Sunteți pe pagina 1din 859
Inca 2 logouri de pe stik CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA (Nr.985-XV din 18 aprilie 2002.

Inca 2 logouri de pe stik

CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA

(Nr.985-XV din 18 aprilie 2002.

Cu toate modificările operate până la republicare în

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009. Adnotat cu jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor naţionale)

COMENTARIU

Chişinău - 2009

2

Codul penal al Republicii Moldova

CZU 343.2(478)(0.072) C 60

Publicaţia a fost finanţată de Agenţia ONU pentru Refugiaţi în Moldova (ICNUR), Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Suedia, Ambasada Regală a Norvegiei în România care nu subscriu şi nu răspund de conţinut.

Adnotare. Comentariul furnizează informaţiile necesare pentru a înţelege terminologia, modali- tăţile în care se produc faptele penale, temeiurile care produc comportamente infracţionale şi sancţiuni legale. Volumul conţine, de asemenea, studii de caz din jurisprudenţa instanţelor inter- naţionale de drept (CEDO) şi a instanţelor naţionale pentru a facilita înţelegerea. El reflectă ex- perienţa celor mai buni practicieni din domeniu, abordând simplu şi eficient constituirea argu- mentaţiei pentru ca informaţia să poată fi receptată rapid şi integral. Se adresează tuturor celor care, folosind zilnic legea penală, simt nevoia unor interpretări şi sugestii şi e destinat specialiş- tilor practicieni în materie de drept penal, funcţionarilor din organele de drept, lectorilor, compe- titorilor şi studenţilor de la facultăţile de profil.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Codul penal al Republicii Moldova: Comentariu (Legea nr.985-XV din 18 aprilie

  • 2002. Cu toate modificările operate până la republicare în Monitorul Oficial al Republi-

cii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009. Adnotat cu jurisprudenţa CEDO şi a instanţe- lor naţionale.)/Autori: Alexei Barbăneagră, Gheorghe Alecu, Viorel Berliba, Vitalie Budeci, Trofim Carpov, Valeriu Cuşnir, Radion Cojocaru, Alexandru Mariţ, Tudor Po- povici, Gheorghe Ulianovschi, Xenofon Ulianovschi, Nicolae Ursu, Victor Volcinschi. – Ch.: Editura Sarmis, 2009 („Tipografia Reclama” SA), coordonator şi responsabil de edi- ţie – Maria Hadarcă, redactor Ion Ciocanu. 860 p.

Apare cu sprijinul financiar al Agenţiei ONU pentru Refugiaţi în Moldova

(ICNUR), Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Suedia, Ambasadei Regale a Norvegiei în România. 1000 ex.

343.2(478)(0.072)

C 60

ISBN 978-9975-105-20-0

© Centrul de Drept al Avocaţilor, 2009 © Colectivul de autori, 2009

Comentariu

3

Redactor responsabil şi conducător de ediţie:

Alexei BARBĂNEAGRĂ, doctor habilitat în drept, profesor universitar, avocat

Colectivul de autori:

Alexei BARBĂNEAGRĂ, doctor habilitat în drept, profesor universitar, ULIM (Partea genera- lă: Cap III. Partea specială: Cap.I, II, III, IV, V (art.185 1 , 185 2 , 185 3 – în coautorat cu Victor Volcinschi), XI (în coautorat cu Gheorghe Alecu), XIII (art.278-285))

Gheorghe ALECU, doctor în drept, conferenţiar universitar, Constanţa (Partea specială:

Cap.XI (în coautorat cu Barbăneagră Alexei)

Viorel BERLIBA, doctor în drept, conferenţiar universitar, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI (Partea generală: Cap.XII. Partea specială: Cap.VIII, Cap.X (în coautorat cu Radion Cojoca- ru)

Vitalie BUDECI, master în drept, lector superior, ULIM (Partea specială: Cap.XII) Trofim CARPOV, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM (Partea specială: Cap.VII)

Valeriu CUŞNIR, doctor habilitat în drept, profesor universitar, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (Partea specială: Cap.VI, Cap.XV, Cap.XVI )

Radion COJOCARU, doctor în drept, conferenţiar universitar-interimar, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI (Partea generală: Cap.XII. Partea specială: Cap.VIII, Cap.X (în coautorat cu Viorel Berliba)

Alexandru

MARIŢ,

doctor

Cap.VII, Cap.IX, Cap.X)

în drept, conferenţiar universitar, USEM (Partea generală:

Tudor POPOVICI, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM (Partea generală: Cap.VIII

(art.77-88))

Gheorghe ULIANOVSCHI, doctor în drept, conferenţiar universitar, USM (Partea generală:

Cap.I (art.1, 2, 8-13), Cap.II, Cap.VIII (art.75, 76). Partea specială: Cap.XIV) Xenofon ULIANOVSCHI, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM (Partea generală:

Cap.I (art.3-7), Cap.IV, Cap.V, Cap.XI. Partea specială: Cap.IX, Cap.XIII (art.286-302), Cap.XVII, Cap.XVIII) Nicolae URSU, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM (Partea generală, Cap.VI)

Victor VOLCINSCHI, doctor în drept, profesor, USM (Partea specială: Cap.V (art.185 1 , 185 2 , 185 3 – în coautorat cu Alexei Barbăneagră)

Experţi: Raisa BOTEZATU, judecător, vicepreşedinte al CSJ, preşedinte al Colegiului penal al CSJ Mircea IUGA, judecător de categorie superioară în demisie onorată, consilier juridic de stat de rangul I

Coordonator şi responsabil de ediţie: Maria HADÂRCĂ Redactor: Ion CIOCANU, scriitor, doctor habilitat în filologie

4

Codul penal al Republicii Moldova

PREFAŢĂ

Ediţia a III-a revăzută şi completată reprezintă un comentariu elaborat pe articole al părţilor – generală şi specială – ale Codului penal şi evidenţiază soluţiile din practica re- centă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), a Curţii Supreme de Justiţie, a Curţii de Apel Chişinău, a Judecătoriei Militare şi a unor instanţe de fond cu privire la aplicarea legii penale.

Recentele şi multiplele modificări ale CP sunt condiţionate de angajamentele asu- mate de RM faţă de structurile europene, urmăresc elaborarea unor noi standarde naţio- nale în domeniul justiţiei penale cu referinţă la micşorarea pedepselor penale, care, în mai multe componenţe de infracţiuni, sunt exagerat de mari şi nu corespund scopurilor pedepsei penale, la aducerea normelor penale în concordanţă cu standardele interna- ţionale, la ameliorarea condiţiilor de detenţie, la proiectele de amendare a cadrului legis- lativ în domeniul penal etc.

Metoda principală folosită la scrierea acestui Comentariu şi firul lui călăuzitor au la bază expunerea succintă a tezelor esenţiale din fiecare articol (partea generală) şi a ele- mentelor componentelor de infracţiune (partea specială); corelarea conţinutului prevede- rilor normelor; definirea într-o formă raţională a noţiunilor, expresiilor şi a semnelor ca- lificative ale faptei incriminate de legea penală în accepţiunea Codului penal ca unică lege penală.

În dorinţa de a realiza un comentariu care să reprezinte o expunere ordonată în uni- tăţi complexe ale gândirii dialectice, legate logic între ele şi cu prevederile celorlalte co- duri ale Republicii Moldova: Codul de procedură penală, Codul civil, Codul de proce- dură civilă, Codul muncii, Codul familiei, Codul fiscal, Codul electoral, Codul de execu- tare etc., ne-am bazat pe interdisciplinaritatea şi concordanţa cunoştinţelor situate în or- dinea lor raţională, ne-am orientat spre coerenţă, precizie conceptuală şi formulări clare. În străduinţa de unificare a conceptului lucrării elaborate de diferite personalităţi, am evi- tat, pe cât s-a putut, intervenţia în topica şi expresiile la care ţin autorii cu atât mai mult cu cât acestea, deşi arhaizante, mai au circulaţie în acest areal. Astfel, a fost păstrat stilul de expunere propriu fiecărui autor, dar unificat sub aspect conceptual-formal, fapt care le încadrează personalitatea în spiritualitatea epocii şi le subliniază vocaţia de savanţi şi cercetători.

Comentariul a fost scris de un grup de specialişti avizaţi în domeniul dreptului pe- nal, savanţi şi practicieni care reprezintă diverse instituţii de învăţământ superior din Re- publica Moldova şi România, judecători ai Curţii Supreme de Justiţie şi ai Curţii de Apel. Capitolele au fost comentate în ordinea dictată de Codul penal. Excepţie a făcut Capitolul XIII Înţelesul unor termeni sau expresii în prezentul cod care, din motive lesne de înţeles, a fost ataşat la lucrare fără a fi comentat.

Comentariu

5

În condiţiile în care legislaţia penală, procesual-penală, civilă, procesual-civilă etc. se schimbă frecvent este imposibil a prevedea potenţialele modificări de relaţii sociale; astfel, asemenea Codului penal, Comentariul de faţă conţine, fără îndoială, anumite ca- renţe inerente unor lucrări de acest gen. Semnalarea deficienţelor din această lucrare ne va mobiliza la îmbunătăţirea textului într-o ulterioară ediţie.

Volumul conţine, de data aceasta, multe studii de caz, din jurisprudenţa instanţelor internaţionale de drept (CEDO) şi din justiţia naţională, toate bine selectate şi ajustate temei comentate utile pentru a facilita înţelegerea şi cunoaşterea.

Comentariul se adresează tuturor celor care, folosind zilnic legea penală, simt nevo- ia unor interpretări si sugestii. Este destinat specialiştilor practicieni în materie de drept penal, funcţionarilor din organele de drept, lectorilor, competitorilor şi studenţilor de la facultăţile de profil.

Considerăm că ediţia de faţă s-a ridicat, în raport cu cele anterioare, la un alt nivel al calităţii expunerii textului scris, al interpretării, argumentării ideilor exprimate şi că poate să constituie, pentru studenţi şi pentru persoanele interesate de studierea instituţii- lor fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal etc. , un instrument eficient de cunoaştere pentru o corectă interpretare şi aplicare a legii penale.

Alexei BARBĂNEAGRĂ

6

Codul penal al Republicii Moldova

Partea generală

Comentariu

7

Capitolul I

CODUL PENAL ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII LUI

Reglementări de drept internaţional: Acord general din 02.09.49 cu privire la privilegiile şi imunităţile CE şi Protocolul Adiţional din 06.11.52 la Acordul general privind privilegiile şi imunităţile CE, TITLUL IV, art.9, art.10, art.11, art.12; Titlul V, art.13, art.14, art.15, Titlul VI, art.16, art.17, art.18, art.19//TI, 13/7, 1999; Al doilea Protocol adiţional din 17.03.78 la Conven- ţia europeană de extrădare// Ratificat prin Legea 270-XV din 21.06.2001; Convenţia din 04.11.1950, art.1, 5, 6 alin.(2), art.7,17, 51//TI, 1/341, 1998; Convenţia din 07.12.44 privind aviaţia civilă internaţională, art.1, 2,3, 17, 18, 20//TI, 8/7, 1999; Convenţia din 10.12.84 împo- triva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, art.5//TI, 1/129, 1998; Convenţia din 13.02.46 cu privire la privilegiile şi imunităţile ONU, art.IV-V, Sec- ţiunea 19//TI, 8/117, 1999; Convenţia din 16.12.70 pentru reprimarea capturării ilicite a aerona- velor, art.8, l7//TI, 10/261, 1999; Convenţia din 18.04.61 de la Viena cu privire la relaţiile di- plomatice, art.29, 30, 31, 32, 37, 38, 39//TI, 4/37, 1998; Convenţia din 22.01.93 cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, preambul, partea IV, Capitolul I, art.56-71//TI, 16/262, 1999; Convenţia ONU din 15.11.2000 împotriva crimina- lităţii transnaţionale organizate, art.1, 3, 16, 17//TI, 35/333, 2006; Convenţia europeană de ex- trădare din 13.12.57, art.1-28//TI, 1/318, 1998; Convenţia ONU referitoare la statutul apatrizilor din 28.09.1954, art.1, 2, 12//Culegere de acte normative privind azilul, Chişinău, 2004; Declara- ţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789//www.coe.int; DUDO, preambul, art.9, 11 alin.(1), (2), art.30//TI, 1/11, 1998; PIDCP, art.15//TI, 1/30, 1998; Protocolul 6 la Convenţia din 04.11.1950, art.1// TI, vol.1; Convenţia din 28.07.51 privind statutul refugiaţilor, art.31//TI, 38/5, 2006; Protocol Adiţional la Convenţia Europeană de Extrădare//www.coe.int; Statutul CE din 05.05.49: Privilegii şi imunităţi, art.40, lit.a//TI, 9/190, 1999; Statutul CIP//www.coe.int; Tratat din 14.04.93 între RM şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală: „Extrădarea, art.60-77//TI, 19/278, 1999; Tratatul din 06.07.96 între RM şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală: Partea a III-a, Capitolul II. Extrădarea, art.64-80//TI, 20/364, 1999; Tratatul din 09.02.93 între RM şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, fa- milială şi penală: Extrădarea, art.60-77//TI, 19/313, 1999; Tratatul din 13.12.93 între RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală: Capitolul II. Ex- trădarea în scopul urmăririi sau executării pedepsei, art.58-73//TI, 22/85, 1999; Tratatul din 25.02.93 între RM şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în ma- terie civilă, familială şi penală: Extrădarea, art.61-72//TI, 21/49, 1999.

Reglementări de drept naţional: CRM, art.3, 4, 16, 18, 19, 21, 22, 24-25, 38, 72, alin.(3), art.76//MO, 1, 12.08.1994; Legea 1134/04.08.92 cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în RM, art.6, 7, 8, 9//M., 8/195, 30.08.1992; Legea 108/17.05.94 privind frontie- ra de stat a RM, art.1//MO, 12/107, 03.11.1994; Legea 173/06.07.94 privind modul de publicare

şi intrare în vigoare a actelor oficiale, art.1, 2, 3, 4, 10/1 //MO, 1, 12.08.1994; Legea 273/09.11.94 privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte, art.1, 3//MO, 9/89, 09.02.1995; Legea 275/10.11.94 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor

în RM, art.1, 2, 6, 21//MO, 20/234, 29.12.1994; HP 402/16.03.95 pentru ratificarea Convenţiei

8

Codul penal al Republicii Moldova

privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale, art.1, 2, 3//MO, 23/237, 27.04.1995; HP RM 1183/14.05.97 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, art.1, 6, 7, 9, 16, 21, 23//MO 41-42/372, 26.06.1997; Legea cetăţeniei RM 1024/02.06.2000, art.3, 5//MO, 98-101/709, 10.08.2000; Legea 1518/06.12.2002 cu privire la migraţie, art.24//MO, 1-2/2, 15.01.2003; Legea 1160-XV din 21.06.2002 privind punerea în aplicare a CP al RM, art.1, 2, 3, 4, 5, 6, 7// MO, 128-129/1014, 13.09.2002 şi MO, 143 din 27.09.2002; Legea 205-XV din 29.05.2003 cu privire la punerea în aplicare a CPP al RM, art.1, 8, 19 25, alin.(2) //MO, 104-110/447, 07.06.2003; Decretul 1506/31.10.2003 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea azilului politic de către Preşedintele RM//MO, 223-225/886, 07.11.2003; Legea 371/01.12.2006 cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie pena- //MO, 14-17/42, 02.02.2007; HP CSJ din 25.09.2006, 6, Cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a modificărilor şi completărilor CP al RM efectuate prin Legea 184-XVI din 29 iunie 2006//BCSJ a RM 10/17, 2006.

Doctrină: Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici T., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed.Cartier Juridic, Ch., 2005; Botnaru S., Legea penală (Conferinţa ştiinţifică, USM, Ch., 1996; G.Lişcinschi, Diferenţierea răspunderii penale şi principiile dreptului penal //LV, 9/51, 2006; M.Grama, Condiţiile de fond ale extrădării//USM Studia Universitas (ştiinţe sociale), 4(14), 2008; N.Suceveanu, Expulzarea şi extrădarea prin prisma dreptului intern al RM şi a dreptului internaţional //AŞ ale USM, 8/114, 2005; Precedentul judiciar: aspecte teoretice şi practice. Conferinţa internaţională ştiinţi- fico-practică, Ch., 20.09.2007//RND, ediţie specială, 2007; V.Bândar, Arestarea provizorie în procedura extrădării conform legislaţiei României şi UE //LV, 3/22, 2008; V.Moraru, A.Sosna, Aplicarea legislaţiei cu privire la extrădarea cetăţenilor //RND, 10/7, 2001; X.Ulianovschi, Răs- punderea penală a persoanelor juridice //RND, 2/4, 2002; Gh.Ulianovschi, Interacţiunea princi- piilor constituţionale şi de drept penal în noul Cod penal//Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002, v.I, USM, Ch., 2003.

ARTICOLUL 1. LEGEA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA (1) Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova.

(2) Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.

(3) Prezentul cod se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică di- rect reglementările internaţionale.

  • 1. Art.1 alin.(1) CP legiferează regula conform căreia CP este unica lege penală a RM.

Această regulă trebuie înţeleasă în sensul concentrării legislative a normelor juridico-penale într- un act codificat unic. Regula menţionată nu exclude legiferarea unor norme cu caracter penal în alte legi, însă acestea urmează a fi incluse şi în CP.

  • 2. De la regula prevăzută la art.1 alin.(1) din CP, practica legislativă face şi unele abateri.

Astfel, CPP conţine norme juridico-penale care stabilesc limitele răspunderii penale a persoanei extrădate (art.543), categoriile infracţiunilor pentru care art.80 CP prevede criterii speciale de aplicare a pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei (art.504 alin.(2)), interdicţiile de aplicare a art.59 CP în cazul liberării condiţionate de răspundere penală (art.510 alin.(2)) etc. Norme juridico-penale se cuprind şi în Codul de executare (CEx). De exemplu, art.275 alin.(3) din CEx completează art.72 alin.(6) din CP prin stabilirea tipurilor de penitencia-

Comentariu

9

re pentru femei, iar art.278 alin.(2) CEx a extins prevederile art.96 CP şi asupra cazurilor în care condiţiile de amânare a executării pedepsei pentru femeile gravide survin în faza executării de fapt a pedepsei. Potrivit teoriei generale a dreptului în cazurile în care diferite legi organice (CP, CPP şi CEx sunt legi organice) reglementează acelaşi tip de raporturi sociale, se aplică legea adoptată ulterior (HCC 63 din 23.11.1999//MO, 135-136/75 din 09.12.1999).

  • 3. În calitate de izvor specific de drept penal apar actele de amnistiere. Importanţa juridico-

penală a actelor de amnistiere este fixată în art.107 CP. Această normă juridico-penală concreti- zează dispoziţiile art.72 alin.(3) lit.o) din Constituţie, stabileşte într-un mod generalizator şi ex- haustiv posibilele efecte ale amnistiei şi constituie, de fapt, baza juridică pentru adoptarea legilor concrete de amnistie. Specificul acestor legi constă în faptul că ele sunt adresate infracţiunilor

săvârşite în trecut, intervin în sfera dreptului penal pentru a schimba temporar ordinea generală de realizare a răspunderii penale şi întotdeauna au numai caracter retroactiv.

  • 4. Definiţia CP dată în art.1 alin.(2) CP are la bază prevederile art.72 alin.(3) lit.n) din Con-

stituţie, conform cărora prin lege organică se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. De fapt, această definiţie a CP, într-o formă mai desfăşurată, reproduce con-

ţinutul principiului legalităţii incriminării şi al pedepsei penale cunoscut în doctrina penală sub formula nullum crimen, nullum poena sine lege.

  • 5. Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor penale atribuie în exclusivitate puterii le-

gislative opera de adoptare a normelor de drept penal, iar puterii judecătoreşti să aplice legea

penală în litera şi spiritul ei neputând decide împotriva acesteia.

  • 6. În alin.(3) al articolului comentat sunt reiterate dispoziţiile constituţionale privind priori-

tatea Constituţiei şi a actelor internaţionale la care RM este parte faţă de legea penală. Dacă există neconcordanţă a legii penale cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.

  • 7. Convenţia din 04.11.1950 constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi urmea-

ză a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebirea că anume Convenţia are prioritate faţă de restul legilor interne (HP CSJ din 19.06.2000, 14). CEDO, prin hotărârea din 26.04.2007 în cauza Popescu v.România, a menţionat că, din moment ce Convenţia face parte integrantă din

ordinea juridică internă a tuturor statelor contractante, faptul semnifică „obligaţia pentru judecă- torul naţional de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională, fără să aştepte abrogarea acestora de către legislator (par.103).

  • 8. CP în vigoare nu conţine prevederi referitoare la natura juridică şi rolul hotărârilor expli-

cative ale Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea legii penale de către instanţele judecăto- reşti la înfăptuirea justiţiei penale. Astfel de prevederi sunt de găsit în legislaţia care reglemen- tează activitatea instanţelor judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei penale şi jurisprudenţa CEDO de interpretare a art.6 par.1 din Convenţia din 04.11.1950 care garantează dreptul la un proces echi- tabil. Conform art.1 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, adoptată de Parlament la 26 martie 1996, CSJ este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uni- formă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti. CSJ îşi realizează această sarcină prin adoptarea hotărârilor explicative de către Plenul ei în chestiunile privind aplicarea legii penale cu caracter de recomandare pentru toate instanţele judecătoreşti şi prin formarea unei practici unitare de aplicare a legii penale la judecarea cauzelor penale în procedurile recursului ordinar şi ale recursului în anulare.

  • 9. Caracterul de recomandare al hotărârilor explicative ale Plenului CSJ nu prezumă dreptul

instanţelor judecătoreşti de a le neglija, ci obligaţiunea acestora de a-şi motiva dezacordul cu explicaţia de aplicare a normei penale dată de Plenul CSJ în hotărârea respectivă. În acest din urmă caz, părţile în proces pot să atace cu recurs ordinar în baza temeiului prevăzut de art.427

10

Codul penal al Republicii Moldova

p.16 CPP hotărârea instanţei la CSJ care va hotărî asupra interpretării normei penale aplicate de către instanţa inferioară ce nu se conformează cu interpretarea acestei norme date de către Plenul CSJ în respectiva hotărâre explicativă. Prin acest mecanism legal, CSJ asigură aplicarea unifor- mă a legii penale de către toate instanţele judecătoreşti şi securitatea raporturilor juridico-penale la înfăptuirea justiţiei penale.

  • 10. Sub acest aspect al problemei comentate, CEDO, în hotărârea din 15 noiembrie 2007 în

cauza Beian v.România (par.33-34), a menţionat că legile adoptate de statele contractante „tre- buie să fie puse în practică cu o claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât este posibilă insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru părţile interesate. În această privinţă, trebuie subli- niat faptul că incertitudinea, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau jurisdicţională,

este un factor important care trebuie luat în calcul pentru a aprecia conduita statului

...

Desigur,

divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla aceste contradicţii ale jurisprudenţei” (par.33 şi 37).

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale: HCC, 72/23.12.99 despre controlul constitu- ţionalităţii art.79 alin.(1), (2), (5) şi (6) şi art.79/1 alin.(1) şi (2) CPP//MO, 1-4/1, 06.01.2000; Decizia 5/24.09.2002 a CC privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între RM şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţi- onal la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999//MO, 137-138/25, 10.10.2002; HCC, 29/04.07.2000 pentru controlul constituţionalităţii art.6 alin.(1) lit.b) din Legea 336-XIV din 1 aprilie 1999 Privind restructurarea datoriilor întreprinderilor din sectorul electroenerge- tic//MO, 81-83/29, 13.07.2000; CPP, art.427//MO, 104-110/447, 07.06.2003.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale:HP JS a RM din 30.01.1996, 2 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale CRM, p.2//Culegere de hotărâri explicative /9, 2002; HP CSJ din 19.06.2000, 17, Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei din 04.11.1950, par.1//Culegere de hotă- râri explicative /18, 2002.

ARTICOLUL 2. SCOPUL LEGII PENALE

(1) Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile aceste- ia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întrea- ga ordine de drept.

(2) Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

  • 1. În articolul comentat legiuitorul a prevăzut două scopuri ale legii penale: apărarea valori-

lor sociale împotriva celor mai grave fapte antisociale şi prevenirea lor. Textul art.2 are caracte- rul unei declaraţii de principiu şi impune organelor de jurisdicţie penală obligaţiunea de a realiza aceste scopuri în practica de aplicare a normelor juridice penale.

  • 2. Alin.(1) enumără cele mai importante valori sociale existente în societate, pe care legea

penală are drept scop să le apere. La acestea se referă: persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,

proprietatea, mediul, ordinea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritoria- lă a RM, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.

  • 3. Prin expresia întreaga ordine de drept se înţeleg toate valorile sociale, altele decât cele

indicate în alin.(1), însă care sunt protejate prin incriminările din partea specială a CP, cum ar fi securitatea şi ordinea publică (Cap.13), sănătatea publică şi convieţuirea socială (Cap.8), justiţia (Cap.14) etc.

Comentariu

11

  • 4. Ierarhia valorilor sociale indicate în acest alineat corespunde dispoziţiilor constituţionale,

conform cărora demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Aceste valori sociale servesc drept bază pentru a structura PS a CP în capitole şi constituie obiectul juridic ge- neric al componenţelor de infracţiuni incluse în capitolul respectiv.

  • 5. Alt scop al legii penale rezidă în prevenirea comiterii de noi infracţiuni. Din interpretarea

expresiei de noi infracţiuni rezultă că acest scop constă în preîntâmpinarea săvârşirii de noi in- fracţiuni de către o persoană care a comis deja una sau mai multe fapte penale. Este vorba de prevenirea specială care se realizează prin tragerea infractorilor la răspundere penală, aplicarea faţă de ei a pedepselor penale, a măsurilor de siguranţă sau a altor măsuri cu caracter penal.

Efectul acestor măsuri în ansamblu cu regimul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni stabilit în lege pentru persoanele care au mai comis anterior infracţiuni contribuie la prevenirea săvârşirii de către aceste persoane a noilor infracţiuni.

  • 6. În doctrina penală este recunoscut faptul că legea penală contribuie la prevenirea săvârşi-

rii infracţiunilor şi prin interdicţia normelor legii penale adresate membrilor societăţii de a nu săvârşi infracţiuni. Sub acest aspect, este vorba despre prevenirea generală ca efect al raporturi- lor juridice penale de conformare, ce apar între membrii societăţii şi stat, la intrarea legii penale în vigoare. Constrângerea membrilor societăţii pentru a nu săvârşi infracţiuni prin ameninţarea cu aplicarea pedepsei penale sau conformarea de bunăvoie a acestora cu interdicţiile normelor legii penale constituie esenţa prevenirii generale. Motivele abţinerii de la săvârşirea infracţiuni- lor nu ating interesele societăţii şi nu au importanţă juridico-penală pentru legea penală.

  • 7. Scopurile instituţiilor dreptului penal (infracţiunii, răspunderii penale şi sancţiunilor pe-

nale) sunt subordonate scopurilor legii penale de apărare a societăţii împotriva celor mai grave

fapte antisociale şi prevenirea lor.

  • 8. Analiza scopurilor legii penale serveşte drept temei pentru a trage concluzia că, pentru

dreptul penal, este caracteristică funcţia de protejare a societăţii de infractori şi de infracţiunile comise de ei, fapt ce contribuie la consolidarea şi dezvoltarea societăţii.

ARTICOLUL 3. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII

(1) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni nici supus unei pe- depse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.

(2) Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise.

  • 1. Prin legalitate se înţelege caracterul a ceea ce este legal sau conform cu legea. Principiul

legalităţii este un element fundamental, o idee, lege de bază pe care se întemeiază teoria ştiinţi- fică despre ceea ce este conform cu legea. Potrivit acestui principiu, toate structurile de stat sau obşteşti, inclusiv cetăţenii, sunt obligaţi să respecte, în activitatea lor, legea, acestora garantându-li-se legalitatea persoanei, respectarea demnităţii umane şi a dreptului la acţiune.

  • 2. Principiul legalităţii în domeniul dreptului are două aspecte:

Legalitatea incriminării, exprimată prin regula „Nu există infracţiune fără lege” (Nullum crimen sine lege), presupune că nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Astfel formulat, principiul legalităţii incriminării constituie o puternică garanţie juridică a respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei. Legalitatea incriminării se aplică asupra mai multor instituţii ale dreptu- lui penal şi, astfel, dispunând că numai legea prevede ce fapte constituie infracţiuni, decurge consecinţa că izvor al dreptului penal nu poate fi decât legea în sensul art.1 alin.(1) şi (2) CP; în

12

Codul penal al Republicii Moldova

materia aplicării legii penale în timp, legalitatea impune aplicarea principiului activităţii legii

penale, în sensul că legea penală poate fi aplicată numai pentru acele fapte care erau prevăzute de lege ca infracţiuni la momentul comiterii lor; prin interpretarea legii penale, adică prin opera- ţiunea logico-juridică de stabilire a înţelesului ei nu se pot crea infracţiuni, nu se pot adăuga sau exprima elemente din lege.

Legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce pot fi luate în cazul săvârşirii faptelor prevăzute de le- gea penală este cunoscută în doctrină sub dictonul Nulla poena sine lege (Nu există pedeapsă fără lege). Potrivit acestui principiu, persoanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, şi numai în condiţiile prevăzute de lege.

  • 3. Principiul legalităţii este caracterizat şi de faptul că pedepsele pentru infracţiuni sunt stabilite

din timp, de lege, instanţa având posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită natură şi durată.

  • 4. Principiului legalităţii i se subordonează principiul procesual al prezumţiei de nevinovă-

ţie şi constituie baza conceptuală. Prezumţia de nevinovăţie este o garanţie procedurală în mate- rie penală, dar aria de aplicare a acestui principiu şi a acestui drept se extinde şi asupra altor au- torităţi, diferite decât instanţele penale (fiscale, vamale, de exemplu, Salabakiu v.Franţa din 7 octombrie 1988). Astfel, orice comentariu al funcţionarului public făcut înainte de judecarea oficială a cauzei, care poate fi echivalat cu o afirmare a vinovăţiei, poate constitui o încălcare a prezumţiei nevinovăţiei.

  • 5. Nu constituie o atingere a principiului prezumţiei de nevinovăţie faptul că judecătorul,

fără a exprima vreo opinie privind vinovăţia celui interesat, amână să ia o decizie până la sentin- ţa penală (Farragut v.Franţa).

  • 6. Prezumţia de nevinovăţie nu este încălcată de faptul că o persoană inculpată şi achitată

trebuie să suporte onorariile avocatului său (Croissant v.RFA din 25 septembrie 1992).

  • 7. Un caz aparte de excepţie de la prezumţia de nevinovăţie îl constituie fapta de întrerupe-

re a difuzării la posturile publice de radio şi TV a unor informaţii cu caracter defăimător (Radio France ş.a. v.Franţa) – directorul de ediţie dispune încetarea difuzării unor asemenea informaţii îndată după prima difuzare.

  • 8. Articolul 6, alin.(2) din Convenţia din 04.11.1950 nu interzice prezumţiile de fapt şi de

drept care pot acţiona împotriva acuzatului totuşi, CEDO a menţionat că statele-membre trebuie să menţină asemenea prezumţii „în linii rezonabile, care să ţină cont de importanţa actului in- criminat şi să menţină drepturile apărării” (Lutz, Noelkenbockoff v.RFG, 1987; Salabakiu v.Franţa; Pham Hoang v.Franţa).

  • 9. De asemenea, CEDO a constatat că dreptul de prezumţie a nevinovăţiei nu se aplică: ho-

tărârilor instanţelor de judecată; declaraţiilor publice ale reprezentanţilor statului 1 (Allenet de Ribemont v.Franţa); în cazul apărării specifice (argumente legale) care plasează obligaţia de- monstrării nevinovăţiei pe învinuit; când prezumţiile faptului sau ale legii (dreptului) se fac în

conformitate cu regulile specifice ale instanţei 2 .

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Slimani v.Franţa din 27.10.2004//www.coe.int; Hugh Jordan împotriva Regatului Unit din 4 mai 2001, 24746/94, par.109; McKerr, par.115; Edwards, par.73//Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor 4/300, 2006.

  • 1 Autorităţile publice, în special procurorii şi poliţia, nu trebuie să facă declaraţii privind vinovăţia sau nevinovăţia unui acu- zat înainte de soluţionarea cazului în instanţa de judecată, fiindcă orice comentariu al funcţionarului public făcut înainte de jude- carea oficială a cauzei, echivalat cu o afirmare a vinovăţiei, fapt care poate constitui o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie.

  • 2 Pham Hoang v.Franţa, cererea 13191/87, din 25 septembrie 1992, par.36 (constatând că legea vamală a Franţei care gene- rează asumări ce pot fi respinse nu încalcă prezumţia nevinovăţiei).

Comentariu

13

În cauza Allenet de Ribemont v.Franţa 3 , CEDO a constatat încălcarea prevederilor articolu- lui 6 paragraful 2:

Reclamantul Allenet de Ribemont s-a plâns împotriva afirmaţiilor ministrului de interne şi de înalţii funcţionari ai poliţiei care l-au însoţit pe ministru la o conferinţă de presă 4 televizată în ca- drul căreia aceştia l-au învinuit de complicitate la omor intenţionat, cauză din care a fost arestat. CEDO consideră că prezumţia de nevinovăţie poate fi încălcată nu numai de o instanţa de judecată sau de un judecător, ci şi de alte autorităţi publice. Astfel, în cauza Allenet v.Franţa CEDO a constatat că „în cauză, câţiva dintre cei mai înalţi funcţionari ai poliţiei franceze l-au indicat pe dl Allenet de Ribemont, fără niciun fel de nuanţă sau rezervă, ca fiind unul din insti- gatorii la omor şi deci complice la acel omor. În mod evident, aceasta a fost o declaraţie de vi- novăţie, care, în primul rând, a încurajat publicul să-l creadă vinovat şi, în al doilea rând, a pre- judiciat evaluarea faptelor de către autorităţile competente. Prin urmare, articolul 6 paragraful 2 din Convenţie a fost încălcat”.

CEDO a judecat cauza Minelli v.Elveţia (1983) în care a constatat violarea prevederilor art.6, alin.(2) prin faptul că decizia instanţei naţionale era incompatibilă cu prezumţia de nevi- novăţie – instanţa de judecată naţională a decis ca reclamantul să-i achite victimei o parte din cheltuielile de judecată şi o parte din despăgubirile presupuse ale acesteia, de parcă reclamantul ar fi fost condamnat, cu toate că ancheta penală împotriva acuzatului a fost stopată pe motiv de expirare a termenului de prescripţie//www.coe.int În cauza Sekanina v.Austria, CEDO a decis că prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată, fiindcă au fost exprimate învinuiri după momentul achitării reclamantului de către instanţa de judecată. Curtea a mai decis că prezumţia de nevinovăţie se aplică şi în cazurile în care instanţele na- ţionale nu au obligaţia de a se pronunţa cu privire la vinovăţie (Adolf v.Austria; Lutz, Englert şi Nolkenbockoff v.Germania).

(

...

),

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 18.03. 2008: „Colegiul enunţă că, urmează a fi aplicate prevederile art.332 alin.(1) CPP coroborate cu cele ale art.275 alin.(1)

pct.2) CPP, reieşind din care procesul penal se încetează în cazul în care fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune. Acest temei rezultă din principiul legalităţii incriminării, prevăzut de art.3 din CP, exprimat prin adagiul latin Nullum crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege). Astfel, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, la mo- mentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. La acest temei se referă şi situaţia dezincriminării faptei. Astfel, dacă la momentul săvârşirii faptei, aceasta era prevăzută de legea penală ca infracţiune, dar mai apoi au intervenit modificări în legea penală care înlătură caracte- rul infracţional al faptei săvârşite prin metoda decriminalizării, în acest caz procesul penal se va înceta, iar situaţia decriminalizării va opera în cazul dat prin efectul retroactiv al legii penale,

prevăzut de art.10 CP” (Decizia 1re-137/08).

Plenul CSJ din 09.06.2008: „Hotărârea definitivă de condamnare a lui U.I. a căpătat auto- ritatea de lucru judecat, considerată ca o expresie a adevărului, însă, fiind afectată de eroarea expusă mai sus, intră în contradicţie cu principiul legalităţii. Eroarea descrisă este un viciu fun- damental, care afectează deciziile Curţii de Apel Chişinău din 22 februarie 2007 şi CP al CSJ din 11 iulie 2007 şi serveşte temei pentru redeschiderea procesului penal şi rejudecarea cauzei în beneficiul condamnatului” (Decizia 4-1re-197/08).

  • 3 Allenet v.Franţa din 10 februarie 1995//Hotărâri…, op.cit., p.429-439.

  • 4 Libertatea de exprimare garantată de art.10 din Convenţie include şi libertatea de a comunica informaţii. Articolul 6 para- graful 2 nu poate împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele în curs, dar le cere să o facă cu toată discre- ţia şi rezerva necesare pentru a respecta prezumţia de nevinovăţie.

14

Codul penal al Republicii Moldova

ARTICOLUL 4. PRINCIPIUL UMANISMULUI

(1) Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca va- loare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.

(2) Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

  • 1. Umanismul este un principiu al dreptului penal, în a cărui bază interesele şi drepturile

fundamentale ale omului, demnitatea, onoarea şi alte atribute ale personalităţii umane şi dezvol- tării sale libere au un rol important în determinarea legii penale şi a valorilor apărate.

  • 2. Umanismul dreptului penal se exprimă, în primul rând, prin valorile sociale şi morale

ocrotite de normele de drept. Din acest punct de vedere, în art.2 CP sunt indicate aceste valori (persoana, proprietatea etc.). Textul evidenţiază locul important al omului şi al drepturilor şi li- bertăţilor lui printre aceste valori.

  • 3. Umanismul se manifestă, în al doilea rând, în adoptarea unui nou sistem de pedepse

(art.63 CP), din care se constată înlăturarea prevederii şi aplicării pedepsei cu moartea, înlocui- rea acesteia cu o nouă pedeapsă privativă de libertate – detenţia pe viaţă. Astfel, conform art.1 al Protocolului 6 la Convenţia din 04.11.1950 Privind abolirea pedepsei cu moartea din 28.04.1983, pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pe- deapsă şi executat. Prin aceeaşi lege a fost introdusă în sistemul de sancţiuni penale o formă no- uă, pentru legislaţia noastră penală, privativă de libertate – detenţia pe viaţă.

  • 4. De un real umanism sunt, în al treilea rând, reglementările privitoare la minori. În această

privinţă s-a prevăzut că limita răspunderii penale începe de la 14 ani, s-a instituit un sistem în-

chegat de măsuri educative (supravegherea părinţilor, internarea minorului într-o instituţie spe- cială de învăţământ şi reeducare etc. (art.104 CP)).

  • 5. În al patrulea rând, umanismul se manifestă prin crearea multor instituţii de individuali-

zare şi, în special, de atenuare a răspunderii penale (art.76, 78 CP).

  • 6. În afară de sistemul circumstanţelor atenuante, în lege se prevede că instanţa trebuie să

ţină seama de gradul prejudiciabil al faptei, dar mai cu seamă de persoana infractorului (art.75

alin.(2), (3), art.76 CP).

  • 7. O dovadă în plus este înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu răspunderea

administrativă (art.55 CP) sau cu liberarea de răspundere penală pe alte motive (art.54, 56-60 CP).

  • 8. Umanismul dreptului penal se manifestă din plin în concepţia şi reglementarea executării

pedepsei, în special a închisorii. Conform alin.(2) art.61 CP, pedeapsa are drept scop restabilirea

echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de alte persoane.

  • 9. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana

condamnată. Aceste prevederi sunt garantate de CRM, art.24 alin.(2): “Nimeni nu va fi supus la

torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante”.

10. În numeroase cazuri legea prevede posibilitatea executării pedepsei cu închisoarea fără privare de libertate: condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei înainte de termen (art.90 CP) sau liberarea de executarea pedepsei (art.91 CP); înlocuirea părţii neexecuta- te din pedeapsă prin altă pedeapsă mai blândă (art.92 CP); liberarea de pedeapsa penală a mino- rilor (art.93 CP); liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei (art.94 CP); liberarea de executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 CP); amânarea executării pe- depsei pentru femeile gravide şi pentru femeile ce au copii în vârstă de până la 8 ani (art.96 CP); prescripţia executării sentinţei de condamnare (art.97 CP).

Comentariu

15

ARTICOLUL 5. PRINCIPIUL DEMOCRATISMULUI

(1) Persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse răspunde- rii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opi- nii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau ori- ce altă situaţie.

(2) Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.

  • 1. CP consacră principiul democratismului drept unul fundamental. Pe planul dreptului pe-

nal, acest principiu reflectă democraţia, ca trăsătură fundamentală a societăţii. Potrivit acestui principiu, întreaga reglementare juridică penală exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii şi serveşte interesele întregii colectivităţi. Rezultă, deci, că reglementarea penală cu privire la infracţiune, pedeapsă, răspundere penală etc. exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii. Potrivit acestui princi- piu, sunt considerate infracţiuni acele fapte, pe care societatea, în persoana organului său legisla- tiv - Parlamentul –, le consideră infracţiuni, sunt decretate drept pedepse acele măsuri de con- strângere penală, care sunt acceptate de societate, şi vor răspunde penal acei infractori, care sunt indicaţi de voinţa şi conştiinţa juridică a societăţii.

  • 2. Urmând acest principiu, întregul drept penal constituie un tabel de valori sociale apărate

împotriva infracţiunilor printr-o gamă de măsuri dictate de interesele colective şi de conştiinţa morală a întregii societăţi. Prin principiul democratismului se exprimă mai elocvent tocmai fap- tul că se apără, împotriva infracţiunilor, interese sociale, începând cu ordinea de drept, cu per- soana omului, drepturile şi libertăţile acestuia, cu convieţuirea socială, familia, cu proprietatea publică şi cea privată, cu activitatea organelor de stat şi a celor publice. Peste tot este vorba de interese sociale, de interese publice şi de interese individuale legitime.

  • 3. În contradicţie cu practicile dreptului totalitar, noua concepţie de înfăptuire a justiţiei pe-

nale (în CP anterior principiul democratismului nu a fost înscris) exclude privilegiile, imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii, începând cu pre- şedintele ţării şi până la ultimul locuitor, fie acesta cetăţean al RM, cetăţean străin sau apatrid, se află într-o situaţie egală în raport cu prevederile legii penale, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi.

  • 4. Principiul democratismului în dreptul penal constituie materializarea principiului egalită-

ţii persoanelor consacrat în art.16 alin.(2) CRM, conform căruia toţi cetăţenii RM sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, re- ligie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

  • 5. Aşadar, toate persoanele sunt egale şi răspund în faţa legii, fără excepţii. În cazul în care se

admit excepţii, acestea se întemeiază pe dispoziţiile legii şi pe împrejurări reale, prevăzute de lege.

  • 6. Nu se admite apărarea drepturilor şi a intereselor legale ale unei persoane prin lezarea

drepturilor şi intereselor legale ale altei persoane.

  • 7. Conform principiului democratismului, la exercitarea justiţiei sunt antrenate masele de

oameni ai muncii: iau parte la dezbaterea şi elaborarea diferitelor legi penale, sunt antrenate co- lective de oameni la reeducarea şi corectarea celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP), în cazul liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP), liberării de pedeapsa penală a minorilor (art.93 CP) etc.

16

Codul penal al Republicii Moldova

ARTICOLUL 6. PRINCIPIUL CARACTERULUI PERSONAL AL RĂSPUNDERII PENALE

(1) Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşi- te cu vinovăţie.

(2) Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.

  • 1. În conformitate cu principiul enunţat, răspunderea penală are un caracter personal.

Aceasta înseamnă că numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece în dreptul

penal nimeni nu poate răspunde pentru fapta altuia.

  • 2. În cazul tragerii la răspundere penală a mai multor persoane care au săvârşit o infracţiune

în grup, trebuie stabilită vina fiecărui membru al grupului în săvârşirea acestei infracţiuni şi rolul fiecăruia în realizarea laturii obiective a infracţiunii concrete.

  • 3. În acele cazuri, în care sunt învinuiţi câţiva inculpaţi de săvârşirea câtorva infracţiuni, in-

stanţa de judecată trebuie să supună analizei probele pentru fiecare învinuire, în privinţa fiecărui inculpat şi să le aprecieze în ansamblu cu toate materialele dosarului (p.7 al HP CSJ din 15.11.1993, nr.7, Cu privire la sentinţa judiciară; HP CSJ, nr.5 din 19.06.2006 privind sentinţa judecătorească).

  • 4. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut ca intenţie săvârşirea

unui furt sau jaf, iar unul dintre participanţi a aplicat sau a ameninţat să aplice o violenţă pericu- loasă pentru viaţa şi sănătatea victimei, acţiunile lui trebuie să fie încadrate drept tâlhărie, iar acţiunile altor persoane – respectiv ca furt sau jaf, cu condiţia că ele nu au contribuit nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au folosit de ea pentru a-şi însuşi averea victimei (p.18, HP CSJ

din 6.07.1992, nr.5, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii

proprietarului; HP CSJ din 28.06.2004, nr.23 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor).

  • 5. Poate fi trasă la răspundere penală numai persoana care a săvârşit fapta, indiferent de ro-

lul acesteia (autor, organizator, complice sau instigator) în procesul infracţional.

  • 6. Astfel, acest principiu corespunde regulii potrivit căreia răspunderea penală are caracter

personal: numai o persoană vinovată de săvârşirea unei infracţiuni este trasă la răspundere pena- lă. În materie de drept penal nu poate fi concepută răspunderea pentru altă persoană sau pentru

fapta altuia.

  • 7. Principiul caracterului personal al răspunderii penale este recunoscut şi în dreptul penal

internaţional. Răspunderea pentru măsurile criminale ordonate într-un cadru instituţionalizat (în cadrul statului sau al unor organizaţii politice) nu poate reveni decât persoanelor, agenţi ai statu-

lui, care au acţionat în numele acestuia.

  • 8. Faptul că infracţiunea ce cade sub incidenţa Statutului CIP a fost săvârşită de o persoană

executând ordinul guvernului (statului) sau al şefului, acesta fiind civil sau militar, nu liberează

această persoană de răspunderea penală, cu excepţia cazurilor în care: a) această persoană era

obligată juridic să execute ordinele guvernului sau ale şefului; b) această persoană nu ştia că or- dinul este ilegal; c) ordinul nu a fost vădit ilegal. Pentru scopurile acestui articol, ordinul de să- vârşire a infracţiunii de genocid sau a unei infracţiuni contra umanităţii se consideră oricând ile- gal (art.33 al Statutului CIP de la Roma, 17.07.1998).

  • 9. Acest principiu este reglementat şi în alin.(6) art.364 CP: persoana care a săvârşit o in-

fracţiune intenţionată întru executarea ordinului sau a dispoziţiei vădit ilegale poartă răspundere

penală în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală.

Comentariu

17

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 04.03.2008: „La individualizarea pedepsei, instanţele de apel şi de fond au admis unele erori în ceea ce priveşte stabilirea circum- stanţelor atenuante şi agravante conexe infracţiunilor săvârşite de condamnat, atribuind la cate- goria circumstanţelor agravante, săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.327 alin.(1) CP din inte- res material, deoarece această circumstanţă este parte componentă a laturii obiective a infracţiu- nii de abuz de putere sau abuz de serviciu, dispoziţia căreia defineşte expres componenţa infrac- ţiunii ca folosire intenţionată de către o persoană cu funcţie de răspundere a situaţiei de serviciu, în interes material.

În această privinţă au fost încălcate prevederile art.77 alin.(2) CP, conform cărora, dacă cir- cumstanţele agravante, menţionate la alin.(1), sunt prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod în calitate de semne ale acestor componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi concomitent considerate drept circumstanţe agravante.

Prin urmare, circumstanţa agravantă – săvârşirea infracţiunii din interes material, Colegiul penal lărgit o exclude din lista circumstanţelor agravante atribuite infracţiunilor comise de C.R., în sarcina acestuia nefiind recunoscute anumite circumstanţe agravante la săvârşirea infracţiunilor în cauză.

Referitor la excluderea din lista circumstanţelor atenuante a faptului contribuirii active la descoperirea infracţiunii, Colegiul penal lărgit, de asemenea apreciază concluzia instanţelor ju- decătoreşti ierarhic inferioare ca fiind eronată, deoarece, cu adevărat s-a constatat că făptuitorul a contribuit la descoperirea uneia din infracţiunile săvârşite de acesta, motiv din care această cir- cumstanţă este necesară a fi inclusă în lista circumstanţelor atenuante. Faptul că de cealaltă in- fracţiune condamnatul nu s-a recunoscut vinovat şi a negat implicarea sa, nu permite instanţei de judecată să conchidă în sensul excluderii acesteia circumstanţe atenuante, deoarece această ati- tudine reprezintă poziţia de apărare a condamnatului.

Fiind în prezenţa acestor împrejurări, conform cărora în sarcina lui C.R. sunt recunoscute ca atenuante circumstanţele: recunoaşterea vinei şi căinţa sinceră, contribuirea activă la descoperi- rea infracţiunii, prezenţa copiilor minori la întreţinere, restituirea benevolă a pagubei materiale, precum şi lipsa circumstanţelor agravante, Colegiul penal consideră că scopurile pedepsei pena- le, enunţate la art.61 alin.(2) CP – restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, pre- cum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor per- soane, vor putea fi atinse fără privarea acestuia de libertate” (Decizia 1ra-179/08).

CP al CSJ din 24.01.2007: „Colegiul remarcă că condamnata nu invocă problema de drept ce persistă, în opinia ei, în cauză şi dacă aceasta demonstrează că decizia instanţei de apel con- travine legii. De fapt, din textul recursului (inclusiv suplimentare) G. afirmă şi susţine că în acţi- unile dânsei lipsesc elementele infracţiunii (pct.8 art.427 CPP) şi din acest punct de vedere criti- că aprecierea probelor administrate de instanţele de judecată. Această critică Colegiul o conside- ră neîntemeiată. Instanţele de judecată au respectat prevederile art.101 alin.(2) CPP, deoarece au apreciat probele conform propriei convingeri formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege” (Decizia 1ra-146/07).

ARTICOLUL 7. PRINCIPIUL

INDIVIDUALIZĂRII RĂSPUNDERII PENALE ŞI PEDEPSEI PENALE

(1) La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.

(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.

18

Codul penal al Republicii Moldova

  • 1. Acest principiu este reglementat în art.75 CP cu privire la criteriile generale de individu-

alizare a pedepsei, conform căruia persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei infracţiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a CP. La stabilirea categoriei şi a termenului pedep- sei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de per-

soana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de in- fluenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu asigură atingerea scopului pedepsei.

  • 2. Tipurile şi limitele pedepselor sunt reglementate, în general, în art.62-74 ale PG a CP, mai

ales în PS a CP, ultimele modificări ale reglementărilor CP având un rol important în acest sens.

  • 3. Cu privire la caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite: acest grad de pericol

poate fi determinat în raport cu un şir de criterii: obiectul juridic al infracţiunii săvârşite, latura

obiectivă şi cea subiectivă ale infracţiunii săvârşite, cu personalitatea făptuitorului.

  • 4. În raport cu obiectul juridic al infracţiunii, determinantă în aprecierea gradului de preju-

diciu al infracţiunii poate fi natura valorilor sociale în jurul cărora se creează relaţiile de apărare

socială. Alteori, relativ la infracţiunile condiţionate de un obiect material, natura acestui obiect, valoarea sa pot constitui elementele de apreciere a pericolului social concret.

  • 5. Relativ la latura obiectivă a infracţiunii săvârşite, deseori gradul de prejudiciu poate fi

apreciat şi rezultă din conţinutul elementului material, adică din natura acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii săvârşite, numărul actelor ce formează această acţi- une, numărul acţiunilor în raport cu caracterul lor, mai mult sau mai puţin necesar pentru reali- zarea materială a infracţiunii, caracterul lor repetat, realizarea lor integrală sau parţială etc.

  • 6. Relativ la consecinţele infracţiunii, gradul prejudiciului se pune în evidenţă în raport cu

distincţia ce se face între vătămarea materială şi starea de pericol creată prin infracţiune, prin valoarea sa cantitativă, prin rezultatele subsecvente produse, prin numărul rezultatelor; relativ la infracţiunile cu durată – de consumarea, natura urmărilor, eventualele prejudicii produse etc.

  • 7. În raport cu latura subiectivă a infracţiunii săvârşite, prejudiciul se evidenţiază prin ana-

liza formei de vinovăţie cu care a operat făptuitorul, valoarea concretă a unor posibile scopuri

sau motive ce au stimulat voinţa făptuitorului etc.

  • 8. Cu privire la persoana făptuitorului, la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei

penale, se au în vedere coordonatele tipice ale infractorului, starea psiho-fizică a lui, structura

biologică-normală, particularităţile psihice ale infractorului, micromediul din care provine, legă- turile sale cu mediul social, familial, profesional etc., comportamentul infractorului înainte şi după săvârşirea infracţiunii.

  • 9. Circumstanţele ce ţin de persoana făptuitorului pot servi, de asemenea, ca circumstanţe

atenuante sau agravante.

10. Circumstanţele atenuante la stabilirea pedepsei penale sunt indicate în art.76 CP, iar cele ce agravează pedeapsa se conţin în art.77 CP, efectele acestor circumstanţe fiind reglementate de art.78 CP.

11. Referirea în sentinţă numai la faptul că pedeapsa a fost stabilită „ţinându-se cont de per- soana celui vinovat" este insuficientă. Care date anume cu privire la persoana inculpatului trebu-

ie să le ia în considerare instanţa de judecată şi să le menţioneze la motivarea pedepsei, depinde de circumstanţele concrete ale dosarului examinat. Totuşi, în orice caz, urmează să fie clarificată atitudinea inculpatului faţă de muncă, studii, comportamentul lui în producţie şi în viaţă, starea sănătăţii, capacitatea de muncă, existenţa invalidităţii, a unei boli grave, informaţiile cu privire

la antecedentele penale etc.

Comentariu

19

  • 12. La individualizarea pedepsei penale instanţa trebuie să ţină cont şi de etapele activităţii

criminale, prevăzute în art.25-28 CP, deoarece, de regulă, gradul prejudiciabil al tentativei de infracţiune este mai mic decât al infracţiunii consumate, iar gradul prejudiciabil al pregătirii de infracţiune, în unele împrejurări, poate să nu ajungă la măsura care serveşte drept temei de trage- re la răspundere penală a persoanei.

  • 13. Instanţele de judecată sunt obligate să motiveze stabilirea pedepsei privative de liberta-

te, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte pedepse în afară de închisoare. Instanţa de jude-

cată este obligată de asemenea să motiveze aplicarea unei condamnări cu suspendarea pedepsei; stabilirea unei pedepse sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respec- tivă; trecerea la o pedeapsă mai blândă; stabilirea categoriei de penitenciare, rezolvarea chestiu- nilor legate de amânarea executării sentinţei.

  • 14. Acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracţiune să i se aplice aceluiaşi

infractor mai multe sancţiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancţiuni se cumulează din raţiuni diferite şi dacă ele au funcţii diferite. Prin urmare, pedepsele principale pot fi însoţite de pedepse complementare ori li se pot asocia măsurile de siguranţă.

  • 15. Acest principiu este reflectat şi în normele din partea specială a CP. De exemplu, conform

alin.(4) art.186 CP, din categoria infracţiunilor prevăzute de art.186-192 CP se consideră repetate acele infracţiuni săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile prevăzute de alin.(1) din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată pentru această faptă penală.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 13.11.2007 (Decizia 1ra-1070/07); CPL al CSJ din 08.04.2008 (Decizia 1ra-382/08); CPL al CSJ din 01.04.2008: Starea de fapt reţinută şi de drept apreciată de instanţa de apel concordă cu circumstanţele stabilite şi probele administrate în cauză. La baza hotărârii de condamnare au fost puse probe pertinente şi conclu- dente care, în ansamblu cu circumstanţele cauzei, dovedesc că M.E., fiind persoană care gestio- nează o organizaţie obştească sau o altă organizaţie nestatală a folosit intenţionat situaţia de ser- viciu, în interes material ori în alte interese personale, ce a cauzat daune în proporţii considerabi- le intereselor ocrotite de lege ale APLP; repetat a însuşit bunurile încredinţate, în proporţii mari şi a confecţionat şi folosit documente oficiale false, care acordă drepturi, repetat, cu cauzarea de daune în proporţii mari intereselor APLP” (Decizia 1ra-349/08).

ARTICOLUL 8. ACŢIUNEA LEGII PENALE ÎN TIMP

Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei.

  • 1. Aplicarea legii penale în timp este guvernată de patru principii: principiul activităţii legii

penale, principiul retroactivităţii legii penale, principiul neretroactivităţii legii penale şi principi-

ul ultraactivităţii legii vechi mai favorabile.

  • 2. Principiul activităţii legii penale îşi găseşte consacrarea în art.7 din Convenţie şi art.8

CP, conform cărora caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de

legea penală în vigoare. Acest principiu exclude posibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane pentru fapta care nu era considerată infracţiune în momentul săvârşirii ei sau supunerii persoanei la executarea unei pedepse neprevăzute de lege în momentul comiterii faptei.

  • 3. Din principiul activităţii legii penale decurge consecinţa că legea penală nu se aplică fap-

telor săvârşite înainte de intrarea legii în vigoare, deci legea nu retroactivează. De asemenea, legea penală nu poate fi extinsă asupra unor fapte săvârşite ulterior, după ieşirea legii respective din vigoare, deci legea nu ultraactivează. Legea penală acţionează şi se aplică tuturor faptelor săvârşite de la data intrării până la data ieşirii ei din vigoare.

20

Codul penal al Republicii Moldova

  • 4. Data intrării în vigoare a legii penale nu coincide cu data apariţiei ei. Legea penală există

din momentul adoptării de către Parlament (art.74 din CRM). După apariţia legii penale şi până la intrarea ei în vigoare unele prevederi ale legii pot fi modificate sau abrogate. Din momentul modificării sau abrogării unor prevederi, legea va exista şi va intra în vigoare în noua redacţie, fapt ce nu poate fi ignorat în practica de aplicare a ei.

  • 5. Legea penală, ca orice lege, se publică în MO al RM şi intră în vigoare la data publicării

sau la data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia (art.76 din CRM, a se vedea şi reglementările de drept intern de la articolul comentat). Acest mod de intrare în vigoare a legii penale este guvernat de regula generală că nimeni nu poate fi obligat să respecte o normă juridică pe care nu a avut posibilitatea de a o cunoaşte.

Previzibilitatea legii penale este o cerinţă obligatorie şi a principiului legalităţii în dreptul penal.

  • 6. Din momentul intrării legii penale în vigoare, ea devine obligatorie pentru toţi membrii

societăţii, se aplică imediat, integral şi continuu pe tot timpul cât este în vigoare.

  • 7. La publicarea legii penale şi intrarea ei în vigoare, se prezumă că toate persoanele aflate

pe teritoriul ţării o cunosc. Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii penale pentru a-şi justifi-

ca fapta comisă. Chiar şi cetăţeanul străin sau apatridul, aflat temporar pe teritoriul RM, este obligat să cunoască legile ţării. Or, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură răs- punderea penală (nemo censetur ignorare legem).

  • 8. În opinia noastră, drept excepţie de la regula nemo censetur ignorare legem poate fi ac-

ceptat cazul în care se constată că persoana, la săvârşirea faptei, nu a ştiut despre legea care a incriminat această faptă şi, în circumstanţele concrete ale cauzei, persoana nu a avut obiectiv posibilitate să ia cunoştinţă de legea respectivă. Sub acest aspect s-a expus şi practica judiciară ex-sovietică. De exemplu, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al fostei URSS din 10.02.1941, a fost stabilită răspunderea penală pentru realizarea neautorizată a unor materiale şi utilaje. În baza acestui decret, a fost condamnat şeful unei mine de cărbune Z. la 2 ani de închi- soare, pentru vânzarea ilegală, la 19.02.1941, a 3420 kg de cărbune unui sovhoz (întreprindere de stat). Plenul fostei Judecătorii Supreme a URSS a clasat cauza penală pe motivul lipsei în ac- ţiunile lui Z. a elementelor infracţiunii, menţionând: „Prin materialele cauzei s-a constatat că ziarele în care a fost publicat Decretul au fost aduse în mină la 22.02.1941. Despre adoptarea Decretului respectiv Z. nu a putut lua cunoştinţă nici din emisiunile difuzate la radio, deoarece mina nu era radioficată. Astfel, în momentul vânzării cărbunelui, la 19.02.1941, Z. nu a putut să cunoască faptul de adoptare a Decretului” (Soţialisticeskaia zakonosti, 9, 1942, p.29). De aceea considerăm că, în astfel de situaţii, răspunderea penală ar fi obiectivă şi contrară principiului vi- novăţiei (art.6 alin.(1) şi art.51 alin.(2) CP).

  • 9. În cazul normelor penale cu dispoziţii de blanchetă, se impune verificarea suplimentară a

acţiunii legii în timp sau a altui act normativ în care se conţin reglementări, încălcarea cărora constituie semne ale infracţiunii incriminate de norma juridico-penală respectivă. De exemplu, la calificarea faptei prevăzute de art.344 sau art.345 CP, urmează a fi verificat faptul dacă legea care reglementează secretul de stat este în vigoare, nu a fost modificată sau abrogată.

  • 10. Legea penală îşi încetează acţiunea la ieşirea sa din vigoare. Modalităţile de ieşire a le-

gii penale din vigoare sunt aceleaşi ca şi pentru alte legi: abrogarea, modificarea sau declararea

neconstituţionalităţii ei de către Curtea Constituţională (CC).

  • 11. Momentul încetării activităţii legii penale este data la care legea despre ieşirea din vi-

goare a legii respective a fost publicată în MO al RM sau la data indicată în textul legii.

  • 12. În cazul declarării neconstituţionalităţii unor norme juridico-penale din legea penală,

Hotărârea CC intră în vigoare la data publicării acesteia în MO (art.1 alin.(1) şi (5) ale Legii 173

din 06.07.1994). Însă normele juridico-penale declarate neconstituţionale devin nule din mo- mentul adoptării hotărârii corespunzătoare a CC (art.140 din CRM).

Comentariu

21

13. Din momentul ieşirii din vigoare a legii penale, legea respectivă nu se mai aplică, cu excepţia infracţiunilor săvârşite sub legea veche care este mai favorabilă decât legea nouă (a se vedea şi comentariul de la art.10 CP).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO din 22 noiembrie 1995 în ca- uza SW v.Regatul Unit, art.34//www.coe.int

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale: Hotărârea 32 din 29.10.1998 //MO, 100-102/42 din

12.11.1998.

ARTICOLUL 9. TIMPUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI

Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) pre- judiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.

  • 1. În dreptul penal, prin termenul faptă se înţelege acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă şi

urmările ei (a se vedea p.4 de la comentariul art.14 CP).

  • 2. Articolul 9 a fixat pentru prima dată în legea penală regula conform căreia timpul săvâr-

şirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, indi-

ferent de timpul survenirii urmărilor.

  • 3. Raţiunea acestei reguli constă în importanţa juridico-penală a timpului săvârşirii infracţi-

unii în raport cu principiul previzibilităţii legii penale şi cu interdicţia retroactivităţii legii penale care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate (art.10 alin.(2) CP). Astfel, este indiscutabil faptul că legea penală în vigoare se prezumă a fi cunoscută de către toţi mem- brii societăţii. Conştiinţa şi voinţa făptuitorului se manifestă în timpul săvârşirii acţiunii (inacţi- unii) interzise de legea penală în vigoare, iar urmarea prejudiciabilă este efectul obiectiv al acţi- unii (inacţiunii) săvârşite. De aceea la infracţiunile în care momentul săvârşirii acţiunii (inacţiu- nii) nu coincide cu cel al survenirii urmării prejudiciabile, în situaţia succesiunii de legi penale în care legea penală în vigoare, la momentul producerii rezultatului, era mai aspră, legea penală aplicabilă este cea de la momentul comiterii acţiunii (inacţiunii), dar nu cea de la producerea rezultatului. Or, nu este posibil ca o persoană să fie trasă la răspundere penală în baza unei legi pe care aceasta nu avea cum să o cunoască.

  • 4. Regula timpului săvârşirii faptei prevăzută la articolul comentat este universală şi con-

stituie criteriul de stabilire a timpului în care a fost săvârşită infracţiunea, oricare ar fi structura

ei. Însă timpul săvârşirii faptei nu trebuie confundat cu timpul consumării infracţiunii.

  • 5. Conform art.25 alin.(1) CP, infracţiunea se consideră consumată, dacă fapta săvârşită în-

truneşte toate semnele constitutive ale componenţei de infracţiune. Infracţiunea se consumă în momentul survenirii urmării prejudiciabile ca efect al săvârşirii acţiunii sau inacţiunii. Însă tim- pul săvârşirii faptei, conform art.9, se încadrează în limitele dintre începutul şi sfârşitul acţiunii sau inacţiunii. De aceea, în funcţie de structura infracţiunii, timpul săvârşirii şi momentul con- sumării ei nu întotdeauna coincid.

  • 6. Infracţiunile cu componenţe formale şi alte infracţiuni de pericol se consumă în momen-

tul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii (a se vedea comentariul de la art.25 CP). În cazul acestor in- fracţiuni consumarea şi timpul săvârşirii faptei se suprapun.

  • 7. Timp îndelungat, în doctrina dreptului penal şi în practica judiciară, era discutabilă pro-

blema timpului săvârşirii infracţiunilor cu componenţe materiale. În acest sens, există două opi- nii controversate. Într-o opinie se susţine ideea că timpul săvârşirii infracţiunilor cu componenţe materiale era legat de survenirea urmărilor prejudiciabile, iar în altă opinie timpul săvârşirii in- fracţiunilor cu componenţe materiale era determinat de timpul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii,

22

Codul penal al Republicii Moldova

indiferent de momentul survenirii urmării. Anume ultima opinie a fost legiferată ca regulă pen- tru stabilirea timpului săvârşirii şi a acestor infracţiuni în articolul comentat.

  • 8. În doctrina penală şi practica judiciară este controversată şi problema timpului săvârşirii

infracţiunii cu participaţie. De fapt, în jurul acestei probleme s-au conturat două opinii. Susţină- torii primei opinii consideră că timpul săvârşirii infracţiunii de către participanţi este legat de timpul săvârşirii acţiunii de către făptuitor, deoarece acţiunile lui determină răspunderea penală a celorlalţi participanţi. Din punctul de vedere al celor care susţin a doua opinie, timpul săvârşi- rii infracţiunii de către participanţi este timpul realizării de către fiecare participant a rolului său în săvârşirea infracţiunii. Susţinem această din urmă opinie. Din interpretarea art.83, în raport cu art.8, 9 şi 10 CP, rezultă că organizatorul, instigatorul şi complicele se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de legea penală pentru făptuitor, care era în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor lor (organizatorului, instigatorului şi complicelui), dar nu de legea care era în vigoare la momen- tul săvârşirii acţiunilor de către făptuitor. Dacă timpul săvârşirii acţiunilor organizatorului, insti- gatorului şi complicelui nu coincide cu timpul săvârşirii acţiunilor făptuitorului în cazul succesi- unii de legi penale în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor (inacţiunilor) de către făptuitor este mai aspră, legea aplicabilă organizatorului, instigatorului sau complicelui este legea în vigoare pentru autor la momentul realizării de către fiecare dintre ei a rolului său, iar pentru autor se aplică legea în vigoare în timpul săvârşirii de către acesta a acţiunilor (inacţi- unilor) sale. În asemenea mod se asigură respectarea principiului activităţii şi neretroactivităţii legii penale mai aspre faţă de toţi participanţii la infracţiune.

  • 9. Pentru aplicarea corectă a legii penale, timpul săvârşirii faptei are valoare de principiu. În

raport cu timpul săvârşirii faptei se stabilesc:

caracterul penal al faptei şi legea penală care urmează a fi aplicată (art.8 şi 10 CP); dacă persoana care a săvârşit fapta este subiect al infracţiunii (art.21-23 CP); existenţa concursului de infracţiuni sau a recidivei în cazul săvârşirii a două sau mai mul- te infracţiuni (art.33-34 CP);

prescripţia penală (art.60 CP);

favorizarea infracţiunii (art.49 şi art.323 CP);

unele circumstanţe atenuante sau agravante, precum şi circumstanţele excepţionale ale cauzei legate de rolul şi comportamentul făptuitorului în timpul săvârşirii infracţiunii (art.76-77 şi art.79 alin.(1) CP);

aplicabilitatea actului de amnistie (art.107 CP);

alte circumstanţe care au importanţă pentru aplicarea corectă a legii penale.

10. Ţinându-se cont de importanţa timpului săvârşirii infracţiunii la aplicarea legii penale, art.96 CPP a obligat organele de jurisdicţie penală în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei să stabilească timpul ca circumstanţă în care a fost săvârşită fapta.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 26.09.2005: „La formarea concluzi- ei, instanţa nu a acordat deplină eficienţă dispoziţiilor din art.l9 CP, care reglementează timpul săvârşirii faptei” (Hotărârea 4-1re-64/2005).

ARTICOLUL 10. EFECTUL RETROACTIV AL LEGII PENALE

(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adi- că se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeap- sa, dar au antecedente penale.

Comentariu

23

(2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.

  • 1. Principiul activităţii legii penale (art.8 CP) reglementează situaţia obişnuită în care fapta

este săvârşită, iar făptuitorul suportă consecinţele condamnării sub aceeaşi lege penală.

Însă atunci când legea penală în vigoare este înlocuită cu o lege nouă, apare o situaţie de trecere de la legea penală veche la legea penală nouă. Această situaţie se numeşte situaţie tranzitorie.

În cadrul situaţiei tranzitorii apare problema care dintre aceste două legi se aplică infractori- lor ce au săvârşit infracţiuni sub legea veche, însă au fost descoperiţi şi urmează a fi condamnaţi în timpul acţiunii legii noi.

Soluţionarea acestor probleme constituie sarcina principiilor retroactivităţii şi neretroactivi- tăţii legii penale, cerinţele cărora sunt legiferate de art.10 CP.

  • 2. Pentru ambele principii sunt caracteristice următoarele trăsături: sunt excepţii de la prin-

cipiul activităţii legii penale, acţionează numai în perioada de trecere de la legea veche la legea

nouă, se aplică faptelor săvârşite sub legea veche şi numai în favoarea infractorului.

  • 3. Cerinţele principiului retroactivităţii legii penale sunt cuprinse în art.10 alin.(1) CP, con-

form cărora legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a aces-

tei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au

antecedente penale.

  • 4. Efectul retroactiv al legii penale se stabileşte de legiuitor prin legea de punere în aplicare

a legii respective ori de către organul de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti la aplicarea

legii penale prin compararea dispoziţiilor legii vechi cu cele ale legii noi.

Stabilirea efectului retroactiv al legii penale este o obligaţiune, dar nu un drept al organelor de jurisdicţie penală.

  • 5. Are efect retroactiv legea penală care înlătură caracterul penal al faptei. Prin sintagma

lege penală care înlătură caracterul penal al faptei se va înţelege legea care dezincriminează faptele prevăzute drept infracţiuni în legea penală veche. Dezincriminarea faptei se face de către legiuitor prin neprevederea în legea nouă a faptei care în legea veche era incriminată ca infracţi- une, prin excluderea faptei din legea penală sau prin stabilirea ori nestabilirea în legea nouă a unor reglementări care, în raport cu reglementările din legea veche, exclud existenţa infracţiunii. De exemplu, CP în vigoare nu a incriminat fapta de nedenunţare a infracţiunii, discriminând as- tfel infracţiunea prevăzută de art.203 CP din 1961. Reprezintă lege dezincriminatoare Legea 111/22.04.04 prin care s-a exclus calomnia din categoria infracţiunilor art.170 CP. Nu constituie infracţiune fapta săvârşită sub incidenţa CP din 1961 care, în baza art.40 CP în vigoare, este re- cunoscută ca fiind săvârşită în condiţiile unui risc întemeiat, iar prin neprevederea în art.337 CP în vigoare a acţiunii de fugă în străinătate sau de refuz de a se întoarce din străinătate în RM a fost dezincriminată această modalitate de săvârşire a infracţiunii de trădare de patrie, care era prevăzută în art.61 CP din 1961.

  • 6. Are caracterul unei dezincriminări a faptei şi declararea de către CC a neconstituţionali-

tăţii normei juridice din legea penală (art.140 CRM).

  • 7. Legea de dezincriminare a faptei are drept consecinţă stingerea raportului juridic penal

apărut la săvârşirea faptei prevăzute ca infracţiune de legea veche şi înlăturarea tuturor consecin- ţelor prevăzute de legea penală pe care urma să le suporte persoana pentru această faptă. Astfel, la punerea în aplicare a CP în vigoare, toate cauzele pornite în baza faptelor care, în conformita- te cu acest cod, nu se mai considerau infracţiuni urmau a fi clasate de către organele de urmărire

24

Codul penal al Republicii Moldova

penală şi de către toate instanţele judecătoreşti (de fond, apel şi recurs) în privinţa persoanelor ale căror dosare se aflau în procedura acestor organe de jurisdicţie penală. Sentinţele definitive în privinţa acestor persoane nu s-au executat, iar persoanele respective au fost considerate fără antecedente penale (art.4 din Legea 1160/21.06.2002).

Legea dezincriminatoare are efect retroactiv şi asupra pedepselor aplicate şi executate sub legea veche, în sensul înlăturării oricăror consecinţe penale ce ar rezulta din condamnare, cum ar fi înlăturarea antecedentelor penale (art.110 alin.(2) CP) sau a stării de recidivă pentru infracţiu- nea săvârşită ulterior de fostul condamnat (art.34 alin.(5) CP).

  • 8. Legea dezincriminatoare înlătură consecinţele penale din momentul intrării în vigoare,

dar nu din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de revizuire a sentinţei de condamnare neexecutate sau executate parţial. De exemplu, nu poate fi tras la răspundere penală pentru eva- dare din locurile de detenţie condamnatul care a părăsit samavolnic penitenciarul după intrarea

în vigoare a legii de dezincriminare, însă până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de revizuire a sentinţei de condamnare pentru infracţiunea dezincriminată.

  • 9. Legea penală care uşurează pedeapsa are efect retroactiv când ea:

Nu mai prevede pedeapsa aplicată condamnatului în baza legii vechi (art.6 din Legea 1160-XV din 21.06.2002 privind punerea în aplicare a CP al RM).

Lărgeşte lista persoanelor faţă de care nu poate fi aplicată detenţia pe viaţă sau reduce temeiurile de aplicare a acestei pedepse (de exemplu, CP în vigoare, în raport cu CP din 1961, a exclus aplicarea detenţiei pe viaţă faţă de femei, această pedeapsă nu se aplică pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune).

Micşorează limitele minime sau maxime ale pedepsei sau stabileşte o categorie de pe- depse principale mai uşoare pentru infracţiunea respectivă, prevede orice alte reglementări juri- dico-penale care influenţează favorabil individualizarea pedepsei şi a regimului de executare a ei (p.1, 5 ale HP CSJ 31 din 24.10.2003 Cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a CP şi a CPP).

  • 10. Are efect retroactiv şi legea penală care ameliorează în alt mod situaţia persoanei care a

săvârşit infracţiunea sub legea penală veche. La aceste aspecte ale efectului retroactiv al legii pe- nale se referă prevederile legii noi care creează o situaţie mai favorabilă a persoanei prin clasifica- rea infracţiunii respective la o categorie mai puţin gravă în raport cu clasificarea ei în legea veche, micşorarea termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală sau executării sentinţei de con- damnare, lărgirea sferei de împăcare ca act de înlăturare a răspunderii penale, stabilirea unor con- diţii mai favorabile pentru stingerea antecedentelor penale şi reabilitarea judecătorească etc.

  • 11. Soluţionarea chestiunilor privind aplicarea legii penale noi care uşurează pedeapsa sau

ameliorează în alt mod situaţia persoanelor care au săvârşit infracţiuni sub legea veche se face pentru fiecare caz în parte în ordinea şi modul prevăzut de CPP (HP CSJ 6 din 25.09.2006 Cu

privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a modi- ficărilor şi completărilor CP al RM efectuate prin Legea 184-XVI din 19.06.2006).

  • 12. În art.10 alin.(2) CP este legiferat principiul neretroactivităţii legii penale, conform căru-

ia legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv. Deci, astfel de legi penale nu se aplică faptelor săvârşite până la intrarea lor în vigoare. Din analiza obiectului şi scopului cerinţelor art.10 alin.(2) CP, re- zultă concluzia că principiul neretroactivităţii legii penale interzice şi aplicarea retroactivă a legii penale de incriminare a faptelor care nu constituiau infracţiuni până la intrarea ei în vigoare.

  • 13. Principiul neretroactivităţii legii penale, ca şi principiul activităţii legii penale (art.8

CP), reprezintă un aspect al principiului legalităţii, deoarece nu este posibil ca o persoană să fie

Comentariu

25

pedepsită pe temeiul unui text de lege pe care ea nu avea cum să-l cunoască la momentul săvâr- şirii faptei.

  • 14. Interdicţia aplicării retroactive a legii penale prevăzută de art.10 alin.(2) CP nu vizează

legea penală nouă mai favorabilă (art.10 alin.(1) CP). De aceea, cerinţele principiului neretroac- tivităţii legii penale interzic aplicarea retroactivă a legii atunci când ea este în detrimentul per- soanei, dar nu şi în avantajul ei (a se vedea în acest sens art.10 alin.(1) şi comentariul respectiv).

  • 15. În cazul infracţiunilor începute sub legea penală veche, dar continuate şi sub legea nouă,

aşa cum este cazul infracţiunilor continuei, aceste infracţiuni se consideră săvârşite exclusiv sub le- gea nouă, care este unica aplicabilă, deoarece activitatea infracţională (acţiunea sau inacţiunea) a încetat definitiv sub incidenţa acestei legi. Dar în toate cazurile în care este vorba de fapte a căror

acţiune sau inacţiune a fost efectuată sub incidenţa legii vechi şi numai rezultatul se produce în tim- pul activităţii legii noi, această lege (nouă) nu este aplicabilă decât dacă este mai favorabilă.

  • 16. Constituie un caz de violare a principiului neretroactivităţii legii penale de incriminare

atunci când o persoană a fost sancţionată penal pentru o infracţiune continuă, săvârşirea căreia a fost începută până la incriminarea ei ca infracţiune, la condamnarea persoanei luându-se în cal- cul întreaga omisiune (de exemplu, a se vedea Hotărârea CEDO din 21.01.2003, Veeber v.Estonia, par.33-34). Însă atunci când o lege nouă modifică condiţiile existenţei recidivei, iar noua infracţiune s-a comis după intrarea în vigoare a legii ce stabileşte noi condiţii de existenţă a recidivei, nu există aplicare retroactivă a legii, ci o simplă aplicare imediată a legii noi previzibi- le pentru făptuitor (Achour v.Franţa).

  • 17. În cazul în care fapta săvârşită sub legea veche este incriminată şi de legea penală nouă, în-

să noua lege înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei care a săvârşit o astfel de infrac- ţiune, se aplică legea penală veche, mai favorabilă pentru făptuitor. În astfel de cazuri, suntem în prezenţa ultractivităţii legii penale vechi mai favorabile (art.22 CRM: „Nu se va aplica nicio pedeap-

să mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos”).

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO din 27.09.1995 în cauza G.v.Franţa, par.24, 26, 27//www.coe.int; HCM din 29.03.2006, cauza Achour v.Franţa: „În drept: Art.7 (Nicio pedeapsă fără lege). Marea Cameră consideră că statele sunt libere să îşi sta- bilească politica penală şi să aducă modificări legislaţiei aplicabile. În acest context, Curtea su- bliniază că, începând cu sec-al XIX-lea, Curtea de Casaţie are o jurisprudenţă constantă în sen- sul că atunci când o nouă lege modifică condiţiile de existenţă ale recidivei, aceasta este de apli- care imediată dacă noua infracţiune s-a comis după intrarea în vigoare a legii ce stabileşte noi condiţii de existenţă a recidivei. În consecinţă, nu exisniciun dubiu că reclamantul putea să prevadă că săvârşirea unei noi infracţiuni până la expirarea celor zece ani de la executarea pe- depsei anterioare putea să aibă drept consecinţă reţinerea stării de recidivă. Curtea consideră că legea nouă era previzibilă reclamantului. Curtea consideră că, în speţă, nu există niciun fel de aplicare retroactivă a legii, ci o simplă aplicare imediată a legii noi, astfel că art.7 nu a fost vio- lat”//www.coe.int

Hotărârea CEDO din 17.01.2006, cauza Kolk şi Kislyiy v.Estonia: „II. În drept. Art.7 (Nicio pedeapsă fără lege). Curtea constată că Estonia şi-a pierdut independenţa în urma tratatu- lui de neagresiune încheiat de URSS şi Germania în 1940, urmat de invazia trupelor sovietice în republica baltică după 1944. Acest stat a rămas sub ocupaţie sovietică până în 1991, când şi-a recăpătat independenţa. Astfel, Estonia, ca stat independent, a fost în imposibilitate pentru o lungă perioadă de timp să-şi îndeplinească obligaţiile internaţionale.

Curtea constată totuşi că deportarea populaţiei civile este recunoscută drept crimă împotriva umanităţii în mod expres de către Carta Tribunalului de la Nürnberg din 1945. chiar dacă Tribu- nalul de la Nürnberg a fost înfiinţat pentru a judeca crimele comise în cursul celui de-al doilea

26

Codul penal al Republicii Moldova

război mondial de către puterile Axei, validitatea universală a principiilor relative la crimele contra umanităţii a fost ulterior confirmată, în special prin Rezoluţia 95 a AG a ONU din 1946.

Art.7 par.2 din Convenţie dispune expres că art.7 nu poate aduce atingere condamnării sau sancţionării unei persoane responsabile pentru o acţiune sau inacţiune care, la momentul comite- rii sale, era infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Acest text este aplicabil şi pentru crimele contra umanităţii pentru care Carta Tribunalului de la Nürnberg din 1945 prevede şi regula imprescriptibilităţii. Chiar dacă actele comise de recla- manţi au fost licite potrivit legislaţiei sovietice la momentul comiterii lor, Curtea constată că faptele erau socotite crime împotriva umanităţii potrivit normelor de drept internaţional. Mai mult, Curtea aminteşte că URSS a fost parte la tratatul ce a instituit Tribunalul de la Nürnberg şi era membru al ONU, astfel încât dispoziţiile actelor acestor organizaţii nu le erau necunoscute autorităţilor sovietice de la acel moment. De aceea, ţinând cont de precizările din par.2 al art.7, Curtea constată că acest text nu a fost violat”//www.coe.int

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale: HCC 26/23.05.2002 pentru controlul constituţiona- lităţii Legii 583-XV din 25.10.2001 Cu privire la punerea în aplicare a art.16 din Legea 514-XIII din 6 iulie 1995 Privind organizarea judecătorească //MO, 71-73/16, 06.06.2002; HCC 32/29.10.98 privind interpretarea art.76 din CRM//MO, 100-102/42, 12.11.1998.

Plenul CSJ din 02.07.2007, Hotărârea 4-1re-207/2007//BCSJ a RM 3/34, 2008; Plenul CSJ din 19.02.2007, Hotărârea 4-1re-56/2007//www.moldlex.md

CP al CSJ din 10.10.2006: „Infracţiunea săvârşită după intrarea în vigoare a noului Cod penal de către o persoană care la acel moment avea antecedent penal nestins se consideră săvâr- şită de o persoană cu recidivă şi pedeapsa urmează a se aplica cu respectarea şi a prevederilor art.82 CP. În sensul art.10 CP, efectul retroactiv al legii penale nu se extinde asupra stării de re- cidivă a persoanei” (Decizia 1ra-820/2006).

Plenul CSJ din 25.10.2004: „Dacă pedeapsa complementară (confiscarea averii) prevăzută de legea penală veche a fost executată în perioada activităţii acestei legi şi nu este în careva le- gătură cu păstrarea sau stingerea antecedentului penal - principiul retroactivităţii legii penale noi nu activează” (Hotărârea 4-1re-170/2004).

ARTICOLUL 10 1 . APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVE

(1) Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei privative de libertate, a muncii neremunerate în folosul comunităţii sau a amenzii, a intervenit o lege care prevede unul din aceste tipuri de pedeapsă, dar cu un maxim mai mic, sancţiunea aplicată se reduce la acest maxim dacă depăşeşte maximul prevăzut de le- gea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

(2) Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei, a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii, prevăzu- tă de legea nouă pentru acea infracţiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa muncii neremu- nerate în folosul comunităţii sau a amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu munca neremu- nerată în folosul comunităţii, dacă nu sunt interdicţii pentru aplicarea acesteia, fără a se putea depăşi maximul prevăzut de legea nouă. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amendă, fără a se depăşi maximul prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, executa-

Comentariu

27

rea pedepsei muncii neremunerate în folosul comunităţii sau, după caz, a amenzii poate fi înlă- turată în întregime sau în parte.

(4) Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă mai favorabilă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.

(5) Dacă o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin.(1)-(4).

(6) Dacă fapta pentru care persoana execută pedeapsa nu se mai consideră infracţiune în conformitate cu prevederile legii noi, ci constituie o contravenţie, sancţiunea contravenţională nu se mai aplică, indiferent de categoria şi mărimea sancţiunii prevăzute.

[Art.10 1 introdus prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

  • 1. Art.10 alin.(1) CP a extins principiul retroactivităţii legii penale şi asupra persoanelor ca-

re execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. În legătură cu di-

ficultăţile apărute în practica judiciară la aplicarea principiului retroactivităţii legii penale, prin art.10 1 CP legiuitorul a legiferat o reglementare juridico-penală detaliată a erorilor legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

  • 2. Art.10 1 CP reglementează şase situaţii de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul

pedepselor definitive.

  • 3. Situaţia prevăzută în art.10 1 alin.(1) CP îşi găseşte aplicarea în următoarele condiţii:

Legea nouă a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi acţionea- ză până la executarea completă a pedepsei. Conform art.420 alin.(1) şi art.466 alin.(3) CPP, ho- tărârile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel rămân definitive la data pronunţării lor, însă pot fi atacate cu recurs în termen de două luni. Art.427 alin.(1) p.13 CPP prevede ca temei pentru recurs ordinar împotriva deciziilor instanţelor de apel faptul că a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului. Acest fapt obligă instanţa de apel să aplice legea mai favorabilă la judecarea cauzei în recurs ordinar, conform art.10 CP şi să pronunţe o nouă hotărâre potrivit modului stabilit pentru prima instanţă (art.435 CPP). De aceea expresia după rămânerea defini- tivă a hotărârii de condamnare din art.10 1 CP trebuie interpretată în sensul atribuit ei prin art.466 CPP, adică după rămânerea irevocabilă a hotărârii de condamnare. Dacă legea nouă a intervenit înainte de rămânerea irevocabilă a hotărârii de condamnare, se va aplica art.10 CP.

Legea nouă să prevadă pedepse privative de libertate, munca neremunerată în folosul comunităţii sau amenda. Pedeapsa cu amenda în acest caz e pedeapsa principală.

Pedeapsa aplicată în baza legii vechi să depăşească maximumul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea comisă.

  • 4. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa de judecată este obligată să reducă pedeap-

sa aplicată în baza legii vechi până la maximumul pedepsei prevăzute de legea nouă. Norma ju- ridică comentată nu dă instanţei de judecată dreptul să reducă pedeapsa aplicată sub maximumul pedepsei prevăzute de legea penală nouă.

  • 5. În condiţiile art.10 1 alin.(1) CP, instanţa de judecată nu este în drept să pună la îndoială

încadrarea juridică a faptei din hotărârea judecătorească irevocabilă. Chiar dacă încadrarea este evident greşită, instanţa de judecată nu are altă posibilitate decât cea de identificare a textelor din legea nouă, care corespund încadrării de drept stabilite în hotărârea irevocabilă. Or, erorile

de drept comise în sentinţele de condamnare irevocabile se pot repara doar în procedura căilor extraordinare de atac (Cap.V, CPP).

28

Codul penal al Republicii Moldova

  • 6. Stipulările prevăzute în art.10 1 alin.(2) CP reglementează cazurile în care pedeapsa cu

detenţiunea pe viaţă aplicată în baza legii vechi este înlocuită de legea nouă prin pedeapsa cu

închisoarea. În aceste cazuri, instanţa de judecată înlocuieşte, în mod obligatoriu, pedeapsa la detenţiune pe viaţă cu maximumul pedepsei cu închisoarea prevăzute de legea nouă pentru acea infracţiune şi nu este în drept să micşoreze termenul sub acest maximum.

  • 7. Situaţia prevăzută în art.10 1 alin.(3) CP se aplică doar dacă sunt stabilite următoarele

condiţii:

  • a) Legea nouă a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi acţionea-

ză până la executarea completă a pedepsei (p.3, lit.a) din acest comentariu).

  • b) Legea nouă prevede numai pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii sau

munca neremunerată şi amenda ca pedeapsă alternativă sau numai amenda.

  • c) Pedeapsa aplicată în baza legii vechi este închisoarea.

În prezenţa acestor condiţii instanţa de judecată va pronunţa următoarele hotărâri:

Dacă legea nouă prevede numai pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii sau numai pedeapsa cu amendă, pedeapsa cu închisoarea se înlocuieşte cu munca neremunerată în folosul comunităţii sau, respectiv, cu amenda, în limitele prevăzute de sancţiunea din legea nouă, fără a depăşi maximumul ei.

În cazul în care legea nouă prevede în locul închisorii numai pedepsele cu munca ne- remunerată în folosul comunităţii şi amenda ca pedeapsă alternativă, pedeapsa cu închisoa- rea se înlocuieşte prin pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii în limitele sancţiunii prevăzute de legea nouă, fără a depăşi maximumul ei. Numai dacă se stabilesc in- terdicţii pentru aplicarea muncii neremunerate în folosul comunităţii prevăzute în art.67 alin.(4) CP, pedeapsa cu închisoarea se înlocuieşte prin pedeapsa cu amenda în limitele pr e- văzute de sancţiunea din legea nouă, fără a depăşi maximumul ei. Înlocuirea pedepsei cu în- chisoarea în această situaţie este obligatorie, însă fixarea cuantumului amenzii este lăsată la discreţia instanţei de judecată care nu are dreptul să depăşească maximumul special. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa cu închisoarea, executarea muncii nere- munerate în folosul comunităţii sau, după caz, a amenzii se poate înlătura în tot sau în parte.

  • 8. Stipulările prevăzute în art.10 1 alin.(4) CP reglementează cazul în care, prin hotărâri

definitive, în temeiul legii vechi, au fost aplicate pedepse complementare sau măsuri de si- guranţă aflate în curs de executare, dar neprevăzute de legea nouă. În această situaţie, pe- depsele complementare şi măsurile de siguranţă nu se mai execută, iar cele care au cores- pondent în legea nouă, mai favorabilă, se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.

  • 9. Stipulările prevăzute în art.10 1 alin.(5) CP dau efect legii mai favorabile asupra ho-

tărârilor definitive în cazul în care condamnările pe care le conţin au fost executate inte- gral. Textul normei comentate se referă la pedepsele principale şi complementare care, n e- fiind în curs de executare la data apariţiei legii noi, nu au beneficiat de dispoziţia din art.10 1 alin.(1)-(4) CP. Însă aceste prevederi pot fi aplicate şi vor avea efect asupra conse- cinţelor de drept nefavorabile pentru condamnat generate de sentinţa de condamnare ex e- cutată, ţinându-se seama de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin.(1)-(4) ale art.10 1 CP.

10. Stipulările prevăzute în art.10 1 alin.(6) CP reglementează cazurile în care fapta pentru care persoana execută pedeapsa nu se mai consideră infracţiune în conformitate cu prevederile legii noi, ci constituie o contravenţie administrativă. În acest caz, sancţiunea contravenţională prevăzută de legea nouă nu se mai aplică, indiferent de categoria şi mă- rimea sancţiunii contravenţionale. Textul acestei norme este clar şi nu necesită comentarii.

Comentariu

29

ARTICOLUL 11. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

(1) Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.

(2) Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili de răspundere pena- lă în conformitate cu prezentul cod.

(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în conformitate cu prezentul cod şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii Moldova dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţi- unile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin.

(4) Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova.

(5) Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova se

consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova. Persoana care a săvârşit o infracţiune pe o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii penale în conformitate cu prezentul cod dacă în tratatele internaţionale la care Republica Mol- dova este parte nu se dispune altfel.

(6) În baza prezentului cod sunt supuse răspunderii penale şi persoanele care au săvârşit infracţiuni la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparţinând Republicii Moldova,

indiferent de locul ei de aflare.

(7) Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului Re- publicii Moldova sunt luate în considerare, conform prezentului cod, la individualizarea pedep- sei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi persoană pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată.

[Art.11 completat prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]

  • 1. Prevederile art.11 CP reglementează regulile şi condiţiile în care legea penală se

aplică în spaţiu şi asigură realizarea eficientă şi totală a represiunii penale indiferent de locul în care a fost săvârşită infracţiunea. Având valoare de principiu, ele au fost formulate în doctrina dreptului penal în patru principii: principiul teritorialităţii, personalităţii, reali- tăţii şi universalităţii.

  • 2. Principiul teritorialităţii este principiul de bază în cadrul aplicării legii penale în

spaţiu. Acest principiu este consacrat în art.11 alin.(1) CP, conform căruia toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul RM urmează a fi trase la răspundere penală în con- formitate cu CP.

  • 3. Expresia toate persoanele semnifică făptuitorii infracţiunii oricare ar fi calitatea

lor: cetăţean al RM sau străin, apatrid care are domiciliul pe teritoriul sau în afara terito- riului RM. În acest caz, încadrarea juridică a faptei, condiţiile răspunderii penale, stabili- rea, aplicarea şi executarea sancţiunilor penale pentru infracţiunea săvârşită pe teritoriul RM au loc exclusiv în temeiul legii penale a republicii, fără a se ţine seama de reglementă-

30

Codul penal al Republicii Moldova

rile cuprinse în legea penală a statului al cărui cetăţean este eventual făptuitorul, chiar dacă aceasta ar fi mai favorabilă făptuitorului.

  • 4. În art.11 alin.(1) CP legiuitorul a reglementat aplicarea legii penale infracţiunilor

săvârşite pe teritoriul RM, iar în alineatele 5 şi 6 ale aceluiaşi articol – infracţiunilor care

se consideră săvârşite pe teritoriul RM.

  • 5. Lexemul teritoriu semnifică întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele

RM cu subsolul şi spaţiul aerian (art.120 CP). Frontiera de stat a RM este linia ce despa rte

pe uscat şi pe apă teritoriul RM de teritoriul statelor vecine, iar pe plan vertical delimite a- ză spaţiul aerian şi subsolul RM de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine (art.1 alin.(1) al Legii privind frontiera RM din 17.05.1994). Din aceste prevederi rezultă că noţiunea de teritoriu al RM cuprinde: suprafaţa terestră, apele, subsolul teritoriului terestru şi acvatic şi spaţiul aerian deasupra teritoriului terestru şi acvatic.

  • 6. Asupra acestor elemente ale teritoriului şi în limitele lui spaţiale, RM îşi exercită

nestingherit suveranitatea de stat. Întrucât studiul elementelor teritoriului este acoperit de

orice manual de drept constituţional sau de drept penal, în continuare ne limităm la situaţi- ile în care legea penală a RM se aplică infracţiunilor care se consideră săvârşite pe terito- riul RM.

  • 7. Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al RM se consideră să-

vârşite pe teritoriul RM (art.11, alin.(5)).

În dreptul internaţional, porţiunea din apele mării sau ale oceanului, ce se mărgineşte şi se întinde de-a lungul ţărmului unui stat, se numeşte mare teritorială. Această porţiune din mare sau ocean face parte din teritoriul statului riveran şi se află sub suveranitatea lui. Fiecare stat are dreptul să stabilească lăţimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile maritime măsurate de la liniile de bază, Suveranitatea statului riv e- ran asupra mării teritoriale se răsfrânge şi asupra subsolului şi spaţiului ei aerian (art.2-7 din Convenţia ONU asupra dreptului mării ) ...

RM nu este stat riveran şi nu are mare teritorială (ape teritoriale). De aceea prevederile menţionate ale art.11 alin.(5) nu au importanţă pentru practica judiciară.

  • 8. Se consideră săvârşite pe teritoriul RM şi infracţiunile comise pe o navă maritimă

sau aeriană înregistrată într-un port sau aeroport al RM şi aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al RM (art.11 alin.(5) CP), precum şi cele săvârşite la bordul unei nave militare

maritime sau aeriene, indiferent de locul ei de aflare (art.11 alin.(6) CP).

  • 9. Jurisdicţia statelor asupra navelor maritime este reglementată în primul rând de un

şir de acte juridice internaţionale care deosebesc statutul juridic al navelor militare mari- time şi al navelor maritime civile.

10. Conform acestor acte juridice internaţionale, navele militare maritime, oriunde s- ar afla, se bucură de imunitate totală de la jurisdicţia oricărui stat, cu excepţia jurisdicţiei

statului căruia îi aparţine (art.95, Convenţia ONU asupra dreptului mării). De aceea legea penală a RM se aplică infracţiunilor comise pe o navă militară maritimă, indiferent de l o- cul ei de aflare.

Orice navă maritimă civilă în marea liberă se află în exclusivitate sub jurisdicţia statu- lui sub pavilionul căreia navighează (art.92, Convenţia ONU asupra dreptului mării). În acest caz, legea penală a RM se aplică în exclusivitate infracţiunilor comise la bordul unei nave maritime civile ce navighează sub pavilionul statului nostru.

Conform art.27 din Convenţia ONU asupra dreptului mării, jurisdicţia penală a statului riveran nu se aplică pe bordul unei nave maritime străine, care trece prin marea teritorială,

Comentariu

31

pentru a aresta o persoană sau a efectua urmărirea penală în legătură cu orice infracţiune săvârşită la bordul navei maritime în timpul trecerii, cu excepţia următoarelor cazuri:

Dacă rezultatul infracţiunii s-a răsfrânt asupra statului riveran;

Dacă infracţiunea încalcă liniştea în ţara sau ordinea normală în marea teritorială;

Dacă căpitanul navei maritime, un agent diplomatic sau un funcţionar consular al statului sub pavilionul căreia navighează nava s-a adresat autorităţilor locale cu cerere de a le acorda ajutor, sau

Dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru a curma traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope;

De aceea infracţiunile săvârşite la bordul unei nave maritime civile ce navighează sub pavilionul RM şi aflată în marea teritorială şi porturile unui stat cad sub incidenţa legii p e- nale a RM, dacă în tratatele internaţionale la care RM este parte nu se dispune altfel.

  • 11. Infracţiunile săvârşite la bordul unei nave aeriene cad sub incidenţa regulii de

aplicare a legii penale prevăzute în art.11 alin.(5) şi (6) care corespunde rigorilor dreptului internaţional. Astfel, în cazul săvârşirii infracţiunii pe o navă aeriană civilă înregistrată în RM, aflată în zbor, se aplică legea penală a RM, dacă în tratatele internaţionale la care RM este parte nu se dispune altfel. De exemplu, capturarea ilicită a unei aeronave aflate în zbor, conform convenţiei ONU pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor din 16.12.1970 cade sub incidenţa jurisdicţiei penale a statului de înmatriculare a acestei nave sau a statului pe teritoriul căreia ea a aterizat, împreună cu autorul infracţiunii prezumate (art.4). O navă se consideră în zbor din momentul în care, îmbarcarea fiind terminată, toate uşile exterioare au fost închise şi până la momentul în care una dintre aceste uşi a fost de s- chisă în vederea debarcării. În cazul debarcării forţate, se consideră că zborul continuă pâ- nă când autoritatea competentă preia în sarcină aeronava, persoanele şi bunurile de la bord

(art.2 lit.a)) din Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile). Statutul juridic al navelor militare aeriene este acelaşi ca şi al navelor ma- ritime militare. Asupra lor se răsfrânge în exclusivitate jurisdicţia statului de înregistrare,

indiferent de locul lor de aflare.

  • 12. Principiul teritorialităţii nu este absolut. Art.11 alin.(4) prevede şi unele excepţii.

Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile comise de reprezentanţii diplomatici ai st a- telor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt

supuse jurisdicţiei penale a RM. Excepţiile de la principiul teritorialităţii în literatura de specialitate sunt înglobate sub denumirea de principiu al imunităţii diplomatice.

  • 13. Lista persoanelor care se bucură de imunitate diplomatică şi limitele acestei imuni-

tăţi sunt fixate în actele juridice internaţionale (a se vedea reglementările de drept interna- ţional din acest comentariu) şi în legile RM din domeniu (a se vedea reglementările de drept naţional din acest comentariu).

  • 14. Imunitatea diplomatică de la jurisdicţia statului acreditar înseamnă că agenţii di-

plomatici, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, nu pot fi traşi la răspundere penală conform legislaţiei statului acreditar. Însă imunitatea agentului diplomatic şi a altor categorii de persoane de la jurisdicţia penală a statului acreditar nu-i poate scuti pe ei de jurisdicţia sta- tului reprezentanţi ai cărora ei sunt. De aceea agentul diplomatic care a săvârşit infracţi u- nea pe teritoriul RM nu va fi tras la răspundere penală conform legii penale a republicii, însă el va fi supus răspunderii penale pe teritoriul şi conform legii statului acreditant. În afară de aceasta, statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor d i- plomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate. În acest caz, persoanele menţio- nate pot fi trase la răspundere penală după legile statului acreditar.

32

Codul penal al Republicii Moldova

  • 15. În dreptul internaţional funcţionează regula potrivit căreia personalul armatelor

străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul unui stat nu este supus jurisdicţiei stat u- lui pe al cărui teritoriu se află. În cazul săvârşirii infracţiunilor de către personalul trupelor străine pe acest teritoriu se va aplica legea penală a statului căruia îi aparţin aceste trupe. De regulă, regimul trupelor staţionate ori aflate în trecere pe teritoriul străin este regle-

mentat prin Convenţii sau acorduri bilaterale ori multilaterale între statele interesate şi tot pe baza acestora se soluţionează şi problema jurisdicţiei penale a personalului militar re s- pectiv.

  • 16. În CP, pentru prima dată, a fost legiferată o excepţie de la principiul teritorialităţii,

care acordă protecţie anumitor persoane pentru săvârşirea unor infracţiuni. Astfel, acţiunea art.362 CP care prevede răspunderea penală pentru infracţiunea de trecere ilegală a fronti e- rei de stat nu se extinde asupra refugiaţilor veniţi în RM fără paşaport stabilit sau fără au-

torizaţie pentru a se folosi de dreptul de azil acordat de CRM, precum şi asupra persoane- lor care sunt victime ale traficului de fiinţe umane (art.362 alin.(1) CP). În acest caz, nu suntem în prezenţa unui temei de liberare de răspundere penală, deoarece asupra persoane- lor menţionate nu se extind prevederile art.362 CP şi la trecerea ilegală a frontierei de stat, aceste persoane nu săvârşesc infracţiunea prevăzută de acest articol. În opinia noastră, în acest caz, suntem în prezenţa principiului protecţiei penale a acestor persoane.

  • 17. Principiul personalităţii este legiferat în art.11 alin.(2) CP, conform căruia cetăţ e-

nii RM şi apatrizii cu domiciliul permanent pe teritoriul RM, care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului republicii sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu legea p e- nală a RM. Condiţiile de aplicare a principiului personalităţii sunt:

infracţiunea să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului RM;

fapta săvârşită să fie incriminată atât de legea penală a statului în care ea a fost comisă, cât şi de legea penală a RM (dubla incriminare);

Cetăţeanul RM sau apatridul cu domiciliul permanent pe teritoriul RM să nu fi fost tras la răspundere penală pe teritoriul statului în care a fost săvârşită infracţiunea.

Real necesitatea în aplicarea principiului personalităţii apare în următoarele situaţii:

Persoana a săvârşit infracţiunea peste hotare, însă la momentul depistării acestei infracţiuni se află pe teritoriul RM; sau

Persoana a săvârşit infracţiunea peste hotare şi a fost extrădată RM pentru a fi su- pusă răspunderii penale.

Dovada cetăţeniei RM se face cu buletinul de identitate, cu paşaportul sau cu un certi- ficat eliberat de către organele competente ale RM (art.5 al Legii cetăţeniei RM). Actul de identitate care confirmă faptul că apatridul are domiciliu permanent în RM este buletinul

de identitate pentru apatrizi care domiciliază permanent în RM (art.1 al Legii privind act e-

le de identitate ...

).

  • 18. În art.11 alin.(3) CP sunt legiferate două principii de aplicare a legii penale în

spaţiu: principiul realităţii şi acela al universalităţii.

  • 19. Principiul realităţii reglementează situaţiile de aplicare a legii penale a RM când

cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază pe teritoriul RM au săvârşit în afara terito-

riului ţării infracţiuni îndreptate împotriva intereselor RM, drepturilor şi libertăţilor cet ă- ţenilor RM, dacă aceştia nu au fu fost condamnaţi în statul străin.

Justificarea principiului realităţii se bazează pe dreptul statelor de a-şi organiza, potri- vit intereselor lor, represiunea faptelor periculoase pentru siguranţa naţională şi pentru c e- tăţenii lor. Acest principiu este recunoscut de toate legislaţiile străine şi de drept internaţi- onal.

Condiţiile de aplicare a acestui principiu sunt:

Comentariu

33

Infracţiunea săvârşită este îndreptată împotriva intereselor RM sau împotriva drep- turilor şi libertăţilor cetăţenilor RM; Infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului RM; Făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază pe teritoriul RM; Fapta săvârşită să fie incriminată atât de legea penală a statului în care s-a produs, cât şi de legea penală a RM (dubla incriminare), Făptuitorul să nu fi fost tras la răspundere penală în statul străin.

  • 20. Conform principiului universalităţii, cetăţenii străini şi apatrizii care nu domicili a-

ză pe teritoriul RM şi au săvârşit în afara teritoriului ei infracţiuni contra păcii, securităţii omenirii şi infracţiuni de război, precum şi infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care RM este parte, poartă răspunderea penală conform legii penale a RM, dacă ei se află pe teritoriul RM şi nu au fost condamnaţi în statul străin.

Principiul universalităţii are justificare în necesitatea luptei cu infracţiunile internaţio-

nale recunoscute ca atare în actele internaţionale şi a căror combatere este o obligaţiune a

statelor semnatare.

  • 21. Acest principiu se aplică numai în cazul în care:

făptuitorul este cetăţean străin sau un apatrid care nu domiciliază pe teritoriul RM. Dacă făptuitorul este un cetăţean al RM sau apatrid care are domiciliul permanent în RM, se aplică principiul personalităţii; infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului RM; făptuitorul se află pe teritoriul RM; infracţiunea este contra păcii, securităţii omenirii sau infracţiune de război ori o altă infracţiune prevăzută în actul internaţional la care RM este parte; pentru această infracţiune actul internaţional stabileşte jurisdicţie universală indif e- rent de locul săvârşirii infracţiunii şi de cetăţenia infractorului; persoana nu a fost trasă la răspundere penală de către alt stat.

Numai în prezenţa acestor condiţii, cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază pe teritoriul RM, pot fi traşi la răspundere penală conform principiului universalităţii.

  • 22. Cerinţele principiului universalităţii sunt imperative, cu excepţia cazului în care un

alt stat cere extrădarea infractorului. În această situaţie RM poate extrăda infractorul stat u- lui solicitant. Însă, dacă sunt temeiuri de refuz al extrădării, RM este obligată să tragă la

spundere penală această persoană conform legislaţiei naţionale. Altfel spus, în cazul principiului universalităţii, acţionează mecanismul „ori îl extrădezi, ori îl condamni” (aut dedere aut judiciare lat.).

  • 23. În art.11 alin.(7) CP sunt legiferate efectele pedepselor şi ale antecedentelor penale

ale persoanelor condamnate de instanţele judecătoreşti ale unui stat străin pentru infracţi- uni săvârşite în afara teritoriului RM, asupra individualizării pedepsei pentru o nouă in- fracţiune săvârşită de aceeaşi persoană pe teritoriul RM. Considerăm că aceste pedepse şi antecedente penale pot fi luate în considerare la individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi persoană pe teritoriul RM numai cu condiţia că sentinţa pronunţată de către o instanţă de judecată a unui stat străin să fie recunoscută de către o instanţă judecătorească a RM în conformitate cu art.558-559 CPP. Această concluzie se bazează pe prevederile art.120 din CRM din care rezultă că pe teritoriul RM sunt obligato- rii numai sentinţele definitive ale instanţelor judecătoreşti, organizarea şi funcţionarea c ă- rora sunt stabilite prin lege organică adoptată de Parlament. În afară de aceasta, art.34 alin.(4) CP prevede expres că, la stabilirea stării de recidivă, se ţine cont numai de hotărâ- rile definitive de condamnare pronunţate în străinătate recunoscute de instanţa de judecată a RM. De asemenea, aplicarea pedepsei în cazul executării unei sentinţe emise de un stat

34

Codul penal al Republicii Moldova

străin se face numai prin hotărârea instanţei de judecată privind recunoaşterea hotărârii statului străin (art.86 CP).

24. Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului RM sunt luate în considerare conform legii penale a RM, şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia. Amnistia în acest caz, se aplică în condiţii de reciprocitate şi în temeiul hotărârii instanţei de judecată (art.11 alin.(7) CP).

Această situaţie apare atunci când RM, în baza unui tratat internaţional bilateral sau multilateral, preia executarea sentinţei de condamnare a unui stat străin pe teritoriul său. De exemplu, conform art.88 al Tratatului dintre RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală, ratificat de RM prin HP 261-XIII din 04.11.1994, statul executării sentinţei aplică faţă de condamnat amnistia, act care se emite atât în statul executării sentinţei, cât şi în statul pronunţării sentinţei.

Această reglementare juridico-penală de aplicare a amnistiei în astfel de situaţii este prevăzută şi în art.112 alin.(4) din Legea cu privire la asistenţă juridică internaţională în materie penală din 1.12.2006 (MO, 14-17 din 02.02.2007).

ARTICOLUL 12. LOCUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI

(1) Locul săvârşirii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiu- nea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.

(2) Locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se consideră atare dacă:

  • a) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova şi pe teritoriul a încă,

cel puţin, unui alt stat;

  • b) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar o parte substan-

ţială a organizării şi controlului acesteia a avut loc într-un alt stat, şi invers;

  • c) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova, cu implicarea unui

grup criminal organizat sau a unei organizaţii (asociaţii) criminale care desfăşoară acti-

vitate infracţională în mai mult de un stat, şi invers;

  • d) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova, dar are consecinţe

grave într-un alt stat, şi invers.

[Art.12 completat prin Legea nr.336-XVI din 16.12.05, în vigoare 06.01.06] [Art.12 în redacţia Legii nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]

1. Locul săvârşirii infracţiunii are un important rol în reglementările juridico-penale din CP. El constituie, în primul rând, un criteriu de stabilire a principiilor de aplicare a l e- gii penale în spaţiu (art.11 CP). De exemplu, dacă locul săvârşirii infracţiunii este teritori- ul RM, se aplică principiul teritorialităţii (art.11 alin.(1) CP). În cazul în care locul infra c- ţiunii este teritoriul unui stat străin, iar făptuitorul ei este un cetăţean al RM, conform principiului personalităţii se aplică legea penală a RM (art.11, alin.(2) CP).

Locul infracţiunii mai are şi rolul de semn obligatoriu sau facultativ pentru unele componenţe de infracţiune. De exemplu, pentru existenţa infracţiunii de huliganism, fapta trebuie să fie săvârşită într-un loc public (art.287 şi art.131 CP). Săvârşirea faptei pe teri- toriul instituţiilor de învăţământ, al instituţiilor de reabilitare socială, penitenciarelor, un i- tăţilor militare, în locurile de agrement, în locurile de desfăşurare a acţiunilor de educaţie, instruire a minorilor sau tineretului, a altor acţiuni culturale sau sportive ori în imediata apropiere a acestor instituţii constituie un semn facultativ care agravează pericolul social al infracţiunilor prevăzute de art.217 CP. De aceea organele de urmărire penală şi instanţe-

Comentariu

35

le judecătoreşti sunt obligate să stabilească în fiecare caz concret locul săvârşirii infracţi u- nii (art.281 şi art.314 CPP).

  • 2. În doctrina dreptului penal au fost elaborate mai multe teorii asupra locului săvârşi-

rii infracţiunii. Cea mai cunoscută teorie care domină literatura şi legislaţia penală con- temporană este teoria ubicuităţii (fr.ubicuité pretutindeni). Potrivit acestei teorii, locul săvârşirii infracţiunii este considerat locul unde s-a comis cel puţin un act de executare, o parte din acţiunea ilicită sau locul în care au survenit urmările.

  • 3. La adoptarea noului CP, legiuitorul a acceptat şi a legiferat, în art.12, criteriile teo-

riei ubicuităţii de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii (MO, 128-129 din 13.09.2002). Însă ulterior, dar până la intrarea în vigoare a noului CP, legiuitorul a renunţat la criteriile

teoriei ubicuităţii şi, prin Legea 211-XV din 29.05.2003, a modificat art.12 CP stabilind că locul săvârşirii infracţiunii se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă indiferent de timpul survenirii urmărilor (MO, 116-120 din 13,06.2003). Acest criteriu de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii aparţine teoriei acţiunii, în co n- cepţia căreia locul săvârşirii infracţiunii este acela al săvârşirii acţiunii, fără să intereseze

locul în care s-a produs rezultatul prejudiciabil. Acest criteriu de stabilire a locului săvârşi- rii infracţiunii s-a dovedit a fi îngust. El satisface necesităţile aplicării legii penale infrac- ţiunilor săvârşite numai pe teritoriul RM, însă este insuficient în rezolvarea situaţiilor în care activitatea infracţională se desfăşoară pe teritoriul RM şi pe teritoriul încă cel puţin al

unui alt stat.

De aceea, după ratificarea, la 17.02.2005, de către RM, a Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000, Parlamentul a completat, prin Le- gea 336 din 16.12.05, art.12 CP cu o nouă prevedere prin care a dat eficienţă legii penale a RM pentru toată întinderea desfăşurării infracţiunii, pretutindeni unde s-a realizat actul de executare, acţiunea, rezultatul care pot fi situate spaţial pe teritoriile diferitelor state. As- tfel, art.12 CP în vigoare în alin.(1) stabileşte locul săvârşirii infracţiunii pe teritoriul RM, conform criteriilor teoriei acţiunii, iar în alin.(2) – locul săvârşirii infracţiunii transnaţio- nale este stabilit conform regulilor elaborate de teoria ubicuităţii.

  • 4. Stabilirea locului infracţiunii săvârşite totalmente pe teritoriul RM se face conform

art.12 alin.(1) CP după locul în care s-a realizat acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, in- diferent de locul survenirii urmărilor. Acest mod de stabilire a locului săvârşirii infracţi u- nii în practica judiciară nu creează mari dificultăţi pentru aplicarea principiului teritoriali- tăţii, deoarece în RM acţionează o lege penală unică pentru întregul teritoriu de sub juris- dicţia sa. De aceea pentru aplicarea principiului teritorialităţii este suficient să stabilim că acţiunea sau inacţiunea a fost săvârşită pe teritoriul RM, indiferent de faptul dacă actele de executare au fost realizare în diferite sate, raioane sau oraşe ale republicii.

Locul infracţiunii ca element obligatoriu sau facultativ al unor componenţe de infra c- ţiuni se consideră locul acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile şi acest loc se stabileşte prin probe în fiecare caz concret în parte conform legii de procedură penală (art.96 CPP).

  • 5. Regulile de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii transnaţionale pe teritoriul RM,

prevăzute în art.12 alin.(2) CP sunt similare celor stabilite în art.3 alin.(2) din Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000. Aceste reguli au fost adoptate în scopul respectării de către RM a obligaţiunilor sale de cooperare cu alte state în combaterea criminalităţii transnaţionale organizate. De aici rezultă că organele de jurisdicţie penală din RM au fost abilitate cu competenţa de a supune represiunii penale orice activitate infracţională săvârşită pe teritoriul RM, în una din formele ei prevăzute de legea penală, dacă infracţiunea se comite şi în alte ţări.

36

Codul penal al Republicii Moldova

  • 6. Prin expresia săvârşirii infracţiunii transnaţionale din art.12 CP se înţelege săvârşi-

rea infracţiunii neconsumate sau consumate (art.25 CP) în mai mult de un stat. În sensul

art.12 CP, prin locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se are în vedere teritoriul RM şi al altor state în spaţiile cărora s-a desfăşurat activitatea în vederea săvârşirii infracţiunii.

  • 7. Dispoziţiile art.12 CP cuprind patru reguli care conţin criterii distincte de a consi-

dera infracţiunea transnaţională ca fiind săvârşită atât pe teritoriul RM, cât şi pe teritoriul

altui stat.

  • 8. Conform regulii prevăzute de art.12 alin.(2) lit.a) CP, locul săvârşirii infracţiunii

transnaţionale se consideră şi teritoriul RM, dacă actele de executare a infracţiunii se rea- lizează atât pe teritoriul RM, cât şi pe teritoriul unui sau mai multor state. De exemplu, la

reţinerea pe teritoriul RM a unei partide de substanţe narcotice, procurate într-un stat stră- in şi expediate prin tranzit pentru a fi înstrăinate pe teritoriul altui stat, locul săvârşirii acestei infracţiuni transnaţionale este şi teritoriul RM.

  • 9. Dacă actele de pregătire a infracţiunii, planificarea, organizarea, conducerea sau con-

trolul acesteia se realizează pe teritoriul RM, iar săvârşirea nemijlocită a infracţiunii are loc pe teritoriul unuia sau al mai multor state şi invers, locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se consideră şi teritoriul RM (art.12 alin.(2) lit.b) CP). De exemplu, dacă fabricarea sau procur a- rea instrumentelor sau a altor obiecte destinate prin natura lor fabricării de monedă falsă a avut loc pe teritoriul RM, iar fabricarea cu ajutorul acestor instrumente sau mijloace are loc pe teri- toriul altui stat, locul săvârşirii infracţiunii e şi teritoriul RM.

10. Regula prevăzută de art.12 alin.(2) lit.c) CP dă dreptul de a considera locul săvârşi- rii infracţiunii transnaţionale şi teritoriul RM, dacă un grup criminal organizat sau o orga- nizaţie criminală care activează pe teritoriul RM este implicată în săvârşirea infracţiunii pe teritoriul altui stat şi invers. În afară de aceasta, participarea la orice asociere, înţelegere, complicitate prin acordarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii acţiunilor de spălare a banilor pe teritoriul unui stat străin constituie infracţiunea prevăzută de art.243 alin.(1) lit.d) şi alin.(4) CP. În acest caz, de asemenea, locul săvârşirii infracţiunii

este teritoriul RM.

11. Şi atunci când acţiunile infracţionale au fost săvârşite într-un stat străin, iar conse- cinţele grave au survenit pe teritoriul RM şi invers, locul săvârşirii infracţiunii transnaţio- nale se consideră teritoriul RM (art.12 alin.(2) lit.d) CP). De exemplu, în cazul intoxicării atmosferei prin acţiuni sau inacţiuni intenţionate săvârşite pe teritoriul altui stat, dar ace s- tea pot provoca o catastrofă ecologică pe teritoriul RM, locul săvârşirii infracţiunii de ecocid (art.136 CP) poate fi considerat şi teritoriul RM.

12. Stabilind faptul că infracţiunea transnaţională s-a săvârşit şi pe teritoriul RM, or- ganele de urmărire penală sunt obligate să aplice legea penală a RM conform competenţei

sale într-un mod compatibil cu principiul egalităţii suverane şi al integrităţii teritoriale a statelor în care, de asemenea, s-a săvârşit infracţiunea, precum şi cu cel al neintervenţiei în afacerile interne ale altor state (art.4 al Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţi- onale organizate din 15.11.2000).

ARTICOLUL 13. EXTRĂDAREA

(1) Cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în Re- publica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt supuşi răspunderii penale conform prezentului cod.

(2) Cetăţenii străini şi apatrizii care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Repu- blicii Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi extrădaţi numai în baza unui tratat in-

Comentariu

37

ternaţional la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate în teme- iul hotărârii instanţei de judecată.

  • 1. Extrădarea ca instituţie juridică nu reglementează nemijlocit situaţiile de aplic are a

legii penale în spaţiu. Ea reprezintă un act juridic internaţional bilateral prin care statul s o-

licitat predă statului solicitant persoana aflată pe teritoriul de sub jurisdicţia sa, care este urmărită pentru o infracţiune sau căutată în vederea executării unei pedepse de către auto- rităţile statului solicitant. Astfel extrădarea este un instrument de cooperare a statelor în combaterea criminalităţii şi un mijloc de realizare a principiilor de aplicare a legii penale în spaţiu, care asigură ca autorii infracţiunilor să nu rămână nepedepsiţi ascunzându-se pe teritoriul altor state.

  • 2. Extrădarea ca instituţie juridică este reglementată atât de dreptul internaţional, cât

şi de dreptul intern. Baza juridică a reglementării extrădării este cuprinsă în:

actele internaţionale multilaterale de extrădare sau de asistenţă juridică, la care RM este parte. De exemplu, RM a ratificat convenţia europeană de extrădare din 13.12.1957 şi protocoalele sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15.10.1957 şi 17.03.1978. Această convenţie reprezintă cadrul general privind extrădarea pentru statele care sunt părţi la ea. Convenţia nu exclude acordurile, convenţiile sau tratatele bilaterale, însă părţile contra c- tante nu vor putea încheia între ele acorduri bilaterale sau multilaterale decât pentru com- pletarea Convenţiei sau pentru a înlesni aplicarea principiilor cuprinse în aceasta (art.28);

actele internaţionale multilaterale privind combaterea unor categorii de infracţiuni.

De exemplu, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inu- mane sau degradante din 10.12.1984, în art.8 obligă statele contractante să includă infra c- ţiunile vizate la art.4 din această Convenţie în orice tratat de extrădare între statele -părţi. Dacă un stat-parte care subordonează extrădarea existenţei unui tratat este sesizat cu o ce- rere de extrădare din partea unui alt stat-parte cu care el nu este legat printr-un tratat de extrădare, el poate considera prezenta Convenţie drept bază juridică a extrădării în ceea ce priveşte aceste infracţiuni. În această situaţie, extrădarea este subordonată celorlalte condi- ţii prevăzute de legislaţia statului, care urmează să extrădeze //TI, 1/130,1998;

acte internaţionale bilaterale de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi pe- nală încheiate între RM şi alte state (a se vedea reglementările de drept internaţional de la acest comentariu). Majoritatea acestor acte internaţionale bilaterale conţin prevederi referi- toare la extrădare. În aceste acte internaţionale, extrădarea este considerată drept act de asistenţă juridică prin care statele-părţi îşi exprimă dorinţa de a coopera între ele în vede- rea predării infractorului aflat pe teritoriul său, care este urmărit pentru o infracţiune de către autorităţile statului solicitant sau pentru executarea pedepsei;

actele legislative naţionale. Extrădarea la nivel naţional este reglementată în art.18- 19 din CRM, art.13 CP şi art.541-549 CPP. Pe lângă aceasta, în Legea cu privire la asis- tenţa juridică internaţională în materie penală din 1.12.2006 într-un capitol aparte sunt re- glementate condiţiile şi procedura extrădării. Aceste reglementări sunt în concordanţă cu principiile dreptului internaţional şi cu normele cuprinse în Convenţie, CP şi CPP.

  • 3. Conform art.19 din CRM şi art.13 CP, extrădarea poate fi efectuată numai în baza

unei convenţii internaţionale sau, în condiţii de reciprocitate, în temeiul hotărârii de jud e- cată. Din aceste prevederi rezultă că cererea de extrădare se va soluţiona cu prioritate în baza actului internaţional bilateral încheiat între statul solicitat şi cel solicitant. În lipsa unei convenţii bilaterale vor fi aplicate dispoziţiile Convenţiei europene de extrădare sau cele ale Convenţiei Comunităţii Statelor Independente (CSI) cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, ori actul internaţional multilat e-

38

Codul penal al Republicii Moldova

ral privind combaterea infracţiunii similare celei săvârşite de persoana a cărei extrădare se cere. Dacă statul solicitant nu este parte la niciun act internaţional de acest fel, se aplică regulile stabilite pe bază de reciprocitate.

  • 4. Legile părţilor contractante, la soluţionarea cererilor de extrădare se aplică numai în

măsura în care în care se prevede în textul actului internaţional. De exemplu, conform

art.22 din Convenţia europeană de extrădare, în afara unor dispoziţii contrare din această Convenţie, legea părţii solicitante este singura aplicabilă procedurii de extrădare, precum şi a celei de arestare provizorie.

Majoritatea tratatelor internaţionale bilaterale privind asistenţa juridică în materie ci- vilă şi penală stabilesc direct că extrădarea se face în conformitate cu prevederile tratatului respectiv. Însă procedura de soluţionare a cererii de extrădare se efectuează conform legii statului solicitat. Instanţa de judecată a părţii solicitate poate, la cerere, să aplice normele procesuale părţii solicitante, dacă acestea nu contravin legislaţiei statului solicitant.

  • 5. În art.19 din CRM şi în art.13 CP se stabileşte că extrădarea poate fi acceptată nu-

mai în condiţiile prevăzute în tratatul internaţional sau în actul de reciprocitate. Acceptarea preeminenţei reglementărilor internaţionale asupra celor naţionale în această materie este în deplin acord cu prevederile art.8 din CRM, conform cărora RM se obligă să respecte tratatele internaţionale la care este parte şi să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.

  • 6. În doctrină, condiţiile extrădării sunt clasificate în condiţii de fond şi de formă.

Condiţiile de formă se referă la aspectele procedurale legate de înaintarea, soluţionarea şi executarea cererii de extrădare, precum şi de predarea infractorului. Condiţiile de fond, în majoritatea lor, au caracter penal. Ele vizează infracţiunile care formează obiectul cer erii de extrădare şi persoanele supuse extrădării, precum şi pedepsele care pot fi aplicate pe r-

soanei extrădate de către statul solicitant.

  • 7. Regula generală a extrădării este că orice persoană recunoscută sau presupusă că a

săvârşit o infracţiune şi care s-a refugiat pe teritoriul altui stat trebuie să fie extrădată. Pornind de la principiile egalităţii suverane a statelor, integrităţii teritoriale a statelor şi neintervenţiei în afacerile interne ale altor state, actele internaţionale prevăd şi unele ex- cepţii de la această regulă. Excepţiile sunt denumite şi condiţii de fond referitoare la extr ă- dare. Astfel, nu pot fi extrădaţi:

cetăţenii statului solicitat (art.19 din CRM; art.6 din Convenţia europeană de extr ă-

dare). Nu pot fi excluse nici persoanele care, la data hotărârii extrădării, au obţinut calita-

tea de cetăţean al statului solicitat; persoana căreia i-a fost acordat statut de refugiat sau azil politic în statul solicitat

(art.61 din Tratatul dintre RM şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la ra-

porturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993//TI, 19/278,1999.

persoanele străine care se bucură în RM de imunitate de jurisdicţie în condiţiile şi în limitele stabilite de tratatele internaţionale;

persoanele aflate în afara teritoriului RM citate ca martori sau experţi care s-au pre- zentat în această calitate în faţa autorităţilor RM ca stat solicitant (art.12 din Convenţia europeană de asistenţa juridică în materie penală din 20.04.1959)//TI, 14/71, 1999;

alte categorii de persoane prevăzute în actele internaţionale la care RM este parte.

  • 8. Temeiul juridic pentru extrădarea persoanei îl constituie infracţiunea săvârşită în

afara teritoriului RM. Infracţiunea săvârşită în afara teritoriului RM constituie temei juri- dic pentru extrădarea persoanei, dacă:

Comentariu

39

fapta săvârşită în statul solicitant constituie infracţiune conform legii penale a statu- lui solicitat (dubla incriminare);

infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor

acestui stat, iar dacă infracţiunea este transnaţională ea nu se consideră săvârşită şi pe teri-

toriul RM (art.12 CP); infracţiunea săvârşită nu este infracţiune politică sau militară (art.3-4 din Convenţia

europeană de extrădare); urmărirea penală pentru infracţiunea săvârşită nu se începe la plângerea părţii vă-

tămate (art.61 din Tratatul între RM şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi

la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.93);

infracţiunea nu a fost definitiv judecată pe teritoriul statului solicitat sau al unui stat terţ (principiul non bis in idem, art.2 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 15.10.1975);

nu a intervenit termenul de prescripţie al tragerii la răspundere penală pentru infrac- ţiunea săvârşită potrivit legislaţiei statului solicitat sau a statului solicitant ori amnistia (art.4 din Protocolul doi adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 15.10.1975).

9. Admiterea cererii de extrădare este condiţionată şi de gravitatea pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită. Astfel, conform art.2 al Convenţiei europene de extrădare, pot constitui temei pentru extrădare faptele pedepsite de legile părţii solicitante cu o p e- deapsă privativă de libertate de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai aspră. În cazul în care extrădarea vizează persoana condamnată, pedeapsa aplicată după sentinţa trebuie să fie de o durată de cel puţin 4 luni.

  • 10. RM refuză extrădarea:

dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de că- tre legea părţii solicitante şi dacă partea solicitantă nu dă asigurări considerate suficiente că pedeapsa capitală nu se va executa (art.11 din Convenţia europeană de extrădare);

dacă există motive serioase de a crede că în statul solicitant persoana extrădată ris-

că să fie supusă la tortură (art.3 din Convenţia împotriva torturii

...

din 10.12.1984//TI,

1/130,1998);

dacă persoana extrădată în statul solicitant riscă să nu aibă acces la un proces echi- tabil (art.13 alin.(2) CP).

  • 11. Extrădarea este un drept suveran al statului solicitat. Însă în cazul în care se refuză

extrădarea infractorului statul solicitat este obligat să-l tragă la răspundere penală pe aces- ta conform propriei legi penale (aut didere aut judiciare).

  • 12. Convenţia din 04.11.50 nu conţine prevederi referitoare la circumstanţele în care

extrădarea poate avea loc sau procedura ce urmează a fi respectată înainte de aprobarea extrădării. Această Convenţie, de asemenea, nu împiedică colaborarea statelor-membre în cadrul acordurilor de extrădare pentru a deferi justiţiei infractorii fugari, cu condiţia ca această colaborare să nu constituie o imixtiune în vreun drept specific garantat de Conven- ţie (Hotărârea CEDO din 12.03.2005 în cauza Ocalan v.Turcia).

  • 13. CEDO, în cauza Bozano v.Franţa din 18.12.1986, a recunoscut încălcat dreptul re-

clamantului garantat de art.5, par.1 din Convenţie prin privarea acestuia de libertate, priv a- re rezultată dintr-o formă deghizată de extrădare (par.60). De asemenea, un arest operat de autorităţile unui stat pe teritoriul altui stat, fără consimţământul acestuia din urmă, afec- tează, în conformitate cu prevederile art.5 par.1 din Convenţia din 04.11.50, dreptul pe r- soanei vizate la siguranţă (CEDO, Hotărârea Ocalan v.Turcia din 12.03.2005, par.85).

40

Codul penal al Republicii Moldova

14. În opinia Înaltei Curţi, poate constitui o încălcare a art.3 al Convenţiei din 04.11.50 cazul în care persoana extrădată în statul solicitant s-ar expune unui risc real de a fi supusă pedepsei capitale, pedepsei sau unui tratament inuman sau degradant (Hotărârea din 07.07.1989, par.111 în cauza Soering v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord) ori la închisoare pe viaţă fără posibilitatea liberării condiţionate (C.Bârsan, CEDO, comentariu pe articole, v.1, Ed.BECK, B., 2005, p.247-248).

15. Înalta Curte, în cauza Chamaiev şi alţi 12 v.Georgia şi Rusia, a recunoscut că Ge- orgia a încălcat dreptul reclamanţilor la cerere individuală, drept garantat de art.34 al Con- venţiei din 04.11.50 prin nerespestarea indicaţiei date de ea în temeiul art.39 din Regula- mentul CEDO de a nu extrăda reclamanţii până la soluţionarea pe fond a cererilor lor în- dreptate împotriva acestor două state (Hotărârea CEDO din 12.04.2005, par.57-74). De aceea autorităţile statelor, la soluţionarea cererii de extrădare, sunt obligate să respecte nu numai condiţiile de fond şi de formă ale extrădării, ci şi drepturile persoanei extrădate ga- rantate de Convenţia din 04.11.50.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Bozano v.Franţa din 18.12.1986, //Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, Polirom 1/177, 2000; Öcalan v.Turcia din 12.05.2005, par.73, 83-90//Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor 4/231, 2006; Soering v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlan- da de Nord din 07.07.1989, par.84, 85, 111//Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica refugiaţilor 1/22, 2000.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 02.07.2007, Hotărârea 4-1re- 230/2007 //www.justice.md; CP al CSJ din 13.06.2000, Decizia 1r/a-56/2000 //www.moldlex.md

Comentariu

41

Capitolul II

INFRACŢIUNEA

Reglementări de drept internaţional: Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), aprobat prin Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985 de către AG a ONU, art.4.1//www.un.org; Convenţia din 04.11.50, art.5, lit.e)//TI, 1/341, 1998; Convenţia din 10.12.84 împotriva torturii şi altor pedepse ori trata- mente cu cruzime, inumane sau degradante, art.4//TI, 1/129, 1998; Convenţia din 21.02.71 asu- pra substanţelor psihotrope, art.22//TI, 8/181, 1999; Convenţia Naţiunilor Unite din 15.11.2000 împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, art.2, lit.b, art.3 alin.(2) lit.b, art.5, 10//TI, 35/333, 2006; Convenţia ONU din 20.12.88 contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, art.3, alin.(3), art.4 lit.a), art.5, 7//TI, 8/214, 1999; Convenţia unică asupra stupefian- telor din 30.03.61 şi protocolul de modificare a acestei convenţii din 25.03.72, art.36//TI,8/128, 1999; Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, Cap.II. Sfera şi aplicarea normelor, pct.11//Culegere de acte normative în domeniul drepturilor copilului şi familiei, Ch., 2007; Principiile adoptate de ONU pentru protecţia persoanelor care suferă de o boală psihică şi pentru ameliorarea asistenţei în domeniul sănătăţii psihice, Principiul 1, art.20//www.ods.un.org; Recomandarea R(92)16 din 19.10.1992 a CM al CE către statele-membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate, regula 6 //www.coe.int; Recomandările Rec(2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor-membre referitoare la noile moduri de abor- dare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, adoptate la 24.09.2003, art.9, 11//Culegere de acte normative în domeniul drepturilor copilului şi familiei, Ch., 2007.

Reglementări de drept naţional: Legea 1402/16.12.97 privind sănătatea mentală, art.13, 14//MO, 44-46/310, 21.05.1998; Legea 1086/23.06.2000 cu privire la expertiza judiciară, con- statările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, art.12//MO, 144-145/1056, 16.11.2000; Legea 713/06.12.2001 privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope//MO, 36-38/208, 14.03.2002//MO, 60-63/243, 04.05.2007; HP JS a RM din 15.11.1993, 9, Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditate//Culegere de hotărâri explicative, 2002.

Doctrină: Botnaru S., Eroarea în dreptul penal//AŞ ale USM, vol.1, Ch., 2001; Botnaru S., Răspunderea penală a minorilor. Propuneri de lege ferenda, Ed.Universităţii de Criminologie, Ch., 2002; Botnaru S., Roşculeţ L., Cazul fortuit în practica medicală//RND, 3, 2000; Botnaru S., Unele probleme ale imprudenţei ca formă a vinovăţiei//LV, 4, 2003; Fletcher George P., Dolea I., Blănaru D., Conceptele de bază ale justiţiei penale (Douăsprezece distincţii fundamen- tale în cadrul justiţiei penale), Ch., Ed.ARC, 2001; Şavga A., Conceptul fazelor de desfăşurare a activităţilor infracţionale şi formele infracţiunii//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe socioumanistice, v.1, Ch., 2002; Florea C., Carpov T., Subiectul şi latura subiectivă a infracţiunii, Ch., 1974; Florea C., Infracţiunea, vinovăţia şi circumstanţele ce înlătură caracterul penal al faptei, Ch., 1994; Flo- rea C., Vinovăţia şi pedeapsa penală, Ch., Cartea Moldovei, 1987; Florea C.N., Carpov T.I., No- ţiunea de infracţiune şi aplicarea pedepsei, Ch., 1976; Macari I., Infracţiunea şi semnele ei//RND, 5, 2002; Gladchi Gh., Conceptul şi structura personalităţii infractorului//RND, 3,2002; Grosu V., Persoana juridică şi problematica subiectului în dreptul penal//RND, 3, 2001; Grosu V., Vârsta răspunderii penale a individului în perspectivă comparativă//AŞ ale USM, v.1, Ch.,

42

Codul penal al Republicii Moldova

CE USM, 2004; I.Macari, Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical //RND, 2/19, 2002; Sănătatea mintală şi dreptul uman (culegere de legi şi comentarii), Ch., Universitas, 2004; Mariţ A., Forme, modalităţi şi grade de manifestare a vinovăţiei penale, Ch., 2005; Botnaru S., Motivul infracţiunii, LV, 4, 2003; Mărgineanu Iu., Aplicarea actelor internaţionale în jurispru- denţa naţională//AP, 3, 2007; Sîli V., Recidiva infracţională: aspecte juridico-penale şi crimino- logice (autoreferat al tezei de doctor în drept), Ch., 2008; Şavga A., Delimitarea actelor prepara- torii de actele de executare//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe socioumanistice, vol.1, Ch., 2002; Şavga A., Pregătirea de infracţiune – o formă incriminată şi sancţionată de legea penală//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe socioumanistice, vol.1, Ch., 2002; Ulianovschi Gh., Aplicarea actelor internaţionale în jurisprudenţa naţională//AP, 9-10, 2006; Ulianovschi Gh., Unele reflecţii asupra noţiunii de infracţiune în concepţia proiectului noului Cod penal al RM//AP, 4-6, 2000; Ulianovschi X., Răspunderea penală a persoanei juridice//RND, 2, 2002.

ARTICOLUL 14. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

(1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea pe- nală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.

(2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul preju- diciabil al unei infracţiuni.

  • 1. Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţiile fundamentale ale

dreptului penal. Infracţiunea determină răspunderea penală şi pedeapsa penală, deoarece pro- blema răspunderii penale şi a pedepsei penale se pune numai după ce s-a săvârşit infracţiunea. Din acest punct de vedere este logic faptul că legiuitorul a abordat în CP mai întâi concepţia pri-

vitoare la infracţiune, apoi pe cea referitoare la instituţiile enunţate.

  • 2. În definiţia infracţiunii dată în alin.(1) art.14 CP sunt enunţate trăsăturile (semnele)

esenţiale ale acesteia, prin care ea se distinge de alte fapte. Pentru ca fapta să constituie infracţi- une, ea trebuie să fie: a) prejudiciabilă; b) prevăzută de legea penală; c) săvârşită cu vinovăţie; d) pasibilă de pedeapsă penală. În lipsa uneia dintre aceste trăsături nu există infracţiune.

  • 3. Fapta prejudiciabilă constituie temeiul real al răspunderii penale (alin.(1) art.51 CP).

Prin lexemul faptă se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau inacţiune prejudiciabilă. Acţiunea este o comportare activă prin care se în- calcă o normă prohibitivă ce interzice o anumită activitate. De exemplu, acţiunea de furt încalcă interdicţia ce rezultă din art.186 CP. Inacţiunea constă într-o comportare pasivă, în neîndeplini- rea unei obligaţiuni dictate de lege sau de alte acte normative. Astfel, neacordarea de ajutor unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să îl acorde

constituie infracţiunea prevăzută de art.162 CP.

Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico-penală prin capacitatea reală de a pro- duce o urmare negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale indicate expres în art.2 CP sau în crearea unui pericol pentru acestea. Sub acest aspect prin faptă (acţiune sau inacţiune) într-o accepţie generală se înţelege activitatea desfăşurată laolaltă cu urmările produse. De aici concluzia că nu pot fi apreciate drept infracţiuni gândurile, ideile, convingerile persoanei, fără o substanţă reală a acestora. Numai în măsura în care ele (gândurile, ideile, convingerile) s-au concretizat într-o acţiune sau într-o inacţiune incriminată, care a produs urmări dăunătoare, se poate vorbi de infracţiune.

  • 4. În art.14 CP infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă, şi nu „social-

periculoasă”, cum era prevăzută în art.7 CP din 1961. În limbaj obişnuit, cuvintele prejudiciabil

Comentariu

43

şi periculos au acelaşi sens şi fac parte din acelaşi câmp semantic. Subliniind ideea că infracţiu- nea, ca faptă prejudiciabilă, cauzează un prejudiciu valorilor sociale indicate în art.2 CP, legiui- torul recunoaşte că infracţiunea este o faptă social-prejudiciabilă, adică social-periculoasă. Drept confirmare a acestei teze, legiuitorul s-a pronunţat în favoarea termenului faptă prejudiciabilă, utilizând, totodată, în unele articole din CP, şi expresii ca faptă care nu prezintă pericol social (art.58 CP), persoană care nu prezintă pericol social (art.59) etc. De aceea în continuare, pentru o expunere uniformă a textului, vom utiliza termenul prejudiciabil, legal recunoscut şi similar termenului social-periculos. Caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei reprezintă elementul ei material şi dezvăluie esenţa socială a infracţiunii de a cauza o daună valorilor sociale apărate de legea penală sau de a crea un pericol pentru acestea. Elementul material al infracţiunii este crite- riul principal de deosebire a infracţiunii de alte acte delictuoase şi determină gradul prejudiciabil al infracţiunii.

  • 5. Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă să constituie infracţiune, ea trebu-

ie să fie prevăzută în CP – unica lege penală a RM (alin.(1) art.1 CP).

Această trăsătură este dictată de principiul legalităţii consacrat în alin.(2) art.1 CP, conform

căruia CP „determină faptele ce constituie infracţiuni”. Acest principiu este în deplin acord cu art.72 din Constituţie şi exclude interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale (art.3 CP).

Între caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi prevederea faptei în legea penală există o strânsă legătură. Legea nu creează caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei, ci le recunoaşte. Ele (caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei) determină prevederea faptei în legea penală ca infracţiune când pericolul acesteia a crescut şi tot ele sunt factorul principal care reclamă dezin- criminarea faptei în cazul în care gradul ei prejudiciabil a scăzut.

Incriminarea şi dezincriminarea faptei sunt de competenţa legiuitorului (lit.n) alin.(3) art.72 din CRM). Odată cu prevederea faptei în lege, ea obţine o formă juridică, devine o categorie pe- nală, cu toate consecinţele ce decurg din acest statut.

  • 6. Simpla constatare a prevederii faptei prejudiciabile în legea penală nu este suficientă

pentru calificarea acesteia drept infracţiune. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârşită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi inacţiunea prejudiciabilă trebuie să reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei (art.17-19 CP). Persoana poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (art.6 şi 51 CP).

În cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie (art.20 CP) sau a fost săvârşită sub in- fluenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să- şi dirijeze acţiunile (art.39 CP), nu poate fi vorba de infracţiune. Nu constituie infracţiune nici fapta prejudiciabilă săvârşită de o persoană în stare de iresponsabilitate (art.23 CP).

  • 7. Infracţiunea fără pedeapsă nu are sens juridic penal. În PS a CP toate infracţiunile sunt

sancţionate cu pedepse penale. Numai prin stabilirea pedepselor pentru săvârşirea infracţiunilor legea penală îşi realizează scopul urmărit: apărarea valorilor sociale şi prevenirea săvârşirii fap- telor prejudiciabile (art.1-2 CP). În acelaşi timp, CP prevede liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală (Cap.VI şi IX CP). Liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală sunt aspecte ale principiului individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale, care, în lipsa pedepsei penale pentru infracţiunea săvârşită, nu ar fi avut nicio importanţă (art.7 CP).

  • 8. Noţiunea de infracţiune expusă în art.14 CP este material-formală. Elementul material

caracterizează infracţiunea ca faptă prejudiciabilă, iar cel formal – ca faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că pentru tragerea la răspundere penală este necesar a stabili ca fapta care conţine semnele formale ale unei infracţiuni, să aibă un anumit grad de prejudiciabilitate. De aceea nu constituie infracţiune fapta care, deşi formal conţine semnele unei infracţiuni, dar,

44

Codul penal al Republicii Moldova

fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni (alin.(2) art.14 CP). Fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni în cazul în care aduce o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin conţinutul ei concret este în mod vădit lipsită de importanţă. Lipsa vădită de importanţă a faptei se ia în considerare în raport cu specificul fapte- lor care constituie infracţiuni, deoarece unele dintre acestea, cum sunt omorul şi tâlhăria, prin conţinutul lor concret nu pot fi niciodată vădit lipsite de importanţă.

Problema privind recunoaşterea lipsei gradului prejudiciabil al faptei săvârşite se soluţio- nează de organele urmăririi penale şi de instanţa de judecată în fiecare caz în parte. Criteriile după care se determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP.

9.

Conform art.6 par.1 din Convenţia din 04.11.50, orice persoană are dreptul la judecarea

în mod echitabil

care va hotărî

...

a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

...

Noţiunea de acuzare în materie penală este supusă unei interpretări autonome de către CE- DO şi nu depinde numai de prevederea faptei imputate reclamantului ca infracţiune în legea pe- nală a statului respectiv. Pentru a determina că o faptă are caracter penal, CEDO utilizează, pe lângă calificarea dată ei în dreptul intern, două criterii alternative suplimentare: cel al naturii faptei şi cel al severităţii şi naturii sancţiunii (Ozturc v.Germania, par.50 din 21.02.1984). Apli- când aceste criterii, CEDO, în cauza Ziliberberg v.Moldova din 01.02.2005, par.29-35, a menţi- onat că „în principiu, caracterul general al CCA şi scopul pedepselor, care are un caracter de prevenire şi pedepsire, este suficient pentru a dovedi faptul că reclamantul a fost găsit vinovat de săvârşirea unor acţiuni cu caracter penal în sensul art.6 al Convenţiei”.

Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Amihalachioaie v.Moldova din 2004-04-2000; Ziliberberg v.Moldova din 01.02.2005; Engel ş.a.v.Olanda din 8 iunie 1976; Garyfallou AEBE v. Grecia din 24 septembrie 1997; Kadubec v. Slovacia din 2 septembrie 1998; Lutz v. Germania din 25 august 1987; Janosevic v. Suedia, 34619/97; Ozturk v. Germania din 21 februarie 1984; Bendenoun v. Franţa, din 24.02.1994; Lauko v.Slovakia din 2 septembrie 1998 //www.coe.int

 

ARTICOLUL 15. GRADUL PREJUDICIABIL AL INFRACŢIUNII

Gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează ele- mentele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.

1.

La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii

săvârşite (art.7 CP). CP anterior nu prevedea dispoziţii referitoare la criteriile care determină

aceste două laturi ale prejudiciabilităţii.

În art.15 CP este dată numai caracteristica generală a criteriilor care determină gradul pre- judiciabil al infracţiunii. Descrierea caracterului prejudiciabilităţii infracţiunii a rămas în afara reglementării legislative, ea fiind lăsată pe seama teoriei dreptului penal şi a jurisprudenţei.

2.

Caracterul prejudiciabil reprezintă caracteristica calitativă a pericolului unui grup de in-

fracţiuni care atentează la una şi aceeaşi valoare socială. El depinde, în primul rând, de caracte- rul valorii sociale împotriva căreia este îndreptată infracţiunea din grupul dat, adică de obiectul juridic al infracţiunii.

Infracţiunile din PS a CP nu sunt plasate la întâmplare, ci în funcţie de importanţa pe care o dă legiuitorul valorilor sociale. De aceea caracterul prejudiciabil al infracţiunii depinde de locul pe care infracţiunea dată îl ocupă în sistemul PS a CP. Astfel, toate infracţiunile contra vieţii au un caracter prejudiciabil, cele contra patrimoniului altul etc. Din acest punct de vedere, omo-

Comentariu

45

rul, de exemplu, ca infracţiune contra vieţii, se deosebeşte calitativ de orice alt fel de infracţiuni (după obiectul de atentare).

În raport cu caracterul prejudiciabil legiuitorul stabileşte gradul pericolului fiecărei infracţi- uni din grupul cu acelaşi caracter prejudiciabil.

  • 3. Gradul prejudiciabil constă din caracteristica cantitativă a unei infracţiuni în raport cu

alte infracţiuni din grupul celora care au acelaşi caracter prejudiciabil. Criteriile care determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP. Acestea sunt semnele obiective şi subiective ce caracterizează elementele componenţei de infracţiune: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. De exemplu, în limitele infracţiunilor contra patrimoniului, după metoda săvârşirii infracţiunii (semn al laturii obiective) jaful (art.187 CP) prezintă un grad pre- judiciabil mai mare decât furtul (art.186 CP). Gradul prejudiciabil depinde şi de formele de par- ticipaţie la săvârşirea infracţiunii (art.41-47 CP), etapele activităţii infracţionale (art.25-27 CP)

şi de alţi factori.

  • 4. Gradul prejudiciabil este legal (abstract). El este stabilit de legiuitor şi se ia în considera-

re la incriminarea faptei în natura şi limitele pedepselor prevăzute pentru ea. De exemplu, răpi- rea unei persoane, săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, prezin- tă un grad prejudiciabil sporit şi este mai aspru pedepsită decât aceeaşi faptă săvârşită de o per- soană ori de două sau mai multe persoane (art.164 CP). La schimbarea gradului prejudiciabil acesta se oglindeşte în sancţiunea pentru infracţiunea dată, care e ori mai blândă, ori mai aspră.