STRESUL POSTTRAUMATIC.

DIAGNOZA SI INTERVENTIE PSIHOTERAPEUTICA

Irina Fuerea*

Socul de bombardament" sau sindromul de oboseala din timpul razboaielor" cum a mai
fost denumit TSPT, se manifesta ca reactie la un eveniment catastrofal sever care se
situeaza n afara limitelor experientei umane si ar provoca oricui suferinta. Tabloul clinic al
TSPT este complex si include simptome din sfera cognitiva, afectiva, fiziologica,
comportamentala si relationala. Terapia cognitiv-comportamentala, care pune un accent
deosebit pe metode variate de expunere, s-a dovedit a fi cea mai eficace metoda de
interventie psihoterapeutica.
I. Introducere
In literatura de specialitate "stresul posttraumatic" sau "sindromul tulburarilor de stres
posttraumatic" (TSPT) este descris ca fiind un stres intirziat si care poate fi declansat prin
dezastre naturale, accidente grave, agresiuni, violuri si alte evenimente critice cu impact
traumatizant, atit fizic dar mai ales psihic.
Viata si activitatea militara, in conditii de pace si de criza si cu atat mai mult in timp de
razboi, constituie o sursa de trairi emotionale pozitive si negative complexe, niciodata
univoce, uneori contradictorii sau ambivalente, dar intotdeauna aflate in situatia de a
genera si de a mentine stresul psihic.
Cercetarile asupra stresului posttraumatic au debutat cu mai mult de jumatate de veac in
urma, inca in cel de-al doilea razboi mondial . Toate descrierile acestui fenomen includeau
intotdeauna un sir de elemente comune: tulburari de somn, vise cu cosmaruri, depresii,
excitabilitate crescuta. Kardiner da pentru prima data o descriere complexa a
simptomaticii acestui fenomen: 1) excitabilitate si iritabilitate; 2) reactie nestapinita la
excitanti brusti; 3) fixarea pe circumstantele evenimentului traumatic; 4) fuga de
realitate; 5) predispozitia pentru reactii agresive necontrolate.
Insa importanta cercetarii in acest domeniu a devenit evidenta numai spre mijlocul anilor
'70, cind societatea americana s-a confruntat pentru prima data cu problemele provocate
de formele dezadaptative de comportament ale veteranilor razboiului din Vietnam. Datele
obtinute aratau ca pentru aproximativ 25% din cei ce au luptat in Vietnam experienta
participarii la actiunile militare a fost cauza dezvoltarii la ei a unor modificari negative de
personalitate sub influenta traumelor psihice .
In rezultatul cercetarilor a devenit clar ca starea care se dezvolta la cei ce au trecut prin
situatii critice generatoare de stres psihic (participarea la actiuni militare, accidente,
calamitati naturale, diverse forme de violenta) manifesta tendinta nu numai sa nu dispara
cu timpul dar si sa devina tot mai pronuntata, debutind brusc pe fondul unei aparente
bunastari generale a persoanei.
Complexul de simptome ale tulburarilor cauzate de influenta traumatizanta a diversi factori
stresanti asupra psihicului, de regula iesiti din comun in comparatie cu experienta
obisnuita a unui om, a fost descris in 1980 si in DSM-III, editia a 3-a, primind denumirea
de sindromul tulburarilor de stres posttraumatic - TSPT. Caracteristic pentru sindromul
descris este manifestarea sa tardiva, dupa o prelungita latenta, putindu-se vorbi de un
stres psihic intirziat, si faptul ca sindromul poate fi intensificat prin alti factori stresanti
adesea greu identificabili.
Datele indica faptul ca TSPT reprezinta o afectiune psihiatrica importanta ce produce o
suferinta emotionala si o inadaptare sociala considerabile, prezentind adesea un tablou

clinic complex ce constituie o semnificativa provocare in ceea ce priveste conduita

terapeutica.
II. Managementul diagnostic al sindromului de stres posttraumatic
In DSM-IV tulburarea posttraumatica de stres este definita prin sase criterii de baza:
(1) existenta in antecedente a unui eveniment traumatic care implica atit iminenta sau
amenintarea cu moartea sau cu vatamarea importanta, cit si un raspuns intens de frica,
neajutorare sau groaza;
(2) retrairea persistenta a evenimentului traumatic prin intermediul amintirilor intruzive, a
flashback-urilor disociative, a viselor chinuitoare recurente si/sau a reactivitatii psihologice
sau fiziologice la expunerea la unele activitati sau situatii care amintesc trauma;
(3) evitarea stimulilor asociati evenimentului sau o paralizare a responsivitatii generale,
incluzind eforturile facute de a evita ginduri sau sentimente legate de trauma, eforturi de a
evita activitati sau situatii care trezesc amintiri ale traumei, pierderea interesului pentru
activitatile importante, detasare de alti oameni si/sau tocire emotionala;
(4) existenta unor simptome persistente ale unei stari de hiperactivare" vegetativa ca, de
exemplu, hipervigilenta, tulburari de somn, iritabilitate sau izbucniri de furie, tulburari de
concentrare si/sau o reactie de surpriza exagerata;
(5) tulburarea are o durata de cel putin o luna;
(6) efectele tulburarii produc o suferinta clinica semnificativa sau o afectare in
functionarea sociala, ocupationala sau in alte domenii importante. Desi simptomele TSPT
sunt in mod obisnuit grupate in trei categorii primare (retraire, evitare/paralizie,
hiperactivare), simptomele tipice ce includ repetate retrairi ale traumei impreuna cu
reactivitatea fiziologica asociata sunt cele care deosebesc cel mai bine TSPT de alte
tulburari afective sau anxioase.
Haber si colaboratorii au constatat ca tabloul clinic al TSPT include simptome din sfera
cognitiva, afectiva, fiziologica, comportamentala si relationala.
Dintre simptomele cognitive evidentiem urmatoarele: dificultati de concentrare a atentiei
voluntare si fixare a memoriei; retrairi intense si repetate ale experientei traumatice;
prezenta tulburarilor de senzorialitate (iluzii, halucinatii); simptome disociative; amnezia
psihogena, incapacitatea de a-si aminti aspecte importante ale traumei; evitarea gindurilor
asociate cu evenimentul traumatic; vise cu cosmaruri repetate; perceptie neobisnuita,
adesea distorsionata a realitatii; afectarea viitorului in ceea ce priveste profesia,
orientarea profesionala sau casatoria; sentimente de autovinovatie; lipsa integrarii
cognitive a evenimentului traumatic perceput ca un factor de vulnerabilitate si interpretare
a unor situatii neutre sau inofensive ca un pericol si o amenintare; rezolvarea unor
probleme se asociaza cu crize de anxietate sau mnie.
n sfera afectiva putem regasi urmatoarele simptome: stari de iritabilitate, explozii de
mnie; disconfort intens aparut la confruntarea cu evenimente care simbolizeaza sau se
aseamana prin unele aspecte cu experienta traumatica; reducerea gamei reactiilor
emotionale; incapacitatea de a trai sentimente de dragoste; anestezie emotionala sau
tocire afectiva manifestata prin diminuarea capacitatii de raspuns afectiv; labilitate
emotionala; sentimente de culpabilitate si vinovatie; dispozitie depresiva, tristete; stari de
anxietate; incapacitatea de a trai bucuria si placerea unor activitati relaxante.
Reactiile fiziologice se pot manifesta astfel: dificultati la instalarea sau mentinerea
somnului; raspuns exagerat n situatii n care persoana este surprinsa sau speriata;
reactivitate fiziolgica crescuta n prezenta unui stimul care reactiveaza amintirile,
sentimentele sau senzatiile asociate cu trauma; hipervigilenta; modificarea parametrilor
vitali prin cresterea frecventei cardiace si a tensiunii arteriale.
n sfera comportamentala ntlnim o gama de simptome variate, cum ar fi: evitarea fobica
a situatiilor care determina rememorarea evenimentului stresant; scaderea interesului si
reducerea participarii n cadrul unor activitati importante; fuga psihogena manifestata prin
calatorii neasteptate departe de casa sau asumarea unor identitati noi; neliniste

psihomotorie; dificultati n ndeplinirea sarcinilor cotidiene; schimbari ale stilului de viata

sau a locuintei; impulsivitate, episoade de agresivitate imprevizibila; dependenta
medicamentoasa fata de antialgice sau anxiolitice, utilizate pentru terapia disconfortului
emotional si/sau a durerii fizice produse de evenimentele traumatice; abuz de substante
psihoactive; tentative de autovatamare corporala.
n sfera relationala se nregistreaza o serie de simptome, de tipul: detasare, nstrainare si
izolare fata de anturaj; afectarea capacitatii de traire a sentimentelor de tandrete si
intimitate; deteriorarea relatiilor maritale si parentale; distantare excesiva exprimata n
relationarea interpersonala cauzata de teama unei experiente anterioare de tradare;
evitarea unor dezvaluiri personale determinate de lipsa de ncredere n alte persoane si de
teama de a fi respins.
Simptomele ntlnite n TSPT pot fi considerate, initial, o componenta a raspunsului normal
al unei persoane la o experienta coplesitoare. Daca durata existentei lor depaseste trei luni
si se prelungeste o perioada de luni sau ani de zile nseamna ca este vorba de o tulburare
posttraumatica de stres.
Indivizii care sufera de TSPT prezinta cel putin un episod n care evenimentul traumatic
revine n viata cotidiana. Uneori, acest fenomen se petrece brusc, evocarea revine clar n
memorie si se acompaniaza de emotii intense, dureroase. Alteori, se produce o retraire a
traumei n care amintirile sunt att de puternice nct persoana revede scenariul traumei n
fata ochilor sau considera ca este vorba de o traire autentica a traumei. Manifestarile
clinice descrise pot surveni n mod brusc, sub forma unui atac emotional dureros, fara vreo
cauza aparenta. Emotiile pot exprima o stare de suparare care se nsoteste de frica, mnie,
crize de plns. Experientele emotionale se produc n mod repetat sub forma reevocarilor
evenimentelor traumatice sau a viselor cu cosmar.
n TSPT se manifesta pregnant fenomenul de evitare.
Persoanele care au suferit traume se simt amortite, mpietrite, evita relatiile emotionale cu
familia, colegii de serviciu, prietenii si ndeplinesc numai activitatile mecanice, de rutina,
avnd o aparenta rece, distanta, plictisita . Blake, Cook descriu lipsa de afectiune a acestor
persoane fata de propria familie, care se reflecta n conduita lor mecanica, inadaptata
ambiantei. n acest context relatarile membrilor familiei, ale prietenilor, ale colegilor de
serviciu ajuta la stabilirea diagnosticului si a conduitei terapeutice.
Persoanele care prezinta TSPT evita situatiile care le reamintesc de evenimentul traumatic,
dezvoltnd chiar o stare de teama puternica fata de aceste situatii deoarece acestea pot
agrava tabloul simptomatologic. Multi veterani de razboi refuza sa accepte anumite
responsabilitati fata de alte persoane, deoarece nu se considera n stare sa le asigure
siguranta si protectia lor. Altii se simt vinovati pentru faptul ca au supravietuit dezastrului,
n timp ce familiile lor sau prietenii au murit.
n studiile sale Symes arata ca depresia constituie o trasatura comuna a TSPT, ca o
consecinta a inabilitatii de rezolvare a emotiilor dureroase, a starii de mnie si suparare
determinate de pierderile si suferintele cauzate de evenimentul traumatic.
Dupa ncetarea actiunii traumelor, comportamentul persoanelor cu TSPT este influentat n
continuare de reactii emotionale dureroase, fara ca ele sa constientizeze acest lucru.
Starea de hiperexcitatie cronica si hipervigilenta produce o modificare a comportamentului
pacientilor care sufera de TSPT, o scadere a capacitatii de concentrare a atentiei voluntare
si de fixare a memoriei si induce insomnii. Adesea, veteranii de razboi actioneaza ntr-un
mod asemanator cu cel prezentat n perioada n care erau amenintati de trauma. Henry
[12] arata ca starea de hipervigilenta ntlnita n TSPT determina o scadere a
perfomantelor profesionale si o interrelationare mai redusa cu familia si prietenii.
Aparitia unei reactii de alarma biologica se exprima prin declansarea unor atacuri de
panica, caracterizate printr-o teama severa asemanatoare celei din timpul razboaielor sau

catastrofelor naturale, prin manifestari neurovegetative de tipul: epigastralgiilor, senzatiei

de sufocare si algiilor cefalice n casca.
Repartizarea celor mai semnificative simptome utilizate n evaluarea TSPT arata astfel:
1) prezenta n anamneza a unei situatii traumatizante (93% din experti i-au acordat nota
cea mai mare);
2) ntoarcerea permanenta la trairile legate de circumstantele traumei (78%);
3) visele si cosmarurile pe tema traumei (77%);
4) amintirile obsesive (75%);
5) ntoarcerile la situatia traumatizanta prin asociatii sau asemanarea circumstantelor
(73%);
6) "reactivitatea fiziologica" (mai mult de 66%).
III. Interventia psihoterapeutica in tulburarea posttraumatica de stres
Psihoterapia ajuta pacientii cu TSPT sa identifice si sa stabileasca relatii benefice, cu rol de
suport si siguranta, care au o importanta vitala n procesul de recuperare.
Desi au fost experimentate diverse strategii terapeutice pentru TSPT (terapia
psihodinamica, interventie n criza), terapia cognitiv-comportamentala care pune un
accent deosebit pe metode variate de expunere, a fost cea mai atent studiata si s-a
dovedit a avea rezultatele cele mai promitatoare.
Datele obtinute din aceste studii indica faptul ca expunerea intensiva ajuta la reducerea
trasaturilor distinctive ale TSPT (de ex: simptomele intruzive si reactivitatea fiziologica),
precum si a unei mari parti din anxietatea generala care o nsoteste. Totusi, studiile nu
indica faptul ca expunerea ar avea un efect semnificativ asupra simptomelor negative" ale
TSPT (evitarea, retragerea sociala, dificultatile interpersonale, neadaptarea ocupationala,
paralizia emotionala) si nici asupra unor anumite aspecte privind controlul furiei. Desi
expunerea poate diminua teama si hiper-activarea" maladaptativa, ea nu se adreseaza
deficitelor de aptitudini de baza, nu ajuta la restabilirea relatiilor deteriorate si nici nu
mbunatateste controlul furiei. n acest context unii autori au sugerat ca este necesar un
program de tratament comportamental care sa tinteasca ariile disfunctionale specifice
folosind strategii comportamentale si faze de tratament diferite, adresndu-se simptomelor
multiple si complexe asociate cu aceasta tulburare . Astfel, folosirea expunerii a fost
combinata cu antrenarea n managementul anxietatii generale, terapia cognitivcomportamentala de grup si antrenarea abilitatilor sociale, obtinndu-se rezultate benefice
pentru tratamentul TSPT.
Un model de tratament cognitiv-comportamental
Un model de tratament cognitiv-comportamental cu multiple componente este adecvat
pentru majoritatea persoanelor cu TSPT. Acest model include un tratament multilateral
destinat diverselor aspecte ale sindromului clinic asociat cu TSPT, cum ar fi reactivitatea
emotionala si fiziologica la anumite situatii sau actiuni care reamintesc trauma,
simptomele intruzive si comportamentul evitant, aptitudinile sociale deteriorate si
modularea emotiilor (controlul furiei). Programul unifica abordarea terapeutica
psihosociala a TSPT cu cea mai empirica sustinere (terapia prin expunere) cu o
componenta de exersare a aptitudinilor sociale si a managementului anxietatii.
Componentele principale ale acestui model sunt:
(1) Educatia. Tuturor pacientilor li se furnizeaza date generale despre TSPT cronica
incluznd modalitatile frecvente de manifestare, problemele de diagnostic, comorbiditatea
cu alte tulburari anxioase sau ale Axei I, etiologia si o recapitulare a strategiilor actuale de
tratament. n plus, aceasta etapa este importanta pentru a garanta ca pacientii dezvolta
nu numai o ntelegere realista a prognozei tratamentului, ci si o expectanta pozitiva n
ceea ce priveste eficacitatea tratamentului comportamental. n ultima instanta, aceasta
faza este folosita pentru a educa pacientii cu privire la tratamentul pe care-l vor primi si la
ceea ce se asteapta de la ei referitor la participarea lor la programul de tratament. Aceasta
componenta poate fi eficient realizata n 1-8 sedinte.

(2) Antrenamentul abilitatilor pentru managementul anxietatii. Scopul acesteia este de a

nvata pacientii sa-si controleze anxietatea si nivelurile stresului, inclusiv atacurile de
panica. Un program structurat de exersare a aptitudinilor de management al anxietatii,
administrat ntr-un format de grup, poate fi axat pe un set de simptome anxioase att
specifice, ct si generale pe care victimele traumelor le prezinta adesea. Acesta poate
include controlul anxietatii generalizate, atacurilor de panica si comportamentelor
compulsive. n felul acesta, exersarea aptitudinilor de management al anxietatii poate
servi unor functii multiple si probabil poate fi eficient realizata n 3-10 sedinte. Programele
pentru suplimentarea terapiei prin expunere cu exersarea aptitudinilor de management al
anxietatii au fost cu succes realizate cu alte populatii de victime ale traumelor [5] si pot sa
includa elemente de exersare a relaxarii, a respiratiei si de control al panicii. nzestrarea
pacientilor cu aptitudini de management al anxietatii si ajuta n primul rnd sa tolereze
sedintele de expunere mult mai eficient.
(3) Expunere. S-a aratat ca expunerea se adreseaza eficient trasaturilor unice ale
structurii fricii caracteristice fiecarui individ permitind o reducere in anxietatea generala,
reactivitatea fiziologica si n simptomele intruzive. n esenta pacientii trebuie expusi la
stimulii ce produc anxietate sau frica (legati de trauma) ntr-o maniera prelungita pna
exista o reducere a fricii sau anxietatii (pna se obtine obisnuinta sau stingerea) n cursul
sedintelor. Contactul repetat cu stimulul ce produce frica grabeste procesul de obisnuinta
si, cu suficiente asocieri, stimulul si pierde abilitatea de a declansa raspunsul de frica
(obisnuinta). n mod caracteristic, majoritatea persoanelor cu TSPT evita stimulii ce
declanseaza teama si acest lucru ajuta la cresterea intensitatii raspunsului de frica. Asadar
scopul expunerii este de a furniza un contact prelungit cu stimulii ce declanseaza teama cu
o durata suficienta ca obisnuinta sa se produca n cursul sedintelor (o reducere cu 50% n
reactivitatea din cursul sedintei). Asocierea repetata pe durata unui numar de zile este, de
asemenea, importanta si va grabi procesul de obisnuinta. Exista diferite moduri de a
ndeplini elementele centrale ale expunerii: imaginar vs. in vivo; intensiv (flooding") vs.
gradat (desensibilizare sistematica). Cu toate ca majoritatea cercetarilor anterioare privind
eficacitatea expunerii au fost realizate cu expunere intensiva si alte modalitati de
administrare este probabil sa fie eficiente, att timp ct ratiunea pentru expunere este bine
nteleasa si procedurile de tratament adera la un set comun de principii de baza. Motivatia
pentru terapia de expunere a fost descrisa amanuntit de catre Levis [15]. Se considera ca
expunerea trebuie administrata ct de curnd posibil dupa psiho-educatie astfel nct
pacientii sa poata percepe o ameliorare relativ rapida a simptomelor acute ale TSPT, ceea
ce sa le permita sa se concentreze pe dezvoltarea controlului emotional si sa-si
mbunatateasca functionarea sociala. Datele sugereaza ca aceasta componenta poate fi
eficient realizata n 4-15 sedinte.
(4) Temele pentru acasa". Componenta temelor pentru acasa" (sau practica
programata") se poate aplica odata ce mai multe sedinte de expunere au fost realizate cu
succes si reprezinta o forma de expunere care nu necesita prezenta terapeutului. Temele
de expunere trebuie planificate cu atentie astfel nct pacientii, desi intens solicitati, sa
poata obtine rezultate multumitoare. Terapeutul nu trebuie sa fie descurajat de opozitia
pacientului de a-si imagina aceste teme pe cont propriu. Cu o planuire atenta si cu o
ncurajare suportiva indivizii trebuie sa fie capabili sa ndeplineasca aceste sarcini. Temele
de expunere, ca si sedintele de expunere, trebuie ndreptate n mod specific catre modelul
individual al fricii al fiecarui pacient, dar, de asemenea, trebuie sa furnizeze si cea mai
cuprinzatoare experienta posibila. Pentru a avea maximum de eficacitate, pacientul trebuie
sa participe la planificarea temelor si la a stabili cnd si unde vor avea loc. Astfel, nu se
poate face o lista concreta a lor deoarece ele trebuie sa fie dezvoltate de la caz la caz asa
cum sunt si scenele individuale de terapie prin expunere. Totusi, exemple de exercitii
potrivite centrate pe temerile traumatizante includ sedinte de auto-expunere n imaginatie
realizate acasa care pot sa serveasca drept pas initial catre activitatile n vivo, ca de
exemplu, vizionarea unor filme, discutarea cu alte victime ale traumelor sau cu persoanele
dragi despre experientele traumatice, etc. Trebuie, de asemenea, imaginate experiente
care cer pacientului sa se angajeze n alte activitati de care se teme si care pot interfera

cu calitatea vietii. Exemplele de activitati potrivite includ evenimentele sociale (petrecerile,

mesele mpreuna cu prietenii), cumparaturile, mersul la filme, mesele la restaurant, etc.
(5) Antrenamentul abilitatilor sociale. Scopul acestuia este de a forma abilitati absolut
necesare unor interactiuni sociale eficace si care pot antrena sentimentul de satisfactie. Cu
toate ca persoanele victime ale traumelor pot sa difere destul de mult n ceea ce priveste
aptitudinile sociale de baza, la majoritatea lor exista loc pentru perfectionare. Un program
structurat de antrenament n abilitati sociale, administrat n cadrul unui format de grup,
poate fi ndreptat catre categoria de simptome ale TSPT care pare sa reziste metodelor de
expunere, respectiv anxietatea sociala, retragerea sociala si nstrainarea, furia excesiva si
ostilitatea, episoadele explozive, conflictul marital sau familial. Antrenamentul abilitatilor
sociale poate fi deprins eficient n 6-15 sedinte. Antrenamentul abilitatilor sociale vizeaza
instruirea, modelarea, repetitia comportamentala sau jocurile de rol", feedback-ul si
ntarirea. Dupa fiecare sedinta pacientilor li se dau teme pentru acasa pentru a permite
exersarea ulterioara si consolidarea abilitatilor nou dobndite. Antrenarea abilitatilor sociale
include urmatoarele elemente:
Constiinta mediului social stabileste nuantele legate de cnd, cum si de ce sa initieze sau
sa ntrerupa interactiunile sociale. Aceasta include mecanismele verbale si non-verbale ale
ntlnirilor sociale de succes, incluznd identificarea unor subiecte de conversatie adecvate,
exercitii specifice destinate sa creasca aptitudinile de atentie si ascultare, precum si
schimbarile de subiect eficace .
Stimularea abilitatilor sociale urmareste formarea unor deprinderi de a initia si de a
mentine prieteniile, aptitudini adecvate pentru conversatiile telefonice si comunicarea
asertiva. Aceasta componenta este destinata sa-i ajute pe pacienti sa nvete acele abilitati
care le sunt necesare implicarii n activitati sociale diverse si noi cu scopul de a-si creste
repertoriul social si posibilitatea ca interactiunile sociale sa devina intrinsec mai
multumitoare .
Managementul furiei vizeaza controlul furiei si al emotiilor intense. Ar trebui sa fie destinat
reducerii izbucnirilor temperamentale si manifestarii problematice a furiei. n mod specific,
aceasta componenta trebuie sa ajute prin a oferi pacientilor o gama de strategii pentru asi exprima furia, a-si rezolva problemele, a-si mbunatati modularea emotionala si a
comunica asertiv cu ceilalti, astfel nct violenta fizica si verbala sa nu continue sa le
perturbe relatiile sociale.
Managementul consecintelor traumei i nvata cum sa-si mbunatateasca comunicarea cu
ceilalti privind trauma, astfel nct sa sporeasca ntelegerea acestora. Pacientii trebuie
nvatati cum sa comunice asertiv cnd nu vor sau nu pot sa discute cu altii despre anumite
subiecte sau evenimente. n plus, ei trebuie, de asemenea, nvatati sa identifice si sa se
opuna modelelor de gndire negativa sau dihotomica (credinta de a nu se ncrede n toti
ceilalti), ceea ce le limiteaza calitatea vietii prin reducerea implicarii n relatii cu ceilalti. n
ultima instanta, acest element trebuie sa includa informatii despre cum sa evite sa mai fie
victime ale traumelor n viitor (sfaturi privind siguranta personala).
Persoanele care dezvolta simptomele TSPT nu trebuie sa se astepte ca 1-4 luni de terapie
cognitiv-comportamentala intensa sa vindece" toate problemele. Mai curnd tratamentul
trebuie privit ca un mijloc de a ajuta pacientii sa-si stapneasca si sa-si controleze
simptomele. tinnd cont de acestea, este de asteptat ca urmarirea continua pe termen
lung sa fie necesara la majoritatea persoanelor cu TSPT.