Mihai Eminescu

Iubirea si natura in lirica eminesciana

Descrierea temei
Intre marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii isi are rezervat un
loc special, prin lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si
perfectiune.
Ingemanate mereu, natura si iubirea se constituie intr-o singura tema in care spatiul
poetic primeste valoare filosofica si este caracterizat de emotii puternice si
sentimente profunde. Desi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste doua
teme comporta o suita de motive, semnificatii si ipostaze proprii. Cultivarea cu
predilectie a simbolurilor iubirii si naturii este unul dintre elementele decisive in
integrarea liricii eminesciene in curentul romantic literar.
Dragostea si natura sunt teme romantice, permanente in creatia lui Eminescu.
Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta cosmica. Natura
terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a anotimpurilor. Natura este
umana,ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta cu starile
sufletesti ale poetului. G. Ibraileanu atrage atentia asupra faptului ca: "In privinta
sentimentului naturii si al picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu este
mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie
consacrata numai naturii. Dar, cum am vazut, in poeziile lui de dragoste subiectiva,
natura adesea-daca nu primeaza-e pe acelasi plan cu dragostea. Iar in poezia
obiectiva, unde natura e un cadru, cadrul ia proportii intinse,ca de pilda in "Calin",
partea finala. In faza a doua, natura e intotdeauna in functie de sentiment, si foarte
adesea expresia starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii."
M. Eminescu este insa unul din marii poeti ai evocarii spatiului cosmic. Mentionam
cateva momente din literatura si cultura universala, avand in vedere ca si cosmicul
ca si timpul sunt teme relevante in creatia eminesciana: "Imnul creatiunii din RigVeda" (in traducere de Mihail Eminescu),in literatura indiana; Lucretiu- "Despre
natura lucrurilor" si Ovidiu-"Metamorfoze" in literatura latina; V.Hugo-"Crestinismul"
in literatura franceza; Mihai Eminescu- "Rugaciunea unui dac", "Scrisoarea I",
"Luceafarul" in literatura romana.
Dragostea cunoaste dimensiuni de la suferinta, iubiri pierdute ("Si daca...", "Floare
albastra", "Lacul", "Pe langa plopii fara sot...") si dragoste fara speranta ("De cate ori
iubito", "Daca iubesti fara se speri", "Sara pe deal"), la dragoste implinita ("Calin, file
de poveste", "Poveste teiului", "De ce te temi").
In evocarea dragostei, natura este bogat colorata, flori de tei, trandafiri rosii, nuferi
galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce confera imaginilor o nota luminoasa in care
visul da mister dragostei. Uneori, se intuneca devenind leaganul somnului si al
mortii.
G. Calinescu situeaza natura-ca peisaj- in Moldova. Simbolul unor motive este
revelator: teiul sfant- mireasma imbatatoare; singuratatea- plopul; copilaria- ciresul,
nucul, marul; iubirea juvenila- liliacul; rusticitatea- salcamul. Apare, in poezia
eminesciana, o vegetatie lacusta; rachita, nufarul. Fauna, in schimb, e saraca:
calul(alb, negru), cerbul, ciuta, pasari, fluturi. Natura apare in ipostaza feminitatiiiubita, logodnica, mireasa, plansul apei.

T. Vianu subliniaza faptul ca M. Eminescu, ca si Leopardi si Vigny, se refugiaza in

natura si "aceasta nu ramane fara ecou la durerile lui".
La Eminescu se intrepatrund motive si stari sufletesti precum: apa, codrul, teiul,
izvorul, luna, stelele, floara albastra, cornul, luceferi, extazul, duiosia, luciditatea,
exaltarea, sarcasmul, revolta.
Floarea albastra, inmiresmata de tinerete si gratie, adresata invitatia vileana de
iubire visatorului care uita de viata-i fugara, de cele mai inalte ganduri care-l
abstrag, contrapunandu-i vraja codrului, luministul secret-un refugiu pentru saruturi.
Tonul invitatiei la dragoste este inconfundabil in "Floare albastra". In poezia "Lasa-ti
lumea" se identifica "labirintul iubirii", pe care poetul ar dori sa-l strabata alaturi de
iubita, pe cararile intortocheate ale padurii batrane, sub scanteia astrelor. In
"Dorinta" se sugereaza "o scufundare afara din timpul istoric", in sanul vesnic al
pamantului "pentru a atinge o pace care este o foarte blanda figura a mortii" . Visul
de dragoste se modeleaza aici dupa cantecul izvoarelor singuratice si dupa
mangaietoarea cadenta a vantului, a sufletului: "Adormind de armonia codrului batut
de ganduri", esenta misterioasa a vietii universale, strabatuta de un suflu invizibilboare, suflet, gand: "Vom visa un vis ferice, ingana-ne-vor c-un cant, Singuratice
izvoare, Blanda batere de vant".
In poezia "Si daca..."sentimentul elegiac gaseste o efuziune de esenta predominant
muzicala, "in care colocviul dintre inima si lucruri isi pastreaza intacta tainica lui
intimitate". Iubita este aici in ramura care bate in geam, in plopii care se leagana, in
stelele care licaresc in adancul apelor, in respiratia tacuta a norilor, urmariti de vant,
pentru a descoperi luna deasupra lacului:"Si daca ramuri bat in geam /Si se
cutremur plopii, /E ca in minte sa te am /Si-ncet sa te apropii".
Rosa Del Conte adauga si alte aprecieri menite sa defineasca lirica eminesciana in
dimensiunea ei fundamentala-natura si dragostea: "Aventura biografica este
departe. Convorbirea se desfasoara intre inima si lucruri, dar intr-o atmosfera
aluziva, de liricitate pura. "Si daca..." este un inceput care reia si continua o discutie
tainica. Bataia ramurilor in geam, tremurul plopilor...si tu te reintorci. Stelele care
lumineaza in adancul unui lac si spun: adu pace durerii tale. Nori impinsi de vant
spre a descoperi chipul lunii: si tu care rasari din nou in acea lumina potolita".
In poezia "Peste varfuri...", Eminescu va exprima dorul in "esenta lui cea mai puranazuinta catre implinire, pe care noi o cautam aici pe pamant, fara a ajunge
vreodata la ea, caci a o atinge ar insemna Absolutul.". "Este-spunea Rosa Del Conteaceeasi dorinta care il apleaca pe Dumnezeu asupra fapturii sale si care se numeste,
si ea, iubire. Prin dragoste, dorinta ne permite sa intuim ca numai prin moarte vom
atinge acea idee care ne framanta, asa cum ideea statuii il framanta pe artist pana
nu ajunge sa o realizeze". In notele "cornului" din poezia eminesciana plange eterna
trecere a universului. "Muzica ne mangaie plansul, relevandu-ne o noua masura a
timpului si o noua figura a spatiului". Durerea iubirii poate deveni o forma a
cunoasterii, ca experienta a timpului, spre o mai inalta revelatie a fiintei.
Dupa cum apreciaza Perpessicius , de la drama sentimentala din adolescenta si pana
la liedurile de iubire cu care s-a intors in coloanele de debut ale "Familiei" dupa 17
ani: "S-a dus amorul...", "Cand amintirile...", "Adio", "Ce e amorul?", "Pe langa plopii
fara sot", "Si daca" - poezia de iubire a lui Eminescu a trecut prin toate treptele
divinei comedii dantesti. Ea a cunoscut infernul si purgatoriul, si paradisul.
Evolutia temei
Tema apare inca de la prima poezie publicata, De-as avea.. , de la Mortua est,
unde apare un fel de prim pastel eminescian. Aici deja se constituie ipostaza in care
femeiea apare ca o fiinta angelica, un inger transfigurat de moartea timpurie. In
Venere si Madona , cel de-al doilea mare poem de dragoste din punct de vedree

cronologic, viziunea poetului este una duala, el refacand imaginea femeii, atat inger,
cat si demon : Madona dumnezee cu diadema de stele, cu surasul bland vergin,
alteori ea fiind descrisa ca fiind : cu inima stearpa, rece si cu suflet de venin
Prima etapa a eroticii eminesciene deschide insa perspectiva amorului acompaniata
de o natura feerica, vie si colorata. Femeia este serafica, asemanatoare cu Beatrice a
lui Dante sau cu Laura din poemele lui Petrarca. Ea innoblieaza sufletul, este
tandra,calda, dar nu este realaramane numai o speranta, numai un vis aflat sub
semnul posibilitatii.
Cea dea doua etapa a liricii este caracterizata printr-o stare de tristete profunda, de
dezamagire in iubire, pentru ca sentimentul ce candva era foarte puternic se stinge.
Decorul devine si el intunecat, rece, sumbru, o natura de cosmar, in care domina
ceata, frigul, plopii stingheri si frunzele vestede. Femeia este rece si indepartata,
iubirea pasionala, ca la Hugo sau Heine, se transforma in suferinta, in durere
farmec dureros de dulce. Mai tarziu, starea elegiaca aluneca spre satira, in
Scrisoarea V : Ia intreab-o , bunaoara,/S-o sa-ti spuie de panglice de volane si
de mode,/ Pe cand inima ta bate-n ritmul unei sfinte ode../Cand vezi piatra ce nu
simte nici durerea si nici mila-/ De ai inima si minte-feri in laturi : e Dalila !
Teme si motive
Natura
La Eminescu putem vorbi de o natura terestra, reprezentata prin motive cum ar fi
teiul,copacul iubirii si al amintirii, salcamul ce exprima rusticitate, o coloana a
infinitului ce proiecteaza iubirea terestra in planul cosmic. Plopul este copacul
singuratatii, un pretext al lamentatiei poetului ( Pe langa plopii fara sot). Marul si
ciresul sunt cele doua simboluri ce exprima candoarea si inocenta copilariei. Cel mai
des intalnit motiv este insa cel al codrului. Padurea apare in viziunea poetica drept
loc de refugiu, un confident,complice. Este un spatiu atemporal plin de mister, de
vraja si semnifica totodata nostalgia copilariei dar si a iubirii pierdute, a
sentimentelor de melancolie. Padurea se constituie in ipostaza feminitatii, a iubitei ce
isi cheama iubitul (O, ramai,ramai la mine / Te iubesc atat de mult), are miscari
tandre, in timp ce poetul reprezinta elementul masculin.
Ca pictor al luminii, Eminescu surprinde peisajele in devenirea lor, in jocurile luminii
sau ale apei. Cei doi astri antinomici, soarele si luna, aduc idei diferite : spirit,
esenta, lumina, identificate in simbolul soarelui si suflet, materie, apa asociate
imaginii lunii. Luna declanseaza in sufletul poetului fanezia, fundalul arhaic cu origine
mitica, aducand o cunoastere extatica.
Elementele primordiale ale vietii capata de asemenea ipostaze inedite . Focul
inseamna pasiune, viata, purificare, dar in acelasi timp semnifica si durere si
dezamagire. Apa semnifica geneza, oglindirea estetica a realitatii, precum si treceretimp, continuitate dar si moarte.
Aerul reprezinta libertate, transcendenta si zbor, iar pamantul constituie simbolul
stabilitatii si, in acelasi timp, al perisabilitatii umane.
Iubirea
Iubirea la Eminescu reprezinta mai mult un ideal, o aspiratie in lirica de tinerete, mai
tarziu transformandu-se intr-un sentiment dual, fericire dublata de rautate, pentru
ca in final sa se ajunga la sentimentul iubirii pierdute, al dezamagirii profunde si al
descurajarii totale.
Intalnim astfel femeia in diferite ipostaze.
Femeia de salon, corupta, meschina si rea (Scrisoarea V), care nu intelege

aspiartiile barbatului, cocheta, adulterina.

Femeia eros, ingenua, femeia copil, femeia indragostita, senzuala ispititoare ce
conoteaza placerea. Elementul feminin este puternic legat de planul teluric,
spiritualul nu ii este accesibil si ii este aproape inutil.
Nu apare mai deloc,fiind prezenta numai in inceputul poeziilor Luceafarul si
Calin(file de poveste) iubirea domestica.
Iubirea si natura in poezii
In Dorinta , poetul imbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu admiratia
fata de frumusetile naturii- codrul, izvoarele, florile etc. In aceasta poezie, natura
apare ca o aspiratie, ca o dorinta, aceasta fiind si esenta poeziei eminesciene :
tendinta catre fericire. Poetul surprinde laboratrul sufletului uman din care izvorasc
sentimente de gingasie si puritate, in cadrul naturii care tainuieste si ocroteste.
Vino-n codru la isvoru
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
....................................
Vom visa un vis ferice,
Ingana-ne-vor c-un cant
Singuratece isvoare,
Blanda batere de vant;
Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.
Poezie a dorului de dragoste, Sara pe deal este o idila ce contine neintrecute
elemente de pastel. Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur,
pe care-l imagineaza tanarul, aspirant la ideal. Manat de sentimente puternice, el isi
traieste iubirea din vis si descopera armonia sufletelor si frumusetea universului.
Versul sustine prin muzicalitatea lui interioara traiectoria sentimentului care
izbucneste cu tarie, evolueaza cu febrilitate spre implinire si se relaxeaza prin
proiectia dorului in voluptatea fanteziei.
...Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frnza cea rara,
Stelele nasc umezi pe blota senina,
Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.
..................................................
Ah! in curand satul in vale-amuteste;
Ah! in curand pasu-mi spre tine grabeste;
Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga,
Ore intregi spuneti-voi cat imi esti draga.
Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surazand vom adormi sub inaltul,
Vechiul salcam. Astfel de noapte bogata,

Cine pe ea n-ar da viata lui toata?

Poezia Lacul se nscrie n seria poeziilor lirice eminesciene, n care sentimentul
iubirii se mbin armonios cu cel al naturii, elementele cadrului natural lacul,
codrul, izvorul, luna - din aceast poezie fiind specifice poeziei eminesciene. Poetul
traieste emotia unei idile posibile, terminata prin tristetea unui vis neimplinit. n
finalul poeziei, ndrgostitul ajunge la o calm resemnare, poetul terminnd
poezia aa cum a nceput-o, adic cu imaginea lacului albastru, ncrcat cu
flori de nufr, pentru c pe Eminescu l-a fascinat ntotdeauna apa, i credea c
atmosfera generat de ea este cadrul perfect pentru mplinirea visului de iubire.
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni il incaca;
Tresarind in cercuri albe
El cutremura o barca.
Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept;
Sa sarim in luntrea mica,
Ingantati de glas de ape,
Si sa scap din mana carma
Si lopetile sa-mi scape.
....Dar nu vine...Singuratic
In zadar suspin si sufar
Langa lacul cel albastru
Incarcat cu flori de nufar.
Pe langa plopii fara sot, elegie si romanta aduce, din strofa a V-a o atmosfera de
religiozitate iubirea- stea ce s-ar fi aprins in fata dragostei devarate, eternizand-o si
sculptand-o intr-o marmura devine speranta, incredere, noroc, tinerete.
Pe langa plopii fr sot
Adesea am trecut;
M cunosteau vecinii totiTu nu mai cunoscut.
La geamul tau ce stralucea
Privii att de des;
O lume toata-ntelegeaTu nu mai inteles.
De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata s-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O ora s fi fost amici,
S ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si s mor.
Poezia Floare Albastra este conceput din dou pri corespunztoare a dou
tipuri de idei, de cunoatere: n primele trei strofe cunoaterea filosofic

absolut, iar n partea a doua (5-13) cunoaterea terestr prin intermediul

dragostei. Cele dou pri ale poeziei sunt legate de o strof, cea de a patra,
care conine refleciile poetului i conine n ea nceputul ideii din ultima
strof. Poezia este alcatuit sub form de monolog ntrerupt de dialog.n
primele trei strofe poetul contureaz domeniul cunoaterii filosofice. Ultima strof
aduce ideea despririi, a stingerii dragostei, iar repetiia "floare albastr"
subliniaz intensitatea tririi generat de contrastul dintre iluzie i realitate
accentuat de acel "totui".
,,Iar te-ai cufundat in stele
Si n nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.
In zadar rauri in soare
Grlmadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata n departare
Fericirea ta, iubite !"
Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
........................................
Inc-o gura - si dispare...
Ca un stalp eu stau n luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !
............................
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra Floare-albastra ! floare-albastra !...
Totusi este trist n lume !
Poemul Calin(file din poveste),este o poveste de iubire,in care autorul prelucreaza
motivul popular al zburatorului. Voinicul misterios intra in viata fetei de imparat pe
neasteptate,intr-o noapte,dupa care dispare.La scurt timp dupa plecarea
voinicului,fata isi da seama ca asteapta un copil,rodul iubirii dintre ea si Calin.Tatal
ei,imparatul,o izgoneste de la palat.Ea isi gaseste adapost in padure,intr-o coliba
parasita,unde isi va creste baiatul. Aici o descopera voinicul Calin,dupa sapte
ani.Casatoria celor doi tineri constitue finalul fericit al poemului.
Iar voinicul s-apropie si cu mna sa el rumpe
Pnza cea acoperit de un colb de pietre scumpe;
A frumusetii haruri goale ce simtirile-i adap,
ncperile gndirii mai nu pot s le ncap.
El n brate prinde fata, peste fat i se-nclin,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspin,
Si inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic
S-apoi pleac iar n lume nzdrvanul cel voinic.
Ea a doua zi se mir cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete si supte
Ea zmbind si trist se uit, sopoteste blnd din gur:
Zburtor cu negre plete, vin la noapte de m fur.

Valori estetice si stilistice

Tudor Vianu, in studiul "Despre stil si arta literara", prezentand o analiza pertinenta
pe coordonatele "Eminescu in timp", se opreste asupra unor observatii
privind:"scuturarea podoabelor", "deschiderea catre lume si epitete frecvente si
caracteristice. Dupa T.Vianu, inca din 1870 se poate vorbi de procesul de constituire
a epitetului tipic eminescian. Compararea variantelor confirma aprecierea respectiva.
Tudor Vianu retine epitetele coloristice-cromatice: "alb", "verde", "galben",
"albastru", "argintiu", "vanat"; epitete morale-sau cu intrebuintare metaforica
morala:"bland", "dulce", "jalnic", "usor", "tainic", "misterios", "himeric", "fermecat",
"mandru", "adanc", "vechi", "etern". "Adanc, vechi, etern sunt epitete caracteristic
eminesciene." Ele apar in epoca mai tarzie a creatiei sale.
Farmecul limbajului eminescian poate fi caracterizat de prospetimea si naturaletea
limbajului, folosirea unor forme populare si familiare ale vorbirii, de expresii tipice la
care se adauga mijloacele expresiei intelectualizate-virtuozitatile verbale, vizualul si
auditivul unindu-se intr-o armonie muzicala perfecta.
D. Popovici surprinde aceasta perfectiune armonica a creatiei eminesciene: "Poezia
lui Eminescu este o partitura imensa, in care vibratiile puternice ale notelor apropiate
din nou sunt acoperite si indulcite de sunete stinse, venite din departari".
Contributii originale la limbajul poetic romanesc ar fi: acorduri inedite, mai ales intre
substantiv si adjectiv ("pasuri melancolici", "pustie ganduri", "umbre stravezie");
plurale neobisnuite ("aripe", "lune", "oame", "furtune", "pasuri"); forme inversate
("suna-vei", "rugamu-te"); rime surprinzatoare; sintaxa afectiva; muzicalitate
armonica.