Sonetul Afar-i toamn de Mihai Eminescu respect modelul
sonetului italian, fiind alctuit din 14 versuri organizate n dou catrene i dou terine. Eul liric are, n acest sonet dou ipostaze: una impersonal, ca autodresare imaginar i cealalt individualizat, exprimat ca o confesiune liric. n primul catren sentimentul dominant este tristeea profund a poetului, n concordan deplin cu anotimpul deprimant toamna. Toamna ca anotimp al stingerii cu frunza-mprtiat, picuri grele de ploaie i rafale neateptate de vnt, creaz un prag temporal al rememorrii trecutului din secvene consemnate scriptic n roase plicuri. n cel de-al doilea catren, poetul departe spaiul exterior de cel interior simindu-se astfel absena armoniei perfecte binecunoscute n majoritatea poeziilor. Epitetul specific eminescian dulci determin de aceast dat substantivul nimicuri, sugernd astfel plcerea interioar de a-i petrece timpul cu amintirele cele mai preioase, izolat lumea de afar, dorind ca nimeni s nu-i tulbure intimitatea N-ai vrea ca nime-n ua ta s bat. Cele dou terine din finalul sonetului reflect ipostaza individualizat a eului liric, prin folosirea pronumelui la persoana nti singular. Poetul st cufundat n ganduri, renviind basmele copilariei, ale znei Dochii, n timp ce ntre el i restul lumii ceaa crete rnduri-rnduri. n ultima terin, se face simit o prezen feminin, a crei apariie imaginar este anunat de fonirea unei rochii, de pasul moale, ce atinge cudelicatee scndura odii. Minile ei subiri i reci acoper ochii triti ai iubitului cufundat n visare, stare pe care silueta femeii nu o ntrerupe, ci, dimpotriv o adncete, amplificnd aura de mister. Referindu-se la profunda sensibilitate care-l particuleaz pe Eminescu ntre poeii neamului, M. Eliade afirma: Eminescu a fost un om de geniu, avea un <<sentiment tragic al vieii>>; ca toi cei ce exploreaz pn la esen singurtatea i durerea uman, Eminescu nu refuz niciodat s accepte realitatea. i realitatea, pentru el era izolarea Omului n Cosmos.
Omul se nate i moare n singurtate absolut, dar aceast singurtate e