Violenta domestica

Copiii care fac parte dintr-o familie in care un parinte abuzeaza de celalalt, fara ca acesta sa
abuzeze vreodata de copil, sunt constienti de toate violentele la care asista si sunt afectati in
mod direct de acestea.
Majoritatea copiilor care provin din familii in care exista abuz domestic, asista de cele mai
multe ori la situatiile violente dintre parinti, ajungandu-se astfel la perpetuarea acestui model
de viata din generatie in generatie.
Astfel, baietii care sunt martori ai abuzului in cadrul familiei, tind sa devina la randul lor
abuzatori, in timp ce fetele tind sa-si gaseasca parteneri care le vor abuza.
Copiii care sunt martori ai violentei domestice in mod frecvent dezvolta probleme de
comportament, somatice si emotionale similare cu ale copiilor care sunt abuzati fizic.
Prescolarii devin extrem de anxiosi, pot avea episoade de insomnie, somnambulism,
cosmaruri, incontinenta urinara, dar si o serie de simptome psihosomatice, precum dureri de
cap, dureri abdominale, diaree, astm. Baietii mai mari tind sa devina agresivi cu copii mai
mici, cu colegii de scoala sau cu fratii, in timp ce fetele tind sa devina pasive, retrase si sa aiba
stima de sine scazuta.
Studiile arata ca mai mult de jumatate de barbatii care abuzeaza de sotiile lor ajung sa
abuzeze si copiii, odata cu stabilizarea paternului.
De asemenea, in cazul divortului, ca urmare a abuzului domestic, stabilizarea psihosociala
a copilului este aproape imposibila odata cu cronicizarea starii de conflict dintre cei doi
parinti. Astfel, in cazul unei custodii comune, abuzatorul tinde sa continue violentele prin
certuri in fata copilului, jignirea celuilalt parinte in fata copilului, transmiterea unor
mesaje ostile prin copil catre celalalt parinte, provocandu-i copilului o stare de suferinta, de
confuzie, precum si grave dezechilibre si disfunctionalitati comportamentale.
Copii care au fost martori ai abuzului domestic si au ajuns la maturitate se confrunta cu o
serie de probleme care le afecteaza tot decursul vietii, precum depresii, simptome specifice
traumei, stima de sine scazuta, incapacitatea de a se adapta in societate.
Problema copiilor ca martori ai abuzului domestic este relativ recent intrata in constiinta
societatii, fiind denumiti victimele tacute, uitate, ale violentei domestice intre adulti (Elbow,
1982; Groves et al., 1993; Rosenbaum & OLeary, 1981). Modul de actiune in beneficiul
copiilor este inca greoi, insa primul pas reprezinta recunoasterea problemei.
Astfel, efectele supra copiilor care sunt martori ai abuzului domestic sunt numeroase si
complexe, precum:
o copiii pot fi raniti indirect, in cazul in care abuzatorul arunca cu obiecte prin casa cu
scopul de a le distruge, in cazul in care copilul se afla in bratele mamei in momentul
in care agresorul vrea sa o loveasca pe aceasta etc.;
o copiii mai mari pot fi raniti in timp ce incearca sa isi apere mamele;
o pot dezvolta probleme cognitive sau de limbaj, retard de dezvoltare, simptome
psihosomatice (dureri de cap, dureri abdominale, eczeme, ulcere etc.);
o au probleme la scoala, precum dificultati de concentrare, performante scolare slabe,
dificultati de interactionare cu colegii, dar si absenteism;

o baietii care sunt martori la abuzul domestic tind sa devina abuzatori la randul lor,
mult mai frecvent decat baietii care sunt crescuti in familii nonviolente;
o preiau responsabilitatea abuzului, culpabilizandu-se pentru existenta acestuia;
o dezvolta sentimente de anxietate si probleme specifice starilor de stres;
o traiesc sentimente de vinovatie pentru ca nu pot opri abuzurile sau pentru ca iubesc
abuzatorul;
o se confrunta cu teama de abandon;
o izolare sociala si dificultati de interactionare cu copii de aceeasi varsta sau cu adulti;
o stima de sine scazuta;
o spre deosebire de copiii mai mici, preadolescentii au o capacitate mai mare de a
externaliza emotiile negative; pe langa simptomele observate in timpul copilariei
(anxietate, probleme de somn, de nutritie etc.), victimele preadolescente pot pierde
interesul fata de activitatile sociale, evita relatiile cu semenii, dau dovada de
rebeliune, iritabilitate;
o adolescentii risca sa esueze din punct de vedere academic, sa renunte la scoala, sa
devina delincventi, sa abuzeze de alcool sau droguri.
Violena n familie este un fenomen des ntlnit n Romnia zilelor noastre. Victimele
violenei n familie sunt de obicei femeile, dar i copiii. Atunci cnd tatl lovete mama,
copilul sufer. El i petrece astfel copilria ntr-un mediu tensionat, plin de team. Copilul va
fi afectat la nivel emoional, amintirile marcndu-i ntreaga via. Prinii consider, n mod
eronat, c dac violena nu se rsfrnge asupra lor atunci copilul nu are de suferit. ns, chiar
dac nu sunt abuzai direct, copiii sunt afectai, ajungnd mai trziu nite aduli timorai, timizi
sau chiar violeni la rndul lor.
Violena n familie, risc de natere prematur
Violena n familie este un fenomen extins, motiv pentru care s-au fcut mai multe studii
pe aceast tem. Chiar i n cazul femeii nsrcinate, abuzul fizic i emoional al brbatului
este resimit n mod negativ de ctre ft. Studiile au revelat faptul c atunci cnd mama sufer,
ftul reacioneaz n mod negativ. De cele mai multe ori, n cazul violenei n familie, naterea
are loc prematur cu toate consecinele care ce pot aprea ntr-o astfel de situaie. Chiar dac
naterea are loc la termen, n general nou-nscuii care provin din familiile n care mama este
abuzat de tat, au o greutate mai mic la natere.
Copii mai bolnavi n casele n care exist violen.
Violena n familie este resimit n mod negativ i de ctre copilul mic. Mama se poate
gndi c bebeluul este prea mic i nu nelege ce se intmpl, deci nu este afectat. Totui
femeia trebuie s se gndesc c dac brbatul este prin natura sa agresiv este posibil ca
agresiunea s fie transferat i asupra copiilor. Studiile au revelat faptul c n primii doi ani de
via, bebeluii ale cror mame sunt agresate, au o greutate sub cea normal, fiind subnutrii.
De asemenea, aceti copii dezvolt riscuri mai mari de a se mbolnvi de boli diareice,
infecioase sau afeciuni ale tractului respirator, n comparaie cu copii care cresc ntr-un
mediu familial sntos. Aceste boli n combinaie cu subnutriia sunt principala cauz de deces
a copiilor cu vrsta sub cinci ani.
Violena poate fi i de natur emoional

Violena familial nu trebuie neleas n sensul strict al btii, agresiunea poate fi i una
emoional, victimele sunt stpnite de sentimente de fric fa de agresor, fapt ce le face s
cad n depresie i s nu mai ia cele mai bune decizii pentru creterea copiilor. Depresia
matern se reflect direct asupra sntii micuilor.
Violena familial nu ofer un model pozitiv de relaionare, iar copiii nu vor nva s
gseasc metode de soluionare panic a problemelor. Din exemplul adulilor ei vor nva s
rspund agresiv, s se bat i s foloseasc un limbaj vulgar.
Violena domestic mbolnvete copii
Copii pot cdea uor victime ale violenei domestice. Dac sunt lovii, chiar i din greeal,
de printele violent, sau crescui ntr-un mediu cu potenial agresiv, majoritatea dintre ei sufer
de dureri de stomac, de cap, ulcer i tulburri de somn.
Violena n familie determin la copii ntrzieri n dezvoltare sau regresie, performane
colare slabe, capacitate sczut de adaptare la situaii noi, slab apreciere de sine, dificulti
n relaionare. De asemenea, de multe ori, ei dezvolt la nivel psihic sentimente de fric, de
furie, de nencredere, de vinovie i de neajutorare. Muli dintre ei vor fugi de acas, vor avea
un comportament i un limbaj agresiv. Nu uitai c violena n familie afecteaz psihicul
copilului nc de la cele mai fragede vrste!

Efectele abuzului asupra copilului

Ca "bataia este rupta din rai", am auzit cu totii, fie in propria familie, ca modalitate de
gestionare a propriei educatii, fie de la altii, care considera ca atunci cand copilul a gresit va
intelege notiunea de bine sau rau, de corect sau incorect, numai cu ajutorul unei corectii fizice,
mai elaborate sau mai simple. Ce nu am inteles niciodata este ce legatura are raiul, descris
drept un loc al linistii si armoniei, cu o metoda dureroasa, umilitoare si lezanta de disciplina.
In mometul de fata, asistam cu totii la desfasurarea asidua a unor campanii impotriva
abuzului, violentei domestice si maltratarii copiilor.
Prin legea nr 272/2004, privind protectia si promovarea drepturilor copilului, se
reglementeaza aspecte legate de garantarea securitatii fizice si psihice a copilului, atat in
cadrul familiei, cat si in cadrul institutiilor de protectie. Un intreg mecanism legislativ a fost
pus in functiune pentru a depista, impiedica, pedepsi si remedia orice forma de abuz
desfasurat impotriva copilului. Cu toate acestea, vedem destul de des cazuri de copii care
sufera abuzuri grave, uneori cu urmari tragice. Societatea se dovedeste a fi rezistenta la
schimbare si greu educabila.
Nu exista o scoala obligatorie unde sa invatam sa fim parinti, de aceea, fiecare parinte este
autodidact in privinta educatiei copilului sau. Maniera in care tratam copilul depinde intr-o
mare masura de cum am fost noi insine crescuti.
Abuzul cuprinde toate formele de violenta fizica sau psihica savarsite impotriva copilului,
orice comportament care implica folosirea fortei si a superioritatii pentru a-l rani: bataia,
insultele, umilinta, agresiunea sexuala, comportamentele cu conotatie sexuala savarsite in
prezenta copilului, intimidarea, lovirea, supunerea la practici injositoare, munca fizica
inadecvata varstei si capacitatilor fizice, expunerea la pericole , alungarea de acasa,
amenintarile , neglijarea, obligarea la savarsirea unor acte gen furt, cersetorie, prostitutie etc.
Orice forma de abuz savarsita impotriva copilului provoaca o trauma care se reflecta in
comportamentul sau intim, social, scolar, in relatia cu semenii, in conduita de joc, in imaginea
despre sine si lume.
Ce simte si gandeste copilul abuzat?
Culpabilitate. Considera ca permanent greseste si ca merita pedepsele primite, ca este
raspunzator de supararea parintilor.
Frica. Copilul supus frecvent agresiunilor, invata sa traiasca intr-o asteptare anxioasa, intr-o
stare de permanenta alerta, in special daca face parte dintr-o familie in care intalnim violenta
domestica, certurile dintre parinti degenerand in violente care se rasfrang si asupra copilului.
Copilul nu doarme bine, nu se alimenteaza adecvat sau suficient, se imbolnaveste des, isi face
foarte multe griji, asteptand in orice clipa sa fie agresat.
Nedreptate. Copilul intelege ca cel puternic detine puterea, ca din cauza inferioritatii sale
fizice este victima, isi insuseste acest raport si invata un model de comportament. Mai tarziu,

cand dezvoltarea fizica ii permite, isi exprima agresivitatea asupra celor mai slabi (copii,
animale).
"Nu sunt iubit". Este greu ca un copil care este umilit, lovit, amenintat, sa aiba incredere in
adultul care il raneste. El va considera ca nu merita iubirea adultului, ca nu este dorit, acceptat,
iubit. Chiar daca parintele ulterior regreta tratamentul aplicat copilului, copilul va ramane
permanent cu un sentiment de neancredere in acesta, deoarece i-a dovedit ca este capabil sa il
raneasca.
"Ma voi razbuna". Uneori, copilul este constient de faptul ca din cauza inferioritatii fizice,
nu se poate apara. De aceea, el tolereaza abuzul si, in secret, incepe sa elaboreze planuri de
razbunare pentru mai tarziu. El nu este capabil sa ierte si sa treaca cu vederea ceea ce I se
intampla, deoarece nu I se arata un model de toleranta si intelegere.Cand devine capabil sa-si
domine intr-o mai mica sau mai mare masura parintele, poate gasi o modalitate de razbunare:
sfidare, fuga de acasa, delincventa, sau atacuri violente .
"Asta este normalitatea". Modelele de comportament se invata in familie. De aceea este
bine sa nu subestimam capacitatea copiilor de a ne imita in cele mai mici amanunte
comportamentul (bun sau rau), cu atat mai mult cu cat, la varste fragede, nu detine un filtru cu
ajutorul caruia sa discearna binele de rau. Copilul crescut intr-o familie in care se practica
violenta invata ca aceasta e maniera in care oamenii relationeaza, aceasta este normalitatea.
Odata insusita aceasta credinta, ea se va reflecta in toate interactiunile sale. Mai tarziu, cand
va creste si isi va intemeia o familie, va aplica aceleasi metode, convins fiind ca asa se
procedeaza. Un exemplu dat copiilor este mai valoros decat o mie de cuvinte. Chiar daca
mesajul verbal dat copilului este te iubesc , daca nu este sustinut si de comportamentul
parintelui, acest mesaj nu va valora nimic. De aceea uneori intalnim parinti care se plang iam spus de mii de ori sa se poarte frumos, i-am explicat de fiecare data sa nu se bata, dar
daca exemplul oferit a fost altul, acesta i-a demonstrat cum se procedeaza in mod practic.
"E mai bine sa mint". Copilul observa ca atunci cand greseste este pedepsit, certat, batut,
parintii nu iarta si nu tolereaza. De aceea, pentru a evita pedepsele aspre, invata sa ascunda
adevarul, sa il denatureze. Curand, acesta devine un obicei care ii aduce beneficii (evitarea
pedepsei), pe care il transforma in convingere personala inseamna ca este mai bine sa
minti.Cand minciunile sunt descoperite, copilul este din nou pedepsit, mai aspru chiar, pentru
minciuna. Asta nu il va face insa sa renunte la ea, ci sa se perfectioneze, caci a vazut deja ca
minciuna il scapa de cele mai multe ori. Daca ajunge sa minta suficient de bine, nu va mai fi
pedepsit.
Copilul agresat, abuzat in familie, sufera, in general, o denaturare a comportamentului
social. In colectivitate el poate fi retras, temator, in stare permanenta de alerta, simtindu-se
amenintat, sau, dimpotriva, poate fi agresiv, razbunator, dominator, netolerant.
Jocul este un mod in care copilul se exprima, pune in scena lumea sa interioara, exerseaza
modelele invatate in familie. Putem observa, in colectivul de copii, in special in cadrul
jocurilor pe care ei le desfasoara, mai multe tipuri de conduite care pot fi indicatori ai
abuzurilor:
o copilul excesiv de cuminte, retras, temator, care nu intervine in joc, foarte anxios si
emotiv cand este intrebat ceva (tremura, se inroseste, se balbaie, se refugiaza in
tacere). El a invatat ca nu poate fi niciodata suficient de atent, ca ceea ce spune sau
face ar putea declansa violenta. Nefiind niciodata sigur de consecinte, prefera sa nu

interactioneze. Acest copil este mai mereu victima copiilor mai puternici sau agresivi
din cadrul grupului, rolurile pe care le prefera sunt cele marginale, inferioare (copilul
familiei, pisicuta, elevul, pacientul) care nu implica foarte mari responsabilitati, evita
sa atraga atentia, se supune indemnurilor. El repune in scena, in cadrul jocului, rolul
pe care il are in familie si se comporta conform modului in care este tratat acolo
o copilul razbunator, care nu trece nimic cu vederea, este agresiv, revendicativ, nu
tolereaza frustrarea, ii pedepseste pe ceilalti pentru cea mai mica greseala, doreste sa
conduca si perturba permanent grupul. Nu uita si nu iarta. El se identifica cu
parintele dominator, din cauza incapacitatii de a face fata situatiei de violenta, si isi
compenseaza inferioritatea in cadrul jocului. Este calaul grupului, jocul trebuie sa se
desfasoare dupa regulile sale, identifica rapid copiii-victima pe care ii persecuta. Isi
alege in general roluri dominatoare, superioare, chiar violente (seful piratilor,
capitanul de vas, profesorul sever, tatal, presedintele), carora de multe ori le confera
o forma agresiva, abuziva, neanduratoare.
o copilul matur, care a invatat sa faca fata situatiilor dificile, se comporta ca un mic
adult, este protector cu ceilalti , ii consoleaza, ii ajuta. Ofera celor din jur ceea ce
simte nevoia sa primeasca el insusi in cadrul familiei. Este posibil ca acest copil sa
faca parte dintr-o familie cu o situatie materiala precara, sa munceasca pentru a-si
ajuta familia, sa fie supraresponsabilizat , parentalizat (are grija de fratii mai mici, de
un parinte bolnav, caruia i-a preluat atributiile). Unul dintre parinti poate fi alcoolic,
violent, iar copilul preia raspunderea parintelui-victima, empatizand cu acesta si
invatand sa faca fata. Prefera roluri care implica seriozitate, responsabilitate,
sacrificiu (eroul, politistul, soldatul, tatal).
o copilul deprimat, refuza jocul, nu participa sau nu se implica daca este fortat sa
participe, este rigid, blocat, prefera solitudinea, retragerea, relationeaza putin, nu se
imprieteneste si nu manifesta interes fata de ceilalti, nu se bucura, nu se
entuziasmeaza. Acest copil s-a resemnat , incapacitatea de a face fata violentei a
determinat izolarea, retragerea, pierderea interesului. Nu mai spera sa primeasca
ajutor si nu il mai cauta.
Foarte des, copiii care sunt supusi abuzurilor in cadrul familiei aleg calea fugii de acasa.
Mare parte din copiii strazii sunt copii care au parasit domicliul datorita fricii, disperarii si
neputintei de a face fata violentei. Ajunsi in strada, incapabili sa se descurce, ajung cu usurinta
in grupuri infractionale, intarind fenomenul delincventei juvenile. Din victime ale familiei
devin agresori.Multi dintre ei sunt institutionalizati si ajung in centre de plasament. Este un
lant cauzal care le marcheaza intreaga viata.
Devenind adulti, copiii crescuti in familii violente, de cele mai multe ori repeta modelul
familiei de origine in propria lor familie, cu proprii copii. Este ceea ce au invatat sa faca si nu
cunosc alt mod de a trai. Iubirea este pentru ei fie un ideal necunoscut, fie o forma de
suferinta, atata vreme cat proprii parinti le-au aratat iubirea parinteasca prin violenta. Vor iubi,
la randul lor, in acelasi fel. Singurul cunoscut de ei.

Ajuta-ti copilul sa devina independent

Ofera-i unui copil prea multa libertate si s-ar putea sa o foloseasca intr-un mod gresit.
Ofera-i prea putina libertate si s-ar putea sa creasca complet dependent de tine. Poate fi dificil
sa gasesti un echilibru perfect, care sa transforme micutul tau intr-un scolar, apoi intr-un
adolescent independent, dar apropiat de parinti.
Vrei ca prescolarul tau sa devina independent, sa poata lua propriile decizii, dar daca ii dai
prea multa libertate, acest lucru il poate dezorienta, iar el poate sa ia deciziile gresite. Pe de
alta parte, orice parinte este tentat sa foloseasca propria experienta de viata pentru a lua
deciziile potrivite in locul copilului sau. Poate ca acest lucru este intr-adevar spre binele
copilului, dar pe termen lung, nu ii poate fi benefic. In primul rand, el nu va sti cum sa
cantareasca o situatie pentru a lua o decizie si va deveni dependent de parinti. In al doilea
rand, va deveni un rebel si va incepe sa-ti faca in ciuda pentru toti anii in care a facut numai ce
ai decis tu.
Daca vrei ca micutul tau sa fie independent exact atat cat trebuie,trebuie sa creezi un
echilibru perfect. Nu este usor, insa peste cativa ani iti vei da seama ca a meritat tot efortul.
Va trebui sa incepi devreme si cu pasi mici. Un copil de trei sau patru anisori nu are ce
decizii sa ia singur, in afara, poate, de ceea ce mananca si hainele cu care se imbraca. Las-l sa
hotarasca el aceste lucruri, macar din cand in cand. Daca ia o decizie complet gresita explica-i
de ce a gresit. De exemplu nu se poate imbraca cu fustita rosie pentru ca afara ploua si e frig,
dar are de ales intre perechile de pantalonasi. Cu timpul va intelege ca deciziile ii sunt
conditionate de anumiti factori externi.
De fiecare data cand faci ceva pentru copil, fa-o incet asa incat el sa te poata urmari si sa
invete de la tine. Daca il ajuti sa se incalte, arat-i cum ii alegi sosetutele, de unde le iei,
intoarce-le pe dos si pe fata ca sa vada care este partea corecta, pune pantofiorii unul langa
altul ca sa vada diferenta intre stangul si dreptul, leaga-i sireturile incet ca sa te poata urmari.
La urmatoarea iesire lasa-l pe el sa incalte sosetutele singur, iar tu ajuta-l numai cu pantofii.
Oricat de tentant ar fi sa-i sari micutului in ajutor de fiecare data, va trebui sa te abtii cat de
mult poti. Cel mic poate ca incearca deja sa-si lege singur sireturile, cu miscari lente si
stangace. Stii ca tu ai putea sa o faci mult mai repde decat el si esti nerabdatoare sa ii sari in
ajutor. Din cand in cand va trebui sa te abtii si sa il privesti rabdatoare, intervenind numai
atunci cand vezi ca devine frustrat. Daca nu reuseste, arata-i ce a gresit si roaga-l sa incerce
din nou. Daca nici acum nu iese nimic, lauda-l pentru efort si aminteste-i ca si maine e o zi.
Dupa ce atatia ani ai facut unele lucruri in locul micutului tau, acum iti va fi greu sa stai
deoparte, insa va trebui sa-ti amintesti tot timpul ca drumul catre independenta este unul greu
si ca trebuie sa-l parcurga in mare parte singur. Dar nu in totalitate singur. Chiar daca micutul
este capabil sa se descurce in multe situatii, tu trebuie sa fii permanent undeva in spatele lui,
pentru a urmari daca face ceea ce trebuie atunci cand trebuie. Totusi, nu-i da impresia ca-l
controlezi si nu-l intrerupe pentru a-l corecta. Mai intelept este sa-i mai explici o data, dupa ce
termina, cum se face corect lucrul respectiv. Cu cat face mai multe lucruri singur, cu atat
copilul tau va fi mai sigur pe el si mai dornic sa incerce noi si noi actiuni, de unul singur

Crearea unei relatii pozitive intre copil si doctor

Pe masura ce copii cresc teama de analize si intepaturi face ca vizitele la doctor sa devina
un cosmar. Iata cateva jocuri haioase pe care le poti folosi pentru a diminua teama micutului
tau.
Fie ca e orba de analize sau de o raceala care nu se lasa invinsa, vizitele la doctor sunt un
lucru obisnuit atunci cand ai copii. Pe bebelusi nu-i deranjeaza prea tare intepaturile si
probabil ca le si uita pana la urmatoarea intalnire cu medicul, dar pe masura ce copilul creste
se instaleaza teama si mersul la doctor poate fi o experienta inspaimantatoare pentru el.
Au trecut vremurile cand medici facea vizite la domiciliu tuturor pacientilor. Acum avem
de infruntat sali de asteptare neprietenoase, galagioase si mirosind a medicamente. De
asemenea, medicii trebuie sa vada mai multi pacienti intr-un timp mai scurt astfel ca nu pot
petrece decat putin timp cu fiecare. Graba doctorului, mediul nefamiliar si rece ne pot da fiori
chiar si pe noua, "oamenilor mari". E normal deci ca cei mai multi copii sa fie de-a dreptul
inspaimantati numai cand aud de doctor.
Cum iti poti ajuta copilul sa construiasca o relatie pozitiva cu medicul? Poti incepe prin a-l
pregati inainte de control, citindu-i carti despre mersul la doctor sau explicandu-i ce anume
face doctorul si de ce e important sa mergeti la el. Daca medicul iti permite il poti duce intr-o
vizita la cabinet doar ca sa se familiarizeze cu cladirea si sa se joace cu jucariile din camera de
asteptare. Mai intai fa-i cunostinta cu doctorul ca si cum ar fi un prieten.
Poti sa-i pregatesti si o sceneta in care sa faceti o mica repetitie inainte de controlul
propriu-zis. Prefa-te ca il cantaresti si ii masori inaltimea, ca ii asculti inima si plamani cu un
stetoscop de jucarie. Foloseste o lanterna mica pentru a-i examina urechile si gatul. La sfarsit,
nu uita sa-i multumesti copilului pentru cooperare.
Nu uita ca parerea ta despre medic influenteaza starea copilului. Una dintre cele mai
importante relatii pe care le vei avea ca parinte este aceea cu medicul pediatru. Daca tu ai
incredere in profesionalismul lui, atunci si copilul se va simti mai in siguranta si va fi mai
putin agitat in momentul controlului.
Copiii mici au tot felul de "accidente" si inca destul de des. Incepand cu primele cazaturi si
bubite trebuie sa-l ajuti sa ininga teama de durere. Cand un copil se crede ranit, nimic nu-l
ajuta mai mult decat putin tandrete, cuvinte de incurajare si un bandaj. Vei gasi in farmacii
bandaje speciale colorate sau cu imprimeuri. Daca nu ai deca pansamente obisnuite le poti
colora cu un marker. Nu uita sa aplici un pansament si ursuletului sau papusii, pentru ca
micutul sa aiba un coleg de suferinta.
Pentru ca micutul sa fie familiarizat cu controlul medical de rutina va puteti juca de-a
doctorul: el e doctorul, tu esti asistenta iar papusa este pacientul. Va trebui sa faci rost de niste
pansamente, un termometru, un ciocan de jucarie pentru a verifica reflexele si un stetoscop de
jucarie. Daca poti face rost de un stetoscop adevarat, e cu atat mai bine. Micutul va putea sa-si
asculte singur bataile inimii, astfel nu numai ca va fi familiarizat cu instrumentele adevarate
ale medicului, dar va putea si sa inteleaga cum functioneaza corpul lui.
Poti organiza mici jocuri folosind instrumentele doctorului:

Cu tampoane de vata si tifon puteti realize adevarate opera de arta, daca le inmuiati in
acuarela si le folositi pe post de pensule.
Cu o pipeta si o hartie sugativa puteti picta folosind mici picaturi de acuarela.
Faceti impreuna un colaj cu imagini legate de sanatate: poze din cabinetul medicului,
sticlute cu medicamente chiar si imagini cu hrana sanatoasa. Discutati fiecare poza in parte.

Eu sunt un model pentru copilul meu? De unde isi aleg copiii modelele?

Educarea unui copil presupune un efort perseverent din partea parintilor in sensul oferirii
unui model comportamental optim, adecvat cerintelor societatii. In functie de directia educarii
se poate stabili orientarea de mai tarziu a adultului. Cu alte cuvinte, daca avem clar si precis in
minte cum vrem sa fie micutul nostru in viitor, atunci trebuie sa ne gandim la ce date ii oferim
pentru a realiza ceea ce ne dorim. Ganditi-va la un computer in care introduceti anumite date
pentru a obtine ceea ce v-ati propus. Cam asa se prezinta situatia si in cazul copiilor numai ca
avem de-a face cu multe invariabile si necunoscute care deseori ne determina sa credem ca
situatia este de nerezolvat.. De asemenea, cele mai dificile "probleme" care se ridica intr-o
asemenea sarcina, le reprezinta cele ce tin de latura emotionala a copilului. Chiar daca
ajungem la performanta de a cunoaste in intregime sistemul de gandire nu vom fi in stare sa
prezicem comportamentul deoarece acesta depinde in mare masura de sentiment, mai ales la
varste mai mici. Totusi, cea mai buna informatie pe care i-o putem oferi este prin puterea
exemplului propriu si asta deoarece copilul crede mai mult ce vede decat explicatiile logice
venite din partea parintilor.
Copiii au tendinta de a se identifica de multe ori cu eroii din filme sau desene animate.
Acest aspect poate fi observat adesea in jocul celor mici. Motivarea acestui comportament
poate fi de multe ori inteleasa prin prisma sentimentelor puternice de a face parte din lumea
adulta si de a fi recunoscuti ca "persoane" cu drepturi egale. Daca aceste modele sunt fictive,
atunci tatal sau mama sunt primele modele concrete de raportare la viata reala. Oricat ar parea
de ciudat, dar copilul poate face diferenta dintre virtual si real si va opta chiar daca intr-un
mod mai mult sau mai putin inconstient, pentru modelul real si anume cel parental. Nu cred ca
mai este nevoie sa amintesc de copiii ce seamana foarte bine nu numai fizic dar si din punct de
vedere caracterial cu parintii. De asemenea, cu totii avem si exemple contrare in care copilul
face exact opusul si acest lucru nu se poate datora decat unei proaste "gestionari" a modelarii
din copilarie sau a unor fenomene inconstiente ce presupun exact contrariul celor observate la
parinti dar a caror explicare nu-si gaseste locul aici.
Pentru a fi niste modele eficiente ale pruncilor nostrii este nevoie de un efort permanent si
consecvent de control al gesturilor, atitudinilor si verbalizarilor pe care le facem in cadrul
mediului familial. Imaginati-va cum s-ar comporta in viitor un copil care vede la tatal sau ca
isi injura nevasta.Va crede ca este in regula acest comportament si poate pana se va casatori va
ajunge chiar sa faca si el acest gest fata de mama sa. Orice comportament ce are loc in
prezenta copilului este in mod inconstient pentru el o incurajare pentru a face acel gest.
Ganditi-va bine la acest aspect al problemei care deseori este ignorata incercandu-se o
indreptare a situatiei prin explicatii de genul: ``Tata tu sa nu faci ca mine!``. Credeti ca va avea
succes o asemenea strategie? Daca adultul de mai tarziu nu va ajunge sa constientizeze aceste
comportamente deficiente invatate in copilarie si sa incerce o indreptare a lor, atunci e posibil
ca toata viata sa fie tributar unor gesturi si ganduri automate ce-i ghideaza comportamentul.
Radacinile acestora sunt deseori greu de gasit deoarece exista o anumita uitare infantila ce
presupune stergerea din memorie a multor informatii apartinand acestei perioade a vietii. In
concluzie, este mai mult decat indicat ca parintii sa fie mereu constienti de faptul ca reprezinta
primele modele din viata copilului si cu cea mai mare influenta si credibilitate si sa acorde o
mare importanta propriului comportament, mai ales atunci cand se afla in compania copiilor.

Gelozia intre frati

Gelozia presupune un sentiment de teama sau suspiciune, care are ca obiect pierderea
afectiunii, iubirii unei persoane, abandonul sau ruptura unei relatii. Majoritatea copiilor traiesc
acest sentiment in momentul in care in familia apare un nou fratior sau surioara. Reactia lor
este normala, daca ne gandim ca se simt in pericol de a pierde iubirea parintilor, in favoarea
noului nascut. Uneori, comportamentul parintilor intareste acest sentiment acut de abandon,
datorita faptului ca au tendinta de a supraproteja nou-nascutul, de a-i acorda intreaga atentie,

in detrimentul copilului mai mare, neglijand pentru o perioada de timp nevoile acestuia de
afectiune. Copilul intelege in scurt timp, ca totul se intampla din cauza celui mic, si dezvolta
sentimente intense de gelozie, care se traduc printr-un comportament rautacios la adresa
acestuia. Reactiile sale pot imbraca atat forme subtile, conduite prin care incerca sa obtina
atentia parintilor, fie forme de-a dreptul agresive, incercand sa ii faca rau atunci cand parintii
nu sunt de fata.
El poate recurge la conduite regresive , intorcandu-se la o perioada anterioara de
dependenta fata de parinti: plange cand doreste ceva, suge degetul, face mofturi, pretinde ca
nu poate efectua actiuni pentru care are competenta, pentru a fi ajutat. In felul acesta el spera
sa obtina protectia si atentia parintilor, la fel fratele mai mic. De asemenea, dezvolta fata de
acesta conduite ostile: refuza sa ii dea jucariile, analizeaza fiecare obiect pe care il primeste,
paraseste camera suparat cand cel mic este tratat cu afectiune, ii strica obiectele sau ii vorbeste
urat. Ce este de facut in cazul in care observam ca intre copiii nostri s-a instalat o relatie de
rivalitate?
In primul rand, ii validam sentimentele. Reactia sa este una normala, si este generata de
teama de pierdere a iubirii. Faptul ca este gelos nu il face un copil rau, nici un copil egoist, de
aceea este bine sa evitam reprosurile , culpabilizarea sau etichetarile, care nu fac decat sa ii
accentueze starea de furie. Este bine sa discutam deschis cu el despre ceea ce simte, sa ii
recunoastem aceste emotii, asigurandu-l cu multa sinceritate si afectiune ca are intreaga
noastra iubire. Insa, este de preferat sa evitam sa il coplesim cu atentii si efuziuni atunci cand
observam ca este gelos, caci asta ii va intari convingerea ca are dreptate si este o victima, si va
continua sa se comporte ca atare. Dam dovada de un comportament constant, care nu lasa loc
la indoieli legate de iubirea pe care i-o purtam.
Il implicam in activitati comune. Ii putem cere sprijinul in ingrijirea celui mic, insa avem
grija sa nu il supraresponsabilizam, pentru ca riscam sa il transformam intr-un copil parental.
Nu este datoria lui sa aiba grija de fratele mai mic, insa ne poate ajuta cu lucruri foarte usoare,
in functie de varsta pe care o are. Ii poate citi o poveste, canta un cantecel, ne poate ajuta sa ii
aranjam hainutele in dulap, etc. Facem in asa fel, incat sa nu se simta exclus din relatia cu cel
mic, ci sa aiba sentimentul de apartenenta in cadrul familiei.
Pastram rutina . Daca pana la venirea pe a bebelusului, programul copilului nostru
cuprindea activitati rutiniere, pe care le desfasuram impreuna, este important , pe cat posibil sa
mentinem acest program, pentru a-i da sentimental ca timpul lui este important pentru noi. In
caz contrar, el se va simti abandonat si va considera ca nu mai suntem interesati de a face
lucruri comune, pentru ca acum avem o alta preocupare mai importanta. Deci vom continua sa
ii citim o poveste inainte sa adoarma, sa il insotim la cursul de inot sau sa ingrijim impreuna
acvariul o data pe saptamana, sau orice alte activitati desfasuram impreuna.
Evitam comparatiile. Fiecare dintre copiii nostri este unic, la fel ca fiecare dintre noi.
Din acest motiv, nu putem compara o persoana cu o alta persoana, o putem compara doar cu
sine insasi, incercand sa vedem cat anume din intregul sau potential se manifesta plenar. Este
valabil si in cazul copiilor nostri.
Comentarii de genul :"fratele tau este mai cuminte, mai frumos", "tu nu zambeai asa
frumos cand erai mic", "tu erai mai rau, ma tineai treaza toata noaptea" etc, nu fac decat sa ii
creeze sentimente de vinovatie si inferioritate si sa alimenteze competitia, care odata
fundamentata, se poate mentine toata viata. Incurajati-i in egala masura, aratati-le cat de mult

ii iubiti si apreciati, dar nu ii comparati, iar daca observati ca ei au tendinta sa se compare,

explicati-le cat de important este sa se refere la sine ca la niste fiinte unice, cu propria
personalitate, aptitudini, preferinte, comportament etc. Fiecare dintre copiii nostri are propriul
drum in viata , pe care il alege singur, neconditionat de modelul parental sau fraternal.
Nu luptam cu gelozia. De cate ori observam la copilul nostru un simptom, lucrul cel mai
putin indicat de facut este sa incepem sa ne luptam cu respectivul simptom. Lupta nu face
altceva decat sa il intareasca. De aceea este bine atat sa evitam sa ii pandim fiecare miscare
gresita sau rautate la adresa fratelui mai mic, pentru a-l admonesta sau judeca, cat si sa
insistam sa se iubeasca frateste. Iubirea frateasca oricum exista, dar nu putem fabrica dovezi
ale ei la comanda. Putem spori deschiderea si cooperarea intre frati implicandu-i in jocuri
comune, desfasurand activitati placute impreuna cu ei, pentru a creea momente agreabile si
relaxante in care sa se simta in largul lor si acceptati. Cu timpul, vor invata sa colaboreze fara
sprijinul nostru iar relatia dintre ei se va dezvolta armonios.

Sa ne cunoastem copilul prin desenele sale

Nu-mi vorbi despre tine,
doar deseneaza-ti inima
si voi sti daca esti trist sau fericit.
O modalitate placuta de a se juca, de a se exprima si de a-si petrece timpul, pe care copilul
o alege, este desenul.
Indiferent daca ceea ce rezulta este opera unui mic Picasso, sau schita unui caricaturist,
rezultatul eforturilor sale ne poate da macar cateva indicii despre cum se simte, ce emotii a
dorit sa exprime, ce il preocupa. Desenul este unul dintre cele mai bune mijloace de a-l

cunoaste pe copil, de a pasi in universul sau si de a-i da ocazia sa-si impartaseasca trairile,
povestile, conflictele.
Evolutia desenului este in stransa legatura cu dezvoltarea copilului si independenta de
calitatile sale artistice.
Prima perioada in evolutia grafica este cea a mazgalelilor, in cel de-al doilea an de viata,
cand creionul devine o prelungire a mainii sale, iar liniile rezultate sunt in relatie directa cu
eul copilului. In aceasta perioada copilul nu este constient de valoarea reprezentativa a
desenului si activitatea sa nu implica niciun factor intelectual. Conform psihanalistilor,
mazgalitul este expresia placerii de a murdari. In literatura de specialitate s-au stabilit anumite
corespondente intre felul cum copilul mazgaleste si trairile sale. Copilul instabil lucreaza
discontinuu si abandoneaza repede activitatea, copilul fericit traseaza linii apasate, iar cel care
umple toata pagina este expansiv si dornic de a capta toata atentia si dragostea mamei.Felul in
care tine creionul este revelator in privinta dezvoltarii intelectuale-copilul cu intarziere
intelectuala nu va sti sa tina creionul. In a doua faza a acestei etape, intre 2 si 3 ani, in cadrul
mazgalelilor apar bucle, relevatoare de noi intentii: acelea de a imita scrisul adultilor. In
aceasta faza, de multe ori desenul ramane neterminat, sau primeste un titlu la sfarsit, devenind
jucaria, buni sau mami.
La varsta de 3 ani, copilul incepe sa dea un sens reprezentarilor sale. Omul este reprezentat
printr-un cerc, cu linii pe post de maini si picioare si detalii sub forma de puncte sau cerculete
care simbolizeaza gura, ochii, buricul. Desenele sale capata in mod simtitor sens si cateva
caracteristici ale obiectelor desenate.
Intre 3 si 6 ani obiectele desenate castiga din ce in ce mai multe detalii, forme si simboluri
caracteristice. Detaliile se inmultesc odata cu evolutia varstei mentale si nu depind de talentul
artistic. Prin urmare, nu putem considera un desen inestetic indicator al unei intarzieri in
dezvoltarea intelectuala.
O informatie importanta pe care ne-o ofera desenul unei persoane este perceptia pe care
copilul o are asupra propriului corp si va deveni din ce in ce mai structurat pe masura ce
copilul isi insuseste schema corporala. Contextul in care deseneaza omuletul poate simboliza o
traire sau o emotie legata de sine. In literatura de specialitate exista un exemplu deosebit de
sugestiv, al unei fetite internate intr-o institutie de protectie, care a desenat un copil inconjurat
de gratii-simbolizand faptul ca se simte prizoniera.
Realismul vizual apare intre 7 si 12 ani , in functie de nivelul mental al copilului, mediul
socio-cultural, maturitatea afectiva.
Alte caracteristici ale desenului, pe baza carora putem incerca sa descifram trairile
copilului sunt: trasajul liniilor, culorile folosite, geometria formelor, tema abordata, persoanele
prezente in desen, etc.
Un copil timid, timorat, fara incredere in sine are tendinta de a trasa linii subtiri, slabe,
sterge mereu , corecteaza sau este dezamagit de estetica desenului, comentand pe tema
nepriceperii sale. Agresivitatea se traduce prin linii puternice, groase, cu riscul de a gauri
hartia. Liniile de intensitate medie caracterizeaza copilul echilibrat. Desigur, vom tine cont si
de starea de moment a copilului-daca este plictisit, obosit , sau marcat de un eveniment
negativ, este explicabila apatia sa si lipsa de interes fata de activitate din care va rezulta un
desen lipsit de vitalitate.

Deseori cand copilul deseneaza, vorbeste si povesteste despre desenul sau. Este bine sa il
stimulam cu intrebari despre persoanje, sa fim atenti la ordinea in care acestea sunt
reprezentate, mai ales daca este vorba despre un desen al familiei, caci ordinea lor poate releva
ordinea preferintelor sau ordinea in care copilul se simte iubit si valorizat de catre membrii
familiei. In acelasi mod, omisiunea unui membru al familiei poate insemna respingere,
existenta unui conflict, sau sentimentul de a fi respins de catre acea persoana, respingere pe
care o pedepseste prin omiterea sa din desen. Copilul se poate omite pe sine, motivand ca a
uitat sa se deseneze. In acest caz ne putem gandi in ce masura se simte acceptat si valorizat in
familie.
Marimea personajelor vorbeste despre importanta acordata acestora, in mod negativ sau
pozitiv. Un personaj urias desenat poate simboliza admiratia pe care o poarta persoanei, sau
masura in care se teme de ea.
Modul in care sunt utilizate culorile poate da un aspect vesel sau deprimant desenului in
ansamblu, pe baza caruia putem aprecia starea sa afectiva. Pentru aceasta insa este necesar sa
aiba la dispozitie o paleta larga de culori, toate functionale, din care sa poata alege.
Asocierea culorilor poate creea o imagine de ansamblu armonioasa, sau, dimpotriva, poate
soca printr-un aspect tipator, agresiv, evocand o labilitate de ordin afectiv.Copilul extravertit
foloseste o paleta larga de culori luminoase, cel introvert se limiteaza in general la 2-3 culori.
Copilul optimist va folosi culori vii si deschise, spre deosebire de cel trist, deprimat, care va
opta pentru culori inchise, fara viata.
Pentru psiholog, desenul este, alaturi de alte instrumente, o metoda de evaluare a copilului,
de familiarizare cu universul acestuia. Este folosit in special la primul contact cu copilul, cand
dialogul este mai greu de initiat in comparatie cu o activitate pe care copilul o asociaza cu
jocul, si care permite dezinhibarea sa si ii faciliteaza contactul cu o persoana necunoscuta.
De asemenea, desenul este o excelenta metoda de art-terapie, alaturi de pictura, modelaj,
colaj, teatru, basme si povestiri terapeutice, dans si muzica, care dezvolta personalitatea si
creativitatea copilului.
Prin urmare, desenul este folosit si in psihoterapia copilului, individual sau in grup, atunci
cand copilul manifesta labilitate emotionala, timiditate, incapacitate de integrare intr-un
colectiv, tulburari de limbaj, tulburari de comportament, hiperactivitate etc.
Ca metoda terapeutica, alaturi de celelalte tehici de expresie, faciliteaza dezvoltarea
capacitatii de exprimare verbala si non-verbala, autocunoastere, autoacceptare, dezvoltarea
capacitatilor cognitive, eliberarea de tensiuni si blocaje emotionale, capacitatea de adaptare si
integrare in grup.

Parinti vs bunici - managementul conflictului

Conflictul care apare intre mama si bunica in privinta cresterii copilului, este, intr-o mare
masura, un conflict intre generatii Fie ca vorbim despre mama mamei sau despre a tatalui,
generatiile sunt diferite, conceptiile si principiile cresterii si educarii copilului sunt diferite,
modalitatile de abordare si personalitatile sunt diferite. In consecinta, si in privinta educatiei
copilului, parerile vor fi diferite. Mama va considera, in multe cazuri, ca abordarea bunicii si
metodele sale de educatie sunt invechite si neadaptate timpurilor actuale, iar bunica, la randul
ei, poate avea tendinta de a considera ca mama face greseli din cauza lipsei de experienta, ca
lasa prea multa libertate copilului, sau nu va intelege metodele moderne de educatie. De aici,
se poate ajunge foarte usor la conflict, un conflict in care, copilul are cel mai mult de pierdut.
Bunici sau parinti?

In societatea actuala, in putine cazuri parintii se pot ocupa in primii ani de viata de
cresterea si educatia copilului. De cele mai mlte ori mama petrece o perioada scurta de timp
acasa pentru a avea grija de copil. In conditiile in care ambii parinti lucreaza, cele mai multe
familii apeleaza la bunici pentru a le acorda sprijin in cresterea copiilor. Desigur, exista si alte
solutii, cum ar fi angajarea unei bone sau gradinitele cu program prelungit, dar de cele mai
multe ori sunt costisitoare , nu ofera foarte multe garantii, sau sunt greu de gasit. In aceste
conditii, solutia cea mai convenabila pare a fi apelarea la sprijinul bunicii.
Sunt situatii in care copiii sunt lasati la bunici pe parcursul saptamanii, deoarece parintii
lucreaza de dimineata pana seara, fiind luati de acasa in week-end. In acest caz, conflictele pot
avea ca tema programul impus de bunici, orele de masa si de somn (copilul doarme prea mult,
sau prea putin), alimentatia (copilul primeste dulciuri cand doreste, mananca ce si cand
doreste sau este fortat sa manance), rasfatul (pentru a face pe plac copilului si a fi iubiti,
bunicii ii indeplinesc orice dorinta si cerere), educatia prea severa (bunicii pot fi adeptii unui
stil rigid de educare a copilului, cu pedepse si restrictii dure, care nu corespunde stilului
relaxat al parintilor). Odata ajuns acasa, copilul devine mofturos, refractar in fata autoritatii
parintilor, nu se poate adapta programului impus de parinti, face permanent comparatii in
favoarea bunicilor, etc, iar relatia devine frustranta de ambele parti.
O alta posibilitate este aceea in care bunica locuieste impreuna cu parintii pentru a avea
grija de copil in perioada in care acestia sunt la serviciu. Daca relatia dintre mama si bunica
este conflictuala, copilul poate fi prins in adevarate triunghiuri emotionale, in care , de
exemplu, bunica poate incerca sa il atraga de partea sa prin rasfat, favoruri pe care mama I le
refuza sau conditioneaza, ascunderea nazbatiilor facute de copil, sau comentarii la adresa
mamei. In acest fel, bunica va submina autoritatea mamei in fata copilului, iar aceasta va
constata in scurt timp ca nu mai este ascultata, ca este respinsa.
Mai exista si situatia copiilor crescuti de bunici, care isi vad parintii la cateva saptamani,
sau in vacante. In aceste cazuri, bunicii impun in totalitate propriile reguli in ceea ce priveste
cresterea si educatia copiilor, devenind adevarati substituti parentali. Riscul in acest caz este
ca copilul sa resimta situatia ca pe un abandon din partea parintilor, si emotional sa transfere
atasamentul parental asupra bunicilor.
Cauzele conflictelor dintre mama si bunica
Mama este figura primordiala de atasament al copilului. Cand aceasta lipseste, rolul sau
este preluat de catre bunica. Relatia dintre cele doua poate fi una armonioasa, cooperanta, iar
eforturile lor se pot reuni pentru a oferi copilului cea mai buna cresterea, sauincarcata de
conflicte, pentru ca:
Bunica are mai multa experienta si stie cel mai bine cum se creste un copil, doar ea e cea
care a crescut-o pe mama sau l-a educat pe tata. Pe de alta parte, mama este experta in
cresterea propriului copil, stie si simte cel mai bine ce e bun pentru copil.
Conceptiile bunicii sunt invechite, copilul trebuie educat asa incat sa faca fata lumii in care
traim, valorile si regulile vechi nu mai sunt valabile astazi.
Fiecare persoana are propriul scenariu, formulat inca din copilarie, in functie de lucrurile
care i-au lipsit, care i-au placut, care l-au facut fericit sau nefericit, scenariu pe care il
proiecteaza in relatia cu copilul. In virtutea acestui scenariu, stabilesc ce au de oferit, ce ii

lipseste copilului, ce poate si ce nu poate face. Modul in care a fost tratat de proprii parinti se
va reflecta in modul in care relationeaza cu copilul.
Mama si bunica au conflicte mai vechi, lucruri nespuse, reprosuri pe care nu si le-au facut,
conflicte pe care nu le-au rezolvat. In acest caz, are loc o deplasare a conflictului in relatia cu
copilul. Pentru ca nu-si pot vorbi deschis, se folosesc de copil pentru a trai situatia
conflictuala. Dureros este, in acest caz, faptul ca acele lucruri pe care nu le-au rezolvat vor
ramane nespuse, conflictul nu se va sfarsi nicioadata, nimeni nu are sorti de izbanda, iar
copilul este cel care sufera.
Recomandari pentru parinti
Indiferent daca in educatia copilului sunt implicati ambii bunici, sau doar bunica, nu uitati
ca relatia dintre parinti si bunici este un model pentru copil, pe care nu va ezita sa il aplice la
randul sau in relatia cu proprii parinti. Nu ii dati de ales, ci concentrati-va pe a-I creea
sentimentul armoniei si al apartenentei.
Cu putin efort, va puteti face intelesi
Comunicati-le bunicilor ce anume doriti, care este programul pe care il considerati cel mai
potrivit pentru copil. Cooperati cu bunicii in alcatuirea acestui program, nu le creeati impresia
ca le dati ordine sau ca ii subapreciati;
Puteti face o lista cu alimentele pe care copilul are voie sa le consume, in ce situatii poate
consuma dulciuri si in ce cantitati, la ce ore doriti sa ia masa;
Explicati-le clar care sunt principiile care doriti sa fie aplicate in educarea copilului, care
este sistemul de recompense si pedepse pentru comportamentele sale, de cate ore de odihna
considerati ca are nevoie, ce activitati ii permiteti sa desfasoare;
Evitati conflictele in fata copilului-indiferent ce aveti de reprosat bunicilor, asigurati-va ca
nu sunteti auzit de copil, pentru ca este posibil ca acesta sa se vada nevoit sa se situeze de
partea cuiva in aceasta lupta care il are drept subiect;
Ascultati-va reciproc, fiti dispusi sa auziti si ce au bunicii de spus si comunicati deschis si
argumentat in privinta aspectelor care nu va multumesc;
Rezolvati conflictele vechi pe care le aveti, pentru a nu permite ca acestea sa se reflecte in
relatia cu copilul;
Priviti aspectele pozitive: bunicii sunt persoane cu multa experienta de viata, si cu dorinta
de a se implica in cresterea copilului. Ei il iubesc, si ii vor binele, iar cu putina vointa si
deschidere catre cooperare, copilul poate beneficia de multa grija si de o educatie optima.
Un articol din Campania de Informare "Parinte de nota 10 (zece)"

Copiii au nevoie de laude si incurajari

Ne punem de multe ori problema, in educatia copiilor nostri, de a gasi cele mai bune
metode pentru a le forma comportamente bune, frumoase, pozitive, fara a folosi in acest sens
mijloace de constrangere sau agresive. Ne confruntam, de asemenea, nu de putine ori cu
comportamente indezirabile, asa-zis rele, pe care uneori nu stim exact cum sa le gestionam.
Vom vorbi, in cadrul acestui articol, despre rolul pe care il joaca atitudini pozitive, precum
laudele si incurajarile in educatia copiilor, despre modul in care acestea modeleaza
comportamentele lor, si cum anume pot fi folosite pentru a le influenta intr-un mod armonios
dezvoltarea.
In primul rand, este necesar a face distinctia intre lauda si incurajare.
Incurajarea reprezinta o interventie premergatoare unei actiuni a copilului, parintele
recurge la un gest sau o formula prin intermediul carora:

creeaza copilului convingerea ca parintele are incredere in el, ca este convins ca poate face
respectivul lucru. Acesta este un aspect deosebit de important in formarea personalitatii
copilului, deoarece parerea pe care parintele o are despre el contribuie in mare masura la
formarea imaginii de sine. Daca mesajul transmis de parinte este unul negativ, de genul : nu
cred ca poti face asta, lasa ca fac eu, tu esti mic, nu ai voie sa incerci sa faci ceva sau sa ai
initiative, copilul va intelege ca este un incapabil si se va comporta ca atare. De multe ori
parintii transmit asemenea mesaje , convinsi fiind ca intentia lor este de fapt sa protejeze
copilul de esecuri sau greseli. Un esec, insa, este de multe ori mai motivant si mai educativ
decat un succes obtinut facil sau obtinut prin intermediul parintelui. Prin urmare, incurajarile
de genul stiu ca poti face asta!, am incredere in tine ca o sa te descurci! , etc, reflecta
increderea parintelui in capacitatea copilului de a realiza lucruri si ii formeaza convingerea ca
este capabil, competent, autonom si ca este in regula sa aibe initiative si sa actioneze. Chiar si
in cazul in care inregistreaza un esec, copilul va sti ca este doar un esec si va avea incredere
sa incerce din nou, deoarece poate miza pe increderea parintelui;
creeaza copilului sentimentul de incredere in sine. Atunci cand are initiativa unei actiuni,
copilul are, in mod normal, si indoieli in legatura cu posibilitatea de a o realiza. Daca insa
parintele isi exprima prin incurajare suportul si increderea in copil, acesta va avea mai mult
curaj si se va baza mai mult pe fortele sale pentru a duce la indeplinire ceea ce si-a propus. In
acest caz, fiecare succes inregistrat, va aduce cu sine intarirea acestei increderi si sentimentul
competentei personale;
il motiveaza in actiunile sale. Atunci cand copilul intelege ca parintele are incredere in el,
se simte motivat pentru a actiona. In acest mod el isi testeaza capacitatile, limitele,
aptitudinile, invata despre sine si exploreaza lumea din jur. El stie ca orice ar intreprinde are
sprijinul parintelui si acceptarea sa neconditionata, iar acestea actioneaza ca o forta
motivationala.
Lauda este o interventie ulterioara unei actiuni a copilului, care are rolul:
de a recompensa comportamentul copilului, caz in care se foloseste imediat dupa ce copilul
a avut respectivul comportament, care este precizat in formula de lauda: Bravo, ai aranjat
foarte frumos jucariile!, Este minunat acest desen, ai imbinat foarte frumos culorile!, Sunt
mandru de tine, ai fost foarte respectuos, ai salutat pe toata lumea/ai multumit pentru cadou!.
Acest gen de lauda se foloseste mai ales atunci cand dorim corectarea sau intarirea unui
comportament al copilului. Dupa ce stabilim comportamentul care se doreste a fi intarit,
intervenim de cate ori acesta apare si il recompensam printr-o formula de lauda, care evoca cat
mai prcis ce anume recompensam. Prin aceste intariri, copilul va observa ca de cate ori are
comportamentul corect obtine atentia parintelui intr-un mod pozitiv, fapt care va mari
frecventa respectivului comportament.
de a creste increderea in sine a copilului. Pentru aceasta lauda trebuie intotdeauna sa fie
realista, deoarece in caz contrar, va avea un efect invers. Daca ii spunem copilului: tu esti cel
mai destept din clasa!, iar el va constata, in mod obiectiv, la scoala, ca nu este asa, se va
descuraja si isi va pierde increderea in parinte, considerand ca este mintit.Daca insa, este
laudat pe buna dreptate pentru rezultatele obtinute ca urmare a muncii depuse, el va sti ca
parintele observa si apreciaza ceea ce face, lucru care ii va da incredere in fortele proprii. In
acest scop, lauda si incurajarea se pot combina: Bravo, ai colorat foarte frumos acest desen,
sunt convinsa ca poti trece la unul mai complicat, pentru ca te vei descurca foarte bine!

de a directiona copilul in formarea unor comportamente corecte. De multe ori, parintii

observa cu usurinta ce anume a facut gresit copilul, si in evaluarea lor speculeaza aspectele
critice . De aceea, in loc de Uite ce mizerie ai facut in camera!, ei pot spune Te-ai jucat
foarte frumos acest joc, ce-ar fi sa strangem acum jucariile?, sau in loc de Tu niciodata nu
imparti jucariile cu alti copii, pot spune Te joci foarte frumos cu masinutele, ce ar fi sa inviti
pe cineva sa se joace cu tine?. In felul acesta copilul va sti ca este apreciat pentru calitatile
sale, si nu criticat pentru ceea ce nu face. El va fi mai dispus sa urmeze indemnurile parintelui,
stiind ca acesta are incredere in el si il va lauda de cate ori reuseste ceva. Critica permanenta
are rolul de a-l descuraja, iar descurajarea este principala cauza generatoare de comportamente
problema.
Ca adulti, ne simtitm intotdeauna bine cand cineva ne apreciaza si ne lauda pentru ceva ce
suntem sau am facut. Avem, in acelasi timp, si instanta critica necesara pentru a stabili daca
ceea ce ni se spune este sau nu conform cu realitatea. Ne putem da seama foarte usor daca
aprecierea pe care o primim este una realista, o recunoastere a unui merit, sau este un
instrument de manipulare. In aceeasi masura, este bine sa nu subestimam capacitatea copilului
de a intui daca suntem sinceri in ceea ce ii spunem, sau il mintim. Indiferent ca vrem sa
recompensam copilul, sa ii formam un comportament sau sa ii dam incredere in sine, este
indicat ca intotdeauna sa fim sinceri si sa apreciem in mod real calitatile si faptele pentru care
il laudam, sa ii demonstram in mod real ca avem incredere in el, deoarece in caz contrar, se va
simti dezamagit si isi va pierde increderea in noi.