Sunteți pe pagina 1din 5

savatie baştovoi

Bucuria de a te simţi înţeles

Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decît numai omul însuşi şi


Dumnezeu. Sufletele noastre se întîlnesc în gînduri şi în emoţii şi de multe ori
tresaltă simţind că s-au unit. Cînd sufletele se întîlnesc unul cu altul, ele se
cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfînt sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc şi
aceasta este adevărata bucurie.

Nimeni nu se bucură, decît regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfînt


oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru
că în afară de această întîlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pămînt noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sînt
împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu
propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci cînd
doi oameni cu dorinţe comune se întîlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc.
Văzînd în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe
altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sînt dorinţele copiilor, altele ale
tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrînilor.
Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrîn
care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din
cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cît


de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cît de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp


am înţeles că nu este pe pămînt o bucurie mai mare decît aceea de a te regăsi în
altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii
tale nu este o minciună. Atunci cînd te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti.
Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred
că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi
înşine nu putem să ne iubim decît în celălalt şi nu iubim atît ceea ce sîntem, cît
ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi pînă acum eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu
duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu
pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine,
am iubit-o pe sora mea pentru că mă gîndeam că este singurică şi l-am iubit pe
fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare
profesor de sport, Dmitri Petrovici pentru că avea muşchi şi putea să facă
acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de
pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai
văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se
părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

În sfîrşit, m-am minunat pe rînd de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu,


Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoevski, Gogol, Stainbek,
Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a
regăsit pe rînd sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut
lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi


dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adîncul meu eu ştiam că
sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri,
atît de grozave, încît mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă.

Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra


am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe
şcoala de pictură. Pînă la urmă am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii
mulţi ochi au plîns pentru mine. Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am
schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a
fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet
citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de
fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut
sufletul meu de multă durere şi amărăciune.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un


artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când
eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe
cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când
mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezînd că
aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte
neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să
ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravînd totodată cu
nebunia şi bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot.


Uneori pe stradă adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar
eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sînt un
popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce?
Pentru că nu mai simt nici o nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac
oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege
pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar
simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a
luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce? Acesta e secretul
inimii mele.

savatie baştovoi
Teama de a vorbi celui iubit

Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie
de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre
noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu
oamenii lângă care ni s-a dat să trăim.

Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul


sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc
numai poeţii.

Pentru că toată lumea ştia că eu am scris poezii, nu o dată mi s-a întâmplat să


fiu rugat să scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tânăr către o tânără
pe care eu nici nu o cunoşteam. Desigur, n-am scris niciodată astfel de scrisori.
N-am scris pentru că niciodată n-am înţeles cum cineva care iubeşte nu poate
găsi cuvinte pe care să le spună celui iubit. Întotdeauna am crezut că în gura
celui ce iubeşte orice cuvânt poate fi o declaraţie de dragoste, după cum în gura
omului superficial până şi cuvintele lui Hristos sună neplăcut.

Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că


vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea cei mai
mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi
mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un
bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian.
Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta sa în
mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o
scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume
responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei.

De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre
dragoste?

A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa
cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu
mai cred în dragoste.

Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel


de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile
pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest
punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei,
să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.

Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta
trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de
cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi
că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit
este prezent el însuşi în acel cuvânt.
Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc
să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a
încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut
întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia
faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut
gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa


Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu
trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc
nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi
ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă
nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de
noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi
moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic.

Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este
legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la
sfârşitul veacurilor.

Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă
informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă
de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte
în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste
numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le
îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum
a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel
spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care
pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur
veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât
duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este
o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim
pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa
acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care
adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul
omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul
nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor...”