Sunteți pe pagina 1din 7

Minciuna

Minciuna este definită diferit sub mai multe accepţiuni. „În accepţia minimală,
minciuna este strict un act comunicaţional intenţionat de transmitere verbală a unor
afirmaţii false în scopul înşelării receptorului”. În dicţionarele germane minciuna este
definită ca un enunţ în mod intenţionat neadevărat; un enunţ îndreptat spre înşelarea
conştientă a altuia. În DEX minciuna este definită ca denaturare intenţionată a
adevărului având de obicei ca scop înşelarea cuiva; neadevăr.

Oservăm că minciuna în aceste definiţii are ca scop înşelarea conştientă a altuia.


Problema apare dacă înşelarea este sau nu cauzatoare de prejudiciu dacă satisface
sau nu o necesitate, un drept al celui minţit. De pildă minciuna pentru a râde
(iluzionismul, prestidigitaţia, scamatoria, şotia, păcăleala, pozna, ghiduşia, farsa
etc,) minciuna în interesul altuia, minciuna în interesul propriu şi nu în ultimul rând
minciuna în interesul minţitului.

În dicţionarul limbii ruse contemporane minciuna este definită ca o denaturare


intenţionată a adevărului; înşelare, neadevăr.” Socotim că minciuna este afirmaţia
sau negaţia falsă făcută în mod intenţionat. Îndiferent de scopul acesteia, bun sau rău
socotim că afirmaţia sau negaţia falsă făcută în mod intenţionat tot minciună se
chiamă. Minciuna uneori serveşte adevărul de regulă când scopul scuză mijloacele.

Dar nu întotdeauna scopul scuză mijloacele. Minciuna poate fi simplă sau calificată.
Minciuna calificată presupune o construcţie inteligentă, mijloace fraudulose de
cauzare a erorii provocate, un nivel ridicat de credibilitate provocată, etc. În astfel
de situaţii spunem că ne aflăm în cazul manipulării prin dezinformare, care de
regulă se bazează pe minciuna calificată. Piotr Wierzbicki vorbeşte de Secolul XX,
ca secol al adevărului şi al minciunii arătând, că drept răspuns la oraşele de
aluminiu şi sticlă ale laboratoarelor înţelepciunii, s-au înălţat spre cer coşurile
murdare ale fabricilor de falsuri.

Secolul XX a găsit minciuna în bordee şi în manufacturi, pe cărări, la răscruci, pe


străzi şi pe la colţuri, oferindu-i fabricile şi autostrăzile moderne, pieţele centrale şi
monumentele. Secolul XX a găsit mincinosul care înşela la cărţi, falsifica socotelile,
cerşea pomană, pe care l-a transformat într-un specialist care folosind cuceririle
civilizaţiei, conduce de la pupitrul de comandă al marelui dispecerat al minciunilor.

Secolul al XX-lea a preluat, în general, minciuna simplă, primitivă, rectilinie, de tipul


"doi plus doi fac cinci", minciună care mergea sub deviza: "puterea", "banii",
"obedienţa", "conservatorismul", şi a făcut din ea o minciună complicată, echivocă,
crescută într-o structură subtilă, acţionând sub deviza "libertate", "cauză",
"omenire", "progres", "înlăturarea dictaturii" etc. Lipsa de cunoaştere, de pregătire,
de experienţă şi în general de comunicare accentuează caracterul de junglă bazat pe
instinct, minciună, incompetenţă, haos etc., cu toate consecinţele negative pentru
societate.
Minciuna rafinată îi suceşte minţile individului, colectivităţii, societăţii, în mod
viclean şi îi face să creadă că negru este alb, şi că îi este favorabil ceea ce în
realitate îl păgubeşte mai devreme sau mai târziu. Spre exemplu, populaţia a
"acceptat" să suporte prin datoria publică imensele prejudicii cauzate băncilor prin
infracţiuni, prezentându-i-se acestea ca fiind "credite neperformante". Nimic mai
fals, deoarece un "credit neperformant" este un împrumut care a fost recuperat, însă
fără a produce beneficiile care trebuiau să fie obţinute prin dobânzile la creditul
respectiv datorate de împrumutat, din varii cauze, inclusiv falimentul neinfracţional
al împrumutatului. Deci, sintagma "credit neperformant" nu include creditele
obţinute prin infracţiuni şi nerestituite, pentru care trebuia angajată răspunderea
penală, disciplinară, civilă etc., a celor care le-au cauzat însuşindu-şi-le, aprobându-
le sau favorizându-le, şi astfel să nu fie suportate de populaţie.

Este adevărat cam târziu, conducerea Băncii Naţionale a României îşi schimbă optica
şi astfel în Declaraţia Consiliului de Administraţie al B.N.R. (anul 2002) în legătură cu
falimentul Băncii Internaţionale a Religiilor le categoriseşte (aşa zisele credite
neperformante) ca “tip de jaf prin creditare”, afirmând că B.I.R. a risipit în mod
iresponsabil bani ai agenţilor economici şi ai populaţiei, ce i-au fost încredinţaţi spre
păstrare şi multiplicare.

După Piotr Wierzbicki, minciuna modernă constă în manipularea celuilalt.


Referindu-se la războiul din Golf (1991) Ignacio Ramonet în lucrarea Tirania
comunicării arăta: „De pildă, să luăm războiul din Golf, care, o ştim prea bine, a dat
loc unor manipulări fantastice şi unor operaţiuni de cenzură incredibile, într-un
cuvânt, unui adevărat discurs propagandistic. Mijloacele de informare nu au spus „Va
avea loc un război şi nu vi-l vom arăta”; dimpotrivă au spus „Veţi vedea războiul în
direct.” Şi au arătat atât de multe imagini, încât toată lumea acrezut că vede
războiul, până când să înţeleagă că, de fapt, nu-l vedea, că imaginile mascau nişte
omisiuni; că imaginile erau adesea false, nişte reconstituiri nişte iluzii.” Porunca
biblică "să nu minţi" ar trebui înlocuită cu "să nu-l manipulezi pe altul", afirmând că
împotriva acesteia trebuie virtute şi înţelepciune. Minciuna privită ca o maladie a
comunicării trebuie prevenită, demascată, combătută prin mijloacele sociale,
culturale, morale, religioase, inclusiv juridice atunci când este cazul. Prin minciună
se încalcă o serie de drepturi, începând cu dreptul la adevăr, dreptul la informaţie şi
până la dreptul la viaţă. Minciuna, insulta, calomnia, dezinformarea produse cu
actualele mijloace ale comunicării sunt cele mai perfide şi eficiente arme în războiul
informaţional prin decredibilizare, destabilizare, dezorganizare, dezechilibrare,
divizare, dezbinare, crearea de false convingeri, declanşarea autodistrugerii,
autodizolvării a grupurilor, claselor, popoarelor, naţiuni şi state. Minciuna nu se
confundă cu eroarea, cu necunoaşterea, deoarece presupune intenţie, scop, şi în
general rea credinţă. Eroarea provocată este un rezultat al minciunii. Minciuna
presupune un neadevăr spus cu intenţie, adică autorul acesteia ştie că nu corespunde
adevărului, fiind conştient de consecinţele pe care le doreşte sau le acceptă.
Minciuna stă la baza dezinformării care la rândul ei subminează formarea liberă a
opiniei, fundamentarea corectă a deciziei cu toate consecinţele negative ale acesteia
pentru cel manipulat şi alţii. În această situaţie manipulatul crede cu putere că opinia
şi decizia este a „sa” - rezultat al judecăţii sale - omiţând că a folosit cel puţin o
premiză neverificată servită meşteşugit de manipulator pentru a folosi propria forţă,
propriile resuse împotriva sa (manipulatul) şi în favoarea manipulatorului direct sau
indirect.

Vladimir Volkoff referindu-se la unele principii din «Arta războiului» a generalului


chinez Sun Tzu61 arată : „Arta supremă a războiului constă în a învinge duşmanul fără
luptă”. Or, cum să-l învingi fără luptă? Lipsindu-l fie de mijloacele, fie de dorinţa de a
luptă. Şi cum să-l lipseşti de această dorinţă? Prin dezinformare.”

În continuare Vladimir Volkoff arată că dezinformarea modernă are la bază principii


ca:
- discreditaţii tot ceea ce merge bine în ţara adversă;
- discreditarea valorilor tradiţionale distruge identitatea unui popor;
- implicaţi-i pe reprezentanţii claselor conducătoare ale ţării adverse să întreprindă
acţiuni ilegale. Subminaţi-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului
concetăţenilor lor;
- răspândiţi discordia şi gâlcevile între cetăţenii ţării adverse;
- întărâtaţii pe tineri contra bătrânilor; ridiculizaţi tradiţiile adversarilor;
- folosirea cântecelor şi a muzicii lascive, folosirea prostituatelor, cadourile din jad şi
mătase, adică arta de a încuraja la adversar un hedonism care la început moleşeşte şi
în perspectivă, paralizează;
- să exploateze conflictele deja existente şi să le învenineze, să dezvolte în mod
monstruos tendinţe deja prezente;

La acestea se mai poate adăuga şi altele cum ar fi: demonizarea conducătorului,


lipsindu-l de încrederea electoratului, de sprijinul politic, profesional, material etc.,
folosirea propriei forţe a adversarului contra sa, şi altele. Este cunoscut că abuzul,
ilegalităţile însoţite şi urmate de manipulare, dau viaţă principiului enunţat de Nicollo
Machiavelli „Celui care câştigă o bătălie i se iartă toate greşelile.” Acest principiu
operează mai eficient cu cât durata câştigării războiului este mai scurtă cum ar fi în
cazul aşa-zisului război-fulger. Se afirmă tot mai frecvent că pe acest principiu s-ar fi
bazat şi iniţiatorii războiului din Irak (2003), acum când este tot mai evident că
armele de distrugere în masă ale lui Sadam a fost un motiv inventat.

Problemele apărute după declaraţia preşedintelui G.W. Bush privind „înfrângerea”


Irakului inclusiv după capturarea şi executarea lui Sadam, evidenţiază cu totul altă
situaţie cu privire la „victoria” americană, ce a împiedicat producerea efectelor
principiului mai sus enunţat, ieşind la iveală crudul adevăr. În America sunt tot mai
multe voci oficiale sau neoficiale care critică iniţierea, declanşarea şi războiul din
Irak.
Ignacio Ramonet referindu-se la manipulările din timpul Revoluţiei din 1989 arată:
„Din 1989 şi mai ales după minciunile prilejuite de Revoluţia română, ziarişti s-au
axat pe o meditaţie serioasă cu privire la deraierile mediatice, fiindcă ei erau primii
care se aflau în vizor. Cu toate acestea, s-au produs delirurile referitoare la războiul
din Golf, după care au avut loc, din nou, numeroase colocvii şi seminarii.”

Henri-Pierre Cathala prezintă o listă nelimitată de compunere a minciunilor din


informaţii adevărate şi informaţii false, folosite în acţiunile de manipulare prin
dezinformare:
- dozajul «savant» de jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună, primele
determinând acceptarea celorlalte şi aceasta cu atât mai uşor cu cât opinia publică
este neutră sau deja pozitivă.
- minciună absolută, adesea eficace datorită enormităţii sale ce poate seduce
spiritele paradoxale.
- contradevărul neverificabil datorită lipsei de martori sau alte probe.
- minciună prin omisiune, neglijând tocmai ceea ce ar da valoare de adevăr
(contextul, conjunctura etc.).
- valorizarea, evidenţierea din conţinut a accesoriilor, a faptului întâmplător sau
necesar în detrimentul esenţialului sau finalităţii, estompate în mod savant.
- amestecarea faptelor cu opiniile sau persoanelor vinovate cu cele nevinovate, care,
într-o anumită variantă, vor putea fi condamnate cu uşurinţă folosind o ilustrare
adecvată, chiar dacă este abuzivă.
- reminiscenţe false sau comparaţii nejustificate, care sugerează stări, situaţii
neadevărate.
- minciuna înecată într-un noian de informaţii, existând posibilitatea de a fi regăsită
ulterior pentru a servi drept punct de referinţă ca adevăr.
- citate aproximative sau trunchiate scoase din context sau împrejurări.
- afirmaţii făcute pe un ton angelic, dezinvolt sau indignat, urmărind opusul
exprimării, folosind subînţelesul.
- exagerarea apocaliptică a unui fapt accesoriu şi fără importanţă în numele unor
principii morale, pentru a deturna atenţia de la adevăr, de la esenţă etc..
- sabotarea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau persiflatoare.
- etichetarea interlocutorului atribuindu-i o pretinsă apartenenţă la un anumit
sistem de idei ce poate fi respins mai uşor decât discutarea în detaliu a argumentelor
veritabile prezentate.
- spunerea adevărului lăsându-se să se înţeleagă că este minciună sau negarea unei
afirmaţii în aşa fel încât interlocutorul să creadă că, de fapt, o aprobă.

Minciuna reprezintă un proces cu trei personaje. În afara mincinosului mai există cele
două victime ale procedeului: cea asupra căreia acţionează şi care încearcă fără prea
mari şanse de izbândă să facă dovada bunei sale credinţe şi cea care recepţionează
minciuna, fără a avea posibilitatea de verificare şi care se găseşte, fără să vrea, în
postura unui fel de arbitru judecător al diferendului ce opune mincinosul victimei
sale. Atunci când suntem arbitri, judecători ad-hoc trebuie să fim foarte circumspecţi
şi să vedem dacă avem toate datele necesare pentru a raţiona corect cu informaţii
adevărate (premize) şi a nu cădea în capcana manipulatorului. În multe cazuri
manipulatorul nu îi serveşte direct minciuna, ci cel puţin o premiză falsă iar cel
manipulat realizând el judecata crede cu mai multă convingere că concluzia sa este
adevărată deşi este falsă ca urmare cel puţin unei premize false. Comodul, cel care
nu are timp sau nu poate să se informeze şi din alte surse este cel mai predispus la
manipulare.

Metodele de manipulare a gândirii a formării opiniilor sunt studiate, cercetate,


descoperite, perfecţionate, în diferite scopuri. Când manipularea este realizată prin
media în scopuri politice sau comerciale, efectele sunt deosebite, mai cu seamă când
«informaţia» este transformată în spectacol sau pusă în scenă pe baza unui scenariu
ca în cazul unei ficţiuni. «A dezinforma, explică Philippe Breton, înseamnă a îmbrăca
o minciună în veşmintele adevărului. În democraţie, unde posibilităţile de manipulare
sunt numeroase, dezinformarea devine regina tehnicilor, ţinta ei fiind înşelarea
opiniei publice».

În Germania, un ziarist de televiziune, Michael Born, a fost recunocut vinovat că a


falsificat, în totalitate sau parţial, circa 20 de reportaje … Datorită talentelor sale, în
iunie 1994, a doua zi după un atentat comis la Fethie (un centru turistic înTurcia), un
canal german de televiziune putuse să prezinte un reportaj formidabil. Se vedea acolo
un luptător kurd mascat, înarmat până în dinţi, însoţit de alţi doi combatanţi rebeli,
care făcea semn echipei de filmare să-l urmeze pe cărări periculoase de munte,
controlate de trupele de gherilă, până la o grotă unde erau alţi patru luptători kurzi,
ocupaţi cu confecţionarea bombei care servise la comiterea atentatului de la Fehtie …
Totul era fals. Luptătorii kurzi erau interpretaţi de albanezi deghizaţi, marşul cel lung
nu durase decât puţine minute, grota se afla la reşedinţa de vară a unui prieten
elveţian, iar locul de filmare nu era Turcia ci Grecia … Michael Born a istorisit , cu
haz, într-o carte povestea acestor fakes: « Imaginile au minţit întotdeauna, afirmă el,
şi vor minţi mereu. » El acuză redacţiile şi întregul sistem televizat de informare că îi
împinge pe ziarişti spre minciună şi exagerare din cauza concurenţei, a urgenţei şi a
cursei pentru creşterea audienţei. A fost condamnat la 4 ani de închisoare. O
asemenea pedeapsă, de pildă, a frânat ea cursa minciunilor? Deloc. La 18 decembrie
1998, Comisia Independentă pentru televiziune (ITC) din Marea Britanie a condamnat
la rândul ei, la plata unei amenzi de 2 milioane de lire, firma CarltonTV pentru
minciunile cuprinse în documentarul The Connection, produs de Marc de Beaufort şi
Roger James. Acest documentar fals fusese difuzat în paisprezece ţări, prite care şi
Statele Unite, unde a fost prezentat în cadrul prestigioasei emisiuni 60 de minute de
la CBS; primise numeroase recompense, dintre care «premiul pentru cel mai bun
reportaj turnat în condiţii de risc», decernat de canalul spaniol TV3.

În cazul publicităţii comerciale unele inexactităţi se repetă atât de des, încât de


multe ori prin inducţie, ori subliminal se formează „convingerea„ că exprimă
adevărul. „Poate că exemplul cel mai potrivit este aspirina Bayer. Aserţiunea de ani
de zile că Bayer e „cea mai bună” aspirină a contribuit, pe lângă alte strategii de
marketing, la o percepţie larg răspândită a acestei mărci ca fiind superioară celor
concurente, cu toate că Bayer, la fel ca toate mărcile, conţine numai aspirină de cinci
grame.”
«Cea mai eficientă şi se pare singura armă împotriva dezinformării este şi va fi
conştiinţa liberă şi activă a fiecăruia.» Aceasta presupune o anumită pregătire,
cultură, experienţă şi informaţiile necesare şi suficiente pentru a asimila în spirit
critic, cu înţelepciune orice informaţie nouă, corectă şi completă. Omul trebuie să-şi
formeze liber opinia, ori pentru aceasta trebuie să i se permită informarea necesară
De pildă, prin art. 9 pct. 3 din Convenţia europeană privind televiziunea
transfrontalieră ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 56/2003 se arată:
«Radiodifuzorul se va asigura că jurnalele televizate prezintă în mod corect faptele şi
evenimentele şi favorizează libera formare a opiniilor».

Scandalurile financiare din S.U.A.: Enron, Tyco, Imclone, World Com şi Xerox
categorisite de presă ca gigantice malversaţiuni, au dezvăluit că prin “manipulări
calificate” conjugate cu aşa-zisele inginerii financiare au păgubit mase întregi de
oameni, mici investitori. Referindu-se la scandalul Enron, analistul Richard Cohen
scrie în Washington Post “fapta conducătorilor concernului, care s-au grăbit să vândă
acţiuni ale propriei companii în valoare de peste un miliard de dolari, ştiind că
aceasta era în pragul falimentului, nu poate fi descrisă doar ca simplă “hoţie” (sau
“escrocherie”)”. “Aceşti oameni apropiaţi vârfurilor administraţiei Bush - continuă el
– şi-au încasat frumuşel banii, dar când ceilalţi investitori şi posesori de acţiuni,
inclusiv funcţionari de rând ai firmei, au încercat să facă acelaşi lucru, au rămas cu
buzele umflate.” “Preţul unei acţiuni a scăzut vertiginos de la 85 de dolari la 68 de
cenţi şi ei au pierdut totul – economiile, fondul de pensii, visurile unui trai
confortabil, poate al plimbărilor odihnitoare cu barca pe apele unui lac. Ştabii sunt
cei care s-au ales cu barca, mai bine zis cu yahtul. Celorlalţi le-a rămas lacul. Acum
nu au decât să se arunce în el.” Până în prezent, autorităţile competente nu au
comunicat ceva în legătură cu tragerea la răspundere şi a preşedintelui Enron, un
apropiat al preşedintelui Bush. În schimb, fostul director financiar al grupului Enron,
Andew Fastow, trebuie să răspundă, potrivit F.B.I. la 78 capete de acuzare printre
care cea de fraudă, spălare de bani şi alte fapte ilegale care i-au adus venituri
semnificative, informează Reuters.

Dar oare se mai acoperă ceva din prejudiciul de ordinul miliardelor de dolari, în
dauna micilor investitori ? În ziarul Adevărul, agenţia Mediafax informa că: “Directorii
celor mai mari 25 de companii din Statele Unite ale Americii care au dat faliment în
ultimele 18 luni au câştigat, în numai trei ani, aproximativ 3,3 miliarde de dolari din
încasarea salariilor şi din vânzarea acţiunilor înainte de colapsul respectivelor
societăţi.”, relevă un studiu realizat de Financial. Se afirmă tot mai des că, aceste
malversaţiuni au la bază manipularea. De pildă, în cadrul unei companii publicitare,
cu aspecte de publicitate înşelătoare, s-au vândut cumpărătorilor manipulaţi, acţiuni
supraevaluate de ordinul miliardelor de dolari. În România, recent un patron, pentru
a manipula potenţialii cumpărători de acţiuni ale firmei sale, printr-o altă firmă a sa,
a “cumpărat” în mod public, acţiuni de la prima firmă, de 9,3 miliarde lei la preţuri
supraevaluate de 27 de ori. Evident, ambele firme fiind ale aceleaşi persoane,
aceasta nu pierdea nimic, (este posibil nici să nu fi avut suma de 9,3 miliarde lei),
cumpărarea fiind « scriptică », având ca destinaţie manipularea publicului. Dar, pe
piaţă, prin această manipulare, a trimis mesajele false: a) cerere mare pentru
acţiunile firmei sale; b) creşterea preţului acestor acţiuni, deci grăbiţi-vă şi cumpăraţi
acţiuni la preţul cel puţin egal cu cel practicat (adică cel supraevaluat). Din
nefericire, reglementările legale în vigoare în România sunt foarte dificil de aplicat
acestui caz, dat fiind lacunele în activitatea de reglementare şi legiferare.

Ralu Filip, preşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului a prezentat un adevărat


rechizitoriu împotriva postului de televiziune O.T.V. şi a firmei FIRST MEDIA
ADVERTISING (F.M.A.), arătând că acest post de televiziune s-ar fi născut în urma unei
complicităţi dintre Dan Diaconescu şi directorul ziarului “Ziua”, Sorin Roşca Stănescu,
în realizarea unei manipulări: “Licenţa acestui post s-a obţinut prin înşelarea C.N.A.
de către complicele Sorin Roşca Stănescu, pe care Dan Diaconescu s-a lăudat că l-a
angajat temporar ca să-i obţină licenţa de emisie, care lui îi fusese refuzată. Sorin
Roşca Stănescu a înşelat C.N.A. cu dosarul lui Dan Diaconescu, ştiind că nu cere
licenţă pentru el, iar Diaconescu a minţit atunci când a susţinut că dosarele erau
perfect identice”. (ziarul “Ziua” din 23 octombrie 2002 – “C.N.A.. face presiuni
asupra justiţiei.”).

Pentru a preveni manipularea, înşelăciunea prin publicitate, Consiliul Naţional al


Audiovizualului a emis unele decizii prin care sunt interzise excesele, abuzurile,
inexactităţile esenţiale în spiritul Legii nr. 148/2000 privind publicitatea. „Este
interzisă difuzarea de publicitate sau teleshopping pentru produse medicamentoase,
vitamine, suplimente alimentare, nutrienţi, suplimente nutritive şi tratamente
medicale prezentate sau recomandate de personalităţi ale vieţii publice, culturale,
ştiinţifice, sportive sau de alte persoane care, datorită celebrităţii lor pot încuraja
consumul acestor produse sau tratamente.” Influenţa la public a acestor personalităţi
sau celebrităţi, folosită gratuit sau plătită, ar putea crea dezechilibre de imagine
nejustificate, cu implicaţii negative asupra consumatorilor, comercianţilor şi
producătorilor (concurenţi).

„Publicitatea pentru produsele medicamentoase trebuie să încurajeze folosirea


raţională a acestora, să le prezinte în mod obiectiv, fără a exagera calităţile
terapeutice.” Publicitatea la produsele medicamentoase nu trebuie să conţină nici o
menţiune care ar putea, prin descrierea sau reprezentarea detaliată a unor simptome
ori a unor cazuri clinice, să ducă la autodiagnostic eronat. Aceste reguli nu lezează
dreptul la informare, ci previne manipularea contribuind la securitatea informaţională
a persoanei.