Sunteți pe pagina 1din 8

Agatha Christie

Ţiganca

I

Macfarlane observase adesea c ă prietenul s ău, Dickie Carpenter, avea un ciudat sentiment fa ţă de ţig ă nci. Nu aflase niciodat ă motivul. Dar c â nd logodna dintre Dickie şi Esther Lawes a fost desf ă cut ă , atunci cei doi b ă rbaţ i şi­au spus

ce aveau pe suflet. Macfarlane se logodise cu sora mai mic ă , Rachel, cu aproape un an î n urm ă . Le cunoştea pe cele dou ă fete Lawes de c â nd erau mici. Atent şi prevă z ător în toate privin ţ ele, nu voise să recunoască pentru sine î nsu şi atracţ ia crescâ ndă asupra sa a fe ţ ei copil ă roase şi a ochilor negri sinceri ai Rachelei. Nu era o frumuse ţ e ca Esther, nu! Dar, de nedescris, mai natural ă şi mai dulce. Dup ă logodna lui Dickie cu sora mai mare, rela ţ iile dintre cei doi bă rbaţ i păreau să devină mai apropiate. Şi acum, numai dup ă câteva să pt ăm â ni, logodna se rupsese din nou şi Dickie, chiar Dickie ne î nduplecat. P â nă atunci, î n scurta sa existen ţă , totul mersese ca uns pe roate. Îşi alesese bine cariera naval ă . Dragostea sa pentru mare era î nnă scut ă . Avea ceva din aerul unui viking, primitiv şi direct, o fire

care n­avea nimic comun cu subtilit ăţ ile intelectuale. Aparţ inea acelei categorii de tineri englezi care se exprim ă greu, că rora le displace orice form ă de emo ţ ie şi cărora le este c ât se poate de dificil s ă ­ şi explice procesele lor mentale, mai ales î n cuvinte… Macfarlane, acel sco ţ ian î ncă păţâ nat, cu o imagina ţ ie celtică ascunsă pe undeva, asculta şi fuma, în timp ce prietenul s ău se bă l ă cea î ntr­o mare de cuvinte. Ştia că o să urmeze o m ărturisire ca o desc ă rcare. Dar se a şteptase ca subiectul s ă fie altul. Oricum, la î nceput, nu a fost vorba despre Esther Lawes. Pă rea numai povestirea unui co şmar de copil. — Totul a î nceput cu un vis pe care l­am avut c â nd eram mic. Nu un coşmar propriu­zis. Ea – ţ iganca, dup ă cum ştii – apare adesea î n vise… Chiar

î ntr­unul bun (sau ceea ce i se pare unui b ă ieţ el că e bine – o petrecere,

plesnitori şi chestii de­astea). Eu m ă jucam grozav şi sim ţ eam, ştiam că dacă a ş ridica privirea, a ş vedea­o pe ea, st â nd ca de obicei, privindu­m ă … Cu ochi tri şti, ştii, ca şi cum ea î nţ elegea ceva pe care eu nu puteam… Nu sunt î n stare să ­ ţi explic de ce m ă scotea a şa din fire… Dar a şa se î nt âmpla! De fiecare dat ă !

Mă trezeam url â nd de groaz ă şi bă tr â na mea doică spunea: „Poftim! Domni şorul Dickie iar a avut unul din visele sale cu ţig ă nci!”

— Te­au speriat vreodat ă ţig ă nci adevă rate?

— N­am văzut niciuna dec â t mai t ârziu. Şi asta a fost ciudat. Alergam

după un căţ elu ş e­al meu. Î mi scă pase. Am ie şit pe poarta de la gr ă dină şi am luat­o pe una din c ă r ările din pă dure. Dup ă cum ştii, atunci locuiam la New Forest. Î n cele din urm ă , am ajuns î ntr­un soi de poian ă , cu un podeţ peste o apă . Şi chiar l â ngă el stă tea o ţigancă , cu o basma ro şie pe cap, exact ca î n visul meu. Şi, deodat ă , mi s­a fă cut frică ! Se uita la mine, ştii… Cu aceea şi privire, ca şi cum ea ştia ceva de care eu nu aveam habar şi­i pă rea ră u… Şi

atunci îmi spuse destul de lini ştit ă , dâ nd din cap î ncurajator c ătre mine: „Nu m­a ş duce pe drumul ă la, dacă a ş fi î n locul t ău”. Nu pot s ă ­ ţ i spun de ce, dar m­a speriat de moarte. Am trecut pe l â ng ă ea ca din pu şcă pe pod. Cred că era putrezit. Oricum a cedat şi am că zut î n apă . Curgea destul de repede şi era câ t pe­aci să m ă î nec. Al naibii de aproape am fost de înec. N­am uitat niciodat ă . Şi am simţ it că totul era î n leg ătură cu ţ iganca…

— Cu toate c ă te­a avertizat, de fapt!

— Cred că ai putea s­o interpretezi astfel. Dickie se opri pentru o clip ă ,

apoi continu ă : Ţi­am povestit despre visul acesta al meu, nu pentru c ă ar avea vreo leg ătură cu ceea ce s­a înt âmplat mai t ârziu (cel pu ţ in, eu presupun c ă nu are), ci numai pentru c ă s­a î ntâ mplat să fie punctul declan şator. Acum o s ă

î nţ elegi ceea ce vreau s ă spun prin „simţ ul ţ igă ncii”. Deci, mă duc, î n prima

sear ă , la familia Lawes. Atunci tocmai m ă î ntorsesem de pe coasta de vest. Era grozav s ă fiu din nou î n Anglia. So ţ ii Lawes erau prieteni vechi cu p ă rinţ ii mei.

Nu le vă zusem pe fete de c â nd aveam şapte ani, dar t â nă rul Arthur î mi fusese un foarte bun prieten şi, după ce murise, Esther a continuat s ă ­mi scrie şi să ­ mi trimită ziare. Scria grozav de simpatic! M ă distra de minune. Am dorit

î ntotdeauna s ă mă fi priceput mai bine s ă ­i r ă spund. Eram foarte ner ă bdă tor s­

o vă d. Părea ciudat s ă cunoşti o fat ă destul de bine numai din scrisori şi nu altfel. Ei bine, primul lucru pe care l­am f ă cut a fost să m ă duc acas ă , la familia Lawes. Esther era plecat ă , dar o a şteptau s ă sosească în seara aceea. St ă team lâ ng ă Rachel la cin ă şi, câ nd m­am uitat î ntr­o parte şi alta a mesei, m­a cuprins un sim ţăm â nt ciudat. Aveam impresia c ă cineva mă privea şi lucrul ă sta m ă fă cea să nu mă simt în apele mele. Apoi am v ă zut­o…

— Pe cine?

— Pe doamna Haworth… de care­ ţi povesteam.

Î i st ătea pe limb ă lui Macfarlane s ă spună : „Credeam că ­mi povesteai despre Esther Lawes”. Dar t ă cu şi Dickie continu ă .

— Se deosebea prin ceva de to ţ i ceilal ţ i. Stă tea l â ngă domnul Lawes,

ascult â ndu­l foarte grav ă , cu capul aplecat. Avea ceva din tul ro şu î n jurul gâ tului. M­am g â ndit că fusese rupt; oricum, î i at ârna pe spate ca ni şte mici limbi de foc… I­am spus Rachelei: „Cine­i femeia aceea de­acolo? Brunet ă , cu

şal ro şu?”

— Te referi la Alistair Haworth? Are un şal ro şu. Dar e blond ă . Foarte

blondă .

Şi chiar a şa era, ştii! Pă rul ei avea o nuan ţă frumoas ă de galben pal

stră lucitor. Şi, totu şi, a ş fi jurat pe cinstea mea c ă era brunet ă . Ciudat, ce efect

au ochii cuiva asupra mea… După cină , Rachel ne f ă cu cuno ştinţă şi ne­am plimbat prin gră dină . Am discutat despre re încarnare…

— Nu prea e genul t ă u, Dickie!

— Cred că e. Îmi amintesc c­am spus c ă pare a fi un mijloc destul de

u şor de a explica faptul c ă recunoşti imediat ni şte oameni, ca şi cum i­ai fi

î ntâ lnit î nainte. Ea a zis: „Te referi la î ndr ă gostiţ i…” Era ceva straniu î n tonul ei

– ceva blâ nd şi cald. Îmi reamintea de ceva, dar nu­mi d ă deam seama de ce.

Am mai continuat s ă flecă rim pu ţ in, câ nd domnul Lawes ne­a chemat de pe terasă , spunea că Esther venise şi dorea s ă m ă vadă . Doamna Haworth îşi puse mâ na pe bra ţ ul meu şi spuse: „Te duci î nă untru?”; „Da, am zis eu”; „Cred c ă

mai bine ai.” şi atunci… Atunci…

— Spune!

— Sună tră snit. Doamna Haworth a spus: „Nu m­a ş duce înă untru, dac ă

a ş fi î n locul t ău”… El se opri. Asta m­a speriat, ştii. M­a speriat ră u. De aceea

ţi­am povestit despre vis… Pentru c ă , ştii, ea a vorbit în acela şi mod – lini ştit ă , ca şi cum cuno ştea ceva şi eu nu. Nu era doar o femeie frumoas ă care dorea s ă

mă ţină î n gră dină ca să ră mâ n cu ea. Vocea ei era bl â ndă şi­i pă rea foarte r ău. Aproape ca şi cum prevedea ce avea s ă se întâ mple… Cred că am fost nepoliticos, dar m­am î ntors şi­am pă r ă sit­o, alerg â nd î ntr­un suflet spre cas ă . Acolo părea că m ă aflu î n siguran ţă . Ştiam atunci c ă ­mi fusese team ă de ea chiar de la î nceput. Am sim ţ it o u şurare s ă ­l vă d pe domnul Lawes. Esther e afla lâ ng ă el… Dickie ezit ă o clipă şi apoi murmură abia şoptit: nu m­am î ndoit nici o clipă , în momentul î n care am z ărit­o, mi­am dat seama c ă m­a cucerit. Gâ ndurile lui Macfarlane îi zburar ă repede la Esther Lawes. Auzise odat ă pe cineva numind­o „ şase picioare de perfec ţ iune evreiasc ă ”. Un portret inteligent, conchise el, c â nd îi revenir ă î n minte înă lţ imea ei neobi şnuit ă , silueta sa sub ţ ire, albea ţa marmorean ă a feţ ei, cu nasul delicat conturat şi splendoarea neagr ă a pă rului şi ochilor. Da, nu se minun ă că simplitatea copilă roasă a lui Dickie capitulase î n fa ţa ei. Lui Esther n­ar fi putut niciodat ă să ­i bată inima mai puternic, dar el o admira c â t era de î ncâ ntă toare.

Şi apoi, continu ă Dickie, ne­am logodit.

— Imediat?

— Ei bine, cam dup ă o să pt ă mâ nă . I­a trebuit doar vreo dou ă să pt ă mâ ni ca să descopere că , de fapt, nu m ă iubea… Râ se scurt, plin de am ă ră ciune:

— Era î n ultima sear ă , înainte de a m ă î ntoarce pe vasul cel vechi.

Veneam din sat prin p ă dure şi atunci am v ăzut­o pe doamna Haworth, vreau s ă zic. Purta o Tam­o­shanter1 ro şie şi, doar pentru o clip ă , ştii, mă fă cu să tresar.

Ţi­am povestit visul meu, a şa că o să î nţ elegi… Neam plimbat pu ţ in. Nu am rostit nici un cuv â nt care s­o fi sup ărat pe Esther, ştii…

— Chiar?

Macfarlane se uita curios la prietenul s ău. Ciudat, cum oamenii îţ i povesteau lucruri de care ei înşi şi sunt incon ştienţ i!

Şi apoi, câ nd mă întorceam ca s ă mă î ndrept spre casă , ea mă opri.

Spuse: „Vei ajunge acas ă foarte curâ nd. Nu m­a ş î ntoarce prea repede, dac ă a ş fi î n locul tă u…” Şi atunci am ştiut c ă m ă a ştepta ceva nepl ă cut… Şi… de cum am intrat, Esther m ă î nt âmpină şi­mi spuse că îşi dă duse seama c ă nu mă iubeşte cu adev ă rat… Macfarlane morm ă i plin de î nţ elegere:

Şi doamna Haworth? Î ntrebă el.

— N­am mai v ăzut­o niciodat ă pâ nă î n vara asta.

Î n seara asta?

— Da. La clinica doctorului aceluia. Trebuiau s ă se uite la piciorul meu,

cel implicat î n chestia aia cu torpila. M­a deranjat pu ţ in î n ultimul timp. Doctorul mi­a recomandat s ă fac opera ţ ie – o treab ă foarte simpl ă . Câ nd eram pe punctul de a pleca, am dat peste o fat ă î ntr­un pulov ă r roşu, tras peste halatul ei de infirmier ă şi mi­a spus: N­a ş face opera ţ ia aia, dac ă a ş fi î n locul tă u…

Atunci am observat c ă era doamna Haworth. A trecut at â t de repede î ncâ t nu am putut s­o opresc. Am î nt â lnit o altă infirmier ă şi am întrebat­o despre doamna noastră . Dar ea mi­a confirmat c ă nu exista nimeni cu numele acela î n clinică … Ciudat…

— Eşti sigur c ă a fost ea?

— O! Da, ştii, e foarte frumoas ă … Se opri şi apoi ad ă ug ă : am să ­l ascult pe doctor, bineî nţ eles, dar… Dar dac ă dau ortul popii…

— Prostii!

— Sigur că ­s prostii! Totu şi, mă bucur c ă ţ i­am povestit despre aceast ă

afacere cu ţ iganca… Ştii, mai sunt şi altele, numai dac ă a ş putea să ­mi

amintesc…

II

Macfarlane urca pe drumul abrupt, lipsit de vegeta ţ ie. Se opri la poarta unei case de pe coama dealului. Lu â ndu­ şi un aer protocolar, sun ă .

— Doamna Haworth este acas ă ?

— Da, domnule. Am s­o anun ţ .

Servitoarea îl lă să î ntr­o cameră joasă , lung ă , cu ferestre care d ă deau spre să lbă ticia locurilor necultivate. Se î ncrunt ă pu ţ in. Oare se f ă cea de ru şinea

î ntregii lumi? Tresă ri. O voce joas ă câ nta deasupra capului s ă u:

Ţigancă Ce tră ieşti pe p ârloag ă … Vocea se î ntrerupse. Macfarlane îşi sim ţ i inima bă t â nd mai tare. U şa se deschise. Pă rul blond uimitor, aproape scandinav î l şocă . Î n pofida descrierii lui Dickie, el şi­o imaginase brunet ă ca o ţ igancă Şi, deodat ă , îşi aduse aminte

de cuvintele prietenului şi de tonul deosebit pe care le rostise: „ Ştii, ea e foarte frumoasă …” Frumuse ţ ea perfect ă , fă r ă nici o umbr ă de î ndoial ă , se î nt â lneşte rar şi Alistair Haworth era de o frumuse ţ e perfect ă . Se reculese şi se apropie de ea.

— Mă tem c ă nu m ă cunoa şteţ i de la Adam. Am luat adresa de la familia Lawes. Dar sunt un prieten de­al lui Dickie Carpenter. Se uit ă atent ă la el vreo clipă , două . Apoi spuse:

— Tocmai ieşeam. O luam î n sus. Vreţ i să veni ţ i?

Deschise fereastra şi să ri afar ă . El o urmă . Un bă rbat greoi, cu un aer de prost ă nac st ă tea î ntr­un scaun din nuiele, fum â nd.

— Soţ ul meu! Mergem s ă ne plimbă m, Maurice. Dup ă care domnul Macfarlane va lua pr â nzul cu noi. R ă mâ neţ i, nu­i a şa?

— Vă mulţ umesc foarte mult!

O urm ă observâ nd cum urca cu pa şi u şori dealul şi se gâ ndi î n sinea sa:

„Cum? Cum Dumnezeu s ă te mă ri ţ i cu ă la?” Alistair se îndrept ă spre ni şte stâ nci.

— O să ne a şez ăm acolo. Şi îmi vei povesti ceea ce ai venit s ă ­mi spui.

Ştiai?

Ştiu î ntotdeauna c â nd urmeaz ă să se î ntâ mple lucruri rele. E r ă u, nu?

Cu Dickie?

— A avut o opera ţ ie u şoară , destul de reu şit ă . Dar inima nu i­a rezistat.

A murit din cauza anesteziei. Nu prea ştia la ceea ce se putea a ştepta să vadă pe chipul ei, dar, î n nici un caz, privirea aceea de oboseal ă etern ă Şi o auzi murmur â nd: „Din nou – s ă

a ştept – at ât de mult… Atâ t de mult…” Apoi ridică privirea:

— Da, ce vroiaţ i să spuneţ i?

— Numai lucrul acesta. Cineva l­a avertizat s ă nu fac ă opera ţ ia. O

infirmier ă . A crezut c ă aţ i fost dumneavoastr ă . E adevă rat? Dă du din cap, neg â nd.

— Nu, n­am fost eu. Dar am o veri şoar ă infirmier ă . Seam ă nă cu mine la

lumina slab ă . Cred că asta s­a î nt â mplat. Îşi ridică din nou privirea. Nu contează , nu­i a şa? Şi apoi, deodat ă , ochii i se f ă cur ă mari. Îşi trase aer î n piept. O! Zise. O! Ce nostim! Nu î nţ elegi… Macfarlane era uluit. Ea î ncă î l privea î n ochi.

— Credeam c­ai î nţ eles… Ar fi trebuit. Ar ăţ i ca şi cum l­ai avea şi tu…

— Ce să am?

— Darul – blestemul – spune­i cum vrei. Cred c ă ­l ai. Uită ­te concentrat

î n scobitura aceea din st â ncă . Nu te g â ndi la nimic, doar uit ă ­te… Aii! Exclam ă

ea, tresă rind. Ei bine, ai v ă zut ceva? Trebuie să fi fost o fest ă a imagina ţ iei. Doar pentru o clip ă , am v ăzut­o plină de… Sâ nge! Ea dă du satisfă cut ă din cap.

Ştiam că ­l ai. Acesta e locul unde vechii adoratori ai soarelui îşi

sacrificau victimele. Am aflat­o î nainte ca s ă mi­o spun ă cineva. Şi, câ teodată ,

î mi dau seama ce simt, aproape ca şi cum a ş fi fost eu î nsă mi acolo… Şi e ceva

î n regiunea asta care m ă face să m ă simt de parc ă m­a ş î ntoarce acas ă … Bineî nţ eles, că e firesc să am darul. Sunt o Ferguesson. Posed ă m o a doua facultate de viziune asupra lucrurilor. Şi mama mea a fost un medium p â nă câ nd tata s­a c ă să torit cu ea. Se numea Cristine. Era foarte vestit ă .

Î nţ elegeţ i prin „dar” puterea de a fi în stare s ă prevezi lucruri î nainte ca ele să se întâ mple?

— Da, în viitor şi î n trecut, e acela şi lucru. De exemplu, am v ăzut c ă te­ai

î ntrebat de ce m­am m ă ritat cu Maurice – o, da te­ai î ntrebat! Pur şi simplu, pentru că am ştiut dintotdeauna c ă planeaz ă ceva î ngrozitor asupra lui… Am

vrut să ­l salvez… Sunt astfel de femei. Cu darul meu a ş putea să î mpiedic să i se î ntâ mple… Dacă o fi să fie… Nu am fost î n stare să ­l ajut pe Dickie. Nu

î nţ elegea… Î i era teamă . Şi era foarte t â nă r.

— Dou ăzeci şi doi de ani.

Şi eu am treizeci. Dar nu m ă refeream la asta. Sunt at â t de multe

feluri de a fi desp ă r ţ iţ i, în lungime, î nă lţ ime şi lăţ ime… Dar s ă fi despă r ţ it î n

timp e cel mai ră u din toate… Se afund ă într­o lungă tă cere meditativ ă . Bă taia joas ă a unui gong de la casa din vale î i trezi la realitate. La pr â nz, Macfarlane î l privi pe Maurice Haworth. Era, f ă ră î ndoial ă ,

î ndr ă gostit nebune şte de nevast ă ­sa. Se citea în ochii lui ata şamentul fericit, copleşitor al unui c â ine. Macfarlane observ ă şi tandreţ ea din atitudinea ei, cu un anumit aer matern. Dup ă prâ nz îşi lu ă la revedere.

— Stau jos la han vreo zi, dou ă . Pot să trec să vă vă d din nou? Mâ ine,

poate?

— Desigur. Dar…

— Dar ce…

Îşi trecu repede m â na peste ochi.

— Nu ştiu. Mi­am î nchipuit că nu o s ă ne mai î ntâ lnim, asta­i tot… La

revedere! Cobora încet pe drum. Fă r ă să vrea, o m â nă rece pă rea să ­i strâ ng ă inima. Nu fusese nimic î n cuvintele ei, dar…

Un automobil d ă du col ţ ul. Se lipi de gardul verde… Î n ultima clip ă . O curioasă paloare cenu şie i se strecură pe chip…

III

„Doamne Dumnezeule, sunt cu nervii la p ă mâ nt”, îşi spuse Macfarlane, câ nd se trezi î n diminea ţ a urmă toare. Recapitul ă evenimentele din dup ă ­ amiaza trecut ă cu calm. Automobilul, scurt ă tura spre han, cea ţ a bruscă ce­l fă cuse să se ră tă cească , sentimentul c ă un teren periculos cu mu şchi putrezi ţ i şi uzi era în apropiere. Apoi, co şul de pe han care c ă zuse şi, în plină noapte, mirosul de m â ncare arsă scrum pe pre şul din fa ţa că minului să u. Nimic din toate astea! Absolut nimic, doar cuvintele ei şi acea siguran ţă profundă , neconfirmat ă din sinea lui că ea ştia…

Aruncă la o parte p ă turile cu o hot ăr â re bruscă . Trebuie s ă se ducă sus şi s­o vadă , î n primul r â nd. Asta va rupe vraja. Asta, dac ă ajunge acolo în siguran ţă … Doamne, ce prost a fost! Mâ ncă pu ţ in la micul dejun. La ora zece, porni î n sus pe drum. La zece şi jum ătate ap ă sa pe sonerie. Abia atunci, îşi permise s ă r ă sufle u şurat.

— Doamna Haworth este acas ă ?

Era aceea şi femeie mai î n vârst ă care deschisese u şa în ajun. Dar ar ăta altfel la fa ţă – r ă văşită de durere.

— O, domnule! O, domnule! Deci, n­a ţ i aflat?

— Ce să aflu?

— Doamna Alistair, scumpa de ea. Din cauza tonicului ei. Î l lua în fiecare

sear ă . Bietul că pitan şi­a ieşit din minţ i, aproape a î nnebunit. A luat, î n

î ntuneric, o sticl ă greşit ă de pe raft… Au trimis dup ă doctor, dar a venit prea

tâ rziu…

Şi Macfarlane îşi reaminti repede cuvintele: „Am ştiut dintotdeauna c ă planează ceva î ngrozitor asupra lui. A ş putea să î mpiedic să i se î nt â mple…

Dacă o fi să fie…” Ah, dar nu po ţ i î nşela Soarta… Ciudată fatalitate de viziune care distrusese unde î ncercase să salveze… Bă trâ na servitoare continu ă :

— Scumpa mea! At ât de bun ă şi de bl â ndă era şi­i pă rea r ău de oricine

dă dea de necaz. Nu suporta ca cineva s ă sufere. Ezit ă şi apoi adă ugă : A ţi vrea

să urcaţ i s­o vedeţ i, domnule? Cred, din ceea ce a zis, c ă o cuno ştea ţ i de foarte

multă vreme. De foarte mult timp, a spus… Macfarlane o urm ă pe bătr â nă sus pe scă ri, î ntr­o camer ă , situat ă

deasupra sufrageriei, de unde auzise c â ntâ ndu­se, în ziua precedent ă . Partea de sus a ferestrei avea geamul p ătat. Arunca o lumin ă roşie pe capul din pat…

O ţ igancă cu o basma ro şie pe cap… Prostii, nervii î l lă sau din nou. Se uit ă

prelung, pentru ultima dat ă , la Alistair Haworth.

IV

O doamnă doreşte să vă vadă , domnule.

— Ei? Macfarlane se uit ă distrat la propriet ă reasă . O, î mi cer iertare, doamn ă Rowse, aveam vedenii.

Ştiu eu, domnule? Se v ă d lucruri ciudate, în locurile pustii, dup ă

că derea nopţ ii, şti ţ i. E doamna î n alb şi fierarul diavolului, marinarul şi

ţiganca…

— Ce înseamn ă asta? Un marinar şi o ţigancă ?

— A şa se spune, domnule. Era o poveste c â nd eram tâ nă ră . Î ndr ă gostiţ i, cu mult î n urm ă … Dar n­au mai fost v ă zu ţ i plimbâ ndu­se de mult timp.

— Nu? Mă î ntreb dac ă , poate, vor apă rea acum, din nou…

— Dumnezeule, ce vorbi ţ i acolo, domnule! Ce fac cu domni şoara…

— Care domni şoar ă ?

— Cea care a şteaptă să vă vadă . E î n salon. A spus c ă se numeşte domni şoara Lawes.

— O!

Rachel! Avu un sentiment curios ca o str â ngere de inim ă , o schimbare de perspectivă . Aruncase o privire printr­o alt ă lume. Uitase de Rachel, deoarece Rachel aparţ inea numai lumii acesteia… Din nou, acea curioas ă schimbare de perspectivă , acea alunecare într­un univers cu doar trei dimensiuni. Deschise u şa de la salon, Rachel, cu ochii ei negri sinceri. Şi, deodat ă , ca pe un om care se treze şte dintr­un vis, o und ă caldă venind din realitatea veselă , î l cuprinse. Era viu… Viu! Se g â ndi: „Nu po ţ i fi sigur decâ t de o singură viaţă ! Asta!” — Rachel! Şopti el şi, ridicâ ndu­i bă rbia, o s ărută .

SFÂ RŞ IT

[1] pă lă rie rotund ă din lâ nă sau pâ nz ă , cu partea de sus plat ă şi mult mai lată decâ t bordura din jurul capului (de la eroul poemului lui Robert Bums, „Tarn o'Shanter”)