DREPT ROMAN II

CURS 1
Materia succesiunilor
Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza transmiterea
patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai in cadrul celor 3 sisteme succesorale pe care le-au creat
romanii: -ab intestam (legala, fara testament, deferita pe baza legii)
-testamentara (deferita pe baza unui testament)
-deferita contra-testamentului
Insa la origine in epoca foarte veche, transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai nu
implica ideea de succesiune, deoarece in conceptia vechilor romani drepturile patrimoniale sunt expresii ale
puterii, iar puterea nu se transmite , ci se creaza, iata de ce vechii romani considerau ca mostenitorul nu
dobandeste acelasi drept, ci un drept nou prin luarea in stapanire a bunurilor succesorale.
Aceasta conceptie cu privire la transmiterea patrimoniului pentru mortis causa este oglindita si pe plan
terminologic, intrucat cel mai vechi mostenitor roman este denumit heres, acest termen venind de la
herus(stapan), cu timpul insa pornind de la principiul continuitatii persoanei defunctului romanii au admis
ideea de transmitere a patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai, iar din acel moment in vocabularul
juridic roman au aparut termenii de succesiune si de succesor.
Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenta a doua tendinte : decaderea formalismului si
ocrotirea rudeniei de sange( cognatiunii).
Decaderea formalismului: este de retinut faptul ca cel mai vechi testament roman a imbracat forma
unei legi pe care o vota poporul, cu timpul insa poporul s-a transformat din veritabil legiuitor in martor
colectiv, iar in epoca clasica testamentul se putea intocmi printr-o simpla manifestare de vointa.
Cel mai vechi sistem succesoral roman nu a ocrotit cognatiunea de vreme ce timp de aprox 5 secole,
rudenia civila a fost unicul fundament al succesiunii, astfel incat rudele de sange care nu erau in acelasi timp si
rude civile nu aveau vocatie succesorala, nu puteau veni la succesiune, dar catre sfarsitul republicii, pe fondul
transformarilor care au intervenit in organizarea familiei romane, pretorul a initiat mai multe reforme prin
care au fost chemate la succesiune si rudele de sange, aceste reforme au fost apoi completate prin reforme
imperiale, iar in vremea imparatului Justinian prin rasturnarea stravechiului principiu, rudenia de sange a
devenit unicul fundament al succesiunii.
Succesiunea ab intestat este o succesiune care se deschide atunci cand nu exista testament sau
testamentul nu a fost intocmit in mod valabil. Se mai numeste si succesiune legala , deoarece este
reglementata prin textele cuprinse in Legea celor XII table.
Potrivit acelei legii exista 3 categorii de mostenitori legali:
-sui heredes: toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris: fiii,
fiicele, femeia casatorita cu manus in calitate de fiica a barbatului ei, adoptatul, adrogatul.
Nepotii din fii faceau parte tot din aceasta categorii de mostenitori legali numai daca tatal lor murise
inaintea bunicului lor. Acei nepoti din fii veneau la succesiune prin reprezentare, in sensul ca dobandeau
partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui lor daca ar mai fi trait, spre exemplu daca vin la succesiune doi
fii si doi nepoti de fiu, succesiunea se imparte la 3, urmand ca fiii sa dobandeasca cate o treime din succesiune

, iar cei doi nepoti din fiu sa dobandeasca impreuna o treime din succesiune , intrucat atat i s-ar fi cuvenit
tatalui lor daca ar mai fi trait.
-adgnatus proximus: veneau la succesiune daca nu existau cei din prima categorie, insumand pe cei
mai apropiati colaterali, deoarece numai in aceasta materie sunt denumit agnati numai colateralii. Pe de alta
parte aceasta categorie de mostenitori nu este fixa, ci este mobila, deoarece in lipsa unor agnati mai apropiati
sunt considerati adgnatus proximus agnatii foarte indepartati.
Ex: daca exista frati, ei sunt adgnatus proximus, daca nu exista frati sunt adgnatus proximus verii
primari, iar daca lipsesc si verii primari, vin la succesiune verii de rang 2.
Totodata in Legea celor XII table se precizeaza ca aceia care sunt colaterali nu pot veni la succesiune
prin reprezentare, astfel daca cel mai apropiat agnat repudiaza succesiunea, nu va veni la mostenire agnatul
mostenitor , ci mostenirea devine vacanta( trece sub stapanirea statului), iar daca nu exista nici colaterali, vin
la succesiune GENTILES (membrii gintii).
-gentiles: isi impart bunurile succesorale in parti egale ca o amintire a epocii in care membrii gintii
exercitau proprietatea colectiva asupra pamantului, dar spre sfarsitul Republicii, dispozitiile din Legea celor XII
table cu privire la succesiune au devenit anacronice, avand in vedere faptul ca organizarea familiei romane
suferise transformari importante, astfel avem in vedere generalizarea casatoriei fara manus precum si
emanciparea fiilor de familie, or mama si copiii rezultati din casatoria fara manus nu puteau veni la succesiune,
nu se mosteau reciproc , nefiind rude civile, dupa cum fiul de familie emancipat nu mai venea la succesiune in
familia de origine, caci nu mai era ruda civila cu acea familie.
De aceea, actionand in spiritul echitatii, pretorul a initiat o serie de reforme prin care a ocrotit rudenia
de sange in materie succesorala si astfel a luat nastere un nou sistem succesoral , pe care romanii il denumeau
bonorum posesio, iar noi modernii il denumim mostenire pretoriana.
Potrivit acestor reforme exista 4 categorii de mostenitori pretorieni:
-bonorum posesio unde liberi: faceau parte toti fiii de familie, inclusiv cei emancipati, caci emancipatii
veneau la succesiune in calitate de cognati.
-bonorum posesio unde legitimi: faceau parte agnatii si gentilii, astfel incat jurisconsultii clasici au
afirmat ca in acest caz pretorul nu a adus modificari dispozitiilor din Legea celor XII table, ci le-a confirmat,
adica a procedat confirmandi iuris civilis gratie, in realitate insa si in acest caz pretorul a modificat Legea celor
XII table deoarce in sistemul pretorian, daca cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, aceasta nu devenea
vacanta ca in Legea celor XII table, ci veneau la succesiune mostenitorii din categoria urmatoare.
-bonorum posesio unde cognati: faceau parte mama si copiii rezultati din casatoria fara manus care se
mostenau reciproc in calitate de cognati;
-bonorum posesio unde vir et cuxor : faceau parte barbatul si femeia casatoriti sine manus care se
mosteneau reciproc daca nu existau mostenitori din categoria a3-a.
Aceste roforme au fost duse mai departe prin reforme imperiale, astfel in vremea impratului Hadrian sa dat senatusconsultul Tertulian prin care mama a fost chemata la succesiunea copiilor rezultati din casatoria

fara manus in calitate de ruda legitima, ceea ce inseamna ca mama a fost urcata din categoria a3a in categoria
a2-a de mostenitori pretorieni.
Prin senatusconsultul Horfitian dat in vremea lui Marc Aureliu, copiii rezultati din casatoria sine manus
au fost chemati la succesiunea mamei lor in calitate de fii, ceea ce inseamna ca ei au fost ridicati din categoria
a3-a de mostenitori pretorieni in prima categorie.
Imparatul Justinian a dat doua novele prin care a consacrat un alt sistem succesoral in care
cognatiunea era unicul fundament la succesiunii.
Potrivit acestei reforme exista 4 categorii de mostenitori:
-descendentii:
-ascendentii, fratii si surorile buni si copiii lor:
-fratii si surorile consangvini si uterini si copiii lor:
Erau frati si surori consangvini aceia care proveneau din acelasi tata, dar nu si din aceeasi mama, iar cei
uterini proveneau din aceeasi mama , dar nu si din acelasi tata.
-colateralii mai indepartati
Mostenirea testamentara a aparut mai tarziu fata de cea legala, fiind deferita pe baza unui testament.
Testamentul este actul solemn prin care o persoana denumita testator instituie unul sau mai multi mostenitori
pentru ca acestia sa execute ultima vointa , desi majoritatea jurisconsultilor clasici, in frunte cu Ulpian,
spuneau ca testamentul este actul de ultima vointa intocmit cu respectarea dispozitiilor din legi fara a se referi
la instituirea de mostenitori.
Insa in realitate instituirea de mostenitori este trasatura definitorie a testamentului. La origine puteau
fi instituiti mostenitori doar aceia care faceau parte din prima categorie de succesori legali (numai heresi), cu
timpul a fost admisa instituirea unor agnati mai indepartati sau chiar instituirea unor persoane straine de
familie.
Mostenitorii instituiti in calitatea lor de executori testamentari asigurau distribuirea bunurilor
succesorale in conformitate cu ultima vointa a testatorului. Totodata prin testament puteau fi favorizati unii
dintre mostenitorii instituiti care dobandeau o parte din succesiune mai mare decat cea care li s-ar fi cuvenit
potrivit succesiuni legale.
Dupa cum tot prin testament mostenitorii instituiti puteau fi grevati cu sarcina de a distribui anumite
bunuri din succesiune unor persoane denumite legatari.
Totodata prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea uni un tutore, prin urmare la romani
testamentul indeplinea o multitudine de functii juridice.
In epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament:
-calatis comitiis: este cel mai vechi testament cunoscut de romani si presupunea adoptarea unei legi
de catre comitia curiata(calata) care indeplinea rolul unui adevarat legiuitor , ceea ce inseamna ca primul
testament roman a imbracat forma legii, insa acest testament prezenta doua incoveniente importante: era
accesibil doar patricienilor , intrucat doar ei faceau parte din comitia curiata si in al doilea rand comitia curiata
nu se intrunea in fiecare zi, ci doar de doua ori pe an, astfel a fost creat testamentul in procinctu.
-in proncinctu=in fata armatei gata de lupta: presupunea o declaratie solemna a legionarului in fata
unitatii militare din care facea parte, era accesibil tuturor cetatenilor romani, dar numai acelora care faceau
parte din legiunile de juniori(combatande) si care aveau o varsta intre 17-46 de ani.
De aceea a fost creat testamentul per es et libram.
-per es et libram=prin alama si balanta, a evoluat in 3 faze distincte:

-mancipatio familie: este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare, caci testatorul transmitea

bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin mancipatiune unui executor testamentar denumit emptor
familie = cumparator al bunurilor succesorale, dupa care intre testator si emptor familie se incheia o conventie
de buna-credinta denumita pact fiduciar , prin care testatorul ii arata lui emptor familie cum sa distribuie
bunurile succesorale, dar executarea acestui testament depindea de buna-credinta al lui emptor familie,
deoarece emptor familie devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar conventia de buna-credinta nu era
sanctionata juridiceste la acea epoca, astfel incat daca emptor familie era de rea-credinta si nu executa ultima
vointa a testatorului, mostenitorii nu aveau actiune in justitie si nu il puteau constrange sa distribuie bunurile
succesorale potrivit intelegerii pe care a avut-o cu testatorul, incat s-a trecut la faza a2-a.
-per es et libram public: bunurile succesorale nu mai erau transmise cu titlu de proprietate, ci
cu titlu de detentiune, iar emptor familie devenea un simplu detentor, iar daca nu executa ultima vointa a
testatorului, mostenitorii il puteau chema in justitie si il puteau constrange pe cale judiciara sa distribuie
bunurile succesorale conform acelei intelegeri, totusi si in aceasta faza testamentul prezenta inconvenientul ca
pactul de buna-credinta se incheia in forma verbala in fata martorilor , astfel incat numele mostenitorilor erau
cunoscute chiar din momentul intocmirii testamentului, iar unii dintre mostenitori puteau fi interesati sa
grabeasca moartea testatorului, iata de ce s-a trecut la faza a3-a.
-per es et libram secret: conventia de buna-credinta se incheia in forma scrisa , purta sigiliile
martorilor, iar inscrisul era desfacut abia dupa moartea testatorului cand se aflau si numele mostenitorilor.
In dreptul clasic au aparut si forme nesolemne de testament:
-noncupativ: se intocmea printr-o declaratie prin care testatorul isi exprima ultima vointa in
fata martorilor;
-pretorian: se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile martorilor (de regula 7 martori);
-militar: nu presupunea respectarea vreo unei conditii de forma ci numai exprimarea clara a
ultimei vointe a soldatului a tesatorului.
Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesar ca testatorul, martorii si mostenitorii
instituiti sa aiba capacitate testamentara, denumita- testamenti factio, fiind de doua feluri:
-Testamenti factio activa: desemneaza aptitudinea persoanei de a isi intocmi testamentul sau
de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament.
Regula era ca au testamenti factio activa toti aceia care sunt capabili de fapt si de drept. Totusi au fost
admise si unele exceptii: servul public putea dispune prin testament de jumatate din peculiul sau, iar fiul de
familie-soldat si care avea un peculiu in calitate de soldat- peculium castrense, putea dispune de acel peculiu
prin testament.
-Testamenti factio pasiva: desemneaza aptitudinea persoanei de a veni la succesiune, de a
avea calitatea de mostenitor.
in mod simetric aveau testamenti factio pasiva aceia care erau capabili de fapt si de drept, totusi s-au
admis si unele exceptii, astfel filius familias putea fi instituit mostenitor cu toate ca bunurile succesorale
treceau in patrimoniul lui pater familias, de vreme ce fiul nu avea patrimoniu propriu. Tot din ratiuni de ordin
practic, romanii au admis si instituirea sclavilor ca mostenitori, astfel a fost admisa si instituirea sclavului
propriu si instituirea sclavului altuia.
Totodata pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara instituirea de mostenitori,
instituire care presupune respectarea unor conditii de forma si de fond.

Drept Roman II - Curs II examen pe 5,6 iunie

Instituirea de mostenitori presupunea respectarea unor conditii de forma, astfel instituirea se facea in fruntea
testamentului in termeni imperativi si solemni, astfel orice testament incepea cu instituirea de mostenitori, iar daca
era instituit Octavius, testatorul scria in fruntea testamentului Octaviu heres esto.
Conditiile de fond ale instituirii isi gaseau expresia in doua principii fundamentale:
-nemo pro parte testatos pro parte intestatus decedere protest = nimeni nu poate muri in parte cu testament
si in parte fara testament, de unde rezulta faptul ca mostenirea legala nu se poate deschide alaturi de mostenirea
testamentara, iar daca testatorul dispune numai pentru o parte din bunurile sale, cel instituit pro parte va dobandi
totusi intreaga succesiune pentru ca altminteri ar insemna sa se deschida succesiunea legala alaturi de cea
testamentara, ceea ce nu este permis!
-semer heres semper heres= odata mostenitor pentru totdeauna mostenitor=> instituirea de mostenitori nu se
poate face cu termen, instituirea se face pentru totdeauna intrucat succesiunea este un mod de dobandire a
proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar , ci un caracter perpetuu.
Pe langa Instituirea de mostenitori, romanii au cunoscut si substituirea de mostenitori care este tot o
instituire, dar de gradul 2 sau conditionala. Imbraca 3 forme:
-substitutio vulgaris =substituirea vulgara: este cea obisnuita si se face pentru ipoteza in care cel instituit
mostenitor nu poate sa accepte succesiunea , astfel va veni la succesiune cel substituit;
- substitutio pupilaris= subst pupilara: se face numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor ar muri
inainte de varsta pubertatii , deoarece impuberul este incapabil de fapt si prin urmare nu isi poate face testamentul,
iar daca cel instituit mostenitor moare inainte de a implini 14 ani, la succesiunea lui va veni cel substituit;
- substitutio quasipupilaris= cvasi pupilara: se face numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor ar
deveni alienat mintal, pentru ca si nebunul este incapabil de fapt, incat daca cel instituit mostenitor isi pierde mintile,
la succesiunea lui va veni cel substituit.
Pe langa succesiunea legala si cea testamentara, romanii au cunoscut si succesiunea deferita contra
testamentului care este o aplicare a pp simetriei in materie succesorala, in sensul ca asa cum pater familias isi putea
institui descendentii ca mostenitori, tot asa de bine el putea sa ii si dezmosteneasca, cu conditia sa respecte anumite
forme solemne:
-fiii de familie erau dezmosteniti individual;
-fiicele si nepotii erau dezmosteniti in bloc.
Ex: daca testatorul intentiona sa il dezmosteneasca pe Octavian, utiliza formula Octavius filius meus ex heres
esto. Daca isi dezmostenea fiicele sau nepotii, trebuia sa utilizeze formula ceteri homnes ex heredes sunto. Daca
era dezmostenit un fiu de familie fara respectarea formelor solemne, testamentul era ruptum, iar daca erau
dezmosteniti fara respectarea formelor solemne: fiice sau nepoti, testamentul nu era nul , dar se rectifica, astfel incat
cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune.
Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii, iar omisiunea apare atunci cand descendentii nu
sunt nici instituiti , nici dezmosteniti. Prin urmare, daca este omis un fiu, testamentul va fi nul. Daca sunt omisi fiice
sau nepoti, testamentul va fi rectificat. Daca testatorul are un fiu si vrea sa il instituie mostenitor pe un strain de
familie, trebuie ca mai intai sa isi dezmosteneasca fiul si apoi sa il instituie pe strain. Daca insa il va institui pe strainul
de familie fara sa isi dezmosteneasca fiul, testamentul este nul si se deschide succesiunea legala.
Cu timpul, catre sfarsitu Republice, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat si pe acest fond de
evolutie, s-a impus ideea de oficium, in virtutea careia pater familias are indatorirea sa isi iubeasca rudele apropiate:
descendentii, ascendentii , fratii si surorile. In aceste conditii, chiar daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate

cu respectarea formelor solemne, cei dezmosteniti puteau ataca testamentul in justitie printr-o actiune speciala
querela inoficiozi testamenti plangere pentru testamentul inoficios, actiune care era intentata in fata tribunalului
centumvirilor, iar centumviri anulau testamentul sub pretextul ca testatorul a fost nebun atunci cand si-a intocmit
testamentul , deoarece numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate.
Totusi existau anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate( tentativa de omor), dar acele
cauze erau lasate la aprecierea tribunalului si de-a lungul timpului s-a constatat ca practica tribunalului este
contradictorie, in sensul ca situatii similare, chiar identice, erau judecate diferit. De aceea imparatul Justinian a
intocmit o lista cu toate cazurile care justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu toate cazurile care
justifica intentarea queli inoficiosi testamenti in vederea anularii testamentului.
Alte texte romane din materia succesiunii se refera la dobandirea mostenirii, iar in functie de dobandirea
mostenirii, succesorii se clasifica in 3 categorii:
- heredes sui et necesari : toti aceia care in momentul mortii lui pater familias, deveneau sui iuris. Acesti
mostenitori erau denumiti necesari, intrucat succesiunea le revenea de drept, automat, incat in cazul lor nu se punea
nici problema acceptarii mostenirii, nici problema repudierii mostenirii, intrucat pe de o parte nu era necesar sa
accepte mostenirea, iar pe de alta parte nu o putea repudia. Acesti mostenitori veneau la succesiunea legala daca nu
exista testament, sau la succesiunea testamentara;
- heredes necesari: sclavii instituiti, deoarece din ratiuni de ordin practic , romanii au admis atat instituirea
sclavului propriu cat si sclavului altuia; era instituit, de regula, atunci cand testatorul era insolvabil, stia ca nu isi poate
plati datoriile pana la moarte si ca dupa moartea sa , creditorii ii vor vinde bunurile la licitatie compromitandu-i astfel
memoria, de aceea el instituia, acel debitor insolvabil, un sclav al sau ca mostenitor, instiuire insotita de o clauza de
dezrobire, astfel incat dupa moartea testatorului bunurile erau scoase la vanzare prin sclavul dezrobit si instituit, care
suporta consecintele infamiei, pe cand memoria testatorului ramanea fara pata. Sclavul altuia era instiuit pentru a se
ocoli interdictia cu privire la vanzarea drepturilor succesorale, deoarece in dreptul roman nu era permisa vanzarea
drepturilor succesorale, de aceea testatorul il instituia mostenitor pe sclavul altuia care era vandut succesiv , iar prin
vanzarea sclavului instituit se vindeau implicit si drepturile succesorale, intrucat succesiunea revenea aceluia care il
avea pe sclav in proprietate dupa moartea testatorului.
-heredes voluntarii: faceau parte persoanele straine de familie, in aceasta materie erau considerati straini de
familie si colateralii, acesti mostenitori denumiti voluntari aveau posibilitatea sa accepte sau sa repudieze
succesiunea. Daca intelegeau sa accepte succesiunea era necesar sa recurga la un mod de acceptare a succesiunii.
Romanii au cunoscut 3 moduri de acceptare a succesiunii:
-cretio: este o forma de acceptare care presupune o declaratie solemna in fata martorilor, iar testatorul ii
putea impune mostenitorului sa accepte succesiunea in aceasta forma.
-pro haeraedere gestio: administrare in calitate de mostenitor, astfel : daca mostenitorul facea un act de
administrare a bunurilor succesorale platea impozitul pe succesiune, se interpreta ca a inteles sa accepte succesiunea
- nuda voluntas : acceptare nesolemna dar expresa si fata de avantajele sale s-a generalizat.
Acceptarea mostenirii presupune intrunirea anumitor conditii pe care le denumim conditiile acceptarii
succesiunii:
-era necesar ca cel instituit mostenitor sa aiba o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, deoarece o
mostenire cuprinde pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta si o serie de datorii pe care trebuie sa le
plateasca mostenitorul. De aceea fiul de familie instituit mostenitor nu putea accepta succesiunea fara aprobarea lui
pater familias, deoarece mostenirea nu intra in patrimoniul fiului.
- era necesar ca cel instituit mostenitor sa aiba ius capiendi sau dreptul de a culege o mostenire, drept creat de
Octavian Augustus prin 2 legi Iulia si Papia Popeia sub denumirea de legile caducare. Aceste legi caducare cuprind
doua categorii de dispozitii denumite pars nuptialia si pars caducaria.

Prin pars nuptialia se arata ca femeile intre 20 si 50 de ani si barbatii intre 25 si 60 de ani trebuie sa traiasca in
regimul casatoriei si sa aiba copii.
Prin pars caducaria se prevede ca celibatarii nu primesc nimic din succesiune, iar cei care erau casatoriti dar nu
aveau copii dobandeau numai jumatate din succesiunea pentru care au fost instituiti. Partea nedobandita din
succesiune revenea mostenitorilor instituiti in acelasi testament si care indeplineau conditiile legilor caducare.
Acceptarea mostenirii producea anumite efecte juridice pe care le denumim efectele acceptarii succesiunii:
-confuziunea patrimoniilor in virtutea acestui efect, patrimoniul defunctului se contopea cu patrimoniul
mostenitorului. Acest efect putea avea consecinte pagubitoare si pentru mostenitori si pentru creditorii defunctului.
Consecintele pagubitoare pentru mostenitori decurgeau din faptul ca mostenitorii raspundeau pentru datoriile
succesorale ultra vires hereditatis- dincolo de limitele activului succesoral, astfel daca mostenirea era incarcata de
datorii , mostenitorul trebuia sa plateasca acele datorii din propriile bunuri, astfel incat mostenitorii voluntari
repudiau succesiunile incarcate de datorii.
De aceea pretorul a intervenit si a creat un drept special denumit ius abstinendi- dreptul de a se abtine, in
virtutea caruia mostenitorul raspundea pentru datoriile succesorale numai intra vires hereditatis- numai in limitele
activtului succesoral.
Imparatul Justinian a creat beneficium inventarii-beneficiul de inventar, astfel incat acela care facea un
inventar al bunurilor succesorale raspundea pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis.
Cursul 3
Confuziunea patrimoniilor putea genera consecinte pagubitoare si pentru creditorii defunctului, Atunci cand
mostenitorul era insolvabil, intrucat daca mostenitorul era insolvabil, creditorii defunctului veneau in concurs cu
creditorii mostenitorilor si intrucat mostenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu isi puteau valorifica
drepturile de creanta integral, ci NUMAI in parte, astfel incat pretorul a intervenit si a creat separatio bonorum
In virtutea acestui drept, creditorii defunctului puteau cere ca bunurile defunctului sa fie separate de bunurile
mostenitorului, astfel incat creditorii defunctului isi puteau valorifica drepturile de creanta integral pe seama
bunurilor defunctului si numai dupa aceea se producea confuziunea patrimoniilor.
Dobandirea dreptului de proprietate. Daca erau mai multi mostenitori se punea problema stabilirii raporturilor
dintre ei (comostenitori). Cat priveste creantele si datoriile, acestea se imparteau , se divizau de drept intre
comostenitori, pe cand lucrurile corporale erau dobandite in indiviziune.
Daca unii dintre mostenitori dorea sa obtina iesirea din indiviziune, o putea face pe baza unei intelegeri cu
ceilalti mostenitori, daca partile nu se intelegeau atunci cel ce dorea sa iasa din indiviziune avea la dispozitie abtio
familie herciscunde (actiunea de iesire din indiviziune).

Colatio bonorum(raportul bunurilor succesorale). Potrivit acestui efect, daca unul dintre mostenitori primise
anumite bunuri de la pater familias in timpul vietii acestuia, si dorea sa vina la succesiunea lui trebuia sa faca raportul
bunurilor- sa adauge la masa succesorala toate acele bunuri.

Un caz tipic de colatio bonorum este colatio dotis(rap bunurilor dotale). Femeia casatorita fara manus
dobandea in momentul casatoriei anumite bunuri de la pater cu titlu de dota. Dar o asemenea famie avea vocatie
succesorala fata de tatal ei si putea veni la succesiunea tatalui cu conditia sa faca raportul bunurilor- sa adauge la
masa succesorala toate bunurile pe care le primise cu titlu de dota.
Un caz atipic de colatio bonorum este colatio emancipati(raportul bunurilor fiului de familie emancipat).
Intrucat potrivit reformelor pretorului emancipatul putea veni la succesiune in familia de origine in calitate de cognat
cu conditia sa adauge la masa succesorala bunurile sale pe care le dobandise in calitate de persoana sui iuris. Acest
caz de raport al bunurilor este atipic deoarece emancipatul adauga la masa succesorala bunuri dobandite prin munca
proprie si nu bunuri primite de la pater familias.

Asa cum mostenirea putea fi acceptata de catre cei instituiti mostenitori, in virtutea principiului simetriei
mostenirea putea fi si repudiata, iar repudierea mostenirii se putea face printr-o simpla declaratie.
In dreptul clasic, daca cel instituit mostenitor nu se pronunta intr-un anumit interval de timp se interpreta ca a
repudiat succesiunea si repudierea succesiunii genera anumite efecte juridice, astfel daca erau mai multi mostenitori
instituiti si unul dintre ei repudia succesiunea, venea la mostenire substituitul, daca exista unul. Daca nu exista un
substiuit, atunci avea loc acrescamantul, ceea ce inseamna ca partea din succesiune repudiata trecea asupra acelora
care au acceptat-o.
Acrescamantul se producea de drept, astfel incat dreptul acelora care au acceptat succesiunea se extindea
automat asupra partii neacceptate din succesiune. Daca exista un singur mostenitor instituit care repudia succesiunea
venea la mostenire instituitul daca exista un substituit, daca nu exista un insittuit se deschidea mostenirea legala.
Daca nu exista nici mostenitori legali , succesiunea devenea vacanta si trecea asupra statului.

SANCTIUNEA mostenirii.
Trebuie sa distingem intre mostenirea civila si mostenirea pretoriana, caci mostenirea civila era sanctionata
printr-o actiune, iar mostenirea pretoriana printr-un interdict.
Actiunea prin care era sanctionata mostenirea civila se numea hereditatis petitio petitiunea de hereditate.
Hereditatis petitio era o actiune generala, o actiune cu titlu universal, intrucat ea purta asupra unei mase de bunuri,
spre deosebire de actiunea in revendicare care purta unor bunuri individual determinate si era. cu titlu particular.
Reclamantul nu trebuia sa faca proba dreptului de proprietate al defunctului asupra bunurilor succesorale, ci
numai proba calitatii sale de mostenitor civil. Pentru intentarea acestei actiuni, erau necesare anumite conditii:
1.Era necesar ca reclamantul sa nu posede bunurile succesorale si sa faca dovada calitatii sale de mostenitor
civil.

2. Paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale. Putea poseda bunurile succesorale fie pro haerede,
fie pro posesore. Paratul poseda bunurile succesorale pro herede atunci cand avea convingerea ca el este
mostenitorul civil si le poseda pro posesore atunci cand stia ca nu este mostenitor civil, dar ii opunea reclamantului
calitatea sa de posesor prin cuvintele posideo quia posideo.
Petitiunea de hereditate putea fi intentata ca si actiunea in revendicare impotriva posesorilor fictivi, denumiti
ficti posesores- impotriva aceluia care i se oferea procesului simuland ca este posesor pentru ca intre timp adevaratul
posesor sa poata deveni proprietar prin uzucapiune, precum si impotriva aceluia care distrugea bunurile succesorale
cu intentie. Deoarece, potrivit senatusconsului Juventian, reaua-credinta tine loc de posesiune. Totodata
senatusconsultul Juventian mai prevede ca paratul de buna-credinta va raspunde numai in limitele imbogatirii sale, pe
cand paratul de rea-credinta va raspunde pentru tot ce lipseste din succesiune.
Mostenirea pretoriana este sanctionata prin interdictum quorum bonorum, interdict care presupune o
procedura desfasurata in doua faze:
--reclamantul se prezinta in fata pretorului si afirma ca este mostenitor pretorian, iar pretorul nu verifica daca
reclamantul intruneste conditiile pentru a fi mostenitor pretorian, ci ii recunoaste aceasta calitate automat,
acordandu-i bonorum posesio. Aceasta recunoastere are doar valoare teoretica, fara consecinte practice, doarece in
faza a 2-a pretorul verifica daca reclamantul intruneste cu adevarat conditiile necesare pentru a fi mostenitor
pretorian si daca se convinge ca le intruneste elibereaza interdictul quorum bonorum prin care reclamantul este pus
in posesia lucrurilor corporale din succesiune.
Prin urmare sanctiunea mostenirii pretoriene este inferioara sanctiunii mostenirii civile, deoarece prin
interdictul quorum bonorum, reclamantul dobandeste numai bunurile corporale nu si drepturile de creanta din
succesiune. De aceea pretorul a initiat o noua reforma prin care a pus la dispozitia mostenitorului pretorian toate
actiunile pe care defunctul le avusese impotriva debitorilor sai, pentru ca intentand acele actiuni mostenitorul
pretorian sa poata dobandi si drepturile de creanta ale succesiunii, dar in formula acelor actiuni figura fictiunea ca
mostenitorul pretorian este mostenitor civil.

LEGATE SI FIDEICOMISE
Legatul este o dispozitie formulta imperativi si solemni grevand pe mostenitorul instituit prin care testatorul
dispune de un lucru individual determinat in profitul unei persoane care este denumita legatar. Prin urmare, legatul
este o clauza care figureaza in testament. Ea este formulata in termeni imperativi si solemni. Prin acea dispozitie
testatorul dispune ca mostenitorul sa transmita un anumit bun din succesiune, unei persoane care este denumita
legatar, iar lucrul se numeste bun legat.
Legatul presupune respectarea unor conditii de forma si de fond, astfel:
-legatul trebuie sa fie inclus in testament imediat dupa instituirea de mostenitori.

-se formuleaza in termeni imperativi si solemni

In functie de forma lor, legatele se clasifica in 4 categorii de legate: per vidicationem, per damnationem, per
praeceptionaem si simendi modoh.
Legatul per vindicationem: testatorul transmite proprietatea asupra unui lucru individual determinat direct
legatarului, de aceea in mod exceptional in legatul per vindicationem nu figureaza si numele mostenitorului, de vreme
ce proprietatea este transmisa direct de la testator la legatar, astfel incat in momentul mortii testatorului, legatarul
devine proprietar al bunului legat, iar daca mostenitorul il impiedica pe legatar sa intre in posesia lucrului legat,
legatarul in calitatea sa de proprietar, va intenta impotriva mostenitorului actiunea in revendicare.
Legatul per damnationem: testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita proprietatea asupra unui bun catre
legatar, iar daca mostenitorul nu executa acea obligatie, legatarul va intenta impotriva mostenitorului o actiune
personala- actio ex testamento.
La inceputul dreptului clasic a fost dat senatusconsultul neronian prin care s-a dispus ca un legat per
vindicationem nul pentru nerespectarea unor conditii de forma sau de fond, poate fi considerat valabil ca legat per
damnationem.
Jurisconsultii au facut un pas mai departe si au afirmat ca de vreme ce un legat per vindicationem nul poate fi
considerat valabil ca legat per damnationem , cu atat mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi considerat
valabil si ca legat per damnationem. Aceasta interpretare a avut consecinte pe planul sanctiunii legatelor, caci in
functie de interesele sale, beneficiarul unui legat per vindicationem se putea considera fie legatar per vindicationem
,fie legatar per damnationem.
Ex: daca beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de lucrul legat se considera legatar per
vindicatinem, intenta actiunea in revendicare si intra in posesia lucrului legat deoarece actiunea in revendicare este o
actiune arbitrara, astfel incat judecatorul va pronunta indirect o sentinta de condamnare in natura asupra insusi
lucrului, ceea ce inseamna ca reclamantul va intra in posesia lucrului revendicat. Daca insa beneficiarul unui legat per
vindicationem avea nevoie de bani, se considera legatar per damnationem, intenta actio ex testamento, care nu este
arbitrara , iar reclamantul obtine sentinta de condamnare la o suma de bani, astfel intrand in posesia sumei de bani.
Legatul per paerceptionaem a fost creat in vederea favorizarii unuia dintre mostenitorii instituiti, deoarece
prin acest legat unul dintre mostenitori dobandeste si calitatea de legatar. In acest caz, dupa ce se executa legatul,
succesiunea se imparte in parti egale intre toti mostenitorii.
Legatul sinendi modoh este un legat cu titlu de permisiune, in sensul ca mostenitorul are numai obligatia de a
nu il impiedica pe legatar sa intre in posesia lucrului legat.
Dar legatele presupun si respectarea unor conditii de fond:
-era necesar ca legatarul sa aiba testamenti factio pasiva, intrucat el dobandea un bun din succesiune;

-de regula, executarea legatului apasa asupra mostenitorului instituit.

La origine legatele erau incluse in testament in vederea favorizarii unora dintre mostenitorii instituiti. Cu
timpul insa , testatorul putea include in testamentul sau o serie de legate in profitul unor persoane straine de familie.
Unele testamente erau incarcate cu atat de multe legate, incat dupa executarea lor, activul succesiunii se
epuiza, iar mostenitorul care nu mai primea nimic din succesiune, urma sa plateasca datoriile succesorale, de aceea in
practica mostenitorii au inceput sa repudieaze succesiunile incarcate cu multe legate in paguba creditorilor
defunctului care nu isi mai puteau valorifica drepturile de creanta. Astfel s-au dat 3 legi prin care a fost ingradita
libertatea de a dispune prin legat, astfel:
-legea furia testamentaria a prevazut ca intr-un legat nu poate avea o valoare mai mare de o mie de ashi;
-legea voconia a prevazut ca legatarul nu poate primi mai mult decat mostenitorul, insa cele doua legi nu s-au
dovedit eficiente, intrucat testatorul putea include in testamentul sau sute de legate mai mici de o mie de ashi, in final
se ajungea la acelasi rezultat, incat spre sfarsitul republicii s-a dat legea Falcidia
-legea falcidia a prevazut ca mostenitorul trebuie sa dobandeasca cel putin o patrime din succesiunea care i sar fi cuvenit potrivit mostenirii legale. Daca acea patrime nu se forma, legatele erau reduse in mod proportional pana
la formarea acelei patrimi.
-- a treia conditie de fond si-a gasit expresia in regula Catoniana. Potrivit acestei reguli, un legat care este nul
in momentul intocmirii testamentului, va ramane nul pentru totdeauna. Prin efectul acestei reguli, judecatorul nu mai
putea lua in considerare imprejurarile intervenite intre momentul intocmirii testamentului si momentul mortii
testatorului.
Ex: daca testatorul dispunea prin legatul per vindicationem de un lucru care nu ii apartinea, acel legat era nul
caci nimeni nu poate transmite ceea ce nu are, dar dupa intocmirea testamentului, testatorul putea deveni proprietar
al bunului legat. In noua situatie legatul ar putea fi executat si totusi legatul va ramane nul pentru ca a fost nul de la
momentul intocmirii testamentului.

FIDEI COMISUL este actul de ultima vointa al testatorului, prin care o persoana denumita disponend roaga o
alta persoana denumita fiduciar sa transmita un bun sau o parte din succesiune unei persoane care este denumita
fidei comisar.
Fidei comisul putea fi inclus in testament , dar el putea fi intocmit in mod valabil si in afara testamentului, dar
fidei comisul era inclus in testament, calitatea de fiduciar o avea chiar mostenitorul instituit, iar daca testamentul nu
cuprindea un fidei comis, dar fideicomisul era intocmit in afara testamentului, puteau fi ocolite toate conditiile de
forma si de fond ale testamentului.

Ex: printr-un fideicomis intocmit in afara testamentului putea veni la succesiune o persoana care nu avea
testamenti factio pasiva, de aceea jurisconsultii clasici au afirmat ca prin intermediul fideicomisului au fost desfiintate
toate conditiile de forma si de fond ale testamentului.
La origine, fideicomisul nu a fost sanctionat pe tarma juridic, ci doar pe taram religios si moral. Incepand din
vremea lui Octavian, fideicomisul a fost sanctionat si pe plan juridic.
Pe langa fideicomisul obisnuit, romanii au cunoscut si fideicomisul de familie. Prin acest fidei comis,
disponentul il ruga pe fiduciar sa transmita un bun din succesiune altei persoane care facea parte din aceeasi familie,
incat prin mecanismul fideicomisului de familie, fideicomisarul sau beneficiarul fideicomisului se transforma la randul
lui in fiduciar avand aceeasi obligatie, adica obligatia de a transmite acel lucru altei persoane din familie.
Pe aceasta cale s-a asigurat pastrarea lucrurilor de valoare in sanul aceleasi familii.
Cursul 4-Drept Roman II
Fideicomisul de ereditate
Prin acest fideicomis, disponendul il roaga pe fiduciar sa transmita o parte din succesiune sau chiar intreaga
succesiune fideicomisarului(beneficiarului). Acest fideicomis genera anumite complicatii atunci cand fideicomisul era
inclus in testament si cand calitatea de fiduciar o avea chiar mostenitorul, deoarece mostenitorul fiduciar trebuia sa
transmita intreaga succesiune fideicomisarului dupa care mai trebuia sa plateasca si datoriile succesorale din bunurile
proprii, astfel incat mostenitorii voluntari repudiau succesiunile incarcate cu fideicomise de ereditate in paguba
creditorilor defunctului care nu isi mai puteau valorifica drepturile de creanta, astfel incat au fost date doua
senatusconsulte:
-Pegasian
- Trebelian: prin care raporturile dintre mostenitorul fiduciar si fideicomisar au fost reglementate de asa
maniera, incat mostenitorul sa dobandeasca totusi o parte din succesiune.

OBLIGATII
Sunt importante, pentru ca obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb, iar in al doilea rand pentru
ca valorile juridice pe care romanii le-au creat in domeniul obligatiilor au fost preluate in dreptul modern cu sensul
originar, fara adaptari (forma pura).
Materia obligatiilor cuprinde doua parti:
-GENERALA- Teoria generala a obligatiilor;
-SPECIALA- Izvoarele obligatiilor.
TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR
Textele juridice romane ne-au transmis doua definitii ale obligatiilor:
-a lui Iulius Paulus;

-a lui Justinian.
Intrucat definitia lui Justinian este mai apropiata de cea moderna, ne vom opri asupra ei.
Obligatio est iuris vinculum qui necesitate adstringimur alicuius solvendae rei secundam nostrae civitatis iura.=
obligatia este o legatura de drept prin care suntem siliti a plati ceva conform dreptului cetatii noastre.
Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este un raport juridic pe care romanii il denumeau vinculum
iuris=legatura de drept, iar noi modernii il denumim raport juridic obligational.
Acest raport juridic presupune intrunirea a 3 elemente:
1. Subiectele: creditorul (subiectul activ al obligatiei, intrucat el are dreptul sa pretinda o plata, drept pe
care il denumim creanta sau drept de creanta) si debitorul( subiectul pasiv al obligatiei, intrucat el
poate fi constrans pe cale judiciara sa efectueze plata);
2. Obiectul: este desemnat in definitie prin cuvantul plata, insa plata nu desemneaza neaparat remiterea
unei sume de bani, ci are un inteles exprimat prin termenii dare, facere si prestare(plata=dare, facere si prestare).
Dare desemneaza obligatia de a transmite proprietatea sau de a constitui un alt drept real.
Facere desemneaza obligatia de a face ceva pentru creditor-prestarea de servicii.
Prestare desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constitui un drept real.
In zilele noastre prestatiune desemneaza orice obiect al obligatiei, prin urmare intre plata si prestatiune se
pune semnul egalitatii, pe cand la romani prestare avand un inteles mult mai restrans.
Obiectul obligatiei presupune intrunirea anumitor conditii:
-trebuie sa fie licit si moral, in conformitate cu cerintele legii si ale bunelor moravuri.
-trebuie sa fie posibil, imposibilitatea fiind de doua feluri: fizica si juridica.
Imposibilitatea fizica apare atunci cand se promite ceva ce nu exista in natura.
Imposibilitatea juridica apare atunci cand se promite un lucru nepatrimonial.
-trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil
-trebuie sa constea intr-o prestatiune pe care debitorul o face creditorului sau deoarece obligatiile sunt
guvernate de principiul relativitatii si produc efecte numai intre parti ,nu si fata de terti.
-trebuie sa prezinte interes pentru creditor.
3. Sanctiunea: daca debitorul nu face plata de bunavoie, creditorul poate intenta impotriva lui o actiune
personala de drept strict sau de buna-credinta , prin care il constrange pe cale judiciara, prin proces sa efectueze
plata.
Pe langa sensul general de raport juridic, cuvantul obligatie este utilizat si cu alte sensuri, astfel cuvantul
obligatie desemneaza si datoria debitorului, dupa cum se numeste obligatie si dreptu de creanta al creditorului, iar
sensul cu care este utilizat cuvantul obligatie rezulta intotdeauna din context.
Textele romane ne-au transmis diverse criterii de clasificare a obligatiilor, dintre care cele mai importante sunt
3
1.Izvoarele: a fost facuta de Gaius, care spunea ca obligatiile izvorasc fie din contracte, fie din delicte.
Mai tarziu insa Gaius si dat seama ca exista si alte izvoare de obligatii care nu sunt nici contracte, nici delicte si
pe care le-a denumit varie causarum figurae- alte izvoare de obligatii.
Imparatul Justinian afirma ca obligatiile izvorasc din contracte, din cvazicontracte, din delicte si din
cvasidelicte.

Cel mai important izvor este contractul. Contractul fiind o conventie generatoare de obligatii sau este o
conventie care genereaza dreptul de creanta si datorii, cu precizarea ca la origine conventia partilor producea efecte
juridice numai daca era imbracata in forme solemne.
La romani contractele se clasifica dupa 3 criterii:
a. Sanctiunea: contractele sunt de drept strict si de buna-credinta
Contractele de drept strict sunt interpretate de judecator ad-literam, pe cand contractele de buna-credinta
sunt interpretate de judecator cu scopul de a stabili intentia partilor cand au incheiat contractul.
b. Efectele: contractele sunt unilaterale si bilaterale.
Contractele unilaterale- una dinre parti are numai calitatea de creditor, iar cealalata parte de debitor.
Contractele bilaterale- ambele parti sunt si creditor si debitor.
Romanii au constat ca exista si contracte bilaterale imperfecte, acelea care se nasc unilaterale dar pe parcursul
executarii pot deveni bilaterale.- contractul de depozit- se naste unilateral deoarece in momentul incheierii
contractului numai depozitarul are obligatia de a restitui lucrul dat in pastrare la cererea deponentului. Daca insa
depozitarul face cheltuieli pe cont propriu, necesitate de pastrare a lucrului, are dreptul sa ceara despagubiri de la
deponent, iar contractul devine bilateral.
c. Forma: contractele sunt formale si neformale/ solemne sau nesolemne.
Contractele solemne sunt conventii ale partilor incheiate in forma solemna.
Contracte solemne:- in forma religioasa: sunt sponsio religioso si
-in forma verbala: sponsio laica, stipulatiunea si dotis dictio
- form autentica: nexum
- form scrisa: literis
Contracte nesolemne: - sunt conventii ale partilor care nu presupun respectarea unor conditii de forma si la
randul lor se clasifica : contracte reale, consensuale si nenumite.
Contractele reale iau nastere prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului. Existau 5
contracte reale: mutuum ( in vederea consumatiunii), fiducia, gajul, comodatul( imprumutul de folosinta) si depozitul.
Contractele consensuale se formeaza prin simpla vointa a partilor, intrucat la contractele consensuale
obligatiilor partilor se declanseaza chiar din momentul incheierii conventiilor. Exemplu : vanzarea.
Jurisconsultii clasici spuneau ca aparitia contractelor consensuale marcheaza momentul maximei abstractizari
a tehnicii juridice prin care se creaza obligatiile, de vreme ce obligatiile partilor se nasc din simpla manifestare de
vointa a partilor: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.
Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor fie insotita de executarea obligatiei de cater una
dintre parti, ceea ce inseamna ca la contractele nenumite pentru dintre parti momentul formarii contractului coincide
cu executarea sa.
Cvasicontractele. Cvasi ex contractu- ca si din contract, deoarece cvasicontractele sunt fapte licite care
genereaza efecte similare cu cele ale contractelor: negotiorum gestio, gestiunea de a face si consta in administrarea
bunurilor unei persoane fara stirea ei, acest fapt licit genereaza efecte juridice similare cu cele ale contractului de
mandat, considerandu-se ca acela care a administrat bunurile unei persoane fara stirea ei s-a comportat ca si cand ar
fi primit o imputernicire.
Delictele sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau
de a plati o amenda, iar cvasidelictele sunt tot fapte ilicite care genereaza aceleasi efecte ca si delictele, incat la

romani nu exista criterii de forma sau de fond pentru a distinge intre delicte si cvasidelicte, iar termenul de cvasidelict
a aparut datorita mentalitatii conservatoare a romanilor care aveau obiceiul sa intocmeasca liste cu lucruri, cu acte
sau cu faapte, dupa care inchideau acele liste, astfel ei au intocmit o lista a delictelor, dupa care au inchis-o,
considerand in mod gresit ca viata sociala nu va mai scoate la iveala si alte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ceea
ce nu s-a intamplat, aparand si altele si ca sa nu se dezica au aparut cvasidelicte.
2. Sanctiunea: obligatiile se clasifica in civile si naturale.
Obligatiile civile sunt sanctionate pe cale de actiune, astfel incat daca debitorul nu executa de bunavoie o
obligatie civile, creditorul are la dispozitie o actiune personala pe care o intenteaza impotriva debitorului, obtine o
sentinta, o pune in executare si astfel isi valorifica pe cale judiciara dreptul de creanta.
Obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune, iar daca debitorul este de rea-credinta creditorul
nu are actiune impotriva lui; daca insa debitorul obligat natural face plata de bunavoie el nu poate repeta, adica nu
poate intenta cu succes actiunea in repetire, intrucat actiunea in repetire poate fi intentata cu succes numai de acela
care a facut plata lucrului nedatorat, ori debitorul obligat pe taramul dreptului natural nu a facut plata lucrului
nedatorat , ci a executat o obligatie naturala si daca totusi debitorul intenteaza actiunea in repetire, creditorul se va
apara cu succes opunandu-i exceptiunea lucrului datorat si platit prin care ii arata judecatorului ca debitorul nu se afla
in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat , ci se afla in situatia aceluia care a executat o obligatie, de
aceea jurisconsultii spuneau ca obliigatiile naturale sunt sanctionate pe cale de exceptiune.
3.
Numarul participantilor la raportul juridic obligational: in definitia lui Justinian ni se infatiseaza
cea mai simpla obligatie: aceea in care exista un singur creditor si un singur debitor, insa pe langa obligatiile simple
exista si obligatii complexe cu pluralitate de subiecte, in cazul carora avem fie mai multi creditori, fie mai multi
debitori. La randul lor, obligatiile cu pluralitate de subiecte se clasifica in obligatii conjuncte si obligatii coreale.
Obligatiile conjuncte sunt definite de principiul divizibiilatatii creantelor si datoriilor. Astfel, daca sunt mai
multi creditori, fiecare creditor va putea valorifica numai partea lui din creanta ; daca sunt mai multi debitori, fiecare
debitor va putea fi tinut numai pentru partea lui din datorie, de unde rezulta faptul ca la obligatiile conjuncte avem
mai multe obiecte si un singur raport juridic obligational, care se va stinge daca si ultimul creditor isi va stinge partea
sa din creanta si numai dupa ce ultimul dintre debitori isi va fi platit partea din datorie.
La romani regula era ca obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt divizibile, dar partile aveau posibilitatea sa
incheie o conventie speciala prin care obligatia cu pluralitate de subiecte devenea coreala sau solidara.
La obligatiile coreale: daca exista mai multi creditori, oricare va putea valorifica intreaga creanta, iar daca sunt
mai multi debitori oricare debitor poate fi urmari pentru intreaga datorie, asadar la obligatiile coreale avem doar un
obiect si mai multe raporturi juridice obligationale, iar daca unul dintre creditori isi valorifica dreptul de creanta, toate
celelalte raporturi juridice se sting din lipsa de obiect.
Prin urmare obligatiile conjuncte se caracterizeaza prin pluralitate de obiecte si unicitate de raport juridic, iar
obligatiile coreale se caracterizeaza prin unicitate de obiect si pluralitate de raporturi juridice.
Elementele contractelor

Curs 5: 26.03.2013 Roman II

Elementele contractelor

Pentru nasterea unui contract este necesar sa fie intrunite anumite elemente pe care le denumim elementele
contractelor. Unele elemente sunt denumite elemente esentiale ale contractelor, iar altele sunt denumite elemente
accidentale.
Elementele esentiale sunt denumite astfel deoarece in lipsa lor contractul nu se poate forma, nu este valabil.
Ele sunt in numar de trei : obiectul, consimtamantul si capacitatea.
Conceptul de obiect al contractului are la romani doua acceptiuni :
-Intr-un prim sens obiectul contractului se confunda cu efectele sale, adica se confunda cu obligatia pe care o
genereaza;
- Al doilea sens obiectul contractului se confunda cu obiectul obligatiei, intrucat in acest sens obiectul
contractului poate consta fie in dare, fie in facere fie in prestare. In legatura cu obiectul contractelor trebuie sa
precizam ca la romani contractele nu erau translative de proprietate, ci numai generatoare de obligatii, astfel incat
daca debitorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru, in vederea executarii acestei obligatii el trebuia
sa recurga la un alt act juridic ulterior si distinct de contract. Spre exemplu daca vanzatorul se obliga sa transmita
proprietatea asupra unui lucru el trebuia sa recurga apoi fie la mancipatiune fie la litis contestio pentru a-si indeplini
aceasta obligatie, pe cand in zilele noastre in momentul incheierii contractului de vanzare cumparatorul devine
proprietar al lucrului automat, ceea ce inseamna ca in dreptul modern contractele sunt translative de proprietate, pe
cand la romani erau numai generatoare de obligatii
Consimtamantul sau consensul este manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalata parte. De
altfel cuvantul provine de la cum sentire, adica a avea o parere comuna cu cea a celeilalte parti. In dreptul roman
existau cauze care duceau la inexistenta sau distrugerea consimtamantului si cauze care ducea la vicierea
consimtamantului
Cauze care duc la inexistenta consimtamantului :
violenta fizica distruge consimtamantul deoarece victima violentei fizice se afla in imposibilitatea de a-si
exprima vointa . Spre exemplu : semnarea contractului prin fortarea mainii
neseriozitatea apare atunci cand consimtamantul este dat in gluma sau in imprejurari care exclud vointa
persoanei de a se oblige . Spre exemplu : consimtamantul dat de actori pe scena
eroarea este gresita reprezentare, gresita intelegerea a unor imprejurari. La romani , de regula eroare nu
afecta consimtamantul , totusi in patru cazuri determinate eroarea ducea la inexistenta consimatamantului
error in negotio este eroarea cu privire la natura juridica a contractului. Spre exemplu Primus intentioneaza
sa vanda un lucru, iar Secundus crede ca i se doneaza, in acest caz nu exista consimatamant si prin urmare nici
contract.
error in persona este o eroare cu privire la identitatea uneia dintre parti. Spre exemplu Primus intentioneaza
sa incheie contracte cu Secundus si in realitate il incheie cu Tertus. Si in acest caz lipseste consimtamantul si prin
urmare nu exista contract
error in corpore este o eroare cu privire la lucrul sau la obiectul material al contractului : Spre exemplu
Primus intentioneaza sa dobandesca un anumit teren, iar Secundus crede ca este vorba despre un alt teren.
error in substantia este o eroare cu privire la calitatile esentiale ale unui lucru si se numesc esentiale acele
calitati ale lucrului care determina partile sa incheie contractul . Spre exemplu Primus vrea sa cumpere un lucru
pentru ca este confectionat din argint , iar Secundus crede ca este vorba despre un lucru confectionat din alama.
Pe cand vitiile de consimtamant nu duc la inexistenta contractului, ci numai la
posibilitatea anularii sale prin utilizarea unor procedee juridice indirecte. Ele sunt in numar de doua :
teama (metus) teama este denumita in textele romana si vis psihica sau violenta psihica. Ea consta in
amenintarea cu un rau pentru a determina o anumita persoana sa incheie contractul. In epoca veche violenta psihica

nu afecta consimtamantul, intrucat vechii romani spuneau ca o vointa constransa este totusi o vointa. Pe de alta
parte in epoca veche toate contractele au fost solemne, iar incheierea lor presupunea respectarea unor conditii de
forma, gesture rituale, cuvinte solemne, prezenta de martori, imprejurari care faceau imposibila in practica
exercitarea violentei psihice, dar catre sfarsitul Republicii au aparut contractele nesolemne, care se formeaza prin
simpla manifestare de vointa a partilor, astfel incat violenta psihica a devenit posibila si s-a practicat. Din aceste
considerente pretorul a venit in sprijinul victimei violentei psihice prin doua mijloace procedurale denumite actio
metus si exceptio metus.
actio metus era pusa la dispozitia victimei violentei psihice pentru a lua initiativa procesului, cu scopul de a
obtine pe cale indirecta anularea contractului.
exceptio metus era pusa la dispozitia victimei pentru a se apara cu succes in ipoteza in care era chemata in
justitie de autorul amenitarilor, cu scopul de a obtine executarea obligatiei care a fost contractata de debitor sub
imperiul violentei psihice, astfel incat indiferent de calitatea procesuala pe care o avea, cea de reclamant sau cea de
parat victima violentei psihice castiga intotdeauna procesul si astfel se ajungea pe cale indirecta la anularea
contractului care a fost incheiat sub imperiul amenintarilor.
dolul (dolus) inseamna inselaciune si consta in mijloacele viclene prin care o persoan determina o alta
persoana sa incheie contracte. Si dolul a fost sanctionat spre sfarsitul Republicii prin doua mijloace procedurale
denumite actio de dolo si exceptio doli
Al treilea element esential al contractelor este capacitatea. Prin capacitate intelegem
aptitudinea persoanei de a incheia un contract in nume propriu. Numai pater familias avea o deplina
capacitate de a incheia contracte in nume propriu, pe cand persoanele alieni iuris aveau o capacitate limitata de a
contracta.
Pe langa aceste elemente esentiale, contractele pot cuprinde si elemente accidentale, pe care le
denumim astfel intrucat ele sunt introduse in contract numai la initiativa partilor, iar contractul este valabil si in lipsa
acestor elemente. La romani existau numeroase elemente accidentale ale contractelor, dintre care doua sunt mai
importante :
termenul elemental viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept. Termenul este de
doua feluri, caci evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea unui drept se numeste termen suspensiv ,
iar evenimentul viitor si sigur de care depinde stingerea unui drept se numeste termen extinctiv. Prin urmare
termentul suspensiv nu suspenda existenta dreptului de creanta, ci numai exigibilitatea sa, in sensul ca dreptul ia
nastere in momentul incheierii contractului, dar el devine exigibil numai la indeplinirea termenului, iar un drept de
creanta este exigibil atunci cand poate fi valorificat prin proces.
Spre exemplu Primus ii promite lui Secundus sa-i dea o suma la 1 aprilie. In acest caz dreptul se naste inca din
momentul incheierii contractului, dar devine exigibil numai la 1 aprilie, iar daca creditorul intenteaza actiune inainte
de 1 aprilie actiunea sa va fi respinsa deoarece dreptul de creanta nu este exigibil. Daca dupa indeplinirea termenului
suspensiv creditorul va intenta o noua actiune aceasta va fi respinsa si a doua actiune , deoarece dreptul de creanta sa stins cu ocazia primului proces prin efectul extinctiv a lui litis contestatio, astfel incat actiunea creditorului a ramas
fara obiect. Insa, daca debitorul plateste de bunavoie inainte de indeplinirea termenului suspensiunii nu va putea
intenta cu success actiunea in repetire, deoarece el nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat,
ci se afla in situatia celuia care a executat o obligatie.
Conditia - conditia este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui drept . Prin
urmare si conditia este de foua feluri, caci evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea unui drept se
numeste conditie suspensiva, iar evenimentul viitor si nesigur de care depinde stingerea unui drept se numeste
conditie rezolutorie. Asadar conditia suspensiva suspenda chair existenta dreptului de creanta in sensul ca dreptul de
creanta nu se naste in momentul incheierii contractului, ci numai daca se indeplineste conditia. Spre exemplu Primus

ii promite lui Secundus sa dea o suma daca se va intoarce din Egipt corabia lui Tertus . Daca creditorul sub conditie
suspensiva intenteaza actiunea inainte de indeplinirea conditie actiunea sa va fi respinsa, deoarece dreptul de
creanta nu exista. Iar daca dupa indeplinirea conditiei creditorul intenteaza o noua actiune, acea actiune va fi admisa
deoarece prima actiune neavand obiect efectul extinctiv a lui litis contestatio nu a avut obiect, dreptul de creanta
nascandu-se abia dupa indeplinirea conditiei, adica dupa primul proces.
Efectele obligatiilor
Obligatiile genereaza efecte normele si efecte accidentale. Efectul normal al obligatiilor consta in
executarea lor, astfel incat creditorul sa-si poata valorifica dreptul de creanta, dar in legatura cu executarea
obligatiilor trebuie sa facem distinctie intre obligatiile contractuale si obligatiile delictuale, pentru ca obligatiile
contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii efectelor contractelor, conform caruia res inter alios acta, aliis
neque nocere neque podesse potest (contractele incheiate intre unii nici nu vatama nici nu profita altora ) in sensul ca
orice contract produce efecte numai intre parti, dar prin conceptul de parti trebuie sa intelegem
persoanele care au incheiat contractual;
mostenitorii acelor persoane ;
creditorii lor chirografari. Se numesc chirografari acei creditori care au un drept de creanta izvorat dintr-un
act scris pe care grecii il denumeau chirografum si care nu si-au constituit garantii, ceea ce inseamna ca sunt
denumiti chirografari simplii creditori.
Din principiul relativitatii contractelor s-au desprins inca trei principii :
principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul a luat nastere in legatura cu utilizarile pe care le-a avut
stipulatiunea pe taram contractual.Stipulatiunea este un contract verbal incheiat prin intrebare si raspuns si imbraca
doua forme : stipulatiunea obisnuitata si stipulatiunea pentru altul.
Potrivit lui Gaius in cazul stipulatiunii obisnuite Primus il intreaba pe Secundus -Promiti sa-mi dai 100?, iar
Secundus raspunde -Promit. Aceasta stipulatiune este valabila intrucat ea urmeaza sa-si produca efectele intre
parti.
La stipulatiunea pentru altul Primus il intreaba pe Secundus -Promiti sa-i dai 100 lui Tertius?, iar Secundul
raspunde -Promit. Aceasta stipulatiune este nula si fata de Primus si fata de Tertius. Fata de Primus ea este nula
intrucat Primus nu are interes in contract, ori de la conditiile obiectului obligatiei stim ca obiectul obligatiei trebuie sa
prezinte interes pentru creditor, iar fata de Tertius stipulatiunea este nula, intrucat Tertius neparticipand la
incheierea contractului nu este parte in contract. Insa stipulatiunea pentru altul prezinta interes practice si in dreptul
roman si in dreptul modern . Spre exemplu daca Primus are o creanta de 100 fata de Secundus si o datorie de 100
fata de Tertius prin plata facuta de Secundus lui Tertius se string doua datorii printr-o singura plata: si datoria lui
Secundus fata de Primus si cea a lui Primus fata de Tertius. De aceea romanii au creat un procedeu juridic prin care,
desi stipulatiunea pentru altul ramane nevalabila ea devine executorie. Acest procedeu juridic este denumit
stipulatio poenae sau stipulatia unei penalitati. Potrivit acestui mecanism dupa ce se incheie stipulatiunea pentru
altul se mai incheie si stipulatiunea unei penalitati, ocazie cu care Primus il intreaba pe Secundus : - Daca nu ii vei
plati 100 lui Tertius, promiti sa-mi platesti mie 500?. Aceasta stipulatiune a penalitatii este valabila intrucat ea
urmeaza sa-si produca efectele intre parti, incat daca Secundus nu executa stipulatiunea nevalabila (stipulatiunea
pentru altul) va trebui sa o execute pe cea valabila , adica stipulatia penalitatii, si in exemplul nostru sa plateasca de 5
ori mai mult, astfel incat Secundus are tot interesul sa execute stipulatiunea nevalabila si astfel ea devine executorie.
principiul nulitatii promisiunii pentru altul Primus ii promite lui Secundus ca Tertius ii va da o suma . Si
aceasta promisiune este nula si fata de Primus si fata de Tertius . Fata de Primus ea este nula intrucat Primus nu a

promis fapta sa, promisiunea este nula si fata de Tertius deoarece Tertius neparticipand la incheierea contractului nu
este parte si nu a promis nimic.
Dar si promisiunea pentru altul prezinta interes practic, incat romanii i-au modificat modul de formare sau
forma astfel incat ea sa devina valabila, caci potrivit formei modificate Primus ii promite lui Secundus ca va proceda
de asa maniera incat sa-l determine pe Tertius sa-i plateasca 100. De data aceasta Primus a promis fapta sa, iar daca
Tertius nu-i va plati lui Secundus ceea ce i-a promis Primus, secundul va intenta cu succes actiunea impotriva lui
Primus care nu si-a executat obligatia.
principiul nereprezentarii in contracte trebuie sa precizam ca multa vreme romanii nu au putut admite
reprezentarea in contracte, deoarece se opunea principiul relativitatii.
Pe de alta parte in epoca veche , in conditiile economiei naturale, inchise, in practica nici nu se punea
problema reprezentarii in contracte, nu era o necesitate juridica, intrucat contractele se incheiau foarte rar, erau
veritabile evenimente in viata cetateanului, dar spre sfarsitul Republicii odata cu inflorirea economiei de schimb, a
afacerilor, romanii erau interesati adeseori sa incheie contracte in acelasi moment in locuri diferite, astfel incat
reprezentarea in contracte a devenit o necesitate in viata juridica romana.
Reprezentarea in contracte este procedeul juridic potrivit caruia un pater familias denumit reprezentat se
oblige prin contractul incheiat de un alt pater familias denumit reprezentant. Initial romanii au admis numai
reprezentarea imperfecta prin conctracte, iar mai tarziu in cateva cazuri au admis si reprezentarea perfecta in
contracte, caci in functie de efectele ei reprezentarea in contracte este perfecta si imperfecta.
Curs 6 : 02.04.2013

Sistemul reprezentarii in acte este sistemul prin care un pater familias se obliga prin contractul facut
de catre un alt pater familias.
Reprezentarea se clasifica dupa efecte si dupa calitatea dobandita de reprezentant

Din punctul de vedere al efectelor

o
reprezentarea este perfecta atunci cand efectele actului juridic incheiat intre reprezentat si terti se
produc direct asupra persoanei reprezentatului, iar persoana reprezentantului dispare.
o

reprezentarea este imperfecta atunci cand reprezentantul se obliga alaturi de reprezentat

Din punctul de vedere al calitatii dobandite de reprezentat este

activa atunci cand reprezentantul are calitatea de creditor

pasiva atunci cand are calitatea de debitor, adica dobandeste o obligatie prin contractual incheiat cu

tertul
Romanii nu au admis la inceput reprezentarea in contracte, deoarece ea se opune principiului
relativitatii contractelor, insa in cele din urma au fost nevoiti sa accepte acest sistem datorita necesitatilor impuse de
dezvoltarea ecnonomica si a schimbului de marfuri. Comerciantii si bancherii romani erau nevoiti sa se afle in diverse
locuri la acelasi moment pentru a incheia diverse contracte, lucru care nu ar fi fost posibil, intervenind astfel
utilizarea sistemului reprezentarii in contracte. Insa reprezentarea in contracte s-a impus cu greu si nici macar in

ultimul stadiu de evolutia a dreptului roman ea nu a fost o regula. Primul pas catre sistemul reprezentarii in contracte
l-a constituit actiunile cu caracter alaturat
Dupa cum stim in materie contractuala sclavul si fiul de familie nu puteau incheia contracte, la un
moment dat s-a permis sclavului si fiului de familie sa incheie acte juridice, insa nu in nume propriu, ci imprumutand
personalitea lui dominus sau a lui pater familias si numai acele acte care ii faceau lui dominus sau lui pater familias
situatia mai buna, adica il faceau creditor sau proprietar.
Acest sistem a putut functiona atat timp cat contractele erau unilaterale. Dupa sanctionarea contractelor
bilaterale sau sinalagmatice sistemul nu s-a mai putut aplica deoarece prin forta imprejurarilor un sclav sau un fiu de
familie care ar fi incheiat un asemenea contract nu i-ar fi putut face mai buna situatia lui dominus sau a lui pater
familias, daca nu i-o facea in acelasi timp si mai rea, adica nu-l putea face creditor daca nu-l facea si debitor, caci
contractele sinalagmatice genereaza obligatii in sarcina ambelor parti contractante. Atunci s-a admis ca in cinci cazuri
determinate sclavul si fiul de familie sa poata incheia acte juridice imprumutand personalitatea lui dominus sau a lui
pater familias, acte prin care se obliga in nume propriu: sclavul pe terenul dreptului natural si fiul de familie pe
terenul dreptului civil, obligandu-l cu caracter alaturat pe dominus sau pe pater familias pe terenul dreptului
pretorian, intrucat actiunile cu caracter alaturat sunt actiuni pretoriene, creatii ale pretorului. Tertul avea
posibilitatea de a-l urmari in justitie fie pe fiul de familie printr-o actiune directa pe taramul dreptului civil, fie de a-l
urmari printr-o actiune cu caracter alaturat pe pater familias pe domeniul dreptului pretorian. El trebuia sa opteze
pentru una din aceste posibilitati neputandu-le utiliza pe amandoua datorita efectului extinctiv a lui litis contestatio
Actiunile cu caracter alaturat sunt in numar de cinci:

Actio quod iussu (actiunea in baza unei declaratii speciale) este actiunea intentata impotriva acelui
pater familias care l-a autorizat expres pe fiul de familie sau pe sclav sa incheie un anumit contract

Actio exercitoria este actiunea intentata impotriva lui pater familias care l-a autorizat pe fiul de
families sa faca acte de comert maritim

Actio institoria este actiunea intentata impotriva lui pater familias care l-a autorizat pe fiul de
families a faca acte de comert pe uscat
In toate aceste situatii pater familias raspunde cu toate bunurile sale

Actio de peculio et de in rem verso (actiune cu privire la peculiu si la imbogatire) este acordata
impotriva acelui pater familias sau dominus al carui fiu de familie sau sclav a efectuat acte cu privire la bunurile din
peculiu fara stirea lui pater familias sau dominus
In acest caz pater familias sau dominus ,daca s-a imbogatit in urma actelor efectuate de fiul de famile sau de
sclav, raspunde in limitele imbogatirii sale, iar daca nu s-a imbogatit raspunde in limitele peculiului.

Actio tributoria (actiunea in reprezentare) este actiunea intentata impotriva acelui pater familias sau
dominus al carui fiu de familie sau sclav a facut acte cu privire la bunurile din peculiu fara autorizarea expresa a lui
pater familias sau dominus, dar cu stirea acestuia.
Si in acest caz pater familias sau dominus raspunde in limitele peculiului, iar daca sunt mai multi creditori ei isi
vor realiza creantele proportional cu valoarea acestora, pe seama bunurilor din peculiu.

Din examinarea acestui sistem al actiunilor cu caracter alaturat observam ca el este asemanator
reprezentarii intrucat actul este incheiat de fiul de familie sau sclav, iar actiunea este impotriva lui pater familias sau
dominus. Se utilizeaza formula cu transpozitiune in sensul ca in intentio apare numele fiului de familie, intrucat el a
incheiat contractual si este titularul dreptului sau obligatiei sanctionate, iar in condemnatio apare numele lui pater
familias pentru ca el sta in proces si el resimte efectele sentintei pronuntate de catre judecator.
Cu toate acestea acest sistem nu inseamna reprezentare, pentru ca noi am definit reprezentarea ca
sistemul prin care un pater familias se obliga prin contractul incheiat de catre un alt pater familias, ori in cazul acesta
contractual se incheie intre fiul de familie si tert, iar obligatia alaturata apartine lui pater familias.
Plecandu-se de la acest sistem al actiunii cu caracter alaturat a fost admisa in dreptul roman
reprezentarea imperfecta, in sensul ca pretorul a acordat actiunile exercitoria si institoria si impotriva unui pater
familias care il autorizase pe un alt pater familias sa efectueze acte de comert pe maritim sau uscat. Astfel
reprezentarea in contract era admisa ,dar era restransa la acte de comert pe mare sau uscat si atunci prin
interpretarea creatoare a jurisconsultilor romani a fost creata actio quasi institoria acordata impotriva acelui pater
familias care il autorizase pe un alt pater familias sa incheie un act juridic, altul decat unul de comert maritim sau pe
uscat, astfel incat sistemul reprezentarii in contracte s-a generalizat. Este vorba de o reprezentare imperfecta pentru
ca persoana reprezentantului nu dispare.
In dreptul roman a existat si reprezentarea perfecta. Reprezentarea perfecta poate fi
1.

pasiva in cazul tutelei si in cazul imprumutului de consumatiune

In cazul tutelei actiunile date tutorelui precum si cele date impotriva acestuia trec asupra pupilului la
sfarsitul tutelei in cadrul reglarii de conturi intre tutore si pupil

In cazul lui mutuum (imprumutul pentru consumatiune) atunci cand s-a admis ca traditiunea poate fi
realizata si prin altul, s-a permis reprezentarea perfecta in privinta acestui contract
2.

activa in cazul reprezentantului insolvabil

In ceea ce priveste cazul mandatarului insolvabil potrivit acestui sistem daca o persoana insarcineaza o
alta persoana sa acorde un credit unui tert sa spunem in baza unui contract inseamna ca mandatarul in executarea
contractului va incheia contractul cu tertul, act juridic in fata caruia va dobandi un drept de creanta pe care il va
transmite printr-un act ulterior si distinct mandantului tot in executarea contractului de mandat. Exista insa
posibilitatea ca in intervalul de timp cuprins intre momentul dobandirii creantei prin efectul actului incheiat de
mandatar cu tertul si momentul transmiterii creantei astfel dobandite catre mandant , mandatarul sa devina
insolvabil. In acest caz mandantul va veni in concus cu ceilalti creditori ai mandatarului sau , riscand sa nu-si satisfaca
integral creanta. Din acest motiv s-a stabilit ca , daca in cursul executarii contractului de mandat, mandatarul devine
insolvat, atunci creanta trece direct din patrimoniul tertului in patrimoniul mandantului, fara a mai poposi prin
patrimoniul mandatarului si deci fara a mai putea fi urmarita de creditorii acestuia.

Sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale

In materie contractuala sclavul si fiul de familie nu au capacitatea de contracta. In materie de ritual

atat sclavul cat si fiul de familie au deplina capacitate de a se obliga. Numai ca raspunderea delictuala a scavului si
fiului de familie intervine in conditii specifice, determitate de imprejurarea ca nici sclavul nici fiul de familie nu au
bunuri proprii, prin urmare raspund cu propria persoana.
Primul sistem creat de romani pentru a asigura raspunderea sclavului si a fiului de familie este
sistemul noxalitatii.
Potrivit acestui sistem, daca un sclav sau un fiu de familie comite un delict, dominus sau pater familias
al delincventului trebuia sa faca abandonul noxal, insa aceasta obligatie este facultativa, prin facultativ intelegem
ca pater familias sau dominus are posibilitatea de evita abandonul noxal ajungand la o intelegere cu victima delictului
prin care aceasta primeste o suma de bani si renunta la exercitarea dreptului de razbunare. In sistemul noxalitatii pe
primul plan se afla abandonul noxal. Acest sistem avea insa un inconvenient si anume : nu ii dadea posibilitatea lui
pater familias sau dominus al delincventului sa demonstreze eventuala nevinovatie a delincventului, motiv pentru
care au fost create actiuniile noxale pe care victima era obligata sa le intenteze impotriva lui pater familias sau
dominus al delincventului . Erau posibile doua situatii

pater familias accepta sa se judece si castiga procesul, in acest caz fiul de families au sclavul ramane
sub puterea sa;

pater familias sau dominus refuza sa se judece sau pierde procesul. In acest caz potrivit caracterului
invariabil al sentintei de condamnare pater sau dominus va fi condamnat la plata unei sume de bani. Dar si aceasta
obligatie a lui este una facultativa, in sensul ca pater familias sau dominus are posibilitatea de a se elibera de aceasta
obligatie (plata unei sume de bani) facand abandonul noxal.
Astfel in cazul sistemului actiunilor noxale in prim plan se afla plata unei sume de bani
Pentru intentarea actiunilor noxale se cer a fi intrunite cumulativ mai multe conditii:

delictul comis de fiul de familie sau de sclav sa fie un delict privat, pentru ca numai delictele private
puteau fi rascumparate prin plata unei sume de bani;

Actiunea noxala se intenteaza cu success numai impotriva acelui pater sau dominus al delincventului
care il are sub puterea sa pe delincvent in momentul lui litis contestation, ceea ce inseamna ca daca intre momentul
introducerii actiunii si momentul lui litis contestatio fiul de familie trece sub o alta putere victima trebuie sa
introduca o noua actiune impotriva noului pater familias sau dominus. Altfel pus noxa caput sequitur -delictul il
urmeaza pe delincvent

Cea de-a treia conditie impusa de scoala sabiniana este aceea ca victima sa nu-l fi avut sub puterea sa
pe delincvent pentru ca daca asta s-a intamplat inseamna fie ca si-a exercitat dreptul de razbunare fie a renuntat la
aceasta. In orice caz nu mai poate intenta actiunea noxala pentru ca aceasta este exercitarea pe plan juridic a
dreptului la razbunare
Actiunile noxale sunt de doua categorii:

actiuni date cu tiltu noxal cum este cazul action furti nec manifesti ,actiunea care sanctioneaza delictul
de furt neflagrant (furtum nec manifestum), ce poate fi acordata si cu titlu noxal adica impotriva lui pater familias sau

dominus al fiul de familie sau sclavului care a comis un furt neflagrant. In acest caz se utilizeaza formula cu
transpozitiune in sensul ca in intentio apare numele delincventului iar in condemnatio apare numele lui pater
familias.

cea de-a doua categorie sunt actiunile create de la inceput ca noxale cum este cazul lui actio de
pauperie care sanctioneaza prejudiciul cauzat de catre animalele pentru ca la roman raspunderea pentru fapta
animalului intervine in aceleasi conditii ca si raspunderea pentru fapta unui sclav sau fiu de familie.

Neexecutarea obligatiilor
Efectul normal al obligatiilor consta in executarea lor, insa pot interveni anumite situatii sau
imprejurari de natura sa impiedice executarea obligatiilor, fie ca este vorba despre o obligatie contractuala, fie ca
este vorba despre o obligatie delictuala. In aceste cazuri trebuie sa analizam atitudinea subiectiva a debitorului in
functie de care se circumscrie raspunderea sa pentru neexecutarea obligatiei care ii incuba. In concret aceste cazuri
de neexecutare sunt:

Cazul fortuit(casus minor) este un eveniment neprevazut care intervine fara vina debitorului si care
duce la disparitia bunului datorat. Aceasta imprejurare neprevazuta ar fi putut fi evitata daca debitorul ar fi luat
masuri exceptionale de paza, pe care insa el nu era obligat sa le ia potrivit clauzelor contractuale.

Forta majora(casus maior) este o imprejurare absolut imprevizibila sau absolut invincibila, careia
nimic nu i se poate opune si care duce de asemenea la pierirea lucrului datorat.

Asemenarea dintre forta majora si cazul fortuit este aceea ca ambele intervin fara vina debitorului, iar
deosebirea consta in aceea ca forta majora nu poate fi depasita indiferent ce masuri ar lua debitorul, in timp ce cazul
fortuit ar fi putut fi evitat. Daca obiectul debitorului este un bun material determinat, debitorul va fi exonerat, in
conformitate cu principiul debitor rei certe interitu rei liberator, dar daca obiectul obligatiei este un bun de gen el nu
va fi exonerat de raspundere, aplicandu-se regula genera non pereunt (lucrurile de gen nu pierd)

Culpa atitudinea vinovata a debitorului constand intr-o neglijenta, neindemanare sau intentie
manifestata printr-o actiune sau printr-o inactiune. Trebuie sa facem distinctie intre
o
Culpa delictuala imbraca forma neglijentei, neindemanarii sau intentiei manifestata de catre debitor
numai printr-o actiune, nu si printr-o omisiune. In aceasta materie debitorul raspunde si pentru cea mai mica culpa.
Tot in materie delictuala atitudinea culpabila a debitorului este una dintre conditiile cerute cumulativ pentru
nasterea obligatiilor delictuale, adica a raportului juridic obligational. Acestea sunt:

o fapta ilicita

un prejudiciu

atitudinea culpabila a faptuitorului

raport de cauzalitate intre fapta si prejudiciu.

o
Culpa contractuala In materie contracuala culpa imbraca forma neglijentei sau a neindemanarii, nu
si a intentiei si se poate manifesta printr-o actiune sau printr-o omisiune. In materie contractuala , atitudinea
vinovata a debitorului intervine intre momentul nasterii obligatiei, adica momentul incheierii contractului si
momentul in care ar fi trebui executata obligatia. La origine si in materie contractuala culpa imbraca strict forma unei
actiuni, insa in timp s-a impus regula ca in contracte volitionale culpa poate sa imbrace atat forma unei actiuni cat si a
unei omisiuni, dar in contractele de drept strict doar forma unei actiuni
In epoca imparatului Justinian , s-a facut distinctia intre

Culpa lata culpa grosolana, pe care nu ar comite-o nici cel mai neindemanatic administrator a unui

Culpa levis care la randul ei se divide in :

bun;

o
Culpa levis in concreto- atitudinea vinovata a debitorului obligat contractual fata de bunul datorat,
raportata la atitudinea debitorului fara de celelalte bunuri ale sale. In acest caz debitorul va fi exonerat de
raspundere daca se dovedeste ca este neglijent si neindemanatic si cu propriile bunuri.
o
Culpa levis in abstracto atitudinea vinovata a debitorului fata de bunul datorat se aprecieaza prin
comparare cu atitudinea unui bonos vir , in aceasta situatie debitorul va fi mereu gasit in culpa pentru ca un bonos
vir (un administrator ideal) este intodeauna prudent si vigilent cu bunurile sale

Dolul atitudinea vinovata a debitorului contractual manifestata sub forma intentiei si care duce la
disparitia bunului datorat. In cazul dolului, spre deosebire de culpa, atitudinea subiectiva a debitorului, vinovatia sa,
este mai grava in sensul ca el imbraca forma intentiei.
Raspunderea debitorului obligat contractual pentru culpa si dol se subsumeaza principiului utilitatii in
contracte. Astfel, in contractele in care are interes debitorul raspunde si pentru culpa si pentru dol, iar in contractele
unde nu are interes debitorul raspunde doar pentru dol, nu si pentru culpa.

Mora intarzierea vinovata; poate imbraca doua forme

o
Mora debitoris intarzierea vinovata a debitorului, intervine atunci cand obligatia a ajuns la scadenta ,
ea nu a fost executata iar neexecutarea ii este imputabila debitorului. In plus, romanii cereau si o formalitate
prealabila pentru a preveni punerea in intarziere a debitorului si anume o somatie pe care creditorul o face
debitorului,. In Evul Mediu a fost creat, pornind de la un text al lui Papinian, un principiu conform caruia ajugerea la
termen il pune direct in intarziere pe debitor fara a mai fi nevoie de acea interpelatio. In dreptul roman aceasta
situatie functiona doar in doua cazuri:

In cazul in care curatorul avea o datorie fata de minor

In cazul oblgatiilor delictuale, potrivit principiului fur semper moram facere videtur (hotul este
intotdeauna pus de drept in intarziere)

Efectele morei debitoris

Perpetuarea obligatiilor, ceea ce inseamna ca din momentul in care debitorul este pus in intrazierea ,
raspunderea se agraveaza va raspunde nu numai pentru dol si culpa , ci va raspunde si pentru cazul fortuit

o
Mora creditoris intarzierea vinovata a creditorului, intervine atunci cand creditorul refuza sa
primeasca plata, desi ea a fost oferita la data si la locul convenite in contract. Daca intervine punerea in intarziere a
creditorului, raspunderea debitorului se atenueaza in sensul ca nu va mai raspunde pentru culpa, dar va fi tinut in
continuare sa raspunda pentru dol. De asemenea daca anterior punerii in intarziere a creditorului opera mora
debitoris prin efectul punerii in intarziere a creditorului efectele morei debitoris dispar. De asemenea creditorul va fi
tinut sa plateasca debitorului cheftuielile efectuate pentru intretinerea bunului datorat dupa data scadentei.

Custodia este o forma de raspundere obiectiva, care intervine in anumite contracte si potrivit careia
debitorul obligat prin acele contracte este tinut sa raspunda si pentru cazul fortuit. De ex. contractul de comodat ,
adica imprumutul de folosita care este un imprumut cu titlu practic si in cadrul caruia comandatarul raspunde si
pentru dol dar si pentru cazul fortuit, dar nu raspunde pentru cazul de forta majora.
Curs 7 : 09.04.2013

Stingerea obligatiilor

In dreptul roman obligatiile se string prin moduri voluntare si prin moduri nevoluntare sau fortate.
Modurile voluntare de stingere a obligatiilor se numesc astfel intrucat ele presupun manifestarea de
vointa a partilor si sunt in numar de cinci:
1)
Plata (solutio) este modul firesc de stingere a obligatiilor si consta fie in dare, fie in facere fie in
prestare, prin urmare prin plata se poate stinge orice obligatie si de regula obligatiile se sting prin plata.
Pentru ca plata sa fie valabila sunt necesare anumite conditii

Plata poate fi facuta de debitor sau de alte persoane, deoarece pe creditor nu il intereseaza cine
plateste ci sa-si valorifice dreptul de creanta. Totusi in doua cazuri plata poate fi facuta numai de debitor

Atunci cand debitorul se obliga sa transmita porprietatea asupra unui lucru, numai el poate plati
pentru ca numai el este proprietaer

Atunci cand obligatia este contractata intuitu personae adica in considerarea calitatilor exceptionale
ale debitorului (de exemplu un architect sau un sculptor foarte talentat, numai acesta poate executa obligatia)


Plata poate fi facuta catre creditor sau de catre reprezentantul sau legal (tutore, curator) sau
conventional (mandatar) . Iar daca plata se face fara auctoritatis tutoris plata este valabila dar nu este eliberatorie
(obligatia nu se stinge)

creditorulu

Plata trebuie sa fie facuta integral incat debitorul nu poate face plata in rate fara consimtamantul

Locul platii se stabileste , de regula, prin contract. Daca nu se stabileste prin contract, locul platii se
deduce din natura obligatiei, iar daca nu se poate deduce nici din natura obligatiei plata se poate face oriunde, cu
conditia sa nu fie un loc nepotrivit. Daca debitorul datoareaza un lucru individual determinat, creditorul trebuie sa
se prezinte la domiciliul debitorul pentru a-i cere sa faca plata, iar daca la scadenta debitorul nu plateste , creditorul
va intenta actiunea la domiciuliul debitorului conform adagiului actor sequitur forum rei (reclamantul urmeaza locul
in care se afla obiectul obligatiei, adica domiciliul debitorului sau)

Daca debitorul are mai multe datorii fata de acelasi creditor si face o singura plata se pune problma
imputatiei platii, adica se pune intrebarea care dintre datorii se stinge prin plata facuta . Daca debitorul precizeaza
ce datorie intentioneaza sa se stinga prin plata, se stinge acea datorie, iar daca debitorul nu precizeaza ce datorie
intentioneaza sa stinga se va stinge datoria cea mai oneroasa si este considerata mai oneroasa datoria care produce
cele mai mari dobanzi.

Proba platii se facea in epoca veche cu martori sau prin juraminte, iar incepand din cu epoca clasica
se facea si cu acte scrise denumite chitante care erau de doua feluri :
o
chitante redactate in mod obiectiv proveneau de la debitor , care utiliza cuvintele solemne a spus
ca are. Acele chitante ii erau opozabile creditorului numai daca purtau sigiliile martorilor (de regula 7 martori) care
in ipoteza unui litigiu veneau in fata judecatorului si confirmau ca intr-adevar creditorul a spus ca a primit plata
o
chitante redactate in mod subiectiv proveneau de la creditor care utiliza formula solemna am spus
ca am primit. Aceste chitante erau opozabile creditorului chiar daca nu purtau sigiliie martorilor de vreme ce erau
scrise chiar de mana creditorului

Forma platii presupunea respectarii principiului simetriei sau principiul corespondentei formelor,
potrivit caruia obligatia se stinge printr-un act identic cu cel care i-a dat nastere, dar intrebuintat in sens invers.
Astfel, daca o obligatie s-a nascut per aes et libram ea se stingea prin aceeasi forma. Daca obligatia s-a nascut dintrun contract incheiat prin intrebare si raspuns se stingea tot prin intrebare si raspuns. In acest sens Gaius ne arata ca
pentru nasterea obligatiei Primus il intreaba pe Secundus Promiti sa-mi dai 100? iar Secundus raspunde Promit;
in vederea stingerii Secundus intreaba Oare ceea ce ti-am promis ai primit? iar Primus raspunde Am primit si
astfel se stinge obligatia chiar daca nu s-a facut plata efectiva. Dar daca nu s-a respectat principiul simetriei obligatia
nu se stingea. Pe astea cale romanii i-au determinat pe cetateni sa-si constituie probe.

2)
Darea in plata este o varianta a platii intrucat presupune respectarea acelorasi conditii cu deosebirea
ca obligatia se stinge prin plata altui lucru decat cel datorat, de regula, prin transmiterea unui teren in locul unei
sume de bani.
Daca darea in plata se facea pe baza conventiei partilor ea era numita darea in plata voluntara, iar daca era
facuta pe baza dispozitiei unei legi ea era numita necesara.
In epoca clasica s-a pus problema daca darea in plata duce la stingerea obligatiilor pe cale de exceptiune sau
ipso iure , adica de plin drept.

Obligatia se stinge pe cale de exceptie atunci cand creditorul poate intenta actiune in justitie, dar
acea actiune este paralizata prin exceptiunea opusa de debitor.

Si se stinge ipso iure atunci cand creditorul nu are actiune impotriva debitorului . Proculienii au
sustinut ca prin darea in plata obligatia se stinge pe cale de exceptie, iar sabinienii au sustinut ca obligatia se stinge
de plin drept, parere pe care si-a insusit-o si imparatul Justinian.

3)

Novatiunea - procedeul juridic prin care o obligatie veche este inlocuita cu o obligatie noua.

Novarea unei obligatii nu are o forma proprie in sensul ca ea se realizeaza fie prin stipulatiune, fie prin
contractul litteris, iar stipulatiune si contractual litteris nu au fost create in scopul novarii unor obligatii, ci in alte
scopuri, dar au fost astfel adaptate incat sa poata fi utilizare si in vederea novarii unei obligatii. De aceea
jurisconsultii clasici spuneau ca nu exista novatiune consensuala in sensul ca obligatia izvorata dintr-un contract
consensual nu poate fi inlocuita prin alt contract consensual, ci numai prin stipulatiune sau contractul litteris.
Pentru realizarea novatiunii sunt necesare anumite conditii

obligatie veche

obligatie noua

acelasi obiect

un element nou

intentia de a nova

Vechea obligatie nu presupune obligatii speciale, ea poate fi civila, pretoriana, de drept strict, de
buna credinta, pe cand obligatia noua este intotdeauna o obligatie de drept strict, de vreme ea se naste din
stipulatiune sau din contractul litteris, care sunt contracte de drept strict.

novatiunea mai presupune si idem debitum(aceeasi datorie) pentru ca potrivit jurisconsultilor

obiectul vechii obligatii este transmis noii obligatii, iar daca noua obligatie nu are acelasi obiect nu se realizeaza o
novatiunea, ci se naste o obligatie noua alaturi de cea veche. Totusi prin reforme pretoriene s-a admis ca in anumite
cazuri sa se realizeze novatiunea cu schimbarea de obiect, iar imparatul Justinian a admis realizarea novatiunii cu
schimbarea de obiect pe scara generala cu conditia ca partile sa-si exprime vointa in mod expres in acest sens.


novatiunea presupune si aliquid novi (un element nou) element pe baza caruia putem distinge intre
obligatia veche si obligatia noua. In legatura cu elemental nou trebuie sa facem distinctie intre
o
novatiunea care se realizeaza inter easdem personas (intre aceleasi persoane) , adica intre acelasi
creditor si acelasi debitor
o
de debitor.

novatiunea inter novas personas care este o novatiune cu schimbare de creditor sau cu schimbare

Daca novatiunea se realizeaza intre aceleasi persoane elementul nou poate consta in introducerea unui
termen, a unei conditii sau suprimarea lor, in timp ce daca se realizeaza o novatio inter novas personas elemental
nou va consta fie in schimbarea debitorului fie in schimbarea creditorului.
In cazul novatiunii cu schimbare de debitor nu este necesar consimtamantul vechiului debitor, ci este
suficient sa se incheie o stipulatiune sau un contract litteris intre noul debitor si creditor . Prin urmare obligatia se
stinge chiar daca vechiul debitor nu stie ca intre noul debitor si creditor s-a creat o obligatie. Daca se realizeaza o
novatio cu schimbare de creditor este necesar si consimtamantul vechiului creditor deoarece in spatele novatiunii
cu schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanta , se asigura transmiterea unui drept de creanta de la
vechiul creditor la noul creditor , transmitere care nu este de conceput fara consimtamantul vechiului creditor.

novatiunea presupune si animus novandi (intentia de a nova) in epoca veche si in epoca clasica
intentia partilor de a nova obligatia rezulta din forma actelor , intrucat ori de cate ori stipulatiunea si contractul
litteris se utilizau in vederea novarii unei obligatii aveau o forma aparte din care rezulta intentia partilor de a nova
obligatia . In dreputl postclasic ,insa, pe fondul decaderii formalismului in materie contractuala intentia partilor de a
nova era dedusa din prezumtii. Spre exemplu daca erau intrunite primele patru conditii necesare novatiunii se
prezuma ca este intrunita si cea de-a cincea. Insa sistemul prezumtiilor este echivoc , de aceea imparatul Justinian a
cerut partilor sa-si manifeste in mod expres intentia de a nova obligatiilor
4)
Compensatiunea consta in cumpanirea a doua creante si datorii reciproce astfel incat executarea sa
poarte numai asupra diferentei.
In acest sens Modestim spunea ca prin compensatie trebuie sa intelegem scaderea unor datorii si creante
unele din altele. Asadar pentru efectuarea compensatiunii este necesar sa existe doua creante si datorii reciproce.
Spre exemplu daca Primus ii datoreaza 100 lui Secundus , iar Secundus ii datoreaza 50 lui Primus prin efectuarea
compensatiunii, Primus plateste 50 lui Secundus si astfel se sting ambele obligatii.
La romani exista compensatiunea voluntara alaturi de compensatiunea judiciara.

compensatiunea voluntara se efectua pe baza intelegerii partilor si nimic nu se opunea ca partilor sasi compenseze pe baza unei conventii creantele si datoriile reciproce;

compensatiunea judiciara era facuta de catre judecator cu ocazia solutionarii cauzei, insa in epoca
veche pe cand se aplica procedura legisactiunilor compensatiunea judiciara nu a fost posibila deoarece se opunea
principiul unitatii de gestiune avand in vedere faptul ca in procedura legisactiunilor nu existau exceptiuni si
neexistand exceptiuni in acelasi proces numai reclamantul isi putea formula pretentiile, iar daca paratul avea la
randul lui anumite pretentii fata de reclamant trebuie sa declanseze un alt proces. La inceputul dreptului clasic s-a
admis compensatiunea judiciara , dar numai in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din acelasi

contract de buna credinta, deorece potrivit cerintelor echitatii judecatorul trebuie sa ia in considerare si afirmatiile
paratului ori de cate ori judeca procesul cu buna credinta. Iar imparatul Marc Aureliu a initiat o reforma prin care a
devenit posibila compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriile reciproce care izvorau din contracte
diferite, unilaterale si de drept strict. Reforma lui Marc Aureliu s-a intemeiat pe mecanismul unei exceptii de dol,
caci in conceptia lui Marc Aureliu acela care cere ceea ce trebuie sa restituie comite un dol. Spre exemplu daca
reclamantul are o creanta de 100 fata de parat , iar paratul are o creanta de 50 fata de reclamant si reclamantul ii
cere 100 in fata pretorului paratul va cere sa se introduca in formula exceptiunea de dol. Fata de aceasta redactare a
formulei in faza a doua a procesului, judecatorul in calitatea lui de sclav al formulei verifica daca exceptiunea de dol
este intemeiata si constata ca este intemeiata. Constatand acest lucru judecatorul va pronunta sentinta de a
absolvire deoarece in procedura formulara exceptiuniile au caracter absolutoriu, incat daca exceptiunea se
dovedeste intemeiata judecatorul nu poate pronunta sentita de condamnare la mai putin si trebuie sa pronunte
sentinta de absolvire, astfel incat reclamantul pierde si procesul si dreptul de creanta in intregime. El pierde procesul
prin efectul exceptiunii de dol, iar creanta prin efectul extinctiv a lui litis contestio. De aceea reclamantul are tot
interesul ca in fata pretorului sa efectueze compensatiune din proprie initiative si sa ceara numai 50.
Ceva mai tarziu tot in epoca clasica a fost admisa compensatiunea care izvoraste din contracte diferite dar de
buna credinta, iar imparatul Justinian a admis compensarea tuturor creantelor si datoriilor reciproce, daca erau
intrunite anumite conditii:
a)

creanta adusa in compensatiune sa fie exigibila

b)

creanta sa fie lichida

c)

creanta sa fie reciproca ( sa apartina paratului, nu unui tert)

5)

Remiterea de datorie (iertarea de datorie)

Cursul 8- Drept Roman II

Remiterea de datorie se realizeaza prin moduri civile si prin moduri pretoriene.
Modurile civile prin care se realizeaza remiterea de datorie sunt aplicatiuni ale principiului simetriei in
conformitate cu care o obligatie se stinge prin utilizarea unui act identic cu cel care i-a dat nastere, dar intrebuintat in
sens invers, ceea ce inseamna ca erau respectate toate formele solemne ale platii, dar nu se facea si plata efectiva, ci
se platea un pret simulat, astfel in acest scop romanii au recurs la solutio per es et libram, la acceptilatio ventis si la
acceptilatio literis.
Solutio per es et libram (plata prin arama si balanta) si se utiliza in vederea stingerii acelor obligatii care
izvorau din mancipatiune, ceea ce inseamna ca era necesara prezenta partilor, prezenta martorilor, prezenta a lui
libribes, cadru in care debitorul facea o declaratie solemna, simuland ca plateste datoria cu toate ca in realitate platea
un singur ban.

-aceasta forma de stingere a obligatiilor este una din aplicatiunile mancipatiunii fiduciare(numo uno);
Obligatiile care se nasteau dintr-un contract verbal format prin intrebare si raspuns se stingeau tot prin
intrebare si raspuns, dar nu se facea plata efectiva, iar acceptilatio literis este forma prin care se stingeau obligatiile
izvorate din acte scrise (inscrisuri), cand iarasi se respectau toate formele platii, dar nu se facea si plata efectiva, de
aceea Gaius spunea ca la iertarea de datorie (remiterea) are loc o plata imaginara, fictiva.
modurile pretoriene prin care se realiza remiterea de datorie sunt :pactuum de non petento, contrarius
consensus.
Pactuum de non petentum (pactul pentru ca sa nu ceara) este o conventie prin care creditorul declara ca
renunta la creanta sa. Daca dupa incheierea acestui pact, creditorul il cheama in justitie pe debitor, acesta din urma
se va apara cu succes opunandu-i creditorului exceptio parti de non petento, prin care actiunea debitorului este
paralizata.
Contrarius consensus este o aplicatiune a principiului simetriei, in cazul obligatiilor izvorate din simpla
conventie, intrucat obligatia care se naste din simpla conventie se stinge tot prin simpla conventie.
Pe langa modurile voluntare de stingere a obligatiilor, romanii au cunoscut si moduri nevoluntare sau moduri
fortate de stingere a obligatiilor, care sunt denumite astfel deoarece nu presupun manifestarea de vointa a partilor.
Ele sunt in numar de 5: imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea, capitis deminutio si prescriptia extinctiva.
Imposibilitatea de executare apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru individual determinat (cert) care
piere fara vina sa, astfel problema imposibilitatii de executare nu se poate pune atunci cand debitorul datoreaza un
lucru de gen, deoarece lucrurile de gen nu pier. De asemenea este necesar ca debitorul sa nu fie in culpa, sa nu fi
comis un dol, sa nu fie pus in intarziere si sa nu raspunda pentru custodia deoarece in aceste 4 cazuri , el este vinovat
pentru neexecutarea obligatiei si trebuie sa plateasca despagubiri (daune-interese).
Confuziunea consta in reunirea calitatilor de debitor si creditor asupra uneia dintre parti, spre exemplu: prin
mostenirea creditorului de catre debitor sau invers. Unele precizari sunt necesare la obligatiile cu pluralitate de
subiecte, astfel daca creditorul il mosteneste pe debitorul principal se stinge si datoria garantului, daca insa creditorul
il mosteneste pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge.
La obligatiile cu pluralitate de subiecte, in care partile sunt pe picior de egalitate, trebuie sa distingem intre
obligatiile divizibile si obligatiile indivizibile.
in cazul obligatiilor conjuncte, daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori, se va stinge datoria
defunctului, iar codebitorii vor ramane si pe mai departe obligati pentru plata lor din datorie.
In cazul obligatiilor coreale, daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori, codebitorii vor ramane
obligatii si in continuare pentru tot, astfel incat creditorul va putea pretinde intreaga datorie de la oricare dintre
codebitori.

Si moartea este un mod de stingere a obligatiilor, deoarece multa vreme romanii nu au admis ideea de
transmitere a creantelor si datoriilor, nici intre vii, nici pentru mortis causa , de vreme ce in conceptia vechilor romani,
obligatia este oglinda juridica a razbunarii, iar dreptul de razbunare nu se poate transmite. Cu timpul, pornind de la
principiul continuitatii persoanei defunctului, romanii au admis ca datoriile si creantele pot fi transmise urmasilor si in
acest scop au creat o serie de procedee juridice care au fost unificate in sistem in epoca clasica, cu toate acestea
vechea conceptie romana a lasat urme puternice asupra ideii de transmitere a obligatiilor, spre exemplu: creantele si
datoriile izvorate din delictele de vatamare corporala au ramas intransmisibile si in epoca clasica, intrucat aceste
delicte respira razbunare, iar creantele si datoriile izvorate din asemenea delicte sunt atat de strans legate de
persoana victimei si de persoana delincventului incat nu pot fi transmise la urmasi.
Capitis deminutio nu are o aplicatiune generala in aceasta materie, ci avem in vedere numai cazul adrogatiunii.
Prin adrogatiune o persoana sui iuris denumita adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris denumita adrogant.
Prin efectul adrogatiunii , adrogatul devine persoana alieni iuris, iar bunurile sale trec in patrimoniul adrogantului, cu
toate ca adrogantul nu preia si datoriile adrogatului, datorii care se sting de vreme ce adrogatul nu mai are bunuri
proprii, in paguba creditorilor adrogatului care nu isi mai pot valorifica drepturile de creanta, de aceea pretorul a
afirmat ca aceasta stare de lucruri este de doua ori inechitabila, pentru ca adrogantul preia bunurile adrogatului, dar
nu ii preia si datoriile si in al doilea rand, intrucat creditorii adrogatului nu isi pot valorifica drepturile de creanta, acei
debitori nu se pot intdrepta impotriva adrogantului, deoarece se opune principiul relativitatii efectelor contractelor,
in sensul ca intre creditorii adrogatului si adrogant nu era niciun contract.
-pentru a solutiona aceasta stare de lucru, pretorul a creat o restitutio in integrum ob capitis deminutionem
(restitutio in integrum din cauza lui capitis deminutionem), prin aceasta pretorul a desfiintat actul adrogatiunii in
relatiile dintre adrogat si creditorii sai, astfel incat creditorii adrogatului isi puteau valorifica drepturile de creanta pe
seama bunurilor adrogatului si numai dupa aceea daca mai ramaneau bunurile adrogatului , treceau in patrimoniul
adrogantului.
Prescriptia extinctiva: romanii au avut reprezentarea ideii de prescriptie, in sensul ca ei aun inteles din cele
mai vechi timpuri ca trecerea timpului afecteaza fizionomia raporturilor juridice, astfel daca prin trecerea timpului o
stare de fapt se consolideaza si se transforma intr-un drept, prescriptia este denumita achizitiva, iar daca prin
trecerea timpului se pierde un drept, atunci prescriptia este extinctiva.
Prescriptia achizitiva a fost admisa de romani inca din cele mai vechi timpuri, pe cand prescriptita extinctiva sa admis mult mai tarziu, deoarece prin trecerea timpului se pot stinge numai creantele si datoriile, se pot stinge
numai drepturile personale, iar vechii romani nu au admis prescrierea drepturilor de creanta, deoarece, asa cum am
vazut in epoca veche, obligatiile se stingeau numai prin respectarea pp simetriei, adica obligatia se stingea numai prin
divizarea actului care i-a dat nasterea, de aceea vechii romani spuneau ca nu exista datorie pana la un anumit termen,
mai tarziu catre sfarsitul republicii au aparut oblgiatiile pretoriene sanctionate prin actiuni create de pretor, obligatii
care se stingeau daca nu erau valorificate in termen de un an, intrucat si edictul pretorului era valabil pe termen de un
an.

Asa se face ca in textele jurisconsultilor a aparut termenul de actiuni temorale, spre deosebire de obligatiile
civile sanctionate prin actiuni civile care au ramas si pe mai departe imprescriptibile, pentru ca abia in epoca post
clasica sa se creeze prescriptia extinctiva generala pe 30 de ani, caci printr-o prescriptiune imperiala s-a decis ca
drepturile de creanta care nu sunt valorificate in 30 de ani de la scadenta se sting prin efectul prescriptiei extinctive.
In acea epoca s-a discutat intre jurisconsulti daca obligatia se stinge in intregime sau supravietuieste in calitate de
obligatie naturala. Unii jurisconsulti au sustitunut ca obligatia se stinge in intregime, pe cand altii au sustinut ca dupa
trecerea termenului de 30 de ani , obligatia nu se stinge in intregime si supravietuieste in calitate de obligatie
naturala, astfel incat creditorul nu are actiune impotriva debitorului, nu il poate constrange sa faca plata dupa 30 de
ani, dar daca debitorul plateste de bunavoie dupa 30 de ani, el nu poate intenta cu succes actiunea in repetire,
deoarece nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat, ci in situatia aceluia care a executat o
obligatie naturala.

Transferul obligatiilor
La origine, romanii nu au admis ideea de transmitere a obligatiilor, pe de alta parte in epoca veche in conditiile
economiei naturale, transferul obligatiilor nu era o necesitate juridica deoarece creantele si datoriile ocupau loc
nesemnificativ in patrimoniul cetateanului roman, mai tarziu insa, odata cu revolutia economica, creantele si datoriile
ocupau locul central in patrimoniul cetateanului, astfel incat transmiterea lor a devenit o necesitate juridica si intrucat
dreptul roman a evoluat in stransa relatie cu cerintele practicii, romanii au creat procedee juridice indirecte, procedee
prin care se putea realiza si transmiterea creantelor si transmiterea datoriilor, aceste procedee juridice indirecte sunt
novatiunea si mandatul judiciar.
Cesiunea de creanta este transmiterea unei creante de la creditor la alta persoana, vechiul creditor este
denumit cedant/cedent, noul creditor se numeste cesionar, iar debitorul este debitor cedat. Initial, cesiunea de
creanta s-a realizat prin novatiunea cu schimbare de creditor, ceea ce presupune ca intre cesionar si debitor se
incheia o stipulatiune sau un contract literis prin care debitorul promitea sa plateasca aceeasi datorie noului creditor.
In realitate, novatiunea cu schimbare de creditor nu este o transmitere a aceleeasi creante, de vreme ce prin
novatiune vechea obligatie se stinge si este inlocuita cu o obligatie noua, astfel incat cesionarul nu dobandeste acelasi
drept de creanta, ci un drept nou rezultat din noua obligatie.
Pe de alta parte, prin novatiune accesoriile vechii creante se sting, ceea ce inseamna ca se sting si garantiile si
exceptiunile, astfel incat cesionarul dobandeste o creanta mai putin sigura si in al doilea rand, novatiunea cu
schimbare de creditor nu se poate realiza fara consimtamantul debitorului care trebuie sa se oblige fata noul creditor,
de aceea romanii au recurs la mandatul judiciar pe care l-au adaptat de asa maniera incat sa poata fi utilizat si pentru
realizarea cesiunii de creanta( dreptul de creanta , desi e valorificat de mandatar, intra in patrimoniul mandantului).
Prin mandatul juridiar obisnuit mandantul il imputerniceste pe mandatar sa intenteze actiune impotriva
debitorului, sa obtina o sentinta si sa o puna in executare, dupa care mandatarul are obligatia de a transmite valoarea

acelei creante asupra mandantului, de unde rezulta ca mandatul judiciar obisnuit este incheiat in interesul
mandantului, prin urmare nu se poate utiliza in vederea transmiterii unei creante
De aceea romanii au adaptat de asa maniera mandatul judiciar, astfel incat sa poata fi utilizat pentru realizarea
cesiunii de creanta. Potrivit acestuia, mandantul il imputerniceste pe mandatar sa intenteze actiune impotriva
debitorului, sa obtina sentinta, sa o puna in executare, dupa care valoarea creantei ramane in patrimoniul
mandatarului. In forma adaptata, mandatul judiciar se incheie in interesul mandatarului.
De aceea aceasta utilizare a contractului de mandat a fost denumita de romani mandatuum in rem suam
mandatul in propriu interes.
Daca cesiunea de creanta se realiza prin mandatul in rem suam, mandantul avea calitatea de cedant, iar
mandatarul avea calitatea de cesionar.
Mandatul in rem suam a evoluat in 3 faze:
-sistemul cesiuni de actiuni: cedantul il imputernicea pe cesionar sa intenteze actiune impotriva debitorului,
ceea ce inseamna ca in aceasta prima faza , cedantul nu transmitea chiar dreptul de creanta, ci numai dreptul de a
intenta o actiune, actiune care trebuia sa aiba o formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei era
mentionat numele cedantului, deoarece cedantul era titularul dreptului de creanta, de aceea in condemnatio era
mentionat numele cesionarului, intrucat cesionarul participa la proces, statea in justitie si urma sa suporte efectele
sentintei.
In acest stadiu, mandatul in rem suam prezinta avantajul ca accesoriile creantei se pastreaza, nu dispar,
precum si avantajul ca cesiunea de creanta se poate realiza fara consimtamantul debitorului, dar prezinta si
dezavantaje serioase : cesionarul are regimul juridic al unui mandatar, iar mandatul este prin excelenta revocabil, iar
daca mandantul revoca mandatul, cesionarul nu mai putea intenta actiunea in justitie, caci actiunea sa nu mai avea
temei juridic, pe de alta parte in calitatea sa de titular al dreptului de creanta mandantul putea intenta el actiune
impotriva debitorului, iar daca debitorul ii platea cedantului, obligatia se stingea prin plata , iar actiunea cesionarului
ramanea fara obiect, de altfel cedantul putea sa il ierte de datorie sau sa faca o novatiune, de aceea in prima faza
dreptul cesionarul se consolida abia in momentul lui litis contestatio cand prin efectele extinctiv si creator vechiul
drept de creanta se stingea si in locul lui lua nastere un drept nou in persoana cesionarului, nemaiputand fi revocat.
- sistemul actiunilor utile: din momentul incheierii contractului de mandat, cesionarul devenea titularul unor
actiuni proprii denumite actiuni utile, care nu mai depindeau de soarta mandatului , astfel incat chiar daca mandatul
era revocat, cesionarul isi pastra actiunea impotriva debitorului.
In acest stadiu, debitorul are doi creditori : si pe cedant si pe cesionar. Cedantul il poate chema in justitie pe
debitor prina actiunea directa, iar cesionarul il putea chema in justitie pe debitor prin actiunea utila. Daca debitorul ii
platea cedantului, obligatia se stingea cu efectul ca actiunea utila ramanea fara obiect.

Debitorul ii poate plati cedantului din proprie initiativa, situatie in care obligatia se stinge prin plata, iar
actiunea utila a cesionarului ramane fara obiect, iata de ce imp. Justinian a perfectionat acest sistem interpoland o
constitutiune a imparatului Gordian.
- sistemul perfectionat prin reforma imparatului Justinian: daca cesionarul il someaza pe debitor sa faca plata,
datoria debitorului se va stinge numai daca ii plateste cesionarului, iar daca debitorul ii plateste cedantului ramane si
pe mai departe obligat doar daca plateste cesionarului.
Comentatorii spuneau ca prin reforma lui Justinian, mandatul in rem suam a devenit un instrument ideal in
vederea realizarii cesiunii de creanta.
Cesiunea de datorie se realiza fie prin novatiunea cu schimbare de debitor , fie prin mandatul judiciar.
Garantiile

Curs 9: 23.04.2013
Garantiile
Garantiile sunt procedeele juridice pe care romanii le-au creat cu scopul de a-l pune la adapost pe creditor
fata de consecintele eventualei insolvabilitatii a debitorului. Ele sunt:
Garantii persoanle un debitor accesor , denumit garant se alatura debitorului principal, promitandu-i
creditorului ceea ce i-a promis si debitorul principal, iar daca la scadenta debitorul principal se dovedea insolvabil,
creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama garantului
Romanii au cunoscut:
Garantii personale solemne: sunt aplicatiunii ale contractelor verbale formate prin intrebare si raspuns. Ele
sunt in numar de trei
sponsio cea mai veche garantie cunoscuta de romani
In practica, dupa ce se incheia contractul dintre creditor si debitorul principal, se mai incheia un contract
intre debitor si garant, ocazie cu care creditorul il intreba pe garant Indem dari spondes (Promiti acelasi lucru?,
iar garantul raspundea Spondeo(Promit), si intrucat cel mai vechi garant se obliga prin verbul spondeo el a fost
denumit sponsor. Insa verbul spondeo putea fi pronuntat numai de cetatenii romani, intrucat romanii
considerau ca acest verb are vocatia speciala de a atrage gratia zeilor Romei, ori peregrinii care veneau din alte
cetati si aveau alti zei nu puteau pronunta acest verb.
Cu timpul insa peregrinii s-au imbogatit, din acel moment romanii au fost interesati ca si peregrinii,
partenerii lor de comert sa poata deveni garanti , astfel incat a fost creata o noua garantie personala denumita
fidepromissio
fidepromissio la intrebarea creditorului, garantul raspundea prin verbul fidepromitto
Verbul fideipromitto era accesibil si peregrinilor, din acel moment si peregrinii au putut deveni garanti.
Insa garantii obligati prin sponsio si prin fidepromissio aveau o situatie ingrata.

In primul rand pentru ca creditorul putea sa-l urmareasca mai intai pe garant si daca garantul platea nu
dispunea de mijloace juridice pentru a se intoarce impotriva debitorului principal cu scopul de a se despagubi
In al doilea rand , daca erau mai multi garanti, creditorul putea sa-l urmareasca pe oricare dintre garanti
pentru intreaga datorie, iar garantul care platea nu dispunea de mijloace juridice pentru a se intoarce impotriva
cogarantilor cu scopul de a le cere partea corespunzatoare din datorie, motiv pentru care garantii au protestat
astfel incat romanii au fost nevoiti sa adopta patru legi favorabile garantilor:
legea Publilia -a prevazut ca garantul care plateste datoria se poate intoarce impotriva debitorului principal
pentru a se despagubi
legea Appuleia -a prevazut ca garantul care plateste datoria se poate intoarce impotriva cogarantilor
pentru a le cere parte contributiva din datoria
legea Furia de sponsu cuprinde doua dispozitii:
Potrivit primei dispozitii, daca sunt mai mult garanti, datoria se imparte de drept, automat, in momentul
scadentei intre toti garantii, indiferent daca sunt sau nu sunt solvabili. Spre exemplu daca existau trei garanti,
dintre care doi erau solvabili si unul insolvabil, datoria se impartea la trei, iar creditorul valorifica numai 2/3 din
valoarea creantei sale, astfel incat consecintele insolvabilitatii unor garanti nu erau suportate de garantii solvabili,
ci erau suportate de creditor.
Potrivit celei de-a doua dispozitii garantii care isi asumau obligatia in Italia puteau fi urmariti in justitie
numai timp de 2 ani, dupa care datoria se prescrie
legea Cicereia -a prevazut ca creditorul trebuie sa faca o declaratie cu privire la valoare datoriei si la
numarul garantilor
Aceste dispozitii care erau favorabile garantilor au determinat protestul creditorilor, iar ca urmare a
acestor proteste, romanii in epoca clasica au creat o noua garantie personala denumita fideiussio
fideiussio la intrebarea creditorului garantul raspundea prin verbul fideiubeo (consimt pe cuvantul
meu)
Aceasta noua garantie personala a fost creata dupa adoptarea celor patru legi, dispozitiile acelor legi nu i
se aplicau, astfel incat garantii obligati prin fideiussio se aflau in situatia pe care au avut-o sponsorii si
fidepromissio inainte de adoptarea celor patru legi.
Asa se face a venit randul fideiussio sa protesteze, de aceea de-a lungul timpului s-au intiat mai multe
reforme prin care s-au creat trei beneficii in favoarea garantilor obligati prin fideiussio. Beneficiile sunt drepturi
acordate in mod exceptional.
Este vorba despre:
beneficiul de cesiune de actiuni : este o creatie a jurisprudentei
Potrivit acestui beneficiu, in fata pretorului garantul care declara ca este dispus sa faca plata are dreptul de
a-i cere creditorului sa-i transmita toate actiunile pe care le are impotriva debitorului principal, pentru ca
intentand acele actiuni impotriva debitorului principal, garantul sa se poate despagubi. Daca creditorul ii
transmitea garantului acele actiuni, garantul platea iar litigiul se stingea, urmand ca garantul sa se despagubeasca
pe seama debitorului principal. Daca insa creditorul refuza sa-i transmita garantului acele actiuni, atunci garantul ii
cerea pretorului sa introduca in formulari o exceptiune de dol.
In faza a doua a procesului judecatorul verifica daca acea exceptiune este intemeiata si constatand ca este
intemeiata pronunta sentinta de absolvire, astfel incat creditorul pierdea si procesul si dreptul de creanta .
Procesul il pierdea prin efectul exceptiunii de dol, iar dreptul de creanta prin efectul extinctiv al lui litis
contestatio.De aceea ori de cate ori garantul declara in fata pretorului ca este dispus la plateasca, creditorul avea
tot interesul sa ii transmita garantului actiunile pe care le avea impotriva debitorului principal. Unele complicatii

puteau sa apara atunci cand creditorul isi asigura dreptul de creata si printr-o garantie personala si printr-o
garantie reala . In asemenea cazuri, daca creditorul isi valorifica garantia personala, garantul ii cerea creditorului
sa-i transmita actiunea ipotecara, pentru ca intentand actiunea ipotecara impotriva debitorului principal sa se
poata despagubi.
Insa ipoteca este un drept accesor, un drept care se stinge odata cu creanta pe care o garanteaza, ori in
exemplul nostru daca garantul plateste creanta se stinge prin plata si totodata se stinge si ipoteca, iar actiunea
ipotecara a garantului ramane fara obiect. De aceea romanii au considerat ca in asemenea situatii, garantul nu
face o plata, ci cumpara de la creditor dreptul de ipoteca, astfel incat ipoteca nu se mai stinge si poate fi
valorificata de catre garant.
beneficiul de diviziune: a fost creat printr-o constitutiune imperiala data de imparatul Hadrian
Potrivit acestui beneficiu garantul care este urmarit are dreptul de a-i cere debitorului sa imparta datoria
intre garantii solvabili in momentul lui litis contestatio
Prin urmare intre sistemul introdus prin legea Furia de sponsu si beneficiul de diviziune exista mai multe
deosebiri
1)potrivit legii Furia de sponsu datoria se imparte de drept, in mod automat, intre garanti, pe cand in
sistemul beneficiului de diviziune, datoria se imparte numai la cererea garanatului, iar daca garantul urmarit in
jusitite uita sa ceara diviziunea datoriei va fi obligat sa plateasca intreaga datorie si dupa ce plateste nu dispune de
mijloace juridice pentru a se intoarce impotriva cogarantilor pentru a le cere partea contributiva din datorie
2)potrivit legii Furia de sponsu datorie se imparte intre toti garantii, fie solvabili, fie insolvabili pe cand la
beneficiul de diviziune datoria se imparte numai intre garantii solvabili, incat potrivit legii Furia de sponsu
consecintele insolvabilitatii unor garanti sunt suportate de creditori, pe cand la beneficiul de diviziune aceste
consecinte sunt suportate de garantii solvabili.
3)Conform legii Furia de sponsu, datoria se imparte la scadenta, pe cand potrivit beneficiului de diviziune,
datoria se imparte in momentul lui litis contestatio, ori intre momentul scadentei si momentul lui litis contestatio
trec luni de zile, timp in care pot deveni insolvabili si alti garanti in paguba acelora care raman solvabili.
beneficiul de discutiune: garantul urmarit in justitie are drept sa se indrepte in primul rand impotriva
debitorului principal, si numai daca acesta se dovedeste insolvabil sa intenteze o alta actiune impotriva garantului.
Insa acest beneficiu nu a putut fi valorificat in practica, deoarece se opunea efectului extinctiv al lui litis
contestatio intrucat daca creditorul, la cererea garantului, se indrepta impotriva debitorului principal, iar debitorul
principal se dovedea insolvabil creditorul nu mai putea intenta o noua actiune impotriva garantului de vreme ce
dreptul sau de creata s-a stins cu ocazia primului proces. Totusi, in practica se incheiau conventii speciale, de
buna credinta intre creditor si garant, conventii prin care garantul promitea ca nu se va prevala de efectul extinctiv
al lui litis contestatio in ipoteza in care debitorul principal se dovedeste insolvabil.
Dar acest sistem se poate aplica numai daca garantul este de buna credinta, astfel incat imparatul Justinian
a dat o constitutiune imperiala prin care a desfiintat efectul extinctiv al lui litis contestatio. Din acel moment
beneficiul de discutiune putea fi valorificat intrucat la cererea garantului creditorul se putea indrepta impotriva
debitorului principal, iar daca debitorul principal era insolvabil creditorul putea intenta o noua actiune impotriva
garantului
Cativa ani mai tarziu Justinian a mers mai departe si a prevazut prin alta constitutiune ca creditorul este
obligat sa-l urmareasca mai intai de debitorul principal.
garantii personale nesolemne, neformale Sunt in numar de 3:

pactul de constiut : prin acest pact bancherul promitea sa plateasca datoria clientului sau fata de un tert la
un nou termen .
Avem in vedere situatia in care clientul unui bancher avea o datorie fata de un tert pe care nu o putea
plati. In aceasta situatie bancherul promitea sa plateasca datoria, la un nou termen
mandatum pecuniae credendae: mandantul il imputernicea pe mandatar sa dea cu imprumut o suma de
bani unei terte persoane
In acest sistem mandatarul este creditor, iar mandantul este garant, incat daca debitorul nu ii plateste
datoria mandatarul se va intoarce impotriva mandantului care garanteaza pentru acea datorie
receptum argentarii : este conventia dintre bancher si clientul sau prin care bancherul ii promite clientului
sa-i plateasca o datorie eventuala
Aceasta garantie prezinta un caracter anormal, de vreme ce ea se naste inaintea datoriei
garantii reale : este procedeul juridic prin care debitorul atribuie un anumit lucru creditorului sau fie sub
forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii fie sub forma constituirii unei ipoteci cu efectul ca la scadenta,
daca debitorul nu-si plateste datoria, creditorul isi poate valorifica dreptul de creanta pe seama lucrului atribuit cu
preferinta fara de creditorii chirografari
Romanii au cunoscut trei garantii reale:
fiducia este contractual real care ne naste prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin
mancipatio sau in iure cessio de catre debitor creditorului sau, transmiterea insotita de o conventie prin care
creditorul promite sa retransmita lucrul daca debitorul isi va fi platit datoria sa scadenta
Din aceasta definitie rezulta ca fiducia este o conventie grefata fie pe mancipatiune fie pe in iure cessio si
totodata mai rezulta ca in caz de fiducia creditorul devine proprietar al lucrului dat in garantie,dar totodata el este
si debitor conditional, deoarece dupa plata datoriei debitorul devine creditor, iar creditorul devine debitor.
Aceasta garantie este favorabila creditorului de vreme ce dobandeste lucrul cu titlul de proprietate.
Debitorul,insa, se afla intr-o situatie dezavantajoasa intrucat dupa ce plateste datoria el devine creditor si prin
urmare titular al unei actiuni persoanale pe care o poate intenta impotriva fostului sau creditor. Dar titularii
actiunilor personale nu se bucura nici de dreptul de preferinta nici de cel de urmarire asa cum se bucura titularii
actiunilor reale, astfel incat daca fostul creditor mai are si alti creditori va veni in concurs cu ei si prin urmare nu
poate dobandi intreaga valoare a lucrului dat in garantie, ci numai o parte din acea valoare, iar daca lucrul dat in
garantie ajunge in mainile unor terti debitorul devenit creditor nu poate urmari lucrul in mainile tertilor pentru ca
nu are dreptul de urmarire.
Pe de alta parte debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru de vreme ce lucrul dat in
garantie se afla in mainile creditorului
Fiducia este o conventie grevata pe mancipatiune sau pe in iure cessio care sunt acte de drept civil si ca
urmare inaccesibile peregrinilor, acestia neavand acces la fiducia
Iata de ce romanii au creat o noua garantie reala, mai evoluata, pe care noi modernii o denumim gaj.
DR ROMAN CURS 10
Gajul se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin traditiune de catre debitor
creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa restituie lucrul daca
debitorul isi plateste datoria la scadenta.
De aici rezulta ca gajul este o conventie grefata pe traditiune si ca lucrul se transmite cu titlu de
posesiune a.i. debitorul ramane proprietar al lucrului dat in garantie. Daca la scadenta isi plateste datoria in

calitatea sa de proprietar debitorul se va bucura si de dr de preferinta si de dr de urmarire incat nu vine in

concurs cu creditorii chirografari ai fostului sau creditor.
De asemenea, poate urmari lucrul in mainile tertilor achizitori.
Totusi, si gajul prezinta unele inconveniente. Astfel, debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi
lucru intrucat lucrul se afla in mainile creditorului. Pt creditor prezinta dezavantajul ca nu poate instraina
lucrul nefiind proprietar si nu l poate folosi potrivit destinatiei sale economice. De aceea s-a creat o noua
garantie, mai evoluata care este considerata ideala ipoteca.
Ipoteca este o garantie mai evoluata, fiind considerata ideala.
In cazul ipotecii, lucrul grevat ramane in mainile debitorului pana la termen si poate fi folosit conform
destinatiei sale economice. Numai daca la scadenta debitorul nu plateste, creditorul ipotecar are dr sa intre in
posesia lucrului grevat cu ipoteca si sa l vanda pt a si valorifica dr de creanta.
Multa vreme s a afirmat in mod gresit ca ipoteca romana nu ar fi originala, ci ca ar fi fost preluata intro forma gata elaborata de la greci.
In acest sens, s-a adus un argument de ordin lingvistic, caci cuvantul ipoteca vine de la ipotichi care
este cuvant grecesc. Dar acest argument nu rezista criticii deoarece vreme de mai bine de un secol ipoteca
romana a fost denumita pignus ca si gajul, iar cuvantul ipotichi a fost preluat dupa formarea ipotecii
romane.
Potrivit celui de al 2 lea argument romanii au preluat ipoteca de la greci intrucat ipoteca greaca este
mult mai veche decat ipoteca romana. Insa nici acest argument nu rezista deoarece ipoteca romana s a
format in cadrul unui process istoric care cuprinde 4 faze distincte, faze care au putut fi reconstitutite pe baza
textelor scrise de jurisconsultii care au trait in prima jumatate a sec I d.Hr. cand s a format ipoteca romana.
Cele 4 faze sunt denumite:
Dr de retentie- a luat nastere in relatiile dintre latifundiari si arendasi, caci arendasii primeau spre
folosinta anumite terenuri de la marii proprietari funciari in schimbul unei sume de bani sau a unei parti din
recolta. Insa, datoria arendasului trebuia garantata cumva, iar fiducia si gajul nu se puteau utiliza in relatiile
dintre latifundiari si arendasi deoarece arendasul se instala pe mosie numai cu inventarul sau agricol, inventar
care nu putea fi dat in garantie sub forma fiduciei sau a gajului pt ca n ar mai fi avut cu ce sa lucreze
pamantul. De aceea romanii au admis ca pana la scadenta inventarul agricol sa ramana in mainile arendasului
si numai daca la scadenta nu platea bunurile arendasului, puteau fi retinute de latifundiar pana la plata
datoriei.
Dr de retentie putea fi exercitat numai cata vreme inventarul agricol se afla pe mosie, iar daca
arendasul transporta inventarul in afara mosiei dr de retentie nu se mai exercita. De aceea, s a recut la faza
a2a.
Interdictul Salvian . In faza a 2a, latifundiarul putea retine inventarul agricol al arendasului chiar daca
era transportat in afara mosiei, dar nu l putea urmari in mainile tertilor dobanditori. Cu alte cuvinte,
proprietarul funciar putea urmari inventarul agricol oriunde, dar nu si in mainile oricui inact s a trecut a faza a
3a.
Actiunea serviana. In aceasta faza, daca arendasul nu platea la termen, proprietarul mosiei putea
urmari inventarul agricol oriunde si in mainile oricui cu preferinta fata de creditorii chirografari. Din acel
moment latifundiarul a devenit titular al unui veritabil dr real, de vreme ce avea si dr de urmarire si dr de

preferinta. Insa, acest dr real se putea naste numai in relatiile dintre latifundiari si arendasi. El nu se putea
naste in relatiile dintre orice creditor si orice debitor. astfel s a trecut la faza a4a.
Actiunea cvasiserviana. In aceasta faza dr creditorului asupra unor bunuri ale debitorului se putea
naste in orice relatie, adica in relatiile dintre orice creditor si orice debitor. Acest dr real a fost sanctionat prin
actiune cvasiserviana care dupa un secol a fost denumita action ipotecaria . De regula, ipoteca romana este
conventionala in sensul ca ea se naste din simpla conventie a partilor. Totusi, pe langa ipoteca conventionala
romanii au creat si alte feluri de ipoteci care sunt denumite:
Ipoteca tacita se formeaza pe baza dispozitiilor din legi sau pe baza unor obiceiuri juridice. In cazul
aceste ipoteci vointa debitorului de a ipoteca un lucru este prezumata. In zilele noastre aceasta ipoteca este
denumita legala.
Ipoteca privilegiata are prioritate fata de alte ipoteci indifferent de data constituirii lor intrucat la
romani acelasi lucru putea fi ipotecat de mai multe ori, iar ipoteca privilegiata avea prioritate fata de toate
celelalte ipoteci. De ex: ipoteca fiscului asupra bunurilor cetatenilor impozabili.
Ipoteca testamentara se constituia printr o clauza inclusa in testament in favoarea legatarilor sau a
fideicomisarilor in sensul ca prin acele clauze erau ipotecate anumite bunuri din succesiune pt a se asigura
executarea legatelor si a fideicomiselor.
Ipoteca autentica a fost creata datorita faptului ca acelasi lucru putea fi grevat cu mai multe ipoteci
conventionale. In asemenea cazuri se punea intrebarea care dintre creditorii ipotecari are prioritate,
intrebare la care s a raspuns prin adagiul prior tempore potior iure (primul in timp, mai tare in drept) a.i.
ipoteca mai veche avea prioritate fata de ipoteca mai recenta, iar titularul ipotecii cu cea mai veche data era
denumit creditor ipotecar anterior in rang, iar titularii ipotecilor mai recente erau denumiti creditori ipotecari
posteriori in rang.
Insa, ipoteca fiind conventionala si nepresupunand forme de publicitate putea fi antedatata prin
datarea in mod fraudulos a unei ipoteci mai recente inaintea unei ipoteci mai vechi. Pt a combate aceasta
posibilitate de frauda imparatul Leon a creat ipoteca autentica. Aceasta ipoteca presupunea forme de
publicitate constand in transcrierea conventiei de ipoteca intr un registru public sau in constituirea ipotecii
printr un inscris privat contrasemnat subscris de cel putin 3 martori, iar aceasta ipoteca autentica (publica)
trecea inaintea ipotecilor conventionale indifferent de data constituirii lor. Din acel moment antedatarea
ipotecii n a mai fost posibila pt ca ipoteca autentica trecea oricum inaintea ipotecilor conventionale, iar
ipoteca autentica nu putea fi antedatata de vreme ce presupunea forme de publicitate.
Ipoteca prezinta anumite caractere:
Este un dr real de vreme ce creditorii ipotecari pot exercita si dr de preferinta si dr de urmarire.
Este, de regula, conventionala de vreme ce se naste din simpla conventie a prtilor spre deosebire de
alte dr reale cum ar fi dr de propr care se naste din acte special ca mancipatiunea sau in iure cesio.
Ipoteca poate fi generala. La origine ipoteca romana a fost speciala in sensul ca ea purta asupra unor
lucruri corporale mobile sau immobile intrucat, spuneau jurisconsultii, numai lucrurile corporale sunt
susceptibile de posesiune. Cu timpul insa din ratiuni de ordin practic s a admis si ipotecarea unei
universalitati, adica s a admis ipotecarea unei mase de bunuri. Din unele texte clasice rezulta ca se ooutea

ipoteca dr de servitute, nuda proprietate, chiar si dr de creanta, caci, potrivit lui Gaius,tot ce se poate vinde
se poate si ipoteca. Utilitatea ipotecii generale se invedereaza atunci cand exista mai multi creditori ipotecari
cu ranguri diferite. In asemenea situatii creditorii ipotecari posteriori in rang isi puteau valorifica si ei dr de
ipoteca pe seama bunurilor care mai ramaneau dupa ce isi valorificau ipotecile creditorii ipotecari anteriori in
rang.
Ipoteca are un character indivizibil intrucat ea apasa in intregime asupra fiecarei parti din lucru si
garanteaza in intregime fiecare parte de datorie. Primul aspect al caracterului indivizibil se invedereaza atunci
cand lucrul ipotecat se imparte intre mostenitori. In asemenea cazuri, desi fiecare mostenitor ddobandeste
numai o parte din lucrul ipotecat, oricare dintre ei poate fi urmarit in justitie pt intreaga datorie. Al 2 lea
aspect al caracterului indivizibil se invedereaza atunci cand debitorul plateste o parte din datorie. Daca insa la
scadenta nu plateste intreaga datorie creditorul va intra in posesia intregului lucru ipotecat.
Ipoteca are un caracter ocult, secret, clandestin de vreme ce, de regula, se constituie prin simpla
conventie a partilor si nu presupune forme de publicitate. Din caracterul clandestin al ipotecii decurg 2
posibilitati de frauda.
In primul rand, debitorul poate ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara sa declare ipotecile
anterioare. Din aceasta posibilitate de frauda decurg anumite consecinte.
-In primul rand, potrivit principiului prior tempore creditorul ipotecar anterior in rang are prioritate
fata de ceilalti si daca isi valorifica dr de ipoteca toate celelate ipoteci se vor stinge din lipsa de obiect, iar
daca creditorul ipotecar posterior in rang se grabeste sa valorifice dr de ipoteca el va fi evins, adica deposedat
de creditorul ipotecar anterior in rang. Pt a se combate aceasta posibilitate de frauda a fost creat delictul
destelionat in sensul ca acel debitor care ipoteca de mai multe ori acelasi lucru fara sa declare ipotecile
anterioare raspundea pe taram delictual pt comiterea delictului desteliorat.
Ceva mai tarziu s a creat ius oferende pecunie (dr de a oferi o suma de bani). In virtutea acestui
drept, daca existau 2 creditori ipotecari cu ranguri diferite creditorul ipotecar posterior in rang il putea
dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior in rang platindu i creanta si astfel creditorul ipotecar posterior in
rang urca in rangul creditorului anterior deoarece ipoteca creditorului anterior in rang se stingea prin plata.
Insa, creditorul ipotecar posterior in rang se prevala de ius oferende pecunie numai daca lucrul grevat cu
ipoteca avea o valoare sufficient de mare pt a acoperi valoarea ambelor creante. Daca lucrul ipotecat avea o
valoare sufficient de mare creditorul ipotecar posterior in rang se grabea sa exercite ius oferendi pecunie de
teama ca nu cumva creditorul ipotecar anterior in rang sa vanda lucrul la un pret oarecare dar suficient de
mare pt a i acoperi valoarea creantei intrucat daca el vindea lucrul ipotecat la un pret mai mare decat
valoarea creantei trebuia sa I remita debitorului diferenta. Pe cand creditorul ipotecar posterior in rang avea
interesul sa vanda lucrul ipotecat la un pret sufficient de mare incat sa se despagubeasca pt plata facuta cu
ocazia dezinteresarii sis a si valorifice si propria creanta.
A 2a posibilitate de frauda decurgand din caracterul clandestine al ipotecii consta in antedatarea
ipotecii posibilitate de frauda care a fost combatuta prin crearea ipotecii autentice.
Ipoteca este un dr accesoriu care se stinge o data cu creanta pe care o garanteaza, adica se stinge prin
plata. Insa caracterul accesoriu al ipotecii nu se verifica atunci cand dr de creanta se stinge prin efectul
prescriptiei extinctive de 30 de ani deoarece dr de ipoteca se prescrie in 40 de ani si daca dr de creanta se
stinge nu prin plata, ci prin prescriptia extinctive, ipoteca ii va supravietui vreme de 10 ani. Ceea ce ar
insemna sa admitem ca poate exista o garantie fara datorie. De aceea Paul spunea ca dupa expirarea
termenului de prescriptie de 30 de nai creanta nu se stinge in intregime, ci supravietuieste in cadrul unei
obligatii naturale a.i. in cei 10 ani poteca valideaza o obligatie naturala, deci are obiect.

Ipoteca produce si anumite efecte juridice pe care le denumim ius posidendi si ius distrahendi, adica dr
de a poseda si dr de a vinde.
Desi pana in sec 3 ipoteca a produs un singur effect, numai ius posidendi incat creditorul ipotecar nu
avea dr sa vanda lucrul ipotecat, ci numai sa l pastreze pana cand debitorul isi platea datoria. Totusi, intre
parti se putea incheia o conventie speciala de buna credinta prin care creditorul dobandea si dr de a vinde
lucrul ipotecat.
Asemenea conventii se incheiau frecvent, atat de frecvent incat la un moment dat le au devenit
presupuse considerandu se ca s au incheiat chiar daca nu se incheiasera. Din acel moment dr de a vinde lucrul
ipotecat a devenit un efect al conventiei de ipoteca. Insa, dr de a vinde nu a fost un efect esential al ipotecii
intrucat partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care creditorul renunta la dr de a
vinde ori efectele esentiale ale unui act juridic nu pot fi desfiintate prin conventia partilor.
Pe de alta parte, prin exercitarea dr de a vinde creditorul incalca un principiu fundamental al dr roman
conform caruia nimeni nu poate transmite altuia mai mult decat are el insusi. In cazul ipotecii creditorul
dobandeste lucrul cu titlu de posesiune, dar il poate transmite cu titlu de proprietate ceea ce inseamna ca
transmite mai mult decat are.
Ipoteca se stinge o data cu dr de creanta pe care il garanteaza in calitatea sa de dr accesoriu. De
asemenea, se stinge prin pieirea in intregime a lucrului ipotecat. Se stinge prin confuziune, prin vanzarea
lucrului ipotecat de catre creditorul ipotecar anterior in rang si prin renuntare la dr de ipoteca.

Cursul 11-Drept roman 2

Izvoare-Partea SPECIALA a Obligatiilor
Asa cum rezulta din opera legislativa a imparatului Justinian, obligatiile izvorasc din contracte, din
quasicontracte, din delicte si din quasidelicte.
Cele mai importante izvoare de obligatii sunt contractele. In literatura juridica contemporana, definitia
contractului este similara cu cea romana, intrucat romanii spuneau contractul este conventia generatoare de
obligatii sau conventia care genereaza creante si datorii., iar noi spunem contractul este conventia care naste,
stinge sau transforma obligatii..
In functie de forma lor, contractele sunt clasificate in contracte solemne si contracte nesolemne.
Contractele solemne se clasifica in contracte in forma religioasa, verbala; autentica si in forma scrisa.
Contractele solemne in forma religioasa sunt doua:
-sponsio religiosa: este cel mai vechi contract roman, care se formeaza prin intrebare si raspuns dupa care
partile presteaza un juramant religios prin care este invocata favoarea zeilor Romei, deoarece in conceptia romanilor
aceia care isi respectau cuvantul dat, se bucurau de gratia zeilor, iar cei care isi incalcau promisiunile erau loviti de
mania zeilor Romei.
Intrucat, la intrebarea creditorului, debitorul raspundea prin verbul spondeo, acest contract era accesibil
numai cetatenilor romani.
-iusiurandum liberti: juramantul dezrobitului si este contractul prin care dezrobitul isi asuma obligatia de a
presta opaere fabriles (serivicii care presupuneau o anumita calificare) pentru patronul sau. Incheierea acestui

contract presupunea prestarea a doua juraminte succesive. Primul juramant era prestat inainte de actul dezrobirii si
producea efecte numai pe taram moral si taram religios deoarece sclavul, neavand caput, nu se putea obliga in nume
propriu. Al doilea juramant era prestat dupa actul dezrobirii si producea efecte pe plan juridic, intrucat dezrobitul
avea caput.
Contractele in forma verbala sunt:
-sponsio laica: se formeaza tot prin intrebare si raspuns ca si sponsio religiosa, dar spre deosebire de sponsio
religiosa nu presupune si prestarea unui juramant religios, totusi acest contract pastreaza unele urme ale caracterului
religios, de vreme ce debitorul se obliga tot prin pronuntarea verbului spondeo, verb care avea vocatia de a atrage
favoarea zeilor Romei, astfel incat si sponsio laica este un contract accesibil numai cetatenilor romani.
Cu timpul, odata cu dezvoltarea comertului, romanii aveau interesul ca si peregrinii sa poata contracta, de
aceea a fost sanctionat un nou contract verbal format tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea
creditorului debitorul nu mai raspundea cu verbul spondeo, ci printr-un verb similar- fide promito/dabo.
-stipulatiunea: este contractul verbal format prin intrebare si raspuns la care au acces si peregrinii.
Dupa aparitia stipulatiunii, sponsio laica a continuat sa se aplice, dar numai intre relatiile dintre cetatenii
romani, iar jurisconsultii afirmau in mod gresit ca sponsio laica este o aplicatiune a stipulatiunii, desi in realitate
sponsio laica este modelul dupa care a fost elaborata stipulatiunea.
Fapt este ca prin stipulatiune se poate realiza aproape orice operatie juridica din domeniul obligatiilor, intrucat
ea indeplineste o functie generala, astfel prin stipulatiune se poate realiza operatia juridica a vanzarii, se poate realiza
inchirierea unui lucru, novarea unei obligatii, constituirea unor garantii, crearea obligatiilor coreale, inclusiv operatia
juridica a imprumutului banesc.
Iar atunci cand stipulatiunea era utilizata in vederea realizarii operatiei juridice a imprumutului banesc,
puteau apare consecinte grave pentru debitor, deoarece stipulatiunea este un contract de drept strict, iar judecatorul
verifica numai daca au avut loc intrebarea si raspunsul, fara a mai verifica daca debitorul a primit efectiv suma de bani
pe care a promis-o, el verifica numai daca a promis-o. profitand de aceasta situatie, bancherii imprumutau anumite
sume de bani clientilor lor cu conditia sa promita o suma mai mare decat cea primita efectiv, iar diferenta dintre suma
promisa si suma primita efectiv de debitor reprezenta o dobanda deghizata. Cu timpul aceasta practica s-a
incetatenit, s-a aplicat pe scara generala amenintand economia debitorilor.
Catre sfarsitul Republicii au aparut si alte contracte, contracte care erau utilizate in vederea realizarii anumitor
operatii juridice, in sensul ca prin noile contracte se puteau realiza numai anumite operatii juridice, spre exemplu:
prin contractul de vanzare se putea realiza doar operatia juridica a vanzarii, sau prin contractul de locatiune se putea
realiza doar operatia juridica a inchirierii, cu toate acestea stipulatiunea nu a iesit din uz, ea a continuat sa se aplice,
astfel incat aceeasi operatiune juridica putea fi realizata si prin stipulatiune, si printr-un contract cu functie concreta.
Spre exemplu: operatia juridica a vanzarii se putea realiza doar si prin doua stipulatiuni (lucrului si pretului), dar si prin
contractul consensual de vanzare.
Stipulatiunea prezinta anumite caractere:
-este un contract verbal deoarece se formeaza prin intrebare si raspuns;
-este un contract solemn, deoarece partile trebuie sa pronunte anumite cuvinte pentru ca actul sa fie valid,
intr-o anumita ordine;
-presupunea congruentia(potrivirea), pentru ca, oridecateori stipulatiunea avea ca obiect o suma de bani,
suma din intrebare trebuia sa corespunda sumei din raspuns. Daca creditorul intreba poti sa promiti 100?- daca
promit, promit sa dau 100, daca promitea 50, actul era nul;
-stipulatiunea este un act continuu, in sensul ca raspunsul trebuie sa urmeze intrebarii si ca intre intrebare si
raspuns nu trebuie sa se interpuna o alta operatiune juridica;

-stipulatiunea este un contract de drept strict;

-este un contract unilateral, pentru ca una dintre parti are numai calitatea de creditor si cealalta doar calitatea
de debitor;
-stipulatiunea presupune unitate de timp si de loc, in virtutea acestui caracter este necesar ca ambele parti sa
se afle la un moment dat in acelasi loc pentru a se putea formula intrebarea si a se da raspunsul, de vreme ce
stipulatiunea este un contract verbal incheiat prin intrebare si raspuns. Prin acelasi loc, intelegem aceeasi localitate.
Daca debitorul/ promitentul facea dovada ca una dintre parti a lipsit din localitate, un singur moment in ziua in care
creditorul sau stipulantul afirma ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul, stipulatiunea era considerata nula.
-prezinta un caracter abstract, in sensul ca din modul ei de formare nu rezulta cauza sa juridica, adica nu
rezulta scopul pe care partile l-au urmarit atunci cand au incheiat contractul, ceea ce inseamna ca in cazul stipulatiunii
nu exista o unitate organica intre forma actului si scopul pe care partile l-au urmarit, pe cand in cazul celorlalte
contracte care au un caracter concret si sunt utilizate printr-o realizare unei singure operatiuni juridice, exista o
asemenea unitate, caci din modul de formare al acelor contracte rezulta motivul pentru care debitorul se obliga.
Spre exemplu: vanzarea consensuala este conventia prin care vanzatorul promite sa transmita posesiunea
linistita a unui lucru in schimbul pretului pe care cumparatorul se obliga a-l plati, incat din forma contractului rezulta
ca vanzatorul promite lucruri, urmand sa primeasca un pret, pe cand la stipulatiune debitorul promite o suma de bani,
dar nu stim de ce o face, din forma stipulatiunii nu rezulta, astfel incat acea suma de bani poate fi obiectul unui
imprumut, obiectul unei donatii, obiectul unei novatiuni sau unei garantii, asa se face ca din caracterul abstract al
stipulatiunii decurge functia sa generala in virtutea careia prin stipulatiune se poate realiza aproape orice operatie
juridica din materia obligatiilor.
In dreptul clasic si postclasic asistam la decaderea formalismului pe teren contractual, in acele conditii
stipulatiunea a suferit o serie de transformari:
-s-a admis ca stipulatiunea sa fie mentionata printr-un inscris (chiar scrisoare) si daca in actul scris se mentiona
ca au avut loc intrebarea si raspunsul, stipulatiunea era valabila;
-s-a renuntat la congruentia, daca nu exista congruentia actul era valabil dar pentru suma cea mai mica; spre
exemplu: daca stipulantul intreba promiti sa imi dai 100?promit 50, stipulatiunea era valabila pentru 50.
-s-a admis ca stipulatiunea sa fie incheiata si in alta limba decat in cea latina, spre exemplu limba greaca, dar sa mentinut conditia bonitatii de timp si de loc, conditie care genera dificultati mai ales atunci cand stipulatiunea era
mentionata prin scrisoare si cand era evident ca nu este intrunita prezenta partilor, in asemenea cazuri, debitorul
facea dovada sa nu este intrunita conditia unitatii de timp si de loc si astfel stipulatiunea era nula.
De aceea in anul 531, imparatul Justinian a dat o constitutiune imperiala prin care aceasta conditie a fost
atenuata, in sensul ca debitorul putea obtine anularea stipulatiunii numai daca facea dovada ca una dintre parti a
lipsit din localitate intreaga zi, in ziua in care actul scris mentionat ar fi avut loc intrebarea si raspunsul.
Proba stipulatiunii s-a facut la origine cu martori, iar mai tarziu prin inscrisuri si intrucat stipulatiunea este un
contract de drept strict, era suficient ca stipulantul sa faca dovada ca a avut loc intrebarea si raspunsul pentru a
castiga procesul. Astfel s-a generalizat imprumutul cu dobanda deghizata cu consecinte deosebit de grave pentru
debitori.
Actionand in spiritul echitatii, pretorul a venit in sprijinul debitorului prin doua mijloace procedurale: o
exceptiune de dol si o actiune.
Exceptiunea de dol era pusa la dispozitia debitorului pentru a afirma ca a primit o suma de bani mai mica
decat cea pe care a promis-o. actiunea era pusa la dispozitia debitorului pentru a lua initiativa procesului cu scopul de
a cere creditorului sa ii remita inscrisul prin care se mentiona ca au avut loc intrebarea si raspunsul, dar sistemul
pretorian s-a dovedit neeficient, intrucat atunci cand opunea exceptiunea de dol, debitorul se transforma din parat in
reclamant, caci trebuie sa faca dovada celor declarate pe cale de exceptie, cu atat mai mult debitorul trebuia sa faca

proba atunci cand intenta actiunea si cand avea calitatea de reclamant inca de la inceput, dar debitorul trebuia sa faca
o proba negativa, adica trebuia sa faca dovada ca a fost imposibil sa primeasca suma de bani pe care a promis-o in
toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii, fiind cvasimposibil.
asa se face ca in 215 imparatul Caracala a dat o constitutiune imperiala prin care a inversat sarcina probei, in
sensul ca indiferent de calitatea procesuala pe care o avea, creditorul era acela care trebuia sa faca proba, in vederea
aplicarii acestei reforme, imparatul Caracala a creat doua mijloace procedurale denumite exceptio non numerate
pecunie si querela non numerati pecunie .
Exceptio non numerate pecunie inseamna exceptiune pentru suma de bani nepredata. Aceasta exceptiune era
pusa la dispozitia debitorului pentru a afirma ca a primit mai putin decat a promis si cu toate ca opunand exceptiunea,
debitorul se transforma din parat in reclamant, totusi proba prevenea creditorului, care era parat.
Querela non numerati pecunie inseamna plangere pentru suma de bani nepredata, era pusa la dispozitia
debitorului pentru a lua initiativa procesului si cu toate ca debitorul avea inca de la inceput calitatea de reclamant,
totusi proba tot creditorul trebuia sa o faca.
Aceasta reforma prin care s-a rasturnat sarcina probei a adus o grava atingere principiului tonus probanti
probator-sarcina probei apasa asupra reclamantului. Cu toate acestea reforma lui Caracala are o justificare si pe plan
moral si pe plan juridic.
Pe plan moral reforma se justifica prin faptul ca ea a venit in sprijinul debitorilor, iar pe plan juridic pentru ca
creditorul avea de facut o proba pozitiva, care nu prezinta dificultati, intrucat fiind suficient sa fie facuta dovada de
creditor in fata martorilor ca debitorul si-a ridicat suma de bani.

-dotis dictio-constituirea de dota: prin acest contract se constituia dota viitoarei sotii, caci la romani viitoarea
sotie trebuia sa vina in casatorie cu anumite bunuri.
Aceasta dota era constituita printr-o declaratie solemna, fie de ascendenti pe linie paterna ai viitoarei
sotii(daca era alieni iuris), fie de viitoarea sotie sau debitoarea ei(daca era sui iuris).
Acest contract prezinta un caracter anormal, el se formeaza printr-o declaratie unilaterala de vointa( viitorul
sot tacand), ulterior dotis dictio a iesit din uz, iar functiile sale au fost preluate de o simpla conventie care este
denumita pact de dota.
Contractul in forma autentica este denumit nexum, natura juridica acestui contract a fost controversata intre
romanisti pana cand in anul 1996 prin lucrarea intitulata Nexum dei Cicero, prof Titulescu a afirmat ca Nexum este
contract care ia nastere in forma unui proces fictiv prin aplicarea lui in iure cesio.
Prin acest contract era aservita munca debitorului insolvabil caci in epoca foarte veche, debitorul insolvabil era
supus executarii silite asupra persoanei. Astfel pentru a se evita excluderea din Roma, s-a admis ca debitorul insolvabil
sa lucreze un numar de zile in contul datoriei. In vederea asumarii aceste obligatii pe baza unei intelegeri prealabile,
partile se intalneau in fata pretorului, simuland un proces. In cadul acestui proces simulat, creditor avea calitatea de
asa-zis reclamant, iar debitorul de asa-zis parat. In acest cadru creditorul afirma in cuvinte solemne ca munca
debitorului ii este aserivita pentru suma de pana la data de, iar creditorul tacea, incat fata de afirmatiile creditorului si
fata de tacerea debitorului, pretorul pronunta cuvantul Adico, prin care ratifica declaratia debitorului, din acel
moment debitorul devenea nexus, adica un om liber cu o conditie juridica speciala caci din punct de vedere juridic
el era considerat om liber, dar in fapt era tratat ca si cand ar fi fost sclav.
Cu timpul numarul nexilor a crescut, tratamentul lor era atat de brutal incat s-au rasculat in repetate randuri,
astfel incat in 326 i. Hr. s-a dat legea Poetelia Papilia prin care s-a interzis nexarea debitorilor insolvabili, adica s-a
interzis transformarea in nexi a debitorilor insolvabili, cu exceptia acelora care datorau in baza unui delict.
Drept roman 21.05.2013 cursul 12

Contractul Litteris
Acest contract a aprut n legtur cu obiceiul bancherilor romani de a ine anumite registre denumite
codex accepti et expensi registrul sumelor ncasate i al sumelor primite. Pltite.
El avea dou coloane coloana sumelor ncasate era denumit accepta, iar cea a sumelor pltite de bancheri
era denumit expensa.
De regul acest registru ndeplinea o funcie probatorie, n sensul c prin acele meniuni se arta, se
meniona c bancherul are de primit o animit sum nscut dintr-un contract oarecare, sau c are de pltit o
anumit sum de bani, dar numai n dou cazuri determinate, meniunile fcute n acel registru ndeplineau o
funcie creatoare sau o funcie generatoare de obligaii.
Meniunile din registrul bancherului care ndeplineau funcii creatoare de obligaii, erau denumite nominae
transcripticia , iar meniunile din registru care ndeplineau numai o funcie probatorie erau denumite noiminae
arcaria. Meniunile care indeplineau o funie generatoare de obligaii erau utilizate numai pentru realizarea a dou
operaiuni juridice, i anume: nlocuirea unui debitor cu alt debitor, i nlocuirea cauze unei obligaii/ nlocuirea
temeiului juridic al unei obligaii.
nlocuirea unui debitor cu altul era denumit transcriptio a persona in personam , iar nlocuirea cauzei unei
obligaii era denumit transcriptio a rae in personam .
In primul caz bancherul avea interesul s-l inclouiasc pe debitorul Primus cu Secundus. n acest caz, la
coloana ncasrilor se meniona c Primus i-a pltit datoria fa de bancher , cu toate c n realitate nu pltise
nimic, dar prin efectul acelei meniuni, datoria lui Primus se stingea . la coloana plilor se meniona c bancherul i-a
pltit aceeasi sum de bani lui Secundus, dei n realitate nu i pltise nimic , ns prin efectul acelei meniuni,
secundus devenea debitor. Pe aceast cale se realizeaz novaiunea cu schimbare de debitor.
n al doilea caz, s presupunem c debitorul i datora o sum de bani bancherului, n baza unui contract de
vnzare, n baza unei vnzri, iar bancherul avea interesul ca debitorul s i datoreze in baza contractului litteris. n
acest fel, la coloana ncasrilor se meniona c debitorul i-a pltit bancherului suma de bani izvort din contractul
de vnzare, cu toate c n realitata nu pltise nimic, dar din acel moment, datoria izvort din contractul de vnzare
se stingea. La cooana plilor se meniona c bancherul i-a pltit debitorului aceeai sum de bani , cu toate c nu i
pltise nimic, dar din acel moment, datoria debitorului nu mai izvora din contractul de vnzare, ci din contractul
Litteris.
n dreptul postclasic, pe fondul decaderii formalismuliu in materie contractual, contractul littersi a iesit din
uz, nu s-a mai aplicat, ii cu toate acestea, in legislatia imparatului Justinian este menionat in mod frecvent
obligatia litteris, dar obligatia litteris din vremea lui Justinian nu se confund cu obligatia izvorata din contrcatul
littersi , cci in vremea lui Justinian, si inainte de el s-a generalizta forma scris , n sensul c diversele contracte erau
mentionate prin acte scrise, ceea ce inseamn c, inscrisurile indeplineau numai o functie probatorie, nu si una
generatoare de obligatii, spre ex: obligatia putea izvori din stipulatiune sau din mutuum, contracte mentionate prin
inscrisuri, cu functie probatorie, inscrisuri care puteau fi atacate in justitie numai in termen de 2 ani de la scaden.
Iar dac acele inscrisuri nu erau adaptate in justitie, in termen de 2 ani, deveneau inatacabile, iar obligatia nascut
dintr-un contract care a fost mentionat printr-un inscris , devenind inatacabil, se numeste obligatie litteris. Cu alte
cuvinte. Obligatia litters in vreme a lui Justinian invzoraste dintr-u contract care a fost mentionat prin-un inscris
devenit inatacabil deoarece nu a fost atacta in 2 ani de la scadenta.
CONTRACTELE NESOLEMNE
NU PRESUPUN RESPECTAREA UNOR CONDITII DE FORMA SI SE CLASIFIC : IN CONTRACTE REALE CONTRACTE
CONSENSUALE SI CONTRACTE neNUMITE?

CONTRATELE REALE se formeaz prin conventia partilor, insotit de remiterea material a lucrului si sunt in
numar de 5 : mutuum, fiduccia, gajul, comodatul si depozitul.
Mutuum este contractul prin care se realizeaz operatiunea juridic a imprumutului de consumatiune sua a
imprumutului in vederea consumatiunii . prin acest contract, debitorul, se oblig s restituie creditorului lucrul de
acelai fel, de aceeai calitate, i in aceeasi cantitate cu cel pe care l-a imprumutat in vederea consumatiunii. De
regul, mutuum purta asupra unor sume de bani, avea ca obiect anumite sume banesti , dar si alte lucruri
consuptibile. Si intrucat debotorul consuma lucrurile luate cu imprumut, trebuia sa aiba, ca sa le consume in mod
juridic, calitatea de proprietar. Lucrurile consuptibile fac parte din categoria lucrurilor nec mancipii, ai proprietatea
asupra lor se transmite prin traditiune (act de dr al gintilor), iar peregrinii au acces la acest contract.
Mutuum prezint anumite caractere:
Este un contract nesolemn, de vreme ce formarea sa nu presupune respectarea unor conditii de form.
Este un contract real, de vreme ce conventia partilor este insotita de remiterea material a lucrului.
Este un contract unilateral, caci una dintre parti are umai calitatea de creditori=, iar cealalta numai calitateta
de debitor,
Este un conract de drept strict, de riguroas interpretare,
Este un act de drept al gintilor, de vreme ce conventia partilor este grefata pe traditiune, prin execlenta act
de drept al gintilor, accesibil si peregrinilor
Este un imprumut cu titlu gratuit.
Cu toate acestea , in frunte cu istoricii Romei, afirm c la romani, imprumutul cu dobanda a fost un
adevarat flagel, inca din cele mai vechi timpuri. Inainte de aparitia lui mutuum, in epoca veche, imprumutul cu
dobanda se realiza prin stipulatiune, caci in virtutea caracterului abstract al stipulatiunii, debitorul primea efectiv o
anumit sum de bani dar promitea o sum mai mare, iar diferenta dintre suma primit efectiv si promis
reprezint dobnda deghizat.
Dupa aparitia lui mutuum, imprumutul cu daobanda putea fi contractat fie printr-o stipulatiune, fie prin
mutuum si o stipulatiune alaturata. Dac imprumutul cu dobanda se efectua prin stipulatiune, debitorul promitea sa
plateasca si capitalul pe care l-a imprumutat, si dobanda prin acelasi act, prin aceeasi stipulatiune. De aceea o
asemenea utilizarea a stipulatiunii era denumit stipulatio sortis et usurarum, adic, stipulatiune capitatului i a
dobinzilor.
Daca imprumutul se realiza prin mutuum debitorul se obliga s restituie suma pe care a primit-o intrucat
mutuum era un contract cu titlu gratuit, dup care, se incheia o stipulaiune prin care debitorul promitea s
plteasc o sum de bani, cu toate c in realitate nu primise nimic, sum de bani care reprezenta dobanda. Iar
aceast stipulatiune alaturata lui mutuum a fost denumit stipulatio usurarum. Fata de faptul c asemenea practici
au luat o mare amploare si ca amenintau sa ii ruineze pe debitori, s-au luat masuri de ingradire a imprumutului cu
dobanda inca din epoca f veche. Astfel, legea celor XII Table prevede c dobanda nu poate fi mai mare decat a 12-a
parte din capital, cu alte cuvinte, nu poate fi mai mare de 8,33%, ins, la acea epoc, dobanda nu curgea anual , ci
lunar, ceea ce inseamna ca in termen de 1 an, capitalul se dubla, mai tarziu, in anul 367 :Hr s-a dat lege Aelia Sentia
dupa o denumire interpolat, cci inrealitate ea a fost propus de doi consuli. Prin aceasta lege s-a prevazut ca
dobanda platita trebuie sa fie scazuta din capital, iar la sf sec IV , s-a dat legea Genucia, prin care s-a interzis
imprumutul cu dobanda.
Dar, interdictia legii Genucia a putut fi ocolot printr-o serie de procedee juridice; astfel, actiunea care
sanctioneaz mutuum ii permite creditorului s impuna debitorului anumite stipuatiuni, prin care promite s
plateasc datoria si in plus 1/3 din datorie, dac v-a pierde procesul, treime care reprz dob deghizata.

De asemnea s-a recurs la substituirea unui latin, deoarece, interdictia legii genuccia nu se aplica si latinilor ,
ci doar cetatenilor. Mai tarziu, aceasta interdictie s-a extins si asupra latinilor dar legea Genuccia cazuse in
desuetudine.
In dreptul clasic s-a admins c debitorul isi poate asuma o obligatie de a plati dobanda printr-o simpl
conventie alaturata lui mutuum , dar numai in 3 cazuri:
In cazul bunurilor care au un pret prin excelenta variabil,
in cazul imprmutului acordat de o cetate,
In cazul imprumutului maritim
Unele complicatii au aparut in legatura cu imprumuturile pe care le contractau fii de familie, caci in epoca
veche, fiul de familie nu se putea obliga in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater.
La sf epocii vechi s-a admis ca in 5 cazuri determinate, fiul sa se oblige in nume propriu, obligand-ul cu
carcater alaturat si pe pater familias. In acest sistem, daca fiul contracta un imprumut, bancherul putea intenata fie
actiune directa, impotriva fiului, fi e actiunea cu caracter alaturat impotirva lui pater, daca insa filius contracta
imprumuturi fara aprobarea lui pater familias si nu avea bunuri proprii, bancherul trebuia s aastepte pana la oarte
alui mater familias cand fiul venea la succesiune dobandea bunurile succesoorale si platea datoriile. In aceste
conditii un fiu de fam pe nume Macetto care se imprumutase fara aprobarea lui pater si care nu avea bunuri proprii
era urmarit cu insistenta de creditori, si atunci si-a ucis tatal, ca sa vina la succesiune, sa-si plateasca datoriile si
evental sa contracte alte imprumuturi. In acel moment romanii s-au simsit amenintatai in prorpia lui familie, incat
pe vremea lui Claudiu, Senatul a dat o hotarare- Senatusconsultul Macedonian - confomr caruia fiul de familie care
nu poate fi rumarit i timpul vietii lui pater familias ptr ca nu are bunuri proprii, sa nu poata fi urmarit nici dupa
moartea lui pater familias , iar consecinta a fost ca bancherii nu mai dau bani imprumut pe fii de fam care nu aveau
bunuri proprii, fii nu se mai putea indatora, nu mai erau urmarititi de catre creditori si nu aveau motive sa-si ucida
parintii.
FIDUCCIA isis are origine ain parctele fiduciare pe care partile le incheiau ori de cate ori, prin mancipatiune
se realiza alta operatiune juridica decat cea a vanzarii, caci, prin acele pacte fiduciare, partilearatau ce scop au
urmarit atunci cand au recurs la mancipatio numo uno, mancipatiunea cu un sg sestert. Pornind de la aceasta
practica, spre sf republicii, pretorul a vazut in pactul fiducciar alaturat mancipatiunii sau lui in iure cessio, un
contract distinct, de sine statator, pe care la-au denumit FIDUCCIA si pe care la-u sanctionat printr-o actiune in
factum si printr-o actiune in ius adica civil.
Fiduccia se formeaz prin transmiterea unui lucru cu titlul de proprietate, prin mancipatio sau prin in iure
cessio , trensmitere insotita de o conventie prin care dobanditorul lucrului promite sa-l restituie la plata datoriei , la
termen, sau la cerere. Din aceast definitie rezult c fiducca indeplineste 3 functii distincte, in sensul ca prin
fiduccia se realizeaz 3 operatiuni juridice:
Constituirea unei garantii reale
Imprumutul in vederea folosintei
Pastrarea sau depozitarea unui lucru.
Atunci cand fiduccia se utilizeaza in vederea constiutirii unei garantii reale, contractul se formeaz prin
trensmierea lucrului cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de catre debitor creditorului su,
trensmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita lucrul daca debitorul isi plateste
datoria la termen. Aceasta utilizare a fiduccei a fost denumite de Gaius fiduccia cum creditorae.
Functia constituirii unei garantii reale a fots preluata mai tarziu de contractul de gaj. Atunci cand fiduccia era
utilizata in vederea realizarii operatiei juridice a imprumutului de folosinta, contractul ia nastere prin transmiterea
unui lucru cu titlul de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio , in vederea folosintei de catre debitor
creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul (?)promite sa restituie lucurl la termenul

stabilit. Aceasta functie a fiducciei a fost preluata mai tarziu de contractul de comodat, iar atunci cand fiduccia era
utilizata in vederea realizarii operatiei juridice a 3. , contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlul de
prorp prin mancipatio sau in iure cessio in vederea pastrarii de catre creditor debitorului sau , trensmitere insotita
de o conventie prin care debitorul promite sa restituie lucrul la cerreea creditorului.
Mai tarziu, aceasta functie a pastrarii lucurlui a fost preluata de contractul de depozit. Aceste doua din urma
aplciatiuni ale fiducciei au fost denumite de Gaius fiduccia cum amico.
Atunci cand am definit contractul real de fiduccie nu am utilizat termenii de creditor si de debitor, si nici nu o
puteam face , deoarece la fiduccia cum creditorae lucrul este transmis de debitor creditorului sau, pe cand la
fiduccia cum amico , lucurl este transmis de creditor debitorului su.
Contractul de GAJ a fost utilizat in ederea constituirii garantiei reale denumit gaj, ceea ce inseana ca prin
contractul de gaj se realizeaz o singur operatiune juridica, constituirea unei garantii reale.
Acest contract prezinta avantaje ptr ambele parti:
Pentru debitor el prezint avantajul ca lucrul s etransmite cu titlul de posesiune, iar debitorul ramane
proprietar si, in calitatea sa de proprietar, dupa ce isis plateste datoria exercita si dr de urmarire si dr de preferin.
Pentru creditor gajul prezinta avantajul ca in raport cu debitorul el nu poate fi deposedat decat dupa plata
datoriei, caci daca debitorul intra in posesia lucrului dat in garantie inainte de plata datoriei, comite furtum
posessionis- furtul posesiunii si este sanctionat pe tarama delictula. Iar in relatiile cu tertii creditorul , in calitatea sa
de posesor, are mijloace proprii de aparare , caci posesorul de buna-credinta se bucura de protectie juridica prin
inderdictele posesorii.
In plus, gajul prezinta avantajul c partile puteau incheia o conentie in baza careia creditorul dobandea
dreptul de a retine fructele produse de lucrul dat in garantie in contul dobanzilor. Aceasta conventie este denumit
ANTICREZ- SAU CONVENTIA DE ANTICREZ. Cu toate ca asa cum spunea contractul de gaj indeplineste numai functia
constituirii unei garantii reale, totusi, contractul rela de gaj nu se confunda cu garantia real denumit gaj, deoarece
in unele situatii contractul real de gaj se formeaza in mod valabil , dar nu se naste si garantia reala de gaj. Spre ex:
daca o persoana transmite un lucru cu titlul de garantie , in vederea garantarii unei datorii inexistente, garantia nu
se formeaz, nu ia anstere, pentru canu are obiect, nu exista datorie, dar contractul real de gaj se formeaz in mod
valabi si in virtutea acesui ontract acela care transmite lucrul are dreptul s cear resttuirea sa.
COMODATUL este contractul real prin care se realizeaz operatiunea juridica a imprumutului in vederea
folosintei . acest contract se formeaz prin transmiterea unui lucru cu titlul de detentiune, prin traditiune in vederea
folosintei de catre o parte , denumita COMODANT , celeilalte parti denumite comodatar, transmitere insotitta de o
conventie prin care comodatarul promite sa restituie lucurl la termenul stabilit. Asadar, si comodatul este o
conventie grefata pe traditiune, dar in cazul comodatului traditiunea nu transmite lcurul cu titlul de posesiune ci cu
titlul de detentiune, a.i comodatarul devine un simplu detentor, si nu dispune de mijloace proprii de aparare , nct
daca este chemat in justitie de o terta persoan, comodatarul trebuie sa se adreseze comodantului, pentru ca
acesta din urm, in calitatea sa de proprietar sa ii asigure protectia juridica .
Fata de faptul ca este utilizat in vederea realizarii imprumutului de folosinta, comodatul poarta asupra unor
lucururi neconsuptibile, De regul, caci s-au admis si exceptii, spre ex: monedele rare desi sunt consuptibile puteau fi
imprumutate de catre bancheri prin comodat.
La origine comodatul purta asupra lucurilor mobile, dar mai tarziu s-a admis ca si imobilele sa poata fi
transmise cu titlul de imprumut prin comodat, caci comodatul este ocntract gratuit, air contractul de inchiriere este
oneros.
Din fizionomia acestui contract rezult ca comodatarul are interes in contract de vreme ce foloseste lucrul
altuia. Avand interes in contract, el va raspunde si pentru dol si pentru culpa fiindca are interes in contract, mai ales

el va raspunde pentru culpa levis in abstracto, ceea ce inseamna ca trebuie sa se comporte fata de lucru ca un bun
administrator.
Iar gaius afirma in institutiile sale ca in unele cazuri comodatarul raspunde in mod obictiv nu poate sa invoce
interventia cazului fortuit, adica raspunde pentru custodia.
Fiind un contract bilateral imperfect, comodatul este sanctionat prin doua actiuni:
Actio comodati directa- este pusa la dispozitia comodantului pentur a cere restituirea lucrui la termenul
stabilit prin conventia partilor.
Actio comodati contraria este pus la dispozitia comodatarului pentru a cere despagubiri in ipoteza in care
a facut cheltuieli pe cont propriu, necesitate de conservarea lucrului.
CONTRACTUL REAL DE DEPOZIT a fost utilizat in vederea pastrarii sau depozitarii unui lucru. Acest contract
se formeaz prin transmiterea unui lucru cu titlul de detentiune prin traditiune, in vedera pastrarii de catre o parte,
denumita deponent, celeilalte parti, denumita DEPOZITAR, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul
promite sa restituie bunul la carerea deponentului.
Iata c si depozitul este o conventie grefata pe traditiune, si in cazul depozitului , depozitarul este un simplu
detentor care nu dispune de mijloace proprii de aparare si trebuie s se adreseze deponentului pentru a-i asigura
protectia juridic.
Spre deosebire de comodat care poarta si asupra mobilelor si asupra imobilelor, depozitul poarta numai
aupra lucrurilor mobile. Pdap depozitarul , spre deosebire de comodatar, nu are dreptul s foloseasc lucrul dat in
pastrare, caci daca l-ar folosi ar comite furtum usus sau furtul folosintei si ar fi pedepsit pe taram delictual.
Asa cum rezulta din definitia contractului, depozitarul nu are interes in contract, de vreme ce nu poate folosi
lucrul dat in pastrare, neavand interes in contract depozitarul va raspunde numai pentur dol. Nu si pentru culpa. Isi
poate permite sa fie neglijent.
Fireste, operatia juridica a pastrarii unui lucru s-a realizat si inaintea santionarii contractului de depozit, pe
baza unei simple conventii, care, nu era sanctionata pe taram contractual, ci era sactionata , conform legii celor 12
table, pe taram delictual, in sensul c acela care refuza sa restituie lucrul dat in pastrare la cerere, era pedepsit de
judecator la dublul valorii lucrului dat in pastrare. Ulterior, dar tot in epoca veche, operati ajuridica a depozitului s-a
realizat prin fiduccia, iar incepand din vremea lui Octavian s-a realizat chiar prin contractul real de depozit.
Pe langa depozitul obisnuit, romanii au conoscut si 3 forme exceptionale de depozit:
DEPOZITUL NECESAR
DEPOZITUL SECHESTRU
DEPOZITUL NEOBISNUIT SAU NEREGULAT
O INTREB DIN SUCCESIUNI, 3 DIN PARTEA GENERALA SI 1 DIN PARTEA SPECIAL.
Cursul 13-Drept roman II
Depozitul necesar/mizerabil lua nastere in imprejurari exceptionale, cand deponentul nu dispunea de timpul
necesar pentru a alege pentru un depozitant de incredere. De aceea, depozitul necesar a fost sanctionat mai grav, la
dublul valorii lucrului dat in pastrare.
Depozitul sechestru a aparut in legatura cu anumite exigente ale procedurii civile, caci partile, care se aflau in
proces, aveau posibilitatea de a depune lucrul litigios in mainile unei terte persoane, urmand ca depozitarul sa remita
lucrul aceluia care castiga procesul.
Acest depozit prezinta anumite particularitati:

-lucrul este transmis cu titlu de posesiune, dar depozitarul devine posesor, deoarece in cazul in care este
chemat in justitie de o terta persoana, el nu stie cui sa i se adreseze pentru a cere protectie juridica, de vreme ce nu
se stie cine este proprietarul lucrului, astfel incat el are nevoie de mijloace proprii de aparare, intrucat posesorii de
buna-credinta sunt protejati juridiceste prin interdictele posesorii.
-depozitarul nu restituie lucrul la cerere, ci il remite dupa terminarea procesului;
- in unele situatii, depozitarul nu remite lucrul persoanei care avea in posesie in momentul judecarii
procesului, ci partii care a castigat procesul.
Depozitul neobisnuit a aparut in legatura cu operatiunile bancare. Prin acest contract, clientul depunea o
suma de bani cu titlu de proprietate in mainile bancherului, transmitere insotita de o conventie, prin care bancherul
promitea sa restituie suma de bani la cererea clientului si in plus o dobanda. Bancherul dadea acea suma de bani cu
imprumut altor persoane, percepand o dobanda mai mare, iar diferenta dintre cele dobanzi era castigul bancherului.

Contractele consensuale
Contractele consensuale se formeaza prin simpla conventie a partilor si marcheaza momentul de maxima
abstractizare a tehnicii juridice, prin care romanii au creat obligatii, ele sunt in numar de 4: vanzarea, locatiunea,
societatea, mandatul.
Contractul de vanzare-este conventia prin care o parte denumita vanzator se obliga sa transmita posesiunea
linistita a unui lucru in schimbul pretului pe care cealalta parte denumita cumparator se obliga a-l plati. Operatiunea
juridica a vanzarii nu a fost realizata intotdeauna prin contractul de vanzare, nu trebuie sa confundam operatiunea
juridica cu forma operatiunii juridice, caci aceeasi operatie juridica se poate face prin mai multe forme tehnice.
Operatia juridica a vanzarii s-a facut la romani mancipatiune, stipulatiune si prin contractul de vanzare.
La origine, prin mancipatiune s-a realizat numai operatiunea juridica a vanzarii! Mancipatiunea prezinta
inconvenientul ca formarea actului coincide executarea sa, de vreme ce remiterea lucrului si plata pretului sunt
conditii de forma. La un moment dat, odata cu dezvoltarea comertului, romanii au devenit interesati sa disocieze
formarea vanzarii de executarea sa, ceea ce presupune ca prestatiunile partilor se executa dupa formarea vanzarii.
Exemplu: o persoana are interesul sa cumpere un lucru, dar nu are pe moment bani lichizi, sau are interesul sa
cumpere o recolta viitoare,or aceste operatii juridice nu pot fi realizate daca nu se disociaza formarea actului de
executarea sa.
Iata de ce romanii au impus vanzarea prin stipulatiune- presupune incheierea a doua stipulatiuni: cea a
bunului si cea a pretului. Printr-o stipulatiune, vanzatorul se obliga sa transmita un lucru, iar prin cealalta stipulatiune,
cumparatorul se obliga sa plateasca pretul, urmand ca obligatiile sa fie executate prin acte distincte. Daca vanzatorul
promite sa transmita un lucru mancipi, trebuie sa recurga la mancipatiune, iar daca promite sa transmita un lucru
nemancipi, trebuie sa recurga la traditiune.
Faptul ca la un moment dat, operatia juridica a vanzarii s-a realizat prin doua stipulatiuni, este atestat si de
dubla numire a vanzarii consensuale- emtio venditio. Aceasta dubla denumire, spune Gaius, se explica prin faptul ca
vanzarea consensuala s-a nascut prin contopirea a doua stipulatiuni distincte intr-o simpla conventie de buna-credinta
denumita emtio-venditio ca o amintire a originii sale.

Contractul consensual de vanzare a aparut mai intai in dreptul public, intrucat spre sfarsitul Republicii,
razboaiele de cucerire ale romanilor au luat amploare, in acele conditii numarul prizonierilor de razboi a crescut
foarte mult, in fiecare zi pe pietele romane se vindeau zeci de mii de sclavi, ori mancipatiunea si stipulatiunea sunt
acte solemne care presupun intrunirea unor conditii de forma si care nu facilitau vanzarea rapida a sclavului, astfel
incat din ratiuni de ordin practic, romanii au admis ca prizonierii de razboi sa fie vanduti prin simple conventii
incheiate intre questori si cumparatori. Ulterior, modelul a fost preluat si in dreptul privat, astfel ca a fost si
perfectionat prin reforme succesive. Cert este ca vanzarea consensuala a fost sanctionata spre sfarsitul secolului II i.
Hr. caci Cicero ne-a transmis o lista a actiunilor de buna-credinta, lista pe care figurau actio empti si actio venditi,
actiuni prin care era sanctionata vanzarea consensuala si pe care recunostea si profesorul sau, Quintus Mucius
Scaevola, care s-a afirmat la sfarsitul secolului II si inceputul sec I i. Hr.
Contractul de vanzare presupune intrunirea unor elemente:
-consimtamantul: este manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de cumparator. Gaius spunea ca
vanzarea consensuala este conventia partilor cu privire la obiect si la pret si ca vanzarea se formeaza in momentul
exprimarii consimtamantului. Totusi partile aveau posibilitatea sa conditioneze formarea vanzarii consensuale de
intrunirea unor anumite forme, iar de regula pentru a se stabili, fixa momentul incheierii contractului, una dintre parti
ii remitea celeilalte un lucru de mica valoare sau o mica suma de bani. In vremea imparatului Justinian, a aparut
venditio cum scriptura, vanzarea in forma scrisa, ceea ce presupunea incheierea unui act scris, iar momentul incheierii
contractului coincidea cu redactarea acelui inscris.
-obiectul: consta, de regula, in lucruri corporale individual determinate, totusi s-a admis si vanzarea
drepturilor de creanta, a drepturilor reale ale exercitiului dreptului de uzufruct, a emfiteozei si chiar a unei
universalitati. S-a admis de asemenea emtio rei sperate-unui lucru viitor, recolta viitoare(ex), mai mult s-a admis si
emtio spei-vanzarea sperantei, in acest sens Cicero a cumparat de la un pescar pestele care URMA sa fie scos cu
navodul si cu toate ca pescarul nu a scos niciun peste, nobilul a platit pentru ca a cumparat SPERANTA, iar
-pretul:presupune intrunirea anumitor conditii: -pecunia numerata, pretul trebuie sa fie constituit dintr-o
suma de bani, astfel daca pretul ar consta intr-un bun, s-ar realiza un schimb, nu vanzarea
-trebuie sa fie verum , intrucat daca pretul era simulat, nu se realiza o vanzare, ci o donatie;
-trebuie sa fie certum, sa fie determinat sau cel putin determinabil, in dreptul postclasic, s-a admis ca pretul sa
fie fixat de o terta persoana;
-trebuie sa fie iustum(echitabil), desi multa vreme romanii nu au cunoscut ideea de leziune, astfel incat lucrul
putea fi vandut la orice pret, fie in paguba vanzatorului, fie in paguba cumparatorului, dar la inceputul dreptului
postclasic s-a cerut ca pretul sa reprezinte cel putin jumatate din valoarea comerciala a lucrului, altminteri nu era
echitabil.
Contracul de vanzare genereaza si anumite efecte juridice:
-vanzatorul are obligatia de a pastra lucrul, obligatia de preda lucrul, obligatia de a garanta pentru evictiune si
obligatia de a garanta pentru vitii, iar cumparatorul are obligatia de a plati pretul.
-faptul ca vanzatorul are obligatia de a pastra lucrul se explica prin acea ca in intervalul de timp cuprins intre
momentul incheierii contractului si momentul predarii lucrului, acel lucru se afla in mainile vanzatorului, care trebuie
sa se comporte ca un bonus vir (bun administrator), ceea ce inseamna ca el raspunde pentru culpa levis in abstracta,
daca insa lucrul piere fara vina vanzatorului, riscurile sunt pentru cumparator, potrivit adagiului emptoris est
peliculum. Ceea ce inseamna ca, desi vanzatorul nu isi mai poate executa obligatia de a preda lucrul, cumparatorul
trebuie sa plateasca totusi pretul, aceasta solutie este ajuridica, in primul rand pentru ca ea incalca un principiu
general: res pent domino , lucrul piere pentru proprietar, or in intervalul de timp proprietarul este vanzatorul.
De aceea s-au luat unele masuri prin care urmarile acestui principiu s-au atenuat. Ex: la vanzarea sub conditie
suspensiva, daca lucrul pierea inainte de implinirea conditiei, riscurile erau ale vanzatorului.

In cazul lucrurilor care se numara, se masoara sau se cantaresc, contractul de vanzare ia nastere, in mod
exceptional, numai in momentul predarii acelui lucru, intrucat ele nu mai pot fi predate, riscul este al vanzatorului.
Daca vanzatorul este pus in intarziere, se declanseaza efectele morei debitoris, iar obligatia debitorului devine
obiectiva.
-partile aveau posbilitatea sa incheie o conventie speciala prin care vanzatorul isi asuma riscurile in contract
-vanzatorul are obligatia de a preda lucrul, asa cum rezulta din definitie, lucrul trebuie predat cu titlu de
posesiune linistita- vacuam posesionem tradaere. Aceasta posesiune nu este una obisnuita caci ea presupune
procurarea tuturor avantajelor proprietatii, iar Paul spunea ca vanzatorul trebuie sa transmita posesiunea linstita a
lucrului si sa se abtina de la orice dol, iar daca este proprietar quiritar al bunului vandut, trebuie sa transmita chiar
proprietatea, dar insa daca vanzatorul nu este peregrin, el va transmite numai posesiunea linistita.
Prin acest sistem creat pe cale de interpretare, s-a asigurat accesul la vanzarea consensuala si pentru cetateni
si pentru peregrini.
-vanzatorul trebuie sa garanteze pentru evictiune- intelegem deposedarea lucrului prin proces, iar
cumparatorul care este deposedat de lucru prin proces- este cumparator evins. In practica, atunci cand cumparatorul
era chemat in justitie de un tert care afirma ca el este proprietarul lucrului, cumparatorul se adresa vanzatorului,
cerandu-i sa ii asigure protectia juridica fata de pretentiile formulate de acel tert, iar daca vanzatorul nu voia sau nu
putea sa ii asigure protectie cumparatorului, trebuia sa garanteze pentru evictiune, aceasta obligatie a vanzatorului a
evoluat in functie de formele tehnice prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii.
Astfel, la vanzarea mancipatiune- cumparatorul evins avea la dispozitie actio autoritatis prin care ii cerea
vanzatorului dublul pretului pe care l-a platit, aceasta actiune este la dublu deoarece are un fundament delictual,
considerandu-se ca acela care transmite un lucru ce nu ii apartine este un delicvent.
La vanzarea care se realiza prin stipulatiuni, partile incheiau o stipulatiune speciala pentru evictiune. Daca
obiectul contractului era un lucru mancipi, vanzatorul promitea sa plateasca dublul pretului pe care l-a primit, iar
stipulatiunea era denumita stipulatio duple pentru evictiune. Daca insa obiectul contractului erau res nemancipi,
vanzatorul se obliga sa plateasca numai pretul pe care l-a primit. Stipulatiunea era denumita-stipulatio simple.
Dupa aparitia contractului consensual de vanzare, obligatia vanzatorului de a garanta pentru evictiune, izvora
dintr-o stipulatiune speciala alaturata contractului de vanzare.
Cu timpul, aceste stipulatiuni speciale au devenit presupuse, presupunandu-se ca s-au incheiat, iar de la acel
moment, obligatia de garantie pentru evictiune izvora chiar din contractul de vanzare.
-vanzatorul are obligatia de a garanta pentru vitii.
Prin vitii intelegem acele defecte ale lucrului care il fac impropriu scopului pentru care a fost cumparat sau ii
micsoreaza valoarea. Si aceasta obligatie a evoluat in functie de formele tehnice prin care s-a realizat operatiunea
juridica a vanzarii.
Astfel, inainte de aparitia vanzarii consensuale, daca operatiunea juridica a vanzarii se realiza prin
mancipatiune si avea ca obiect un fond de pamant, vanzatorul raspundea pentru vitii in doua cazuri:
-atunci cand vanzatorul transmitea efectiv o suprafata de teren mai mica decat cea declarata;
-atunci cand afirma ca lucrul, terenul este liber de orice sarcini si in realitate era grevat cu servituti sau cu
ipoteci.
In primul caz, cumparatorul avea la dispozitie actio de modo agri, prin care cerea de la vanzator dublul valorii
suprafetei de teren date in minus.
In al doilea caz, cumparatorul avea la dispozitie actio autoritatis, prin care cerea dublul pretului platit.

Daca insa vanzarea se facea prin mancipatiune, dar nu avea ca obiect un teren sau se facea prin doua
stipulatiuni, era necesar sa se incheie o stipulatiune speciala pentru vitii, care era alaturata fie mancipatiunii, fie
stipulatiunii pentru evictiune. Daca obiectul vanzarii era un lucru mancipi, vanzatorul promitea sa plateasca dublul
pretului primit.
Daca bunul vanzarii era un lucru nemancipi, vanzatorul se obliga sa plateasca doar pretul pe care l-a primit
printr-o stipulatiune simple pentru vitii.
Dupa aparitia vanzarii consensuale, trebuie sa distingem intre sistemul dreptului civil si sistemul creat de edili.
In sistemul dreptului civil, vanzatorul raspundea pentru vitii numai daca atribuia lucrului calitati pe care nu le
avea sau era de rea-credinta, in sensul ca el cunostea vitiile dar nu le declara. Daca era de buna credinta, vanzatorul
raspundea pentru vitii numai daca se incheia o stipulatiune speciala alaturata contractului de vanzare.
La un moment dat, romanii au constat ca la vanzarile care se faceau in targuri, cumparatorul nu avea
posibilitatea pentru a verifica mai atent lucrul pe care il cumpara, de aceea edilii au venit in sprijinul cumparatorului,
introducand sistemul raspunderii obiective pentru vitii, in sensul ca vanzatorul raspundea pentru defectele lucrului,
chiar daca nu le cunostea, aceasta raspundere obiectiva a fost sanctionata prin doua actiuni: actio rehidbitoria si actio
quanti minoris.
Prin actio rehidbitoria cumparatorul putea obtine desfiintarea contractului cu restituirea reciproca a
prestatiunilor, dar in unele cazuri, cumparatorul avea nevoie de lucru si nu avea defecte prea grave, situatie in care
prefera sa pastreze lucrul asa cum era, decat sa il piarda, de aceea edilii au creat actio quanti minoris, prin care
cumparatorul obtinea diferenta dintre pretul platit si pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi stiut ca lucrul este vitiat.
Pe aceasta cale, cumparatorul ramanea in posesia lucrului, dar la un pret mai mic.
Cumparatorul are obligatia de a plati pretul. In legatura cu momentul platii, trebuie sa distingem intre
vanzarea incheiata cu termen, si vanzarea incheiata fara termen. Daca nu era fixat un termen pentru plata se aplica
principiul simultaneitatii, in sensul ca vanzatorul nu putea cere pretul inainte de a fi predat lucrul.