Sunteți pe pagina 1din 6

Banatul medieval

(secolele XI-XVI)

- câteva repere instituționale -

Textul conferinței susținute joi, 20 octombrie 2016, la Timișoara, cu prilejul sărbătoririi a 150 de ani de la întemeierea Academiei Române și a 65 de ani de la crearea Filialei Timiș a Academiei

Acad.Prof.Dr. Ioan-Aurel Pop

2016
2016

Banatul medieval (secolele XI-XVI) – câteva repere instituționale

După anul 1000, pe teritoriul dintre Dunăre, Tisa, Mureș și Carpați – unde domniseră Glad și Ahtum și unde, prin români și prin ruine, monede, inscripții se mai păstrau urmele latinității clasice – au început cucerirea organizată și supunerea locurilor și oamenilor față de regalitatea ungară. Peste vechile realități au fost așezate, în chip violent și pașnic, altele noi, adecvate noilor stăpâni.

Comiții și castelanii au fost reprezentanții regești la teritoriu. Comitatele bănățene, ca și cele transilvane, s-au creat treptat, dinspre vest spre est (de la câmpie spre munte), în secolele XII-XIV, mai întâi Cenadul (deși primul comite cunoscut aici este din 1163), din care s-au desprins apoi Arad (atestat la 1156) și Timiș (menționat pentru prima oară la 1177). Comitatele Caraș și Cuvin apar în scris la începutul secolului al XIII-lea, iar Torontal în deceniul al treilea al secolului al XIV-lea, sub Angevini. Banatul de Severin, care depășește teritorial Banatul clasic, apare în jurul anilor 1230. Teoretizarea comitatelor de cetate ca fiind distincte de celelalte comitate pare o ficțiune, perpetuată din epoca romantică a cercetărilor. Cetatea (moștenită din perioada pre-maghiară sau construită mai recent) era un centru de putere în oricare comitat. Vag și mitic conform legendei – comitatul Cenad apare în secolul XI, după înfrângerea lui Ahtum, dar organizarea sa reală este mult mai târzie. Cetățile pre-maghiare din Banat, menționate și în scris, sunt Cuvin, Horom, Orșova și Morisena (Cenad).

Cucerirea militară este urmată de una administrativă, economică, instituțională și chiar spirituală. Alături de trimișii regelui, se manifestau la teritoriu trimișii bisericii apusene. Prima episcopie latină certă de pe teritoriul de azi al României este a Cenadului (creată la 1030), pe locul unei mănăstiri cu monahi (călugări) „greci”. Noii stăpâni au mai impus și dreptul regesc, alături de dreptul specific lumii feudale, fortificat mult sub cei doi Angevini.

Organizarea teritorial-administrativă, economică, instituțională locală, românească (cu o componentă slavă) este evidentă în întreg Evul Mediu, mai ales în Banatul de deal și de munte. Neputând topi aceste realități instituționale diferite în tiparele oficiale, aduse dinspre Apus, regii Angevini le-a numit și le-au recunoscut drept districte, numite adesea „districte românești”. Unele districte erau vechi voievodate și cnezate. De regulă, într-un district funcționau mai multe cnezate, care s-au tot transformat și divizat treptat. Cnezii erau stăpâni de sate și părți de sate, adică de pământuri și de oameni și își transmiteau ereditar

proprietățile. Mai mulți cnezi, cu precădere în vremuri de primejdie, se întruneau în adunări și își alegeau voievodul, adică liderul militar. Cnezul ales astfel rămânea stăpân la el acasă (cnez), dar era voievod peste mai multe cnezate. Stăpânirea în general se exercita în conformitate cu dreptul românesc (ius valachicum) și, în particular, cu dreptul cnezial (ius keneziale).

Realități aduse de noii stăpâni

Realități locale

Comitate

Țări, voievodate

Posesiuni

Cnezate

Comiți, castelani

Cnezi / Juzi

Adunări comitatense ale nobililor

Adunări districtuale ale cnezilor

Castelani

Voievozi

Biserica latină

Biserica bizantină (greacă)

Dreptul regelui și dreptul feudal

Dreptul valah și dreptul cnezial

Banatul medieval are, în raport cu alte regiuni locuite de români, mai multe particularități. Două dintre ele mi se par fundamentale: 1. Banatul este numit „țară/ provincie românească”, deși, sub aspect politic, nu era astfel; 2. Judecățile în lumea rurală se făceau după „dreptul Țării Românești” (ius Volachie); 3. Stăpânirile românești apar în documente ca fiind „din vechime” (ab antiquo). Asupra acestor caracteristici de prezență românească în Banat voi zăbovi puțin.

Districtele românești din Banat sunt nuclee social-politice și administrative de viață românească, recunoscute în parte de regalitatea ungară. Recunoașterile acestea s-au făcut în urma cererilor cnezilor și nobililor români, întruniți în adunări proprii, care au desemnat emisari locali (dintre cnezi și nobili), destinați să se prezinte în fața autorităților și să ceară recunoașterea și respectarea, prin documente cu valoare juridică, a „vechilor libertăți”. Cea mai spectaculoasă astfel de recunoaștere s-a făcut la 29 august 1457, în urma soliei trimise la curtea regească de adunarea celor opt districte reunite românești, reprezentată de nobilii români Mihail, zis Deș, de Temeșel și Ștefan, fiul lui Șișman de Buziaș 1 . Rugămintea adresată astfel suveranului nu viza acordarea de drepturi noi, ci doar recunoașterea vechilor libertăți și cutume: unitatea cnezilor și nobililor din cele opt

1 Ioan-Aurel Pop, Națiunea română medievală…, p. 77-80.

districte românești; unitatea districtelor care nu puteau fi separate de rege și nici donate altora; interdicția înstrăinării de moșii din aceste districte; scutirea nobililor și cnezilor români de dări către rege; judecarea iobagilor acestor districte numai de

către stăpânii lor români; aplicarea justiției numai de către autorități locale

românești, cu dreptul de apela direct la rege etc. În urma acestor recunoașteri, s-a creat în opinia publică internă și externă imaginea unei țări sau provincii românești

oficializate sau semi-oficializate în Banat. Astfel, se remarcă scris peste Banat, pe

o hartă italiană din 1453, principio della Valachia

(www.genealogy.ro/cont/1a.htm). Italianul Giovanandrea Gromo, mercenar în timpul principelui Ioan Sigismund, numea (pe la 1564) Banatul liber Valachia Cisalpina sau Valachia Citeriore, adică „Țara Românească de dincoace de munți”, prin comparație cu Valachia Transalpina sau „Țara Românească de dincolo de munți”, cum era numită Țara Românească propriu-zisă. La 1584, italianul G. P. Campani, vorbind despre doi nobili români din districtele Lugoj și Caransebeș, scrie aceste târguri cu regiunile din jurul lor formau „o provincie românească” (Valachia), recunoscută ca atare prin diplomele privilegiale din 1457, înnoite ulterior în câteva rânduri. În secolul al XVII-lea, astfel de mărturii continuă.

Din jurul anilor 1500 (1499-1503), se păstrează cinci documente interne,

emise de banii Severinului, care atestă că împărțirea dreptății se făcea iuxta ritum

Volachie („după obiceiul Țării Românești”) sau iure Volachie requirente („după cum cere dreptul Țării Românești”) 2 . De regulă, istoricii au tradus greșit sintagma ius/ ritus Volachie, prin „dreptul/ obiceiul românesc”, în loc de „dreptul/ obiceiul Țării Românești”. Cu alte cuvinte, au uzitat un adjectiv în loc de substantivul propriu.

Aceste recunoașteri nu se făceau datorită munificenței regale sau a altor autorități, ci datorită unui complex de factori care porneau de la numărul și vechimea românilor până la lupta lor pentru apărarea drepturilor de odinioară, a libertăților neîngrădite mai demult, acum încălcate. Argumentul vechimii avea să facă epocă mult mai târziu, prin secolul al XVIII-lea – al luptei petiționale pentru emancipare națională a românilor – dar el nu lipsește nici în secolele medievale și se manifestă în forme surprinzătoare și în Banat. Astfel, într-un document din 1452 („dat după octavele Rusaliilor“, adică după 4 iunie), nobilii de origine cnezială din Măcicaș (Banat) aduceau ca argument pentru motivarea stăpânirii lor o vechime imemorială. Concret, Mihail de Ciorna și Petru Danciu, banii Severinului, atestă că

2 Idem, Judecăți după „dreptul Țării Românești” în Banat în jurul anului 1500, în vol. „Vilaietul Timișoarei (450 de ani de întemeiere a pașalâcului) 1552-2002”, redactor responsabil Doina Benea, Timișoara, 2002, p. 27-33.

s-au prezentat înaintea lor nobilii de Mâtnic și cei de Măcicaș, cele două familii fiind în dispută pentru posesiunea Dobregoste de Jos. 3 Banii arată că le-au fixat nobililor de Mâtnic „soroc și zi anume“ ca să-și înfățișeze documentele scrise asupra drepturilor lor, oprindu-i până atunci pe oponenții lor de la folosirea moșiei respective. Banii mai arată că, la sorocul stabilit, „au văzut că nobilii de Mâtnic nu aveau nicio dreptate contra nobililor de Măcicaș“ (vidimus ut nobiles de Mothnok contra nobiles de Matskas ullam iusticiam habebant); „din contră, nobilii de Măcicaș ziseră: iată, noi ne supunem, pentru dreptate mai înaltă, districtului și orașelor libere, adică Sebeș și Caran, pentru ca acestea să poată stabili între noi vechiul hotar“. În concluzie – se mai spune –, nobilii de Mâtnic nu s-au supus dreptății și nici nu au ascultat de ea, ceea ce i-a determinat pe menționații demnitari să dea respectiva moșie nobilului Iacob de Măcicaș și fraților săi (Ladislau și Dumitru). De fapt, ambele familii aveau drepturi vechi asupra moșiei Dobregoste, pe care, probabil, o stăpâniseră în devălmășie (indiviziune), din moment ce un act al capitlului Transilvaniei, dat la 1394, confirma dreptul Mâtnicenilor asupra a patru posesiuni, între care și Dobregoste. 4 De altminteri, se vede și din argumentarea de mai sus că era vorba despre o dispută de hotar, cum, de obicei, apăreau multe la ieșirile din devălmășie. Mai interesant este faptul că, pentru a-și motiva drepturile, nobilii de Măcicaș au pretins că „se menținuseră în stăpânirea acestei moșii Dobregoste de Jos de ani, de la Domnul, o mie“ (in dominium ipsius possessionis Also Dobrogoszt ab annis Domini millenis permansissent) și că „nu fusese pornită [în tot acest timp] nicio tulburare și ceartă“ (ulla motio et controversia fuisset mota) pentru ea. Mergând cu un mileniu înainte de 1450, se ajunge la anul 450, când românii nu erau încă formați ca popor. Paradoxul este următorul: nobilii români de Mâtnic aveau vechi drepturi scrise asupra posesiunii disputate, în timp ce nobilii români de Măcicaș aveau drepturi obișnuielnice, bazate pe vechime și invocate verbal 5 ; după dreptul Regatului Ungariei (ius regni Hungariae), moșia ar fi trebuit adjudecată Mâtnicenilor, fiindcă mărturia scrisă avea prioritate, dar ea este dată de către banii, tot români, ai Severinului celor din Măcicaș, după principiile dreptului local românesc. Invocarea vechimii de „o mie de ani de la Domnul“ arată același clișeu mental al imemorialului, prezent în conștiința publică și care demonstra că românii erau considerați stăpâni dintotdeauna în spațiile cuprinse la un moment dat de coroana ungară.

3 Hurmuzaki, II/2 (1451-1510), ediție de N. Densuşianu, București, 1891, p. 14-15.

4 Hurmuzaki, I/2 (1346-1450), ediție de N. Densuşianu, București, 1890, p. 356.

5 Vezi, despre istoria și genealogia acestor familii, Ligia Boldea, Nobilimea românească din Banat în secolele XIV- XVI (Origine, statut, studiu genealogic), Reșița, 2002, p. 246-315 (citată mai departe ca Nobilimea românească din Banat).

Alte documente oficiale, analizate cu prilejuri anterioare, apreciază că românii din Ungaria și Transilvania aveau drepturi (acum în mare parte uzurpate) atestate, în ordine cronologică, la venirea ungurilor (secolul al IX-lea), sub Ștefan I (997-1038), în timpurile „sfinților regi“ (secolul al XI-lea), înaintea Conciliului General din 1215 sau „din vechime“. Toate cele relatate nu arată, firește, faptul că românii cuprinși în Ungaria aveau privilegii din epoca invaziei ungurilor, a domniei lui Ștefan I sau a „sfinților regi“, ci că acești români erau localnici, autohtoni, statornici de așa de mult timp, încât orice termen din trecut menit să le ateste vechimea devenea credibil și era chiar crezut de opinia publică. Faptul că referirile se fac nu doar la „sfinții regi“, ci și la variate „soroace“ din trecut, mergând pe o scară cronologică laxă, de câteva secole, de dinainte de anii 900 și până după 1200, arată că nu este vorba despre o limită generală, prezentă la mai multe etnii și popoare, ci de cazul special al românilor transilvăneni. Iar despre aceștia nu se exprimă un moment anume al atestării lor, din trecut, ci însăși conștiința de autohtonie, de prezență perpetuă. Ca urmare, ideea generală cuprinsă în documentele oficiale, elaborate de tot felul de instituții ale Regatului Ungariei, de la rege până la locurile de adeverire, de la cele mai înalte autorități bisericești până la voievozii Transilvaniei și până la banii Severinului, este că românii sunt în Ungaria din vremuri imemoriale. Nimeni dintre înalții demnitari și niciuna dintre instituțiile de-atunci nu contestă vechimea aceasta a românilor. Invocarea de către români a acestei vechimi și întâietăți este nu numai invariabil crezută, dar ea devine uneori și cheia apărării unor drepturi încălcate, amenințate, uzurpate. În acest context, nu este de mirare că românii transilvăneni și cei din vecinătate, ca grupuri acționând în numele etniei lor, au făcut parte în Evul Mediu, pentru un timp, din adunările de stări ale țării și ale unor comitate.

Acad.Prof.Dr.Ioan-Aurel Pop