboar convergent lateral spre perineu. Este alctuit din aglomerri
celulare clare ce, structural, se apropie de celulele glandulare mamare. n
aceast accepiune glanda mamar poate fi privit ca o gland apocrin enorm
cu o structur corelat cu funcia sa secretorie. ntre modalitatea secretorie a
glandei mamare i glandele apocrine sunt relaii apropiate, n sensul c:

celulele secret un coninut bogat de proteine;

tipul celular secretor se caracterizeaz prin decapitarea" polului secretor
al celulelor glandulare.

Limba
Limba (lat.: Lingua, grec.: Glossa)
este un organ musculos, acoperit de
mucoas,
foarte
mobil,
cu
sensibilitate tactil mare, aflat n
cavitatea bucal a animalelor i
omului. Are rol n prehensiunea
alimentelor, n masticaie, deglutiie.
Prin faptul c este dotat cu un tip
special de chemoreceptori (mugurii
gustativi), este considerat "organul
simului gustativ", dar are un rol
imporatant i n olfacie. La om i
primate are rol i n fonaie.
Anatomia limbii

58

Partea dorsal a limbii Dorsum linguae este uor bombat, partea anterioar
fiind liber cu un an median Septum linguae fiind locul de inserie a muchilor
limbii (care sunt bogat vascularizai i inervai), n partea posterioar mucoasa
limbii prezint deschiderea glandelor salivare, partea ventral (inferioar),
median este legat de planeul cavitii bucale prin frul limbii (Frenulum
linguae), astfel nct numai vrful limbii este liber.
Baza limbii (Radix linguae) este prin muchi i ligamente fixat de laringe.
Mucoasa limbii
Mucoasa dezvoltat care
acoper
limba
este
continuarea
mucoasei
cavitii bucale pe care
se afl papilele linguale
(Papillae
linguales),
prelungiri
cu
forme
diferite
Papillae
filiformes,
Papillae
conicae,
Papillae
lentiformes
cu
rol
mecanic (la rumegtoare
aceste
papile
sunt
acoperite cu strat cornos
ceea
ce
determin
aspectul aspru al limbii),
Papilele gustative (Papillae gustatoriae) ce au forma de ciuperc (Papillae
fungiformes) care sunt terminaiile nervilor glosofaringian i facial au rol
senzitiv: tactil, termic i gustativ.
Pe marginea limbii se afl papilele Papillae vallatae ce sunt nconjurate de un
bru de glande salivare, pe cnd Papillae foliatae (papilele lamelare) dezvoltate
la cabaline, nu sunt prezente la toate mamiferele.
Mucoasa limbii conine mai ales la baza limbii numeroase glande salivare.
Mai demult s-a cutat zonarea limbii dup simul gustativ (srat, acru,
dulce,amar) teoria lui David Hnig (1901) teorie ce azi este considerat fals.

Rolul limbii
Limba are rolul de prehensiune (la unele animale) transport, amestec cu saliva
i ajutor n masticaia i deglutiia hranei la nivelul faringelui.
La om are un rol important n vorbire, formarea sunetelor articulate.

59

De asemenea joac un rol important ca organ gustativ (a gustului dulce, acru,

amar si srat) aceste papile gustative fiind uniform repartizate pe suprafaa
limbii, cu excepia gustului amar care este mai bine reprezentat la baza limbii.
Inervaia limbii
Limba prezint mai multe tipuri de inervaie:

senzitiv: de la perechea V de nervi cranieni(trigemeni), prin aceti nervi

putem simi temperatura alimentelor;
motorie: de la perechea XII de
nervi cranieni(hipogloi), aceti
nervi intervin n micrile limbii n
deglutiie, n masticaie.
senzorial:
aceast
inervaie
constituie calea de conducere a
analizatorului
gustativ:
Protoneuronul (primul neuron) cii
gustative se afl n ganglionii
anexai nervilor VII (ggl geniculat),
IX i X (ggl inferior pentru ambii
nervi), dendritele lor vin la baza
rdcinii limbii, de unde vor culege
informaii gustative. Axonii lor se
ndreapt ctre bulbul rahidian
(nucleul solitar), unde se afl
deutoneuronul (al II-lea neuron)
cii gustative. Axonii din nucleul solitar se ncrucieaz, strbat n direcie
ascendent toate cele 3 etaje ale trunchiului cerebral i se ndreapt spre
talamus. n talamus se afl cel de-al III-lea neuron al cii gustative, axonii din
talamus vor proiecta n partea inferioar a girului postcentral. Aici se
analizeaz i se elaboreaz senzaia de gust.

B.Sistemul nervos
Sistem nervos
Sistemul nervos uman
Sistemul nervos (latin Systema nervosum ) al unui animal (incluznd omul)
coordoneaz activitatea muchilor, monitorizeaz organele, primete i
prelucreaz informaiile primite prin organele de sim i iniiaz aciuni. Cu alte
cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru meninerea homeostaziei
(echilibrul intern al corpului). Elementele principale ale sistemului nervos sunt
neuronii i celulele gliale (cu rol de susinere i de protecie). Cu ct urcm pe
scara de evoluie a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar

60

posibilitile lui de a recepiona, interpreta i reaciona corespunztor

informaiilor din mediul nconjurtor sunt tot mai perfecionate.
Descriere
Elementul principal al sistemului nervos este esutul nervos, format din neuroni
interconectai prin axoni i dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu,
omul) se ntlnesc i celule gliale, care susin activitatea neuronilor fr a
participa direct n prelucrarea de informaii. Sistemul nervos este format din:
Sistemul nervos central (SNC)
Aceasta este partea principal a sistemului nervos (numit i nevrax) care se
ocup cu prelucrarea informaiei venit de la receptori (de exemplu, receptori
vizuali, tactili, de durere etc.) i generarea de rspunsuri. SNC este format din
encefal(care
cuprinde:creierul
mare,creierul mic si
trunchiul cerebral) i
mduva spinrii. Aceste
dou componente sunt
protejate de cutia craniana
i, respectiv, de coloana
vertebral.
Sistemul nervos periferic
(SNP)
SNP este partea sistemului
nervos format din neuronii
i nervii din afara SNC.
Acetia se gsesc n membre
(de exemplu, n mn i
picioare) i organe (de
exemplu stomac, inim etc.).
SNP nu este protejat de oase
sau de o barier pentru
snge (faa de creier care
este protejat de bariera
hematoencefalic), i poate
fi uor lezat mecanic sau chimic.
SNP se mparte la rndul su n dou componente:
Sistemul nervos somatic, care este asociat cu controlul voluntar al micrilor
prin aciunea muchilor scheletici, ct i recepia stimulilor externi (n cazul
stimulilor termici, stimulilor mecanici etc.). Sistemul nervos somatic este format

61

din fibre aferente, care duc informaiile de la surse externe spre SNC, i fibre
eferente, care duc impulsurile nervoase de la SNC la muchi.
Sistemul nervos vegetativ sau autonom gestioneaz aciunile care nu se afl
sub control contient. El controleaz de exemplu funciile vitale ca respiraia i
btile inimii, dilatarea i constricia pupilelor, digestia etc. Se mparte n
sistemul nervos simpatic i cel parasimpatic.
Funcia reflex
Activitatea sistemului nervos se realizeaz prin actul reflex (procesul fiziologic
de rspuns la un stimul care acioneaz asupra unui anumit cmp receptor).
Aadar, la stimulii sosii din mediul extern sau intern, sistemul nervos d un
raspuns rapid i adecvat. Acest rspuns se numete act reflex. Substratul su
anatomic este arcul reflex, constituit din receptor, calea aferent, centrul reflex,
calea eferent i efectorul.
Dezvoltarea sistemului nervos
Sistemul vezicular neural
Dezvoltarea sistemului nervos presupune procesul complex de generare,
formare, dezvoltare i individualizare (specializare) a sistemului nervos.
Dezvoltarea sistemului nervos este afectat pe ntreaga durat a vieii umane,
de la primele stagii ale embriogenezei, pn la senescena neural i afeciunile
care nsoesc senescena general. Studiul dezvoltrii sistemului nervos are ca
obiect cunoaterea i descrierea complet i corect a bazei microscopice de
formare i dezvoltare a creierului uman i organelor nervoase accesorii
creierului, ct i facilitarea nelegerii depline a mecanismelor de funcionare ale
acestui sistem.
De o importan deosebit, n raport cu funcia de relaie, sistemul nervos
impune cunoaterea att a bazelor anatomice funcionale indispensabile vieii,
cum ar fi reglarea neuroendocrin, ct i procesele de memorie, stocare i
prelucrarea a informaiei, constituirea imaginaiei i crearea limbajelor de
asociaie. Defectele care apar n dezvoltarea normal i complet a sistemului
nervos pot duce la incapacitare cognitiv, motorie, intelectual ct i afeciuni
complexe ca autismul, sindroamele neurologice specifice, retardul ment al.

62

63