Sunteți pe pagina 1din 57

SUBIECTE REZOVATE CURS

1.Legătura ionică

Legătura ionică este formata prin atragerea electrostatica cu sarcini opuse si are loc intre metalele tipice si nemetalele tipice. Pentru a forma o configurație electronică exterioară de echilibru (8 electroni), atomii se pot asocia prin cedarea și respectiv primirea de unul sau doi electroni. Se formeză astfel o moleculă a cărei legătură ionică (polară, heteropolară, electrovalentă) se bazează pe atracția electrostatică exercitată între atomii ionizați pozitiv sau negativ. Atomii astfel construiți în stare solidă se organizează sub formă de cristale, care datorită tipului de legătură se numesc cristale ionice. Cristalele ionice tipice se formează ca rezultat al reacției dintre un element metalic puternic electropozitiv (grupele I,II) cu un element puternic electronegativ (grupele VI, VII). Metalele de tranziție pot forma și ele cristale atunci când diferența de electronegativitate este îndeajuns de mare. ex tipic:clorura de sodiu (NaCl) Teoria clasică a lui Born și Madelung dă o imagine clară asupra naturii legăturii ionice. Între doi atomi apropiați, unul ionizat pozitiv și altul negativ, apar forțe electrostatice centrale de atracție care variază cu pătratul distanței și forțe de respingere care variază rapid cu inversul distantei la o putere n>2. Forța de atracție f este dată de relația: f=(e1*e2)

2. Legătura covalentă

Legătura covalentă este legătura chimică în care atomii sunt legați între ei prin perechi de electron puse în comun, atomii având poziții fixe unii față de alții. Aceasta apare doar între atomii nemetal lor, iar rezultatul legării se numește moleculă. Legătura covalentă poate fi de trei feluri, după modalitatea de punere în comun a electronilor. Astfel, ea este:

nepolară - apare la atomii din aceeași specie sau la atomii din specii diferite care au electronegativități foarte apropiate (aceștia fiind carbonul și hidrogenul). Fiecare dintre cei doi atomi pune în comun câte un electron, și fiecare atrage la fel de mult perechea astfel formată.

polară - există doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite. Fiecare dintre cei doi atomi pune în comun câte un electron, dar atomul care are electronegativitatea mai mare atrage mai puternic perechea formată. Atomul cu electronegativitatea mai mică devine astfel dezvelit de electroni.

coordinativă - este o legătură covalentă polară specială. În acest caz, doar un atom pune în comun cei doi electroni necesari formării legăturii (acesta numindu- se donor), iar celălalt doar acceptă perechea oferită (acesta numindu-se acceptor).

Aceasta legatura a fost studiata de Vossel. S-a constatat ca un ion de Na este inconjurat de 6 ioni de Cl,iar un ion de Cl este inconjurat de ioni de Na(raportul de combinare dintre ioni de Na si Cl este de 6:6). Concluzie:O substanta ionica este neutra

din punct de vedere electric.Suma sarcinilor pozitive este egla cu suma sarcinilor negative.Din punct de vedere al tariei legatura ionica este cea mai tare.De aceea punctele de topire ale substantelor ionice sunt mai ridicate.

3. Structura şi proprietăţile moleculei de apă

O moleculă de apă - H 2 O - conţine 2 atomi de hidrogen şi un atom de oxigen.

Oxigenul este legat covalent de cei doi atomi de hidrogen, unghiul dintre legături fiind 105 0 , iar lungimea legăturii de 0,99 Å. Electronii moleculei de apă, în total 10, sunt repartizaţi în modul următor :

- 2 electroni în apropierea oxigenului;

- 2 perechi care se rotesc pe două orbite aflate în plan perpendicular pe planul moleculei

de apă, având nucleul de oxigen în focare. Aceştia se numesc electroni neparticipanţi deoarece nu participă la legătura covalentă;

- 2 perechi de electroni care se rotesc pe două orbite ce înconjoară legătura dintre oxigen

şi hidrogen, în planul moleculei de apă (planul format de cele trei nuclee). Prin aceşti electroni se

realizează legătura covalentă. Această dispunere a orbitelor determină structura tetraedrică a moleculei de apă, cu nucleul oxigenului în centru şi cei doi protoni, respectiv cele două perechi de electroni neparticipanţi în vârfuri

4. Proprietăţile fizice ale apei.

Apa are proprietăţi fizice speciale, care se explică prin caracterul ei dipolar şi prin capacitatea de a forma legături de H. Dintre cele mai importante pentru sistemele biologice se pot menţiona:

- căldură specifică mult mai mare decât cea a oricărei substanţe solide sau lichide; este

foarte importantă în procesele de termoreglare la nivelul organismului viu. De exemplu, eforturi

musculare intense ar putea duce la o supraîncălzire. -conductibilitate termică de câteva ori mai mare decât cea a majorităţii lichidelor :

“amortizor termic” al apei în organism;

- căldură latentă de vaporizare mult mai mare decât a altor lichide: factor determinant al homeotermiei (răcirea corpului prin evaporare pulmonară şi transpiraţie);

- densitate maximă la 4 0 C - importantă pentru viaţa acvatică;

- constantă dielectrică foarte mare - favorizează disociaţia electrolitică;

5. Structura şi rolul apei în sistemele biologice

Organismul uman are un mare conţinut în apă (65-70%). O mare parte a apei din organism manifestă proprietăţi fizice deosebite: se evaporă foarte greu, îngheaţă la temperaturi mult sub

0 0 C, nu dizolvă cristaloizii, nu participă la osmoză - aceasta este apa legată. Problema apei în

structurile vii nu este complet elucidată. Existenţa apei legate se explică prin prezenţa unui mare

număr de specii moleculare, macromoleculare şi ionice, care structurează apa din jur. O mare parte a apei intracelulare prezintă un grad superior de ordonare. Această ordonare are un rol important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie, diviziune, secreţie etc). O serie de studii au arătat ca apa este “compartimentalizată”: există apă liberă, apă parţial legată şi apă legată, fiecare din aceste compartimente având proprietăţi specifice. Dată fiind importanţa apei în desfăşurarea proceselor biologice, există un mare număr de tehnici care permit studiul proprietăţilor acesteia în organismul viu.

6. Tensiunea superficială. Rolul de agent tensioactiv în medicină

Fenomene la nivelul interfeţelor Interfaţă - suprafaţa care separă două faze aflate în contact. O interfaţă are tendinţa de a avea o suprafaţă minimă (în baza principiului de minim, orice sistem tinde să-şi minimizeze energia potenţială) astfel încât, tangenţial la suprafaţa ei, se exercită o tensiune interfacială. În cazul lichid-gaz, aceasta se numeşte tensiune superficială. O mărime caracteristică pentru aceasta este coeficientul de tensiune superficială σ:

σ = dF/dl

(forţa pe unitatea de contur) sau:

σ = -dL/dS

(lucrul mecanic necesar pentru a mări stratul superficial cu o unitate; semnul minus apare datorită convenţiei de semne: lucrul mecanic efectuat asupra sistemului este negativ, iar mărirea suprafeţei cu o unitate presupune efectuarea de lucru mecanic asupra sistemului).

La dizolvarea în apă a unor substanţe poate să apară una dintre următoarele trei situaţii, datorită structurii substanţei respective şi a caracterului hidrobob sau hidrofil, implicit a modului în care această substanţă interacţionează cu moleculele de apă:

- tensiunea superficială să rămână constantă atunci când solvitul nu modifică forţele intermoleculare datorită faptului că se încadrează în reţeaua de legături de hidrogen a apei (zahărul în apă)

- tensiunea superficială creşte uşor ca în cazul soluţiilor de electrolit la care există o interacţiune puternică între ionii dizolvaţi şi dipolii apei, ceea ce duce la creşterea forţelor intermoleculare din lichid, crescând astfel tensiunea superficială. În acelaşi timp ionii sunt atraşi în interiorul lichidului, concentraţia lor în stratul superficial fiind mică, aşadar putem concluziona că creşterea tensiunii superifciale este nesemnificativă.

- tensiunea superficială scade. Este cazul substanţelor care conţin grupări hidrofobe acestea pătrunzând între moleculele de apă şi micşorând astfel forţele intermoleculare. Se numesc substanţe tensioactive. Simultan cu aceste procese de pătrundere între moleculele stratului superficial, tot datorită caracterului lor hidrofob, sunt expulzate către suprafaţa liberă, concentraţia lor aici crescând semnificativ, determinând astfel o scădere importantă a tensiunii superficiale. Substanţele tensioactive pot fi ordonate conform legii lui Traube, care arată că tensioactivitatea unei substanţe este cu atât mai pronunţată cu cât această substanţă conţine mai multe grupări hidrofobe, iar în cadrul aceleiaşi serii organice, tensioactivitatea creşte cu lungimea catenei, în cazul acizilor graşi, cu gradul de nesaturare.

Unul dintre efectele tensiunii superficiale este ascensiunea (depresiunea capilară). Fenomenele capilare sunt foarte importante într-o serie de procese biologice (ascensiunea sevei, accidente vasculare de tipul emboliilor gazoase - pătrunderea de gaze în sânge poate bloca capilarele).

Rolul fenomenelor superficiale la nivelul alveolelor pulmonare. Surfactantul pulmonar Alveolele pulmonare din jurul unei bronhiole au în medie o rază (dacă le considerăm sferice) de 0.05 - 0.1 mm. Alveolele pulmonare sunt în număr de circa 100 de milioane, iar

suprafaţa totală pe care o ocupă este de 100 m 2 (prin comparaţie, pielea are 2 m 2 ). Deci, prin acestea se realizează cel mai important contact cu aerul atmosferic. Suprafaţa alveolelor variază

în cursul ciclului respirator cu cca. 7 m 2 . Peretele intern al unei alveole este acoperit de un film lichid foarte subţire (0,5 μm). Între aer şi acesta există o tensiune superficială.

Apare deci o diferenţă de presiune în interior, conform legii Laplace:

Δp = 2σ/r

Pentru apă, la o rază cum este cea a alveolelor, Δp 12 - 24 Torr. În realitate Δp sunt doar de câţiva Torr. Această discrepanţă se datorează existenţei unui agent tensioactiv - surfactant pulmonar - având drept cel mai important constituent o fosfolipidă, care reduce tensiunea superficială. Rolul acestui agent tensioactiv este acela de a face ca Δp să nu varieze prea mult în cursul ciclului respirator, împiedicând golirea completă a alveolelor mici în cele mari (din cauza Δp 1/r, la contracţie presiunea ar tinde să crească în cazul în care coeficientul de tensiune superficială ar fi constant). Prin acţiunea agentului tensioactiv este posibilă egalizarea presiunii la o valoare medie pentru alveolele de dimensiuni diferite, care trebuie să funcţioneze simultan. Absenţa sau insuficienţa acestui agent tensioactiv poate duce la grave accidente respiratorii.

7. Fenomene capilare

Unul dintre efectele tensiunii superficiale este ascensiunea (depresiunea capilară). Fenomenele capilare sunt foarte importante într-o serie de procese biologice (ascensiunea sevei, accidente vasculare de tipul emboliilor gazoase - pătrunderea de gaze în sânge poate bloca capilarele).

8. Principiul I al termodinamicii

PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII În urma eşecurilor de a construi o maşină care, odată pornită, să funcţioneze la nesfârşit fără a consuma energie (perpetuum mobile de speţa I) s-a ajuns la concluzia că nu se poate “crea” energie, ci pentru furnizarea unei energii este necesară consumarea alteia. În 1840, H. Hess a formulat regula după care căldura eliberată sau absorbită într-o reacţie chimică nu depinde de etapele intermediare prin care poate decurge această reacţie ci numai de starea iniţială şi cea finală a reactanţilor. Între 1842 şi 1850 o serie de cercetători (J.R. Mayer, J. Joule, H. Helmholtz) au descoperit echivalenţa dintre lucru mecanic şi energie şi au determinat echivalentul mecanic al caloriei.

Principiul I al termodinamicii sau principiul conservării energiei, postulează existenţa unui parametru caracteristic oricărui sistem, numit energie internă (U) a sistemului, parametru care exprimă capacitatea totală a sistemului de a efectua acţiuni de orice tip şi are o valoare bine determinată în fiecare stare a sistemului. Conform unei alte formulări a principiului I, variaţia energiei interne a unui sistem la trecerea dintr-o stare în alta (ΔU) este egală cu suma algebrică dintre cantitatea de căldură (Q) şi toate formele de travaliu (mecanic, chimic, osmotic, electric etc) schimbate de acest sistem cu exteriorul.

ΔU = Q + Σ L i

sau conform convenţiei de semn în care se consideră negativ lucrul mecanic primit şi pozitivă căldura primită:

ΔU = Q - Σ L i

Într-o altă formulare, care se referă la sistemele izolate, principiul I se enunţă astfel: în orice proces care are loc într-un sistem izolat nu se pierde, nu se creează energie, ci aceasta trece dintr-o formă în alta şi de la o parte a sistemului la alta. Deci, în sistemul izolat: ΔU = 0 Energia internă a unui sistem reprezintă suma energiilor cinetice şi potenţiale ale particulelor ce alcătuiesc sistemul (în aceasta nu este inclusă energia cinetică şi potenţială a sistemului, luat ca întreg, în raport cu exteriorul). Cantitatea de căldură Q reprezintă variaţia energiei interne prin mişcări dezordonate ale moleculelor (agitaţie termică), iar lucrul mecanic L - variaţia energiei interne prin mişcări ordonate la scară macroscopică (variaţii de volum contra unei presiuni exterioare, variaţii de suprafaţă contra unei tensiuni superficiale, transport de sarcină electrică într-o diferenţă de potenţial etc.) În cursul transformărilor chimice, variaţia energiei interne poate fi măsurată în mod practic prin intermediul schimbului de căldură al sistemului considerat cu exteriorul, atunci când acesta nu efectuează nici un lucru mecanic, volumul său rămânând constant (într-un proces izocor).

9. PRINCIPIUL al II-lea AL TERMODINAMICII (principiul cresterii entropiei)

Principiul al II-lea al termodinamicii generalizează constatarea practică a imposibilităţii ca o maşină termică să transforme integral o cantitate de căldură în lucru mecanic (perpetuum mobile de speta a II-a), randamentul de transformare fiind întotdeauna subunitar. Există mai multe formulări ale principiului II. În varianta care indică sensul spontan al desfăşurării proceselor termodinamice, principiul II se numeşte principiul creşterii entropiei. Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfăşoară spontan în sistemele termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea entropiei.

10. Entalpia

Pentru procesele care au loc în atmosferă liberă, aşa cum sunt cele din sistemele biologice, presiunea este constantă (condiţii izobare). În acest caz, în locul energiei interne U se introduce mărimea numită entalpie, H:

Dacă scriem expresia principiului I:

ΔU = Q - L = Q - pΔV

cantitatea de căldură Q va fi:

Q = ΔU + pΔV = Δ(U + pV) = ΔH

deci:

ΔH = Q izobar (căldura schimbată de sistem izobar)

Mărimea H = U + pV se numeşte entalpia sistemului şi este foarte utilă în studiul termodinamic al reacţiilor chimice. Când ΔH > 0 sistemul primeşte căldură (reacţii endoterme) şi când ΔH< 0 sistemul cedează căldură (reacţii exoterme).

11. Entropia

este un parametru de stare care măsoară gradul de dezordine a unui sistem termodinamic. Ea poate fi definită în două moduri, unul macroscopic (Clausius)(1) şi unul microscopic

(Boltzmann)(2).

(1) Conform modului în care a fost introdus iniţial acest concept, dacă o cantitate de căldură ΔQ este absorbită reversibil de către un sistem, la temperatura T (izoterm), se defineşte o funcţie de stare S, care creşte cu ΔS, în modul următor:

ΔS = ΔQ/T (2) Boltzmann a arătat că entropia exprimă în mod nemijlocit alcătuirea atomo-

moleculară a sistemului şi anume, gradul de ordonare a ansamblului de particule din care este alcătuit. Dacă avem N particule identice (atomi, molecule) distribuite pe M nivele energetice distincte, câte N i pe fiecare nivel, entropia ansamblului va fi:

S = - k Σ( N i /N) ln (N i /N)

unde k = 1,38 10 -23 J/K (constanta lui Boltzmann), iar N i /N = p i - probabilitatea de ocupare a

nivelului i, cu ΣN i = N (atunci când N este foarte mare). În funcţie de probabilitatea de ocupare a

nivelului se poate scrie:

S = -kΣ p i ln (p i )

Într-un sistem foarte ordonat sunt posibile foarte puţine stări, doar câteva probabilităţi sunt diferite de zero şi S va avea o valoare foarte mică. Într-un sistem dezordonat există o distribuţie haotică a particulelor, numărul de stări posibile este foarte mare şi S va avea o valoare maximă.

Pentru un sistem total dezordonat N 1 = N 2 =

S = k ln N

N - probabilitatea termodinamică a stării - numărul de aranjamente ale particulelor care dau

aceeaşi stare.

În cazul unui sistem perfect ordonat (cristal perfect) :

S = - k ln N/N = 0

12. Energia liberă şi entalpia liberă

= N i = 1, şi în acest caz:

Din energia internă U a unui sistem, numai o parte poate fi convertită în lucru mecanic:

ΔU = ΔF + TΔS TΔS ≥ 0 se degradează în mod ireversibil în căldură. Dacă scriem:

ΔU = Δ(F + TS) se defineşte ca energie liberă mărimea F (free energy) cu:

U = F + TS

Această mărime exprimă capacitatea efectivă a sistemului de a efectua diferite acţiuni. În sistemele izolate, în care U = ct., ΔU = 0 şi :

ΔF = - TΔS < 0 deoarece ΔS > 0. Deci, o formulare mai completă a principiului II ar fi:

Toate procesele care au loc în sisteme izolate decurg în sensul creşterii entropiei şi al scăderii energiei libere (al scăderii capacităţii de a efectua lucru mecanic). Capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic în condiţii izobare este numită entalpie liberă (Gibbs) G:

H = G + TS

13. APLICAREA PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII ÎN BIOLOGIE

Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt procese termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a căror energie internă poate să crească sau sau să scadă în funcţie de diferite condiţii (vârsta, starea fiziologică etc.). Pentru a aplica corect principiul I în cazul organismelor, trebuie să se ţină seama de faptul fundamental că ele sunt sisteme deschise care iau şi degajă în exterior energie, astfel încât problema conservării energiei se pune numai pentru sistemul format din organismul respectiv împreună cu mediul său înconjurător. Bilanţul energetic al organismului Aplicând principiul I în cazul unui organism, se poate formula următorul bilanţ energetic:

energia preluată din mediu = travaliul mecanic efectuat + căldura degajată + energia depozitată în rezervele organismului. Testul clinic al intensităţii metabolismului bazal, prin care se stabileşte valoarea de referinţă la care să fie raportat efectul diferiţilor factori care influenţează metabolismul energetic, este un exemplu de asemenea bilanţ în condiţii simplificate. Subiectul este în repaus (nu efectuează lucru mecanic) şi nu a mâncat 12 ore (nu preia energie din mediu)(figura). În acest caz, bilanţul energetic se poate scrie:

căldura degajată = - energia depozitată = energia utilizată

14. APLICAREA PRINCIPIULUI II ÎN BIOLOGIE Stări staţionare şi procese cuplate în sistemele biologice Starea de echilibru termodinamic Întotdeauna, existenţa unei forţe determină apariţia unui flux care tinde să o anuleze. Astfel, un gradient de temperatură determină un flux de căldură de la temperatura superioară la cea inferioară până când acestea se egalează şi gradientul dispare. Când într-un sistem care evoluează spontan (fără intervenţii din exterior), adică într-un sistem izolat, există la un moment dat mai

multe forţe, în el se vor produce fluxurile corespunzătoare până când toate forţele devin nule. Aceasta este starea de echilibru termodinamic în care, încetând toate procesele din sistem (J 1 =

J 2 =

=

0), încetează şi producerea de entropie Φ echilibru = 0, iar valoarea entropiei devine şi se

menţine maximă. De exemplu, dacă între două compartimente separate de o membrană permeabilă se creează un gradient de concentraţie al unei substanţe (X c - forţa termodinamică) va

apărea un flux J c de particule (difuzie) care tinde să egalizeze concentraţiile. Se ajunge la un

echilibru termodinamic:

X c = dc/dx J c = dν/dt → σ X c J c > 0

La echilibru:

X c = 0 J c = 0 σ = 0 S = maximă

Starea staţionară Când, însă, un sistem deschis nu este lăsat să evolueze spontan, ci prin intervenţia unor cauze externe anumite forţe din sistem sunt menţinute la valori constante, sistemul nu va putea ajunge în starea de echilibru, deci disiparea de energie şi producerea de entropie nu sunt zero, dar au valoarea minimă posibilă în condiţiile date. Aceasta este starea staţionară, numită uneori şi starea de echilibru dinamic, în care toate caracteristicile sistemului, deci şi entropia, sunt constante în timp.

Cum însă:

rezultă:

S staţionar = ct. dS staţionar

/dt = 0

dS/dt = d e S/dt + d i S/dt

d e S staţionar /dt = - d i S staţionar

/dt

Prin urmare, un sistem aflat în stare staţionară elimină în exterior toată entropia ce se produce prin procesele ireversibile care au loc în el, entropia sa rămânând astfel constantă. În stări “aproape de echilibrul termodinamic” în care sunt valabile relaţiile lui Onsager, producerea de entropie are o valoare minimă în situaţia impusă de condiţiile la limită.

Starea staţionară, de mare stabilitate, se realizează în organism prin mecanisme homeostatice. Prin aceste mecanisme, organismul îşi menţine constanţi, cu consum de energie metabolică, parametrii mediului său interior. Procese cuplate şi procese cuplante Conform principiului II al termodinamicii, prin procesele care au loc într-un sistem d i S > 0. Este,

însă, posibil ca în acelaşi sistem să se desfăşoare simultan mai multe procese, dintre care unele

pot determina scăderea entropiei d i S (1) < 0, dar cu condiţia ca altele să crească entropia d i S (2) > 0,

astfel încât, în ansamblu, să fie o producere, nu un consum de entropie. Procesele prin care entropia creşte, se numesc procese cuplante, iar cele prin care entropia scade sunt procese cuplate. Acest mecanism explică aparenta funcţionare antientropică a organismelor vii, cel puţin în prima parte a vieţii lor. Astfel, acestea se organizează, mărindu-şi gradul de ordine, iar entropia lor în

loc să crească, scade. Dar organismul viu nu este un sistem izolat. Dacă vom lua în considerare sistemul alcătuit din organismul viu împreună cu mediul său înconjurător, vom observa ca entropia lui scade pe seama creşterii entropiei mediului. Organismele vii preiau din mediu (sub forma de hrană) molecule complexe cu entropie scăzută şi elimină în exterior moleculele simple ce rezultă din arderea acestora. Se spune că organismul preia din mediu entropie negativă (numită şi neg-entropie) şi elimină în mediu entropie pozitivă. O formulare locală a principiului II spune că desfăşurarea unui proces ireversibil într-un domeniu cât de mic al unui sistem termodinamic este însoţită întotdeauna de producere de entropie chiar în acel loc. În organismul viu, procesele anabolice, cu biosinteza de produşi complecşi, macromolecule şi structuri biologice complexe, sunt procese cuplate consumatoare de entropie, pe când cele catabolice, de degradare a substanţelor organice prin ardere, sunt procese cuplante, generatoare de entropie. Produşii de ardere sunt eliminaţi prin respiraţie, excreţie etc., crescând entropia mediului. În ansamblu, deci, sistemul organism - mediu nu încalcă principiul II al termodinamicii. Pe baza acestor considerente termidinamice, se poate spune ca procesul de îmbătrânire a organismului se datorează unei evoluţii înspre creşterea entropiei acestuia.

15. Proprietăţi elastice în cadrul organismelor

Corp – ansamblu de puncte material ce reprezintă o idealizare a unor volume infinitezimale de substanţă care au o anumită masă. Un corp rigid este caracterizat prin faptul că aceste puncte au poziţii reciproce fixe. Un corp care nu se poate mişca prin rotaţie sau prin translaţie se va deforma elastic (reversibil) sau plastic (ireversibil) sub acţiunea unor forţe. Deformarea corpurilor rigide se poate face prin întindere, comprimare, încovoiere, forfecare sau torsiune. Spunem că deformarea este elastică dacă este direct proporţională cu mărimea forţei deformatoare şi dispare după încetarea acţiunii forţei. Legea lui Hooke descrie comportarea elastică a corpurilor:

F = k Δl Adică forţa deformatoare este direct proporţională printr-un factor k numit constantă de elasticitate cu mărimea Δl a deformării. Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, corpul supus deformării reacţionează printr-o forţă elastică (de revenire) egală ca mărime cu forţa deformatoare, având aceeaşi direcţie dar sens invers acesteia. Corpurile au o limită de elasticitate, peste care deformarea capătă o componentă plastică, corpul nemairevenind la forma iniţială după încetarea acţiunii forţei deformatoare. Între limita de elasticitate şi limita de rupere, corpul deformat reacţionează atât prin forţe de frecare internă cât şi prin forţe elastic, deformarea devenind elastoplastică.

16. Etapele contracţiei musculare sunt următoarele: excitaţia fibrei, cuplajul excitaţie – contracţie şi contracţia propriu-zisă a fibrei. 1. Excitaţia fibrei musculare începe la nivelul sinapsei neuro-musculare unde moleculele de mediator chimic (acetilcolina) eliberate din terminaţia nervoasă se fixează pe moleculele receptoare din membrana post-sinaptică determinând deschiderea porţilor unor canale cationice.

Cationii intră în fibră, interiorul acesteia devine local pozitiv şi în felul acesta se produce potenţialul de acţiune. Acesta se deplasează prin sarcolemă în lungul fibrei, iar prin membrana tubilor transversali în profunzime. 2. Cuplajul excitaţie – contracţie începe cu deschiderea canalelor de calciu din membrana cisternelor terminale, în momentul în care potenţialul de acţiune trece prin dreptul

acestor cisterne. Ionii de Ca ++ sunt eliberaţi din cisterne, iar concentraţia lor în sarcoplasmă creşte de la cca 0,1 mM la 10 mM (100 ori). Troponina fixează ionii de Ca şi în urma unei modificări conformaţionale deplasează moleculele de tropomiozină din şanţurile filamentului subţire astfel încât locurile de legare ale actinei cu miozina nu mai sunt mascate, iar contracţia propriu-zisă putând astfel începe. 3. Contracţia include eliberarea energiei chimice necesare şi fenomenele mecanice care stau la baza producerii forţei, respectiv scurtării fibrei. Extremitatea globulară miozinică a punţii transversale dispune de două locuri de legare, unul pentru actină şi unul pentru ATP. De îndată ce este fixată, molecula de ATP este imdiat scindată în ADP şi Pi, aceştia fiind produşi ai scindării ce urmează să fie eliberaţi la un moment dat în sarcoplasmă. Contracţia apare numai dacă locul pentru ATP al punţii transversale este ocupat de ADP şi Pi (deci, neapărat după scindarea ATP) şi dacă tropomiozina nu împiedică interacţiunea actomiozinică. Astfel, prin legarea punţii transversale de filamentul subţire, produşii de scindare sunt rapid eliberaţi, iar puntea care până în acest moment făcea un unghi drept cu axa filamentului subţire, se înclină la

45 0 faţă de acesta.

17. Lucrul mecanic efectuat de muşchi

Depinde de forţa dezvoltată de muşchiul considerat şi de deplasarea punctului de inserţie pe osul pe care îl pune în mişcare, cu alte cuvinte lucrul mecanic depinde de forţa muşchiului şi de contracţia lui. Lucrul mecanic maxim L max al muşchiului este produsul dintre forţa maximă F

max

desfăşurată şi contracţia maximă a muşchiului C max . Dar F max este proporţională cu secţiunea

muşchiului

F max = kS

iar contracţia maximă este proporţională cu lungimea l a muşchiului

C max = k 1 l

Obţinem: L max = kS k 1 l

şi considerând pentru simplitate, muşchiul ca având formă cilindrică, produsul dintre aria secţiunii transversale şi lungime este chiar volumul muşchiului, aşadar

L max = k 2 V adică lucrul mecanic efectuat de muşchi este direct proporţional cu volumul său

18. Efectele biologice ale unor factori mecanici - Biofizica mecanorecepţiei

La nivelul pielii şi al mucoaselor există numeroşi receptori tactili capabili să reacţioneze la apăsare, atingere, întindere sau torsiune, interacţiunile mecanice ale organismului cu mediul ambiant realizându-se la acest nivel. Receptorii tactili. Unii dintre aceştia sunt formaţi numai din terminaţii nervoase libere, alţii au o structură mai complexă, cum ar fi corpusculii Meisner şi corpusculii Pacini. Corpusculii Meissner – terminaţie nervoasă încolăcită ca un ghem. Numeroase fibrile conjunctive ultrasubţiri se inseră pe terminaţia nervoasă ancorând-o cu diferite structuri din vecinătate, astfel încât, la atingerea pielii să se exercite tracţiuni asupra fibrei nervoase, determinând generarea potenţialelor de acţiune. Corpusculul Pacini are forma unui elipsoid de rotaţie şi este alcătuit din lamele membranare, suprapuse ca foile unui bulb de ceapă, între care se află un lichid vâscos. În centrul corpusulului pătrunde o terminaţie nervoasă nemielinizată a unei fibre senzitive. La apăsare, variaţii bruşte de presiune, corpusculul se alungeşte, subţiindu-se pe direcţia exercitării forţei, ca urmare a deplasării lichidului spre extremităţile elipsoidului. În cazul apăsării lente, lichidul are timp suficient penrtu a se deplasa printre lamele, iar terminaţia nervoasă nu este afectată în nici un fel. Astfel, corpusculul nu răspunde la presiunile permanente din jur, cum ar fi presiunea atmosferică, sau la cele care se instalează lent. El reacţionează numai la variaţii bruşte de presiune care sunt resimţite de terminaţia nervoasă, lichidul vâscos dintre lamele neavând timpul necesar să se insere printre acestea. În cazul unor solicitări mecanice foarte intense, receptorii transmit semnale interpretate la nivelul scoarţei drept semnale dureroase. Există şi receptori nociceptivi specializaţi numai pentru percepţia durerii. Muşchiul este echipat cu o serie de mecanoreceptori dintre care corpusculii lui Golgi şi fusurile neuro-musculare sunt cei mai importanţi. Corpusculii lui Golgi sunt responsabili pentru transmiterea datelor privind tensiunea mecanică din tendoane, măsurând forţa de contracţie a muşchiului. Sunt formaţi prin reunirea capetelor tendinoase ale unor fibre musculare într-un mănunchi în interiorul căruia pătrund una sau mai multe terminaţii nervoase lipsite de teaca de mielină. Fusurile neuro-musculare se află în interiorul muşchiului şi măsoară gradul de scurtare sau de alungire a acestuia. Ele sunt formate dintr-un grup de câteva fibre musculare subţiri, fibre intrafuzale, înconjurate de o teacă de natură conjunctivă fixată prin extremităţile sale de fibrele extrafuzale sau de aponevroze. Centrul fusului este dilatat şi lasă să pătrundă în interior câteva terminaţii nervoase. Mecanoreceptorii musculari sunt proprioreceptori deoarece transmit date despre propria stare a muşchiului şi nu despre evenimente care au loc în mediul extern sau intern al organismului.

19. Efectele biologice ale Presiuni hidrostatice mari ,efectul gravitatiei si efectul acceleratiei

Presiuni hidrostatice mari Datorită incompresibilităţii lor, ţesuturile vii rezistă la presiuni hidrostatice foarte mari (există viaţă chiar şi la adâncimi unde presiunea atinge 1000 atm). S-a constatat experimental că la presiuni de ordinul sutelor de atmosfere au loc, în funcţie de tipul ţesutului, următoarele fenomene: diviziunea celulară este blocată, forţa şi viteza contracţiei musculare scad, excitabilitatea nervoasă creşte, până la autoexcitabilitate.

Gravitaţia. Sunt cunoscute fenomenele de geotropism negativ (tulpinile plantelor cresc în sus) şi geotropism pozitiv (rădăcinile cresc în jos). Ramurile de ordinul I ale arborilor cresc oblic faţă de verticală, manifestând plageotropism, iar ramurile de ordin 2 şi 3 sunt ageotrope. Mecanismul geotropismului este bazat pe dependenţa de forţele gravitaţionale a eliberării unui hormon de creştere care se numeşte auxină. În navele cosmice şi în staţiile orbitale, forţa centripetă gravitaţională este anulată de forţa centrifugă, imprimată de mişcarea de revoluţie şi se instalează starea de imponderabilitate. Cosmonautul trebuie să se adapteze acestei stări pe diferite planuri, în special în ceea ce priveşte circulaţia sangvină, funcţia aparatului locomotor pentru evitarea unor fenomene de atrofie musculară şi de decalcifiere osoasă.

Acceleraţiile. Forţa centrifugă poate fi responsabilă pentru anumite traumatisme. În zborurile curbilinii, forţa centrifugă proporţională cu pătratul vitezei tangenţiale şi invers proporţională cu raza traiectoriei induce o greutate aparentă a pilotului numită greutate multiplă de câteva ori mai mare decât greutatea sa reală (cele două forţe se compun vectorial). Experienţa arată că un pilot poate suporta în direcţia picioare-cap o forţă centrifugă de 3g, în direcţia cap-picioare 5g, în direcţia spate-piept, până la 15g. (De exemplu, într-un avion cu o viteză de 600 km/h, care execută un loop-ing cu raza de 500m, aviatorul este supus unei forţe centrifuge de 5g). În aceste condiţii apare fenomenul de pierdere temporară a vederii în hipotensiunea cerebrală, aşa numitul văl negru, sau, dimpotrivă, apariţia aşa-numitului văl roşu, la acumularea sângelui în extremitatea cefalică. Fenomenele acestea sunt datorate dezechilibrului din aparatul circulator. Forţa centrifugă îndreaptă sângele către picioare, iar celelalte regiuni ale organismului nu mai sunt irigate suficient pentru o vreme. La redresarea avionului, fenomenele au loc în sens invers şi aviatorul revine la starea normală. Antrenamentul duce la acomodarea organismului prin apariţia reflexelor de adaptare prin compensare cardiacă etc.

20. Centrul de greutate al corpului uman

Greutatea unui corp poate fi definită ca rezultanta forţelor gravitaţionale exercitate asupra corpului de către toate celelalte corpuri din univers. Punctul de aplicaţie al greutăţii se numeşte centrul de greutate (CG) al corpului. În cazul corpurilor omogene şi de formă geometrică regulată, centrul de greutate coincide cu centrul geometric al corpului. Pentru toate corpurile, inclusiv cele neomogene, cum este şi cazul corpului uman, CG se află la intersecţia a cel puţin trei plane faţă de care se compensează momentele forţelor de gravitaţie (momentul forţei este o mărime fizică vectorială egală cu produsul vectorial dintre forţă şi distanţa de la punctul de aplicaţie al forţei la axa de rotaţie). Corpul uman are o formă neregulată şi o structură neomogenă şi nerigidă şi din acest motiv centrul de greutate (CG) al corpului nu are o poziţie fixă ci depinde de poziţia corpului, a membrelor, de încărcarea suplimentară a acestora etc. Poziţia CG al corpului uman se determină ca fiind la intersecţia a trei plane reciproc perpendiculare , şi anume : un plan orizontal O, un plan frontal F, un plan median M antero- posterior.

- datorită structurii corpului uman CG se află în planul median antero posterior, plan de simetrie;

- planul orizontal împarte corpul în două părţi de greutate egală şi în acest plan se află CG;

- planul frontal cuprinde CG în timpul staţionări verticale, trece prin mijlocul pavilionului urechii, posterior de articulaţia coxo-femurală, anterior de articulaţia genunchiului şi a articulaţiei tibio-tarsiene. Poziţia centrului de greutate se modifică la orice modificare a poziţiei membrelor şi chiar în repaus aparent, centrul de greutate îşi modifică poziţia datorită mişcărilor ritmice de respiraţie

21. Pârghiile in medicina

Pârghiile sunt nişte maşini mecanice foarte simple, ele fiind folosite pentru a multiplica forţa sau deplasarea în condiţii optime. În organismul uman se întâlnesc peste 200 de pârghii osoase. Acţiunea pârghiilor se bazează pe echilibrul momentelor a două forţe: o forţă de rezistenţă pasivă şi o forţă activă. Ele sunt caracterizate prin trei puncte principale:

- punctul de aplicaţie a forţei F,

- punctul de aplicaţie a rezistenţei R,

- punctul de aplicaţie S a rezultantei forţelor, numit punct de sprijin al pârghiei, în jurul acestuia forţele F şi R dând pârghiei o mişcare de rotaţie Legea pârghiilor: momentele forţelor F şi R să fie egale. Clasificarea pârghiilor se face în funcţie de poziţiile celor trei puncte de aplicaţie F, R şi S:

-pârghia de gradul I sau pârghia de echilibru (deoarece realizează echilibru static) are punctul de sprijin S situat între punctul de aplicaţie a forţei F şi cel de aplicaţie a rezistenţei;

- pârghia de gradul al II-lea sau pârghia de forţă – are punctul de aplicaţie a rezistenţei între

cel de aplicaţie a forţei şi cel de sprijin; prin structura lor, distanţa de la R la S este mai mică decât de la F la S , aşadar F este mai mic decât R, motiv pentru care putem amplifica forţa

- pârghia de gradul al III-lea sau pârghia de deplasare – are F între R şi S, ele utilizează o

forţă mare şi înving o forţă mică, în schimb deplasează mult punctul lui R; acest tip de pârghii

este cel mai întâlnit în corpul uman (punctul de aplicaţie a forţei, adică locul de inserare a muşchiului, se află între punctul de sprijin care este articulaţia şi punctul de aplicaţie a rezistenţei).

Pîrghiile de gradul I Sunt relativ puţine în organism. Trunchiul se află în echilibru pe picioare ca o pârghie de gradul I, la fel şi capul, care sprijinit pe atlas, funcţionează ca o pârghie cu braţe inegale, verticala CG netrecând prin atlas; antebraţul în extensie se comportă ca o pârghie de gradul I. În practica medicală, pârghiile de gradul I sunt foarte numeroase, în primul rând pârghiile duble cum sunt foarfecele şi cleştii, care se împart în funcţie de utilitate, după lungimea braţelor. Foarfece pentru învins rezistenţe mari (cum ar fi gipsul sau cleştii pentru extracţii dentare) cu gură puternică şi mică şi mânere lungi; apăsând pe un braţ de pârghie lung se poate învinge o rezistenţă mare; Cleştii la care braţele pârghiei pe care apăsăm sunt mici, iar cele pe care se aplică rezistenţa sunt lungi (forcepsul). Foarfecele şi cleştii la care mărimea braţelor forţei nu diferă prea mult de cea a braţelor rezistenţei (cleştele pentru tracţiunea limbii în caz de asfixiere, cleştele de manipulat pansamentele etc.) În secţiile de fizioterapie şi în laboratoare există tot felul de pârghii de gradul I (balanţe analitice, scripeţi etc.)

Pârghiile de gradul al II-lea În organism, se pot menţiona, ca prim exemplu, incisivii şi caninii. Aceste pârghii au formă de pană, iar condiţia necesară şi suficientă pentru echilibrul forţelor la un astfel de instrument este ca raportul dintre forţă şi rezistenţă să fie acelaşi ca între mărimea bazei de apăsare şi lungimea suprafeţei laterale a instrumentului (eficacitatea instrumentului creşte cu cât baza este mai mică, deci, cu cât el este mai ascuţit). Ca pârghie de gradul al II-lea funcţionează şi piciorul, având ca rezistenţă greutatea corpului transmisă prin tibie; greutatea corpului este aplicată la nivelul articulaţiei tibio -tarsiene, aşa încât forţa o vor da muşchii inseraţi prin tendonul lui Ahile pe calcaneu; punctul de sprijin, când stăm pe vârful picioarelor, se află la extremitatea metatarsienelor în contact cu solul. Instrumentele medicale ca: bisturiu, daltă, lanţetă funcţionează tot ca pârghii de gradul al II-lea (au formă de pană).

Pârghiile de gradul al III-lea Sunt elemente de deplasare . Antebraţul în flexie funcţionează ca o pârghie de gradul al III-lea când muşchii flexori se contractă pentru a-l ridica; bicepsul se contractă producând o forţă care are punctul de aplicaţie pe antebraţ. În general, distanţa dintre punctul de aplicaţie al forţei F şi punctul de sprijin S este de 8 ori mai mică decât distanţa dintre punctul de aplicaţie a rezistenţei R şi punctul S. Rezultă, că în acest caz, forţa desfăşurată de muşchi pentru a roti antebraţul este de 8 ori mai mare decât rezistenţa. În schimbul pierderii de forţă avem un câştig de deplasare, contracţia de câţiva cm a bicepsului determinând o deplasare liniară de 8 ori mai mare a extremităţii antebraţului. În laborator şi în practica medicală întâlnim pârghii de gradul al III-lea cum ar fi: pensele anatomice, pedalele diferitelor aparate dentare etc.

Pârghii umane multiple Sunt grupe de pârghii acţionate de un singur muşchi. De exemplu: falangele care au extensorii şi flexorii comuni. La pârghiile multiple suma rotaţiilor diverselor pârghii osoase mişcate de un singur muşchi este egală cu rotaţia pe care ar determina-o acest muşchi, acţionând asupra unei singure pârghii umane, muşchiul contractându-se cu aceeaşi lungime. Pârghii asociate Sunt întâlnite în mişcarea membrelor. De exemplu, datorită faptului că membrele superioare sunt compuse din două segmente, viteza liniară a mâinii este mai mare când antebraţul descrie un unghi faţă de braţ şi concomitent braţul descrie un unghi faţă de trunchi. Se observă cum aducerea mâinii la nivelul umărului se face mai rapid, dacă ambele segmente se mişcă simultan, decât în cazul în care membrul superior se mişcă rigid.

22. Structura membranei biologice

Structura şi funcţiile membranei celulare Organismele vii sunt alcătuite dintr-un număr foarte mare de compartimente fluide interdependente, mărginite de membrane plasmatice. Membranele celulare sunt structuri planare

cu grosimi moleculare cuprinse între 6 şi 10 nm (1 nm = 10 -9 m) care îndeplinesc cel puţin două

funcţii dinamice esenţiale, ele neputând fi privite ca nişte pelicule pasive care delimitează două medii care au caracteristici fizico-chimice diferite (lichidul interstiţial şi citoplasma).

Prima funcţie a membranei celulare este de a împiedica mişcarea liberă a particulelor între două compartimente adiacente (lichidul interstiţial şi citoplasma), prin urmare membrana are rolul unei bariere fizice active. Lichidul interstiţial şi citoplasma sunt sisteme disperse având ca solvent apa, iar ca faze dispersate electroliţi (ioni de Na, K, Cl, Ca, Mg), macromolecule (de ex. proteinele), organite intracelulare (de ex. mitocondriile) şi molecule polare mici, în concentraţii diferite. Lichidul interstiţial şi citoplasma au aceeaşi osmolaritate de aproximativ 300 mOsM/l, fiind deci, lichide izotonice.

Fiind semipermeabile şi selective, membranele celulare îndeplinesc şi o a doua funcţie foarte importantă şi anume reglarea volumului şi a compoziţiei mediului intracelular. Această reglare asigură menţinerea la valori constante a compoziţiei şi volumului intra- şi extracelular, în ciuda fluctuaţiilor din mediul extern.

Principalii constituenţi ai membranelor biologice sunt lipidele şi proteinele, conform modelului mozaicului fluid proteolipidic (Fig. 1) al lui Nicholson şi Singer elaborat în 1972: membrana este formată dintr-un bistrat lipidic, în care sunt inserate proteine şi glicoproteine. Acest model presupune distribuţia uniformă a diferitelor tipuri de lipide în bistrat, lucru care a fost infirmat în ultimii ani. Simon si Ikonen au demonstrat în 1987 existenţa asa numitelor microdomenii lipidice (“lipid rafts”) de colesterol şi sfingomielina care nu sunt solubile în detergenţi nonionici, adică prezenţa unor insule membranare, lipidele nedistribuindu-se uniform pentru a forma bistratul lipidic.

23. Transportul pasiv

Prin transport pasiv moleculele şi ionii se deplasează în sensul gradientului electrochimic sau de presiune fără consum de energie metabolică, sistemul având tendinţa de a ajunge la echilibru termodinamic. Gradientul electrochimic este o forţă termodinamică producătoare de flux şi reprezintă rezultatul unor procese desfăşurate cu consum energetic. În timpul transportului, moleculele şi ionii utilizează energia mişcărilor de agitaţie termică şi cea derivată din atracţia sau respingerea electrostatică. Există trei tipuri de transport pasiv: difuzia simplă, difuzia facilitată şi difuzia prin canale

şi pori. Difuzia simplă se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate în membrană. Datorită structurii membranei de bistrat lipidic, zona internă fiind hidrofobă, o particulă, pentru a trece de pe o faţă a membranei pe cealaltă, trebuie să străbată o zonă hidrofilă şi să pătrundă în zona hidrofobă. De aici rezultă ca mecanismele de difuzie sunt diferite pentru particulele hidrofile (ioni şi molecule polare) şi particulele hidrofobe (nepolare), respective particulele hidrosolubile şi liposolubile.

Difuzia facilitată Moleculele hidrofile mari, cum sunt mulţi factori nutritivi necesari celulei, precum şi unii ioni traversează membrana prin difuzie facilitată, utilizând molecule transportoare existente în membrană sau introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare au o anumită specificitate, recunoscând specia moleculară sau ionică pe care o transportă. Există transportori pentru glucoză, colină, pentru diferiţi ioni (ionofori).

24. Transportul activ

Este o formă de transport care necesită consum de energie metabolică (a unei reacţii chimice, de exemplu). Se realizează în sensul invers gradientului de potenţial electrochimic. Se disting două forme de transport activ: transportul activ primar şi transportul activ secundar. Transportul activ primar se realizează folosind proteine integrale numite pompe ionice membranare. In urma transportului activ se stabileşte gradientul de concentraţie în sensul căruia se desfăşoară transportul pasiv. Pompa leagă ionul pe o parte a membranei într-o anumită zonă activă numită situs de legare şi, datorită unor modificări conformaţionale care intervin în urma legării ionului, îl transferă pe cealaltă parte unde îl eliberează. Pompa foloseşte, de obicei, hidroliza ATP în ADP şi P.

Exemplul cel mai cunoscut este ATP-aza Na + /K + care translocă 3 ioni de Na + din interiorul

celulei, unde concentraţia acestuia este mică, spre mediul extracelular şi 2 ioni de K + din exteriorul celulei în interiorul acesteia.

Deoarece rezultatul unui ciclu este un transfer net de sarcină pozitivă în exteriorul celulei,

spunem că pompa este electrogenică. De asemenea, pompa de Na + /K + asigură prin funcţionarea ei osmolaritatea egală pe ambele feţe ale membranei.

Transportul activ secundar Prin transport activ secundar speciile transportate pătrund într-un compartiment (extracelular sau intracelular) împotriva gradientului lor electrochimic, asociindu-se cu molecule care se deplasează în sensul gradientului de concentraţie. Specia transportată cât şi molecula care efectuează transport pasiv se leagă de aceeaşi moleculă transportoare. Transportul activ secundar utilizează transportorii întâlniţi la difuzia facilitată, aceştia putând lega substratele transportate în aceeaşi stare conformaţională sau în stări conformaţionale diferite (Fig. 19). Dacă ambele specii moleculare transportate se leagă de aceeaşi parte a proteinei, transportul poartă denumirea de simport sau co-transport, iar transportorul îşi poate modifica starea conformaţională doar după ce ambele substrate au ajuns în situsurile de legare. Cazul în care speciile transportate se leagă pe cele două părţi ale transportorului, care se va afla astfel în stări conformaţionale diferite, se numeşte antiport sau contra-transport. Întâlnim simport la pătrunderea glucozei în celulele mucoasei intestinale; ea se asociază

cu Na + care intră pasiv. Ionii de Na + sunt eliminaţi activ prin transport primar, prin ATP-aza de

Na + /K + , iar glucoza rămâne.

Şi în acest caz, avem de-a face cu un transport electrogenic deoarece rezultatul net constă în transportul unei sarcini pozitive dintr-o parte a membranei în cealaltă.

25. Canale ionice

Difuzia prin canale ionice Substanţele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor prin membrană se poate face prin structuri proteice specializate care strabat membrana pe toată grosimea ei şi creează căi de trecere pentru ioni, formând canale sau pori. Noţiunea de por este folosită pentru structurile neselective, făcând o discriminare doar pe baza diametrului particulei. Cu precădere, prin pori trece apa, caz în care aceştia se numesc porine. Ionii au în jurul lor o zona de hidratare, din care cauză au diametrul prea mare pentru pori.

26. Receptorii membranari

Receptorii membranari din membrana plasmatică celulară sunt proteine intrinseci cu funcţie enzimatică care au capacitatea de a recunoaşte o moleculă semnal din mediul extracelular, numită mesager prim, şi de a interacţiona cu ea rapid şi reversibil. Molecula purtătoare de informaţie se numeşte ligand specific şi se poate lega de un anumit tip de receptor. În mod obişnuit, moleculele semnal nu pătrund în interiorul celulei, rolul lor fiind doar de a transmite prin diferite mecanisme membranare informaţia pe care o poartă. Mesagerii primi pot fi molecule dar şi factori fizico-chimici. Printre moleculele cu rol de mesager prim se întâlnesc: mediatorii chimici, hormonii polipeptidici, factori de creştere, antigenii, medicamentele, drogurile. În urma interacţiei, celula poate sintetiza o altă moleculă semnal numită mesager secund care declanşează răspunsul celular specific. Mesagerul secund poate fi, uneori, chiar complexul receptor mesager prim. Mesageri secunzi frecvent întâlniţi sunt: acidul adenozin monofosforic ciclic (c-AMP), acidul guanozin monofosforic ciclic (c-GMP), diacil glicerolul (DAG), inozitol trifosfatul (InosP 3 ).

Procesele care au loc la nivel celular sunt următoarele (Fig. 22): de îndată ce ligandul s-a fixat de receptor, informaţia este transmisă la nivelul membranei, acest lucru survenind de obicei, în urma modificării conformaţiei receptorului; în urma acestui proces se declanşează o cascadă de reacţii în interiorul celulei având ca urmare o modificare a activităţii celulare la nivelul metabolismului sau la nivelul expresiei genelor; informaţia se transmite şi de-a lungul membranei celulare, prin semnale electrice sub forma de potenţiale locale şi de tip tot sau nimic.

27. Formarea imaginii prin lentile divergente

Lentile divergente dau imagini virtuale ale obiectelor reale, indiferent de poziţia acestora faţă de lentilă (Fig. 10).

28. Formarea imaginii prin lentile convergente

Pentru a construi mersul razelor de lumină printr-o lentilă convergentă putem desena mersul a două raze împrăştiate de vârful obiectului: raza care trece nedeviată prin centrul optic al lentilei şi raza care cade pe lentilă paralel cu axul optic principal (aceasta se va refracta prin focar). În figurile 5–9 aveţi desenate imaginile unui obiect situat la distanţe diferite de o lentilă convergentă. Se observă că imaginea este reală (se află la intersecţia rezelor de lumină şi poate fi captată pe un ecran) dacă obiectul este situat la o distanţă mai mare decât distanţa focală faţă de lentilă. În cazul în care (Fig. 9) obiectul este situat între focar şi centrul lentilei imaginea devine virtuală (aflată la interesecţia prelungirilor razelor de lumină, nu poate fi captată pe un ecran)

29. Ochiul ca sistem optic centrat. Ochiul redus.(Gullstrand)

Modele ale ochiului redus Prin ochi redus se înţelege o schemă simplificată a ochiului. Ochiul va fi reprezentat printr-un dioptru prin care razele se propagă la fel ca în ochiul real. În modelul Listing, ochiul este un dioptru sferic cu raza de 6 mm care separă aerul de un mediu transparent cu indice de refracţie n = 1.337. Modelul Gullstrand constă dintr-un un sistem optic centrat în care un dioptru sferic unic cu raza 5,7 mm (care reprezintă practic corneea: C = 60 D) separă aerul de un mediu transparent de indice de refracţie 1,336. Centrul optic este centrul de curbură al dioptrului. Distanţa dintre centrul optic şi retină este de cca. 15 mm. Retina se află în planul focal. Ochiul este considerat un sistem optic centrat alcătuit din următoarele elemente:

- corneea, având indicele de refracţie n = 1,372, separată de aer printr-un dioptru anterior convex şi de

- umoarea apoasă, n = 1,336, printr-un dioptru posterior concav

- cristalinul, n = 1,413 (1,375-1,473) este separat de umoarea apoasă printr-un dioptru anterior convex şi de

- umoarea vitroasă (n = 1,336), printr-un dioptru posterior tot convex.

Corneea este mediul cel mai refringent, cca 40 D. Are cea mai mare contribuţie la convergenţa totală de cca 60 D. Cristalinul contribuie cu restul de 20 D. Convergenţa cristalinului este mai mică deoarece acesta este mărginit de medii cu indici de refracţie apropiaţi, în timp ce corneea se află în contact cu aerul care are indicele de refracţie mult mai mic decât cel al corneei. Cristalinul este o lentilă biconvexă cu R 1 = 10 mm şi R 2 = 6 mm (în stare neacomodată).

Este alcătuit din straturi celulare concentrice al căror indice de refracţie creşte dinspre periferie spre centru. Convergenţa cristalinului este variabilă datorită modificării curburii. Umoarea vitroasă conferă tensiune globului ocular.

30. Acuitatea viziala. Reflexul pupilar.

Acuitatea vizuală În ochiul redus, imaginea unui punct se formează la intersecţia cu retina a dreptei care trece prin punctul respectiv şi centrul optic, dimensiunea imaginii unui obiect fiind dată de unghiul format de dreptele care trec prin centrul optic şi extremităţile obiectului, unghi care

defineşte diametrul aparent (măsurat în minute de arc). Obiectele de dimensiuni diferite pot avea acelaşi diametru aparent, în funcţie de distanţa la care se află. Sub o anumită valoare a diametrului aparent, imaginile celor două puncte se suprapun parţial. Numim distanţă separatoare minimă sau minumum separabil diametrul aparent limită sub care imaginile celor două puncte se suprapun. Acuitatea vizuală sau puterea de rezoluţie este definită ca fiind inversul distanţei separatoare minime. Acuitatea vizuală depinde de:

- factori dioptrici: aberaţia de sfericitate şi cromatică (dată de fenomenul de dispersie – variaţia indicelui de refracţie cu lungimea de undă), difracţia datorită imperfecţiunilor mediilor oculare, dispersia luminii datorită reflectării pe retină, erori de refracţie

- factori retinieni: legaţi de structura granulară şi discontinuă a retinei, centrul petei ce reprezintă imaginea trebuind să se găsească pe celule receptoare distincte; - factori legaţi de stimul: forma şi mărimea detaliului, contrastul de luminozitate, iluminarea fondului, timpul de expunere, compoziţia cromatică (prin eliminarea aberaţiilor cromatice, lumina monocromatică măreşte acuitatea vizuală).

Diminuarea acuităţii vizuale se numeşte ambliopie.

Adaptarea la lumină (reflexul pupilar) Irisul reprezintă o diafragmă care limitează fluxul luminos ce cade pe retină şi contribuie la micşorarea aberaţiilor cromatice şi de sfericitate produse de lentilele ochiului. Dimensiunea pupilei este controlată de doi muşchi netezi, unsfincter inelar şi un dilatator radial, plasaţi în iris. Când luminozitatea este slabă, fibrele radiale ale irisului se contractă (midriază), diametrul pupilei creşte. La iluminare excesivă, fibrele circulare ale irisului micşorează pupila (mioză). Acest fenomen se numeşte adaptare la lumină. Adaptarea de la lumină la întuneric cere mai mult timp decât adaptarea inversă de la întuneric la lumină. Acomodarea la distanţă Într-un ochi normal, imaginea unor obiecte foarte îndepărtate se formează pe retină (Fig. 12 a)). Dacă obiectele sunt situate la o distanţă mai mică de 6 m de ochi, imaginea lor s-ar forma în spatele retinei dacă cristalinul nu s-ar bomba mărindu-şi convergenţa (Fig.14). Pentru ca imaginea să fie clară, ea trebuie să se formeze pe retină. Aceasta se realizează astfel: cristalinul este înconjurat de un ligament circular, zonula lui Zinn, pe care se află înseraţi muşchii ciliari circulari şi radiali. La contracţia fibrelor circulare, zonula se relaxează şi cristalinul iese de sub tensiune, bombându-se sub efectul propriei elasticităţi. Convergenţa sa va creşte şi imaginea se formează mai aproape de centrul optic (mai în faţă, deci pe retină). Invers, la contracţia fibrelor radiale, zonula este din nou pusă sub tensiune, cristalinul se subţiază şi îşi micşorează convergenţa. În acest fel se realizează acomodarea. Vederea clară se realizează între două puncte: punctum proximum pp- şi punctum remotum pr-. Pp – cel mai apropiat, văzut clar cu acomodare maximă. Pr – cel mai depărtat, văzut clar fără acomodare. La ochiul normal (emetrop) pp = 25 cm, pr → ∞

31.

Miopia.

Miopia Acest defect de vedere se manifestă prin creşterea convergenţei ochiului. În funcţie de cauza acestei creşteri avem de a face cu mai multe tipuri de miopii şi anume:

- Miopia axială, cel mai fecvent întâlnită, este caracterizată de axul anteroposterior mai lung

decât cel al ochiului emetrop, din această cauză imaginea se formează înaintea retinei. Pp şi pr se află mai aproape de ochi.

- Miopia de curbură: curbura cristalinului este mai mare, convergenţa va fi mărită (de obicei este

legată de oboseală).

- Miopia de indice caracterizată de creşterea indicelui de refracţie datorită creşterii concentraţiei

saline în anumite stări patologice (vărsături incoercibile, diarei rebele, mari hemoragii şi plasmoragii, expuneri excesive la soare, şocuri traumatice, lipotimie – în aceste din urmă două cazuri, deshidratarea şi hiperconcentrarea salină consecutivă apar ca o consecinţă a fugii apei din

ţesuturi spre patul vascular lărgit ca urmare a epuizării mecanismelor neuro-hormonale de menţinere a tonusului vascular). În toate cazurile se corectează cu lentile divergente (Fig. 15) care au convergenţa negativă (C < 0, focare virtuale) care, adăugată convergenţei crescute a ochiului, o aduc în limitele normale.

32. Prezbitismul.

Presbiopia sau prezbitismul este o ametropie de elasticitate care apare, în general, după vârsta de 40 de ani. Bombarea cristalinului se face mai dificil, deoarece elasticitatea acestuia se diminuează o dată cu înaintarea în vârstă. Se folosesc lentile convergente pentru a vedea obiectele apropiate.

33. Biofizică recepţiei vizuale. Retina.

Biofizica recepţiei vizuale Structura retinei După ce străbat mediile transparente ale ochiului, razele luminoase care provin de la diferitele obiecte ale mediului înconjurător cad pe retină (Fig. 17) care reprezintă o structură

complexă cu o suprafaţă de cca 2 cm 2 şi grosimea de 350 μm. Există 5 tipuri de celule prezente în retină dispuse în straturi succesive (Fig. 17, săgeata din stânga figurii indică sensul luminii):

- celulele epiteliului pigmentar - alcătuiesc stratul distal format dintr-un singur şir de celule

epiteliale; pigmentul conţinut de acestea – melanina absoarbe lumina (pentru a evita difuzia).

- celulele fotoreceptoare, celulele cu conuri şi bastonaşe, care conţin pigmenţii fotosensibili.

Celulele fotoreceptoare sunt orientate cu extremitatea fotosensibilă înspre coroidă, fiind parţial îngropate în epiteliul pigmentar. Repartiţia lor în retină nu este uniformă. În pata oarbă, pe unde

ies fibrele nervului optic, celulele fotoreceptoare lipsesc complet.

- celule orizontale fac sinapsă cu celulele fotoreceptoare (6-50 celule fotoreceptoare).

- celulele bipolare, alcătuind primul strat al neuronilor vizuali (de aceea retina poate fi

considerată o porţiune de creier periferic), realizează legături între celulele receptoare şi cele

ganglionare. In zona foveală corespondenţa este biunivocă: fiecare con realizează legături

sinaptice cu o bipolară şi fiecare bipolară cu o ganglionară. Fiecare ganglionară primeşte astfel informaţii de la un singur con. Spre periferia foveei şi în afara acesteia, mai multe celule receptoare realizează conexiuni sinaptice cu o bipolară şi mai multe bipolare trimit informaţii unei singure ganglionare. - celulele amacrine realizează conexiuni între neuronii bipolari, la fel cum celulele orizontale interconectează celulele fotoreceptoare. Sunt lipsite de axon şi trimit informaţii dinspre centru spre periferie. celulele ganglionare – fac sinapsă cu cele bipolare, iar axonii lor alcătuiesc nervul optic. Pata oarbă, lipsită de celule fotoreceptoare, este locul în care nervul optic se îndreaptă spre corpii geniculaţi laterali, după ce strabate învelişul globului ocular.

34. Structura şi funcţiile celulelor fotoreceptoare.

Structura şi funcţia celulelor fotoreceptoare Celulele fotoreceptoare realizează funcţia de traducere a semnalului vizual – radiaţia electromagnetică din domeniul vizibil- în semnal electric. Celula cu bastonaş (Fig. 18 a)) este alcătuită din două părţi: segmentul extern (SEB), sub formă alungită, cilindrică, de bastonaş, şi segmentul intern (SIB). Segmentul extern este fotoreceptorul propriu-zis, cel intern are rol metabolic. Bastonaşele asigură vederea scotopică (la lumină crepusculară), având o mare sensibilitate. SEB are o structură specială, conţinând un mare număr de discuri membranare (până la 2000) suprapuse. Membrana discurilor este formată din subunităţi membranare (cca 5 nm diametru) în centrul cărora se găseşte pigmentul

fotosensibil rodopsina (10 7 -10 8 molecule/bastonaş). Rodopsina este formată din opsină (fosfolipoproteină formată din 348 de aminoacizi, formând 7 α-helixuri aşezate transversal pe membrana discului, legate între ele prin segmente neelicoidale) şi din retinal (aldehida vitaminei A) care este cromoforul, cu axa longitudinală paralelă cu suprafaţa membranei. Maximul de absorbţie al rodopsinei este la 500 nm (verde).

Membrana bastonaşului conţine numeroase canale de Na + şi Ca ++ , astfel încât, la

întuneric, există un influx pasiv de Na + şi Ca ++ (curent de întuneric) (Fig. 19) (10-15% Ca ++ ). În

întuneric membrana este polarizată negativ (-20 - 40 mV). Ionii de Na + intră în celulele fotoreceptoare prin canale, dar nu se acumulează deoarece sunt evacuaţi pe măsură ce intră de

către pompele ionice din SIB. Calciul este evacuat printr-un mecanism antiport 3Na + /1Ca ++ în

SEB. Curentul de Na + (Ca ++ ) reprezintă curentul de întuneric.

În urma fotoexcitării şi activării rodopsinei (Fig. 20), se închid canalele de Na + (Ca ++ ), curentul de întuneric dispare şi membrana se hiperpolarizează. Potenţialul celular poate ajunge la –80 mV, depinzând de intensitatea luminii. Variaţia de potenţial declanşează excitaţia neuronilor bipolari, astfel încât potenţialele de acţiune apărute în aceştia ajung în final la sinapsa cu neuronul ganglionar, pe care-l excită. De la neuronul ganglionar vor porni trenuri de potenţiale de acţiune tot sau nimic care, pe calea nervului optic, ajung în corpii geniculaţi şi apoi în scoarţa cerebrală (scizura calcarină) unde produc senzaţia vizuală. Bastonaşele au o

sensibilitate foarte mare: un singur foton poate duce la blocarea intrării în celulă a 10 6 sarcini pozitive – amplificare de putere. Fotonul este doar declanşator, restul se datorează energiei proceselor metabolice.

Celulele receptoare cu bastonaş sunt responsabile de vederea scotopică, la luminozitate scăzută, fără vederea culorilor (alb-negru).

35. Teoria a vederii tricromate.

Discromatopsiile Discromatopsia este o anomalie a vederii, cauzată de absenţa sau de dereglarea funcţională a celulelor fotoreceptoare. Persoanele cu discromatopsie prezintă tulburări ale vederii colorate. Lipsa percepţiei culorilor, acromatopsia, este rezultatul lipsei conurilor. Majoritatea persoanelor cu probleme de percepţie a culorilor pot identifica anumite culori, în foarte puţine cazuri pacienţii nefiind capabili să recunoască nici o culoare, ci văd doar nuanţe de gri, alb şi negru. Dicromazia constă în perceperea a două culori: dacă pacientul nu percepe culoarea roşie avem de-a face cu protanopie, dacă nu este perceput verdele ne referim la acel tip de dicromazie ca fiind deuteranopie, iar în cazul absenţei culorii albastre avem tritanopie. Conform teoriei tricromatice a vederii colorate (Young, Maxwell, Helmholtz) orice culoare se poate obţine prin combinarea a trei culori. Discromatopsiile sunt, în general, transmise genetic caz în care ambii ochi sunt afectaţi, aceste tulburari fiind ireversibile şi netratabile, neputându-se însă agrava. Discromatopsiile pot fi dobândite ca urmare a unor boli (de exemplu, cataracta care constă în opacifierea parţială sau totală a cristalinului) şi traumatisme ale ochiului sau pot să apară cu înaintarea în vârstă. Discromatopsiile dobândite pot fi unilaterale sau asimetrice (unul dintre ochi este afectat mai puternic). Acestea pot fi tratate, în funcţie de cauză, prin intervenţie chirurgicală (în cazul în care cataracta a produs discromatopsia respectivă), prin oprirea medicamentelor care au cauzat tulburarea de vedere, prin recomandarea folosirii lentilelor de contact colorate sau a lentilelor antireflex (celulele cu bastonaş funcţionând mai bine la lumină mai slabă). Testarea pacienţilor constă în recunoaşterea culorilor şi a denumirii acestora:

subiectului i se cere să privească un aşa-numit “pattern” care este un pătrat cu puncte colorate care realizează o literă sau un număr şi să recunoască imaginea alcătuită din punctele colorate (testul Ishihara). Cei cu vedere cromatică intactă pot recunoaşte aceste pattern-uri, persoanele suferind de discromatopsie nu vor recunoaşte sau vor identifica doar anumite litere sau cifre.

Discromatopsiile pot afecta dezvoltarea cognitivă (un copil cu rezultate slabe va trebui consultat şi de un oftalmolog) dar pot limita şi opţiunile profesionale.

36. Densitatea

Densitatea unui material omogen se defineşte ca fiind masa conţinută în unitatea de volum. Unitatea de măsură pentru densitate este kg/m 3 sau g/cm 3 (1000 kg/m 3 = 1g/cm 3 ). Densitatea se notează cu litera grecească (ro). Conform definiţiei :

m

V

Densitatea relativă a unui material este raportul dintre densitatea lui şi densitatea unui material considerat referinţă, prin urmare, un număr adimensional (fără unitate de măsură). Se poate demonstra că densitatea relativă a unui material este egală cu raportul dintre masa unui corp din acel material şi masa aceluiaşi volum din materialul de referinţă. Pentru corpurile solide şi lichide se ia drept referinţă apa.

Pentru determinarea densităţii relative, în locul raportului maselor unor volume egale ale substanţelor se folosesc greutăţile acestor volume, care, pe aceeaşi verticală sunt direct proporţionale cu masele (conform principiului fundamental al dinamicii, vezi cursul Noţiuni generale de mecanică).

Astfel : G = mg şi pentru referinţă G= mg. Împărţind cele două egalităţi una la cealaltă, obţinem:

G

G '

m G

'

m

relativ

G'

Densitatea absolută a apei la 4,2 o C este egală cu 1 g/cm 3 , prin urmare masa de apă la această temperatură este exprimată prin acelaşi număr ca şi volumul ei.

Expresia densităţii absolute a unui corp se poate scrie

G

G '

apa

unde apă reprezintă densitatea apei la temperatura de lucru t.

37 Presiunea hidrostatică

Prin definiţie, presiunea este forţa exercitată pe unitatea de suprafaţă:

p

F

S

Este o mărime fizică scalară derivată a cărei unitate de măsură este N/m 2 . Presiunea are şi alte unităţi de măsură tolerate cum ar fi 1Pa = 1N/m 2 , 1 atm ~ 10 5 N/m 2 , 1 torr = 1 mmHg, 760 mmHg = 10 5 N/m 2 . Unitatea de măsură din hemodinamică este mmHg (milimetru coloană de mercur).

Presiunea hidrostatică este presiunea exercitată de o coloană de fluid 1 la baza sa.

1 Presiunea atmosferică este presiunea hidrostatică exercitată de atmosferă la suprafaţa pământului

În orice punct din interiorul fluidului există o presiune datorată greutăţii straturilor de deasupra acelui punct. Se poate calcula presiunea pe care o exercită o coloană de lichid de densitate şi grosime h la baza vasului având aria secţiunii transversale S ,Astfel :

p

G

mg

Vg

hSg

S

S

S

S

gh

Se observă că presiunea hidrostatică nu depinde de suprafaţa fundului vasului, ci numai de densitatea lichidului şi de grosimea acestuia. Dacă punem în câteva vase comunicante care au secţiunile bazelor diferite , un lichid, observăm că înălţimea lichidului în vase este aceeaşi.

Acest lucru este datorat presiunii hidrostatice care are aceeaşi valoare la baza tuturor vaselor, iar lichidul este în echilibru.

38. Principiul lui Pascal Se enunţă astfel: Presiunea aplicată unui lichid aflat într-un vas este transmisă integral

oricărei porţiuni a fluidului, precum şi pereţilor vasului.

Aplicaţiile legii lui Pascal sunt numeroase. Dintre ele, amintim presa hidraulică al cărei principiu de funcţionare presupune utilizarea unui piston de suprafaţă mică A 1 , prin intermediul căruia se exercită o forţă mică F 1 direct asupra unui lichid (Fig. 3).

Conform legii lui Pascal, presiunea p = F 1 / A 1 este transmisă prin tubul de legătură unui cilindru mai larg, prevăzut cu un piston mai mare de suprafaţă A 2 . Rezultă că

p

F

1

A

1

F

2

A

2

F

2

A

2

A

1

F

1

Aşadar, presa hidraulică este un dispozitiv de amplificare a forţei, cu un factor de multiplicare egal cu raportul suprafeţelor pistoanelor. Întâlnim presa hidraulică la scaunele folosite în cabinetele dentare, precum şi la frânele hidraulice pistoanele pe care se apasă corespunzând ramurii de secţiune mică.

39. Principiul lui Arhimede

Un corp scufundat în apă pare să aibă o greutate mai mică decât în aer, iar un corp a cărei densitate este mai mică decât a apei poate pluti la suprafaţa acesteia. Asta înseamnă că în apă, asupra corpului scufundat mai acţionează o forţă al cărei sens este invers sensului greutăţii. Aceasta este forţa arhimedică.

Enunţul principiului lui Arhimede: Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dizlocuit de corp :

F A = lichid V dizlocuit g

unde g este acceleraţia gravitaţională, iar lichid reprezintă densitatea lichidului în care este scufundat corpul.

Forţa arhimedică se aplică într-un punct al corpului, numit centru de presiune, acesta coincizând cu centrul de greutate al masei de lichid dizlocuită de corp.

40. Plutirea corpurilor

a. Corpul pluteşte la suprafaţa lichidului – în acest caz, greutatea corpului este egală cu

greutatea lichidului dizlocuit, dar volumul de lichid dizlocuit este mai mic decât volumul corpului care pluteşte ;

b. Corpul pluteşte în interiorul lichidului – în acest caz, greutatea corpului este egală cu

greutatea lichidului dizlocuit, iar volumul de lichid dizlocuit este de asemenea egal cu volumul corpului care pluteşte ;

c. Corpul nu pluteşte în acest caz, greutatea corpului este mai mare decât greutatea lichidului dizlocuit, corpul este acţionat, aşadar, de două forţe care nu-şi mai fac echilibrul ; volumul corpului este egal cu volumul de lichid dizlocuit de corp

41.Metode densitometrice

Densimetria cuprinde metode şi procedee de determinare a greutăţii specifice a diferitelor corpuri. Dintre metodele densimetrice amintim:

a) Metode bazate pe aplicarea principiului lui Arhimede determinarea calitativă a densităţii. Se introduce corpul în apă, observându-se condiţiile de echilibru ale plutirii. Evident, această metodă se poate aplica doar corpurilor insolubile în apă. În cazul în care corpul se scufundă, densitatea lui relativă este mai mare decât 1, în cazul în care corpul pluteşte, atunci densitatea sa relativă este mai mică decât 1.

Metoda picăturilor – folosită pentru determinări cantitative ale densităţii unor corpuri lichide, mai ales în cazurile în care dispunem de cantităţi mici de substanţă pentru operaţiunile respective.

Pentru aplicarea acestei metode este nevoie de un set de soluţii etalon de densităţi diferite, dar foarte apropiate între ele, cunoscute cu precizie. Se introduce o picătură din lichidul de cercetat într-o cantitate mică din una din soluţiile etalon. Dacă picătura cade la fundul vasului, densitatea lichidului este mai mare decât cea a etalonului. Se ia următoarea soluţie etalon şi se repetă procedura. În momentul în care picătura din lichidul de studiat pluteşte în interiorul soluţiei etalon, densităţile celor două lichide sunt egale. Această metodă serveşte la determinarea densităţii sângelui, cu o precizie suficientă. Densitatea sângelui are o valoare constantă în cazuri normale, datorită mecanismelor fiziologice reglatoare, ea putând varia puţin din cauza ingerării alimentelor, mai ales a celor lichide. Valorile normale ale densităţii sângelui sunt cuprinse între 1,057 g/cm 3 şi 1,066 g/cm 3 , admiţându-se ca densitate medie la bărbaţi valoarea de 1,061 g/cm 3 , iar la femei de 1,058 g/cm 3 .

Metoda se poate aplica şi materialelor aflate în stare solidă.

Areometrele (Fig. 7) sunt aparate confecţionate din sticlă care pot pluti, formate dintr-un cilindru cu diametrul de 2-3 cm, partea superioară având forma unei tije de o anumită lungime şi diametru 0,3-0,6 cm. În partea inferioară aparatul are un rezervor de formă sferică sau ovoidală, în care se află o substanţă grea, cum ar fi plumb sau mercur. Din cauza acestei greutăţi, centrul de greutate al plutitorului este mult coborât faţă de centrul de presiune, iar rezultatul constă în menţinerea areometrului în poziţie verticală în lichid.

b) Metode bazate pe folosirea balanţei - Aceste metode presupun cântărirea cu ajutorul unui vas de volum cunoscut gol şi apoi plin cu lichidul a cărui densitate absolută dorim să o determinăm. Un astfel de vas de formă specială se numeşte picnometru. Prin împărţirea masei lichidului la volumul picnometrului se obţine valoarea densităţii.

c) Metoda vaselor comunicante-– se aplică în cazul în care avem două lichide nemiscibile cu densităţi diferite.

Această metodă se foloseşte pentru determinarea densităţii lichidelor nemiscibile cu apa, dar nu este foarte precisă din cauza impreciziei în măsurarea nivelelor lichidului.

42. Ecuaţia de continuitate

Pentru deducerea ecuaţiei de continuitate vom considera un tub de curent într-un fluid în mişcare (Fig. 12). Prin definiţie, debitul volumic de curgere, Q, reprezinta volumul de fluid care traversează o secţiune a tubului în unitatea de timp, în timp ce viteza de curgere, v, reprezintă distanţa parcursă de un element de lichid în unitatea de timp.

Pentru un fluid incompresibil care curge staţionar şi nu se disipă prin pereţii laterali, debitul de curgere Q este constant. Se observă că viteza de curgere este mai mare dacă secţiunea este mai mică şi scade cu creşterea secţiunii transversale a tubului. Acest lucru se scrie matematic :

S 1 v 1 = S 2 v 2 = constant

adică produsul dintre aria secţiunii transversale a tubului şi viteza de curgere a lichidului este constant.

Aceasta este ecuaţia de continuitate.

43. Ecuaţia lui Bernoulli

Când un lichid curge de-a lungul unui tub de curent orizontal cu secţiune variabilă, viteza

lui variază, el fiind accelerat sau încetinit. Prin urmare, asupra acestui lichid trebuie să acţioneze

o forţă rezultantă deci de-a lungul tubului presiunea trebuie să varieze, deşi înălţimea nu se modifică.

Pentru două puncte aflate la înălţimi diferite, diferenţa de presiune depinde nu numai de diferenţa de nivel, ci şi de diferenţa dintre vitezele din punctele respective.

Pentru tubul din Fig. 14 putem scrie un bilanţ al presiunilor în felul următor :

sau

1

1

p gh  v p gh  v

1

1

2

1

2

2

2

2

p gh

1

2

2

v constant

2

2

Aceasta este expresia matematică a legii lui Bernoulli referitor la curgerea lichidelor. Termenul 1/2v 2 se numeşte presiune dinamică, iar suma primilor doi termeni ai egalităţii este chiar presiunea statică. Presiunea dinamică reprezintă presiunea pe care o exercită lichidul datorită vitezei sale de curgere.

Aşadar, conform legii lui Bernoulli, de-a lungul unui tub prin care curge un fluid, suma dintre presiunea statică a fluidului şi presiunea dinamică este constantă, presiunea statică scade pe măsură ce viteza creşte

44. Legea lui Stokes Când o particulă se deplasează într-un lichid vâscos, între masa de lichid în repaus şi pelicula de lichid antrenată în mişcare de către particulă se exercită forţe de frecare interne a căror valoare depinde de viteză . Rezistenţa opusă de lichid la înaintare reprezintă rezultanta forţelor de frecare. Această forţă de frecare are o valoare variabilă, ea fiind direct proporţională cu viteza. La un moment dat, forţa ajunge să egaleze forţa motrice (în cădere, greutatea) şi din acest moment, corpul se mişcă având viteză constantă.

În cazul unei particule sferice de rază r, la viteze mici v, legea lui Stokes dă expresia forţei rezistente:

La

echilibru,

cunoscând

coeficientului de vâscozitate.

R = 6  r v

viteza

limită

se

poate

determina,

de

exemplu,

valoarea

Forţa motrice poate fi: greutatea, explicand astfel sedimentarea; forţa centrifugă, aplicată

la centrifugare sau ultracentrifugare; forţa electrică, aplicată la electroforeză.

Particulele de diferite tipuri pot difuza într-un anumit lichid funcţie de vâscozitatea acestuia, iar acest lucru este folosit in practica prin introducerea medicamentelor în solvenţi sau dispersanţi vâscoşi, încetinind astfel viteza lor de difuzie.

45. Legea Poiseuille-Hagen

Curgerea laminară poate fi privită ca deplasarea unor tuburi coaxiale care alunecă unele faţă de altele, cu viteze diferite, mai mari spre centru şi scăzând spre pereţi. În afara stratului periferic mişcarea este foarte neregulată - turbulentă, datorită curenţilor circulari locali formaţi, distribuiţi haotic, numiţi vârtejuri. Acestea produc o creştere considerabilă a rezistenţei la curgere, urmată de o scădere a presiunii totale a lichidului real de-a lungul tubului .

Conform legii lui Poiseuille-Hagen scăderea de presiune de-a lungul distanţei l străbătută de fluid într-un tub cilindric de rază r este:

p

1

p

2

lv

8

8

lQ

r

2

r

4

deoarece viteza v = Q/S = Q/r 2 , unde Q este debitul lichidului prin conductă, S aria secţiunii transversale a acesteia, iar vâscozitatea lichidului.

Prin urmare, în cazul fluidelor reale, vâscoase, energia potenţială a fluidului scade pe măsură ce fluidul avansează în tub, datorită frecărilor interne.

Se poate face o analogie între mărimile hidrodinamice şi cele electrocinetice, diferenţa de presiune corespunzând diferenţei de potenţial electric, debitul Q al curgerii corespunzând intensităţii curentului electric, iar factorul (8l/R 4 ) fiind echivalentul rezistenţei electrice (el chiar reprezentând rezistenţa întâmpinată de fluid în timpul curgerii sale prin tub).

Legea lui Poiseuille este similară legii lui Ohm, ambele fiind expresii ale disipării energiei.

46. Numărul lui Reynolds

Caracterul curgerii unui fluid printr-un tub cu pereţi netezi poate fi anticipat dacă se cunosc viteza de curgere a fluidului (v), densitatea lui (), coeficientul de vâscozitate () şi diametrul tubului (D). Cu ajutorul acestor mărimi, care caracterizează atât fluidul cât şi tubul prin care acesta curge, se poate calcula numărul lui Reynolds N R , definit ca următorul raport:

N R

vD

N R este o mărime adimensională şi are aceeaşi valoare numerică în orice sistem de unităţi.

Experienţele arată că:

- dacă N R < 2000 curgerea este laminară

- dacă N R > 3000 curgerea este turbulentă

- pentru 2000 < N R < 3000 există un regim de tranziţie sau nestaţionar, curgerea este instabilă

şi poate trece de la un regim la altul.

În ceea ce priveşte curgerea pulsatorie a sângelui aceasta este o curgere în regim nestaţionar.

47. Rolul de pompă al inimii

Rolul principal al inimii constă în expulzarea sângelui în circulaţie, prin închiderea şi deschiderea în mod pasiv a valvulelor care au rol de supapă. Inima este constituită din două pompe , conectate prin circulaţiile pulmonară şi sistemică:

- pompa dreaptă care are rolul de a pompa spre plămâni sângele dezoxigenat colectat din organism (circulaţia pulmonară)

- pompa stângă colectează sângele oxigenat din plămâni şi îl pompează în corp (circulaţia sistemică)

Fiecare parte a inimii este echipată cu două seturi de valvule care, în mod normal, impun deplasarea sângelui într-un singur sens, cele două pompe ale inimii având fiecare câte două camere: atriul este un rezervor care colectează sângele adus de vene şi ventriculul care pompează sângele în artere. Septul este peretele care desparte atât atriile cât şi ventriculele şi care împiedică trecerea sângelui dintr-un atriu/ventricul în celălalt. Etanşeitatea pompelor este determinată de musculatura cardiacă.

Mişcarea valvulelor este reglată de diferenţa de presiune dintre atrii, ventricule şi vase sanguine, ele împiedicând sângele să curgă în direcţie greşită. Musculatura cardiacă asigură atât variaţia volumului inimii şi presiunii sângelui precum şi energia necesară funcţionării prin procesele biofizice şi chimio-mecanice din miocard.

48. Legea lui Laplace stabileşte ce calibru va avea vasul de sânge, care se comportă ca o membrană elastică de formă cilindrică, atunci când sângele are o anumită presiune. Tensiunea T depinde de structura peretelui vasului sanguin.

Legea lui Laplace se scrie matematic astfel :

p

T

R

unde p este presiunea arterială, T este tensiunea exercitată de sânge asupra pereţilor arteriali iar R este raza arterei. Se observă că pentru o diferenţă de presiune dată p, tensiunea în vas T depinde de rază. Pentru aceeaşi presiune de distensie rezistenţa pereţilor vasculari este invers proporţională cu raza vasului de sânge.

Legea lui Laplace are o importanţă deosebită în biofizica aparatului circulator. Cu ajutorul ei se pot explica unele particularităţi anatomo-funcţionale fiziologice şi patologice ale inimii şi ale vaselor de sânge şi anume:

- dacă scade raza de curbură R a stratului median al muşchiului inimii, având constantă tensiunea parietală T, conform legii Laplace, se constată că presiunea la care are loc expulzarea sângelui creşte ;

- în regiunea apicală peretele ventricular se subţiază, raza de curbură a cordului fiind mai mică, la aceeaşi presiune a sângelui, tensiunea din perete este mai mică;

- în cazul hipertrofiei cardiace, creşterea razei de curbură duce la diminuarea presiunii sistolice, aşadar la o expulzare deficitară, pentru aceeaşi tensiune în fibrele musculare ;

- în cazul cardiomiopatiei dilatative, muşchiul cardiac este slăbit, raza ventriculului creşte (inima slăbită nu mai poate să pompeze mult sânge, după fiecare bătaie de inimă rămân cantităţi mai mari în ventriculi, iar aceştia se dilată) şi pentru a crea aceeaşi presiune de expulzie este necesară o tensiune parietală mărită;

- în cazul anevrismelor, deoarece creşte raza vasului (Fig. 29), la aceeaşi presiune distală, vom avea o creştere a tensiunii parietale şi, în consecinţă, o creştere a riscului de rupere a peretelui vascular.

49. Vâscozitatea sângelui

Sângele reprezintă o suspensie de elemente celulare (50% din volumul său) într-o soluţie apoasă (plasma) de electroliţi, neelectroliţi şi substanţe macromoleculare (dispersie coloidală), fiind aşadar un sistem dispers complex. Din punct de vedere al vâscozităţii, sângele este un lichid nenewtonian, pseudoplastic. În cazul unei suspensii vâscozitatea sistemului depinde atât de mediul de dispersie (plasma în cazul sângelui), cât şi de particulele aflate în suspensie, fiind funcţie de volumul total al acestor particule.

Valoarea

vâscozităţii

sângelui

la

temperatura

de

37 0 C

este

de

aproximativ

3 cP. Vâscozitatea relativă a sângelui în raport cu apa (apa = 0,70 cP), va fi, în medie:

relativ

sange

apa

4

Vâscozitatea sanguină relativă la subiecţii sănătoşi are valori cuprinse între 3,9 şi 4,9, fiind puternic dependentă de vârstă (atinge maximul de 4,9 la vârste cuprinse între 35 – 40 de ani).

Datorită compoziţiei neomogene a sângelui, vâscozitatea acestuia variază cu valoarea hematocritului, cu viteza de curgere şi cu raza vasului de sânge.

Hematocritul reprezintă procentul de elemente figurate, în special hematii, dintr-un anumit volum de sânge. Deoarece plasma este un lichid newtonian, elementele figurate sunt cele care conferă sângelui caracterul nenewtonian. Prin urmare, vâscozitatea sângelui va fi mai mare acolo unde densitatea de elemente figurate este mai mare: venos > arterial .

La omul sănătos, valoarea hematocritului este de 40 - 50%, variind în funcţie de vârstă şi sex. Dependenţa vâscozităţii relative a sângelui, r , de hematocrit este exponenţială, putând atinge valoarea de 12 pentru un hematocrit de 80%. Hematocritul, alături de numărătoarea globulelor roşii şi de dozarea hemoglobinei, ajută la punerea unui diagnostic mai precis de anemie (hematocrit scăzut). Vâscozitatea sângelui variază cu viteza de curgere, scăzând cu creşterea acesteia, datorită deformării elastice a eritrocitelor. Scade, de asemenea, când diametrul vasului devine mai mic decât 1 mm (în capilare). Vâscozitatea serului dă indicaţii referitoare la proporţia şi calitatea proteinelor cuprinse în el. În stare normală, la o temperatură de 37 o C, vâscozitatea specifică a serului uman este constantă, cu fluctuaţii mici în intervalul 1,64 – 1,69. În stări patologice, vâscozitatea serului variază mult, putând lua valori cuprinse în intervalul 1,5 – 3. În timp ce prezenţa substanţelor cristaloide în ser (uree, NaCl) nu modifică sensibil vâscozitatea serului, creşterea procentului de proteine duce la mărirea vâscozităţii acestuia.

50. Efectul Fahraeus – Lindqvist (acumularea axială a eritrocitelor) Sângele nu este un lichid omogen, ci o suspensie de celule. Astfel, în capilare ale căror diametre sunt de acelaşi ordin de mărime cu diametrul eritrocitelor, profilul vitezei plasmei este determinat de celulele în mişcare care se deformează semnificativ în vasele înguste şi ramificate, aceasta constituind o problemă de microreololgie a circulaţiei. În vasele de diametre mari, pe de altă parte, apare aşa numitul efect Fahraeus – Lindqvist care duce la concentrarea eritrocitelor în regiunile în care tensiunile de forfecare sunt minime, adică pe axa longitudinală a vasului. Rezultă că vâscozitatea sângelui care este dependentă de hematocrit va creşte în această regiune şi va scădea în vecinătatea peretelui vasului. Astfel se ajunge la o scădere a rezistenţei la curgere a debitului sanguin total.

Pe de altă parte, profilul parabolic al vitezelor straturilor adiacente de fluid în curgere laminară se schimbă semnificativ, aplatizându-se spre axul vasului. Mai mult, acest efect conduce la distribuţia diferenţiată a diferitelor tipuri de celule sanguine, mărimea forţei care deplasează celulele prin efectul Fahraeus – Lindqvist în regiunile cu tensiuni de forfecare minime, depinzând de dimensiunea celulelor. În consecinţă, celulele cu diametre mai mici, cum sunt plachetele sanguine nu sunt influenţate atât de puternic de acest efect, spre deosebire de eritrocite ale căror diametre sunt mai mari. Astfel, în timp ce eritrocitele se concentrează către axul vasului, plachetele se aglomerează spre pereţii acestuia. Efectul Fahraeus – Lindqvist poate fi înţeles ca o consecinţă a principiului producerii minimei entropii al lui Prigogine. Aplicat în cazul curgerii sângelui, principiul producerii minimei entropii presupune concentrarea celulelor în zonele în care pierderea de energie prin frecare este minimă, adica în regiunile cu tensiuni de forfecare minime.

51. Măsurarea tensiunii arteriale.

Primul document care atestă măsurarea presiunii arteriale datează din secolul al XVIII- lea. În 1773, cercetătorul englez Stephen Hales a măsurat în mod direct presiunea sângelui unui cal prin inserarea unui tub cu un capăt deschis direct în vena jugulară a animalului. Sângele a urcat în tub până la înălţimea de 2,5 m adică până la înălţimea la care presiunea coloanei de sânge (greutatea coloanei raportată la suprafaţă) a devenit egală cu presiunea din sistemul circulator. Acest experiment stă la baza utilizării cateterului pentru măsurarea directă a presiunii arteriale. Cateterul este o sondă care se introduce direct în arteră, prevăzută cu un manometru miniaturizat care permite monitorizarea continuă a presiunii sângelui (metoda este folosită rar, mai ales în urgenţă).

În mod uzual, presiunea arterială se măsoară prin metode indirecte bazate pe principiul comprimării unei artere mari cu ajutorul unei manşon pneumatic în care se realizează o presiune măsurabilă, valorile presiunii intraarteriale apreciindu-se prin diverse metode, comparativ cu presiunea cunoscută din manşetă. Dintre metodele indirecte menţionăm: metoda palpatorie, metoda auscultatorie, metoda oscilometrică.

Metoda palpatorie (Riva Rocci) măsoară numai presiunea sistolică, prin perceperea primei pulsaţii a arterei radiale (palparea pulsului) la decomprimarea lent ă a manşonului aplicat în jurul braţului.

În metoda ascultatorie (Korotkow) în loc de palparea pulsului, se ascultă cu ajutorul unui stetoscop plasat în plica cotului zgomotele ce apar la nivelul arterei brahiale la decomprimarea lentă a manşonului, datorită circulaţiei turbulente, urmându-se a determena atât presiunea sistolică, cât şi cea diastolică. Se pompează aer în manşon până ce prin stetoscop nu se mai aude nici un zgomot (presiunea din manşon este mai mare cu 30-40 mm Hg peste cea la care dispare pulsul radial), după care aerul este decomprimat lent. Când presiunea aerului devine

egală cu presiunea sistolică, sângele reuşeşte să se deplaseze prin artera brahială dincolo de zona comprimată de manşon, iar în stetoscop se aud primele zgomote. În acest moment se citeşte presiunea pe manometru, ea reprezentând valoarea presiunii sistolice. Zgomotele provin de la vârtejurile ce apar în coloana de sânge care curge cu viteză mare. Curgerea se face în regim turbulent deoarece se îngustează lumenul arterial. Pe măsură ce aerul din manşon este decomprimat, zgomotele se aud tot mai tare deoarece amplitudinea mişcărilor pereţilor arteriali creşte şi odată cu ea se intensifică vibraţiile sonore. În momentul în care presiunea aerului din manşon şi presiunea diastolică sunt egale, artera nu se mai închide în diastolă, zgomotele scad brusc în intensitate şi dispar. Presiunea citită în acest moment pe manometru este presiunea diastolică. Aşadar, momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marcheazã presiunea sistolică; momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea diastolică.

Metoda oscilometrică (Pachon) permite determinarea presiunii sistolice, diastolice şi medii. Această metodă urmăreşte amplitudinea oscilaţiilor pereţilor arterei brahiale în timpul decomprimării treptate a aerului din manşonul gonflabil. Presiunea sistolică se înregistrează la apariţia oscilaţiilor, presiunea diastolică la dispariţia acestora, iar presiunea medie în momentul în care amplitudinea oscilaţiilor este maximă.

52. Aspecte biofizice ale patologiei circulaţiei sângelui

Se referă la modificări ale vâscozităţii sanguine, ale dimensiunilor inimii, precum şi la modificări apărute în diametrele şi elasticitatea vaselor de sânge.

Creşterea vâscozităţii sanguine duce la o rezistenţă vasculară mărită (conform legii Poiseuille-Hagen). Apare suprasolicitarea cordului prin creşterea presiunilor arteriale în circulaţia sistemică şi în special pulmonară, acest lucru favorizând staza sanguină, aderenţa trombocitară, ateroscleroza şi accidentele vasculare. Creşterea vâscozităţii sanguine se poate datora unui număr anormal de leucocite (de exemplu în leucemii) sau unei cantităţi crescute de proteine plasmatice - fibrinogenul (în inflamaţii) sau ca lanţurile K (proteine ce intră în compoziţia anticorpilor) secretate de o linie limfocitară anormală (boală numită macroglobulinemie în care vâscozitatea relativă a serului este >4 ).

Vâscozitatea sângelui creşte în intoxicaţiile cu bioxid de carbon din cauza creşterii volumului hematiilor.

Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, în cazul deshidratării (prin transpiraţie, prin febră, prin vărsături) precum şi în poliglobulie (boală care se caracterizează prin creşterea exagerată a numărului de globule roşii). Din cauza valorilor mari ale hematocritului, creşte vâscozitatea sângelui prin stânjenirea mişcării libere a hematiilor care sunt deformate mecanic şi favorizarea apariţiei de aglomerări eritrocitare. Aceste creşteri ale hematocritului pot apărea ca

un mecanism compensator în hipoxie (scăderea presiunii parţiale a oxigenului în sânge) - de exemplu hipoxia datorată altitudinii sau hipoxia din unele boli ce afectează ventilaţia pulmonară.

Conform legii lui Poiseuille, pentru a trece printr-un vas un anumit debit de sânge, trebuie să se acţioneze cu o presiune cu atât mai mare cu cât vâscozitatea lichidului este mai mare. Prin urmare, creşterea vâscozităţii sângelui cere o contracţie mai mare din partea inimii pentru a asigura circulaţia, ceea ce se traduce prin creşterea tensiunii arteriale.

Scăderea vâscozităţii sanguine este întâlnită în stările de anemie, atingând uneori valoarea 2, când poate fi cauza apariţiei unor sufluri la un cord normal, prin favorizarea unei curgeri turbulente, în pierderea de sânge sau când se consumă multe lichide înainte de recoltarea sângelui, în hidremie şi hiperglicemie.

Modificarea dimensiunilor inimii poate să apară ca urmare a presiunii mărite a sângelui care necesită din partea inimii efectuarea unui lucru mecanic mai mare. În aceste condiţii, inima mărindu-şi dimensiunile (razele de curbură ale pereţilor devenind mai mari), conform legii lui Laplace, pentru a realiza o aceeaşi presiune sistolică se produce o tensiune mai mare în pereţi. Când pereţii arteriali se rigidizează aportul de lucru mecanic al arterei faţă de inimă dispare sau se micşorează foarte mult, inima fiind nevoită să efectueze un lucru mecanic mai mare decât în mod obişnuit, ceea ce duce la obosirea acesteia. Mai mult, poate să apară şi riscul curgerii turbulente, urmat de creşterea rezistenţei la înaintare a coloanei de sânge şi la apariţia unor sufluri.

În ateroscleroză depozitele de colesterol de pe pereţii vaselor de sânge, micşorează diametrul acestora. Conform ecuaţiei de continuitate, aria secţiunii transversale îngustându-se, creşte viteza fluidului prin acea secţiune. O creştere a vitezei de curgere a fluidului atrage după sine, conform ecuaţiei lui Bernoulli, o creştere a presiunii dinamice, urmate de o scădere a presiunii statice, vasul putându-se bloca, la fel cum, de asemenea, este posibil ca un cheag de sânge să blocheze vasul îngustat.

53. Urechea si auzul.

Structura urechii

Structura generală este prezentată în figura 5. Urechea externă este formată din pavilion şi conductul auditiv extern şi are rolul de a capta undele sonore şi de a le direcţiona spre membrana timpanică. Aceasta este o membrană de formă elipsoidală iar în secţiune are formă conică cu vârful spre interior şi vibrează sub acţiunea sunetelor. Membrana timpanică are o inerţie mică astfel încât vibraţiile ei încetează aproape imediat 8 Biofizică. Noţiuni de biacustică – MG 2008-2009

(4·10 -3 s) ce încetează sunetul permiţând distingerea separată a sunetelor succesive. Pavilionul, prin forma sa, permite determinarea cu mare precizie a direcţiei din care vin sunetele (eroarea este de 3-4").

Urechea medie este o cavitate în osul temporal aflată între membrana timpanică şi peretele intern. În peretele intern, ce asigură comunicarea cu urechea internă, se găsesc două orificii fereastra ovală în partea superioară şi fereastra rotundă în partea inferioară. În partea inferioară a urechii medii se găseşte un canal, trompa lui Eustache ce asigură comunicarea cu cavitatea nazofaringeană permiţând egalizarea presiunilor internă şi externă ce se exercită asupra timpanului. Trompa lui Eustache este, în mod obişnuit, închisă nedeschizându-se decât când înghiţim sau căscăm. De aceea în cazul variaţiilor rapide de presiune (urcarea cu telefericul, zborul cu avionul) trebuie să înghiţim în sec. În interiorul urechii medii se găseşte un sistem de oscioare: ciocanul, sprijinit pe timpan, nicovala şi scăriţa sprijinită de fereastra ovală. Oscioarele sunt articulate între ele şi acţionate de muşchi proprii. Ele au atât rolul de a transmite undele sonore dinspre urechea externă spre cea internă cât şi acela de a atenua sau amplifica vibraţiile. Prin contracţia muşchiului ciocanului diminuează amplitudinea vibraţiilor în timp ce contracţia muşchiului scăriţei duce la amplificarea oscilaţiilor. Acest mecanism intervine în adaptarea urechii la intensităţi diferite ale sunetelor. Urechea internă conţine labirintul osos şi labirintul membranos. În labirintul osos se găseşte perilimfa iar în cel membranos endolimfa. Ambele lichide au rolul de a transmite undele sonore.

Labirintul osos conţine: vestibulul osos, 3 canale semicirculare orientate în trei planuri perpendiculare între ele unul fiind orizontal şi melcul osos (cohleea). Vestibulul osos este situat central şi comunică prin intermediul ferestrelor ovală şi rotundă cu urechea medie. El comunică de asemenea cu melcul osos şi cu cele 3 canale semicirculare. Canalele semicirculare prezintă o extremitate mai dilatată (ampula). Melcul osos este situat anterior faţă de vestibul şi este format dintr-un canal osos de aproximativ 3 cm spiralat având 2,75- 3,5 spire în jurul unei coloane cilindrice conice. Grosimea lumenului se micşorează pe măsura spiralării. Canalul este împărţit de către lama osoasă şi membrana bazilară în două rampe: vestibulară spre fereastra ovală şi timpanică spre fereastra rotundă. Cele două comunică între ele la vârful melcului osos printr-un orificiu – helicotrema. Labirintul membranos este alcătuit din: utricula şi sacula, 3 canale membranoase şi melcul membranos. Utricula şi sacula sunt vezicule situate în vestibulul osos şi care comunică între ele. La rândul ei sacula este în legătură cu melcul membranos iar utricula cu cele 3 canale semicirculare membranoase. Melcul membranos este de fapt canalul cohlear şi conţine endolimfă. El conţine organul Corti fixat pe toată lungimea membranei bazilare. Organul Corti conţine celule ciliate şi celule de susţinere.

Celulele ciliate sunt de două tipuri: interne şi externe. Există circa 3.500 celule ciliate interne aşezate într-un singur şir şi circa 12.000 celule ciliate externe dispuse în trei şiruri. Cilii celulelor interne sunt liberi în endolimfă în timp ce cei ai celor externe vin în contact cu membrana tectoria. Principalul rol în transformarea vibraţiilor mecanice în potenţiale de acţiune revine celulelor ciliate externe. Fiecare celulă ciliată este conectată prin intermediul sinapselor

chimice cu mai multe fibre nervoase ale nervului auditiv. Membrana bazilară se întinde pe toată lungimea cohleei şi are lăţimea crescătoare de la bază spre vârf având 0,01 mm la nivelul ferestrei ovale şi 0,065 mm la nivelul helicotremei. Aceasta face ca frecvenţa proprie de vibraţie

să fie mare la bază şi mică la vârf. Astfel undele sonore de frecvenţe mari (20 kHz) vor produce

vibraţii de amplitudine mare la baza membranei bazilare şi pe măsura scăderii frecvenţei maximul amplitudinii de oscilaţie se va apropia de vârf. Urechea internă are două roluri funcţionale majore:

1. orientarea spaţială şi menţinerea echilibrului

2. transformarea vibraţiilor mecanice în potenţiale de acţiune în nervul auditiv şi codificarea

caracteristicilor undelor sonore. Primul rol este îndeplinit cu ajutorul labirintului membranos un rol esenţial jucându-l canalele semicirculare. Modificările de gravitaţie şi de acceleraţie ale capului determină modificări în dinamica lichidelor din cele 3 canale semicirculare care, la rândul lor, acţionează asupra cililor celulelor senzitive prezente atât în canalele semicirculare cât şi în utriculă şi saculă.

Informaţiile sunt apoi transmise prin intermediul nervului vestibular cerebelului care le transformă în cunoştinţe privind poziţia capului faţă de direcţia acceleraţiei gravitaţionale şi apoi

în decizii de acţiune pentru păstrarea echilibrului.

A doua funcţie va fi tratată în capitolul următor.

54,55 si 56. Intensitatea Sunetului, Pragul de audibilitate si pragul de durere

Intensitatea (tăria) sonoră indică percepţia mai puternică sau mai slabă a sunetului. Ea este legată de energia ce trece în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă (intensitatea undei sonore) dar şi de sensibilitatea analizorului auditiv pentru diferite frecvenţe. Pentru fiecare frecvenţă analizorul auditiv prezintă două praguri: pragul de audibilitate şi pragul de durere (Fig. 4).

Pragul de audibilitate reprezintă intensitatea minimă a undei sonore care mai permite percepţia acesteia. Acesta variază cu frecvenţa având un minim în regiunea 1.000- 2.000 Hz şi crescând mult spre limitele spectrului audibil. Pragul de durere reprezintă intensitatea undei sonore minime la care apare senzaţia de durere şi de presiune în ureche. El prezintă un maxim în aceeaşi regiune de 1.000- 2.000 Hz scăzând spre limitele spectrului audibil unde devine aproape egal cu pragul de audibilitate (deci atunci când apare senzaţia sonoră aproape apare şi senzaţia de durere). Cele două praguri pot fi determinate în clinică folosind audiometrul. Subiectului i se pun pe urechi căşti care îl izolează fonic de mediul exterior. Pe rând, în fiecare cască se trimit unde sonore pure (ce conţin o singură frecvenţă) crescând intensitatea până când se obţine senzaţia de audibilitate. Rezultatul este marcat pe grafic obţinându-se audiograma. Se trasează separat audiograme pentru fiecare ureche în parte. În practică se trasează doar pragul de audibilitate.

Pe lângă intensitate unda sonoră trebuie să aibă şi o durată minimă de circa 0,06 s (60 ms) pentru a putea fi percepută. De asemenea două sunete pentru a fi percepute independent trebuie să fie separate de minim 10 ms.

57. Sensibilitatea urechii umane.

Prelucrarea informaţiilor din undele sonore în analizorul auditiv În ureche natura şi caracteristicile undei sonore nu se modifică până când aceasta nu ajunge la membrana bazilară. Aici are loc o separare a componentelor undei sonore în funcţie de frecvenţă (analiză Fourier) iar la nivelul celulelor ciliate are loc şi transformarea naturii informaţiilor din informaţii de tip mecanic în informaţii de tip electric apoi chimic şi în final din nou electric (potenţiale de acţiune) la nivelul nervului auditiv. În pavilionul urechii are loc dirijarea undei sonore spre conductul auditiv, dar pavilionul joacă un rol esenţial şi în determinarea direcţiei din care vin sunetele. Unda sonoră care este sferică în aer devine plană în conductul auditiv păstrându-şi astfel densitatea de energie. Presiunea creată de unda sonoră determină vibraţii ale membranei timpanice. Deoarece membrana timpanică are inerţie mică vibraţiile ei vor reproduce vibraţiile aerului produse de unda sonoră. Prin intermediul timpanului vibraţiile sunt transmise celor 3 oscioare din urechea medie şi apoi ferestrei ovale. Aici are loc o amplificare a presiunii exercitate de unda sonoră. Dat fiind faptul

că aria membranei timpanice este de circa 65 mm 2 iar cea a ferestrei ovale de circa 2,5 mm presiunea poate fi amplificată de aproximativ 29 de ori, la forţe aproximativ egale

2

Nivelul amplificării poate fi controlat prin intermediul muşchilor ce acţionează ciocanul şi scăriţa care pot modifica forţa ce acţionează asupra ferestrei ovale. Vibraţiile ferestrei ovale sunt transmise perilimfei din rampa vestibulară apoi prin helicotremă ajung în perilimfa din rampa timpanică şi în cele din urmă ajung la fereastra ovală. Vibraţiile ferestrei ovale sunt în antifază cu cele ale aerului din urechea medie şi cu cele ale ferestrei rotunde (când fereastra ovală este deformată maxim spre interior fereastra rotundă este deformată maxim spre exterior). Aceasta duce la o deformare mai mare a membranei bazilare echivalentă cu o amplificare suplimentară (de circa 6 dB). Vibraţiile perilimfei se transmit şi endolimfei dar determină şi vibraţii ale membranei bazilare. Localizarea amplitudinii maxime de vibraţie pe membrana bazilară are loc, prin rezonanţă acolo unde frecvenţa undei sonore coincide cu frecvenţa proprie de vibraţie a membranei (vezi figura). Vibraţiile din endolimfă şi deformarea membranei bazilare determină îndoirea cililor celulelor ciliate interne cu precădere a celor situate în regiunea de deformare maximă a membranei bazilare. Deformarea cililor determină deschiderea unor canale

de potasiu şi pătrunderea ionilor K + (din endolimfa bogată în potasiu) în celula ciliată al cărei interior este la potenţial negativ. Ca urmare are loc depolarizarea membranei celulare şi eliberarea neurotransmiţătorului (glutamat) în capătul celulei dinspre membrana bazilară unde se

găsesc sinapsele cu fibrele nervoase asociate celulei respective. Mediatorul chimic produce stimularea neuronilor şi apariţia potenţialelor de acţiune. Se observă că înălţimea undelor sonore (frecvenţa) este codificată spaţial în membrana bazilară şi tot spaţial în nervul auditiv şi apoi în cortex. Se pare că intensitatea sunetelor este codificată prin frecvenţa potenţialelor de acţiune prin fibrele nervoase iar tonalitatea este obţinută din ambele codificări pentru fiecare armonică.

Localizarea poziţiei sursei de sunete este apanajul audiţiei binauriculare. Am văzut că, prin intermediul pavilionului urechii putem determina cu precizie direcţia din care provin sunetele. În audiţia binauriculară se pot determina două direcţii, uşor diferite, din care vin sunetele la cele două urechi. Aceasta se face determinând micile decalări temporale cu care ajung sunetele la cele două urechi. Evident sursa sunetului se va afla la intersecţia celor două direcţii astfel determinate. În practică se simulează spaţialitatea sunetelor prin decalarea lor în căşti (audiţie stereofonică) sau în 2, 4, 5 +1 difuzoare (sunet spaţial).

58. Efectul Doppler – apare atunci când sursa de unde se deplasează faţă de observator sau

observatorul faţă de sursă. Efectul apare şi în cazul reflexiei undelor pe un obiect în mişcare.

Efectul Doppler se manifestă prin modificarea frecvenţei undei conform relaţiei:

v=v 0 (1± v/c)

unde ν reprezintă frecvenţa undei percepute (respectiv reflectate) ν 0 este frecvenţa undei emise de

sursă, v este viteza de deplasare a sursei, observatorului sau obiectului pe care are loc reflexia, iar c reprezintă viteza undei. Semnul „+” reflectă situaţia în care sursa se deplasează spre observator iar semnul „-” cea în care sursa se îndepărtează (respectiv apropierea sau îndepărtarea obiectului pe care are loc reflexia).

Fenomenul este folosit în determinarea vitezei de deplasare a autovehiculelor (radar) iar în medicină în ecografia Doppler.

59. Radioactivitate. Radioactivitatea Alfa, Beta, gamma.

Radioactivitate naturală S-a descoperit că unele nuclee, existente în natură, emit spontan particule (unde) numite radiaţii. Fenomenul se numeşte radioactivitate naturală. Rezultatul radioactivităţii constă în transformarea nucleului într-unul cu un număr diferit de nucleoni sau în apariţia a două nuclee mai uşoare (fisiune nucleară). Studiul emisiei radiaţiilor duce la concluzia că nucleele care emit radiaţii (numite nuclee radioactive) sunt instabile. Instabilitatea unui nucleu poate fi determinată de trei cauze:

1. nucleele au energie internă prea mare 2. nucleele sunt prea mari 3. nu există un raport optim între numărul de protoni şi neutroni

radiaţiile α reprezintă nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni, au sarcina +2

şi masa 4 u.a.m. Sunt particule având atât masa cât şi sarcina mare.

- radiaţiile β sunt electroni (β - ) sau pozitroni (β + ) care provin din nucleu în urma dezintregrării

acestuia. Radiaţiile β - sunt identice cu electronii având masă de repaus mică (neglijabilă dar nu

zero) şi sarcina -1. Radiaţiile β + , numite pozitroni, au aceeaşi masă cu a electronilor şi sarcina egală cu a acestuia dar pozitivă. Este ceea ce în fizică se numeşte o antiparticulă (în cazul nostru antiparticula electronului). La modul general, o antiparticulă este o particulă care are cel puţin o proprietate cu semn schimbat faţă de particulă, iar antimateria este formată din antiparticule. Antimateria nu există natural în universul cunoscut, dar antiparticule se produc în laboratoare de

cercetări nucleare, iar particulele β + apar şi în mod natural în procesele de dezintegrare radioactive. La întâlnirea unei particule cu antiparticula sa are loc reacţia de anihilare în urma căreia masa particulelor este transformată integral în energie.

radiaţiile γ apar în urma interacţiunilor dintre particulele subatomice cum ar fi anihilarea electron-pozitron, dezintegrare radioactivă, fuziune, fisiune sau împrăştiere Compton inversă. Radiaţiile γ sunt fotoni de mare energie deci nu au nici masă de repaus nici sarcină electrică.

60. Radiaţii ionizante.

Radiatiile ionizante sunt radiatii emise de substantele radioactive.

Radiaţiile ionizante sunt de două tipuri:

a) radiaţii corpusculare:α , β , neutroni, protoni, deuteroni

b) radiaţii electromagnetice: x, γ

a) Radiaţiile α reprezintă nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni, au sarcina +2 şi

masa 4 u.a.m. Radiaţiile β sunt electroni (β-) sau pozitroni (β+) care provin din nucleu în urma dezintregrării acestuia. Protonii, neutronii şi deuteronii sunt particule care apar prin dezintegrarea nucleului sau în urma unor reacţii nucleare.

b) Radiaţiile x (Roentgen) se pot produce în tuburile Coolidge prin frânarea unor electroni

acceleraţi (dar ele există şi în radiaţiile cosmice). Radiaţiile γ apar în urma unor dezintegrări radioactive sau se pot produce prin frânarea unor electroni acceleraţi în sincrotroane.

Deci, radiaţiile ionizante apar, în general, atunci când este prezentă o sursă de radiaţii

oarecare, fie dispozitiv tehnic, fie substanţă radioactivă.

61. X-raze.

Razele X sunt radiaț ii electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici, cuprinse între 0,1 ș i 100 Å (ångström).

În timpul unor experimente, fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen, bombardând un corp metalic cu electroni rapizi, a descoperit că acesta emite radiaț ii foarte penetrante, radiaț ii pe care le-a denumit raze X (descoperire realizată în anul 1895). Radiaț iile X au fost numite mai târziu radiaț ii Roentgen sau Röntgen.

În laborator

Razele X se pot obț ine în tuburi electronice vidate, în care electronii emiș i de un catod incandescent sunt acceleraț i de câmpul electric dintre catod si anod (anticatod). Electronii cu viteză mare ciocnesc anticatodul care emite radiaț ii X. Electronii rapizi care ciocnesc anticatodul interacț ionează cu atomii acestuia în două moduri:

Electronii, având viteză mare, trec prin înveliș ul de electroni al atomilor anticatodului ș i se apropie de nucleu. Nucleul, fiind pozitiv, îi deviază de la direcț ia lor iniț ială. Când electronii se îndepartează de nucleu, ei sunt frânaț i de câmpul electric al nucleului; în acest proces se emit radiaț ii X.

La trecerea prin înveliș ul de electroni al atomilor anticatodului, electronii rapizi pot ciocni electronii atomilor acestuia. În urma ciocnirii, un electron de pe un strat interior (de exemplu de pe stratul K) poate fi dislocat. Locul rămas vacant este ocupat de un electron aflat pe straturile următoare (de exemplu de pe straturile L, M sau N). Rearanjarea electronilor atomilor anticatodului este însoț ită de emisia radiaț iilor X.

Proprietăț ile radiaț iilor X

Ele prezintă următoarele proprietăț i:

în vid ele se propagă cu viteza luminii;

impresionează plăcile fotografice;

nu sunt deviate de câmpuri electrice ș i magnetice;

produc fluorescenț a unor substanț e (emisie de lumină); Exemple de substanț e fluorescente: silicat de zinc, sulfurǎ de cadmiu, sulfurǎ de zinc, care emit lumina galben- verzuie.

sunt invizibile, adică spre deosebire de lumină, nu impresionează ochiul omului;

pătrund cu uș urinț ă prin unele substanț e opace pentru lumină, de exemplu prin corpul omenesc, lamele metalice cu densitate mică, hârtie, lemn, sticlă ș .a., dar sunt absorbite de metale cu densitatea mare (de exemplu: plumb). Puterea lor de pătrundere depinde de masa atomică ș i grosimea substanț ei prin care trec.

ionizeazǎ gazele prin care trec. Numǎrul de ioni produș i indica intensitatea radiaț iilor. Pe această proprietate se bazeazǎ funcț ionarea detectoarelor de radiaț ii.

au acț iune fiziologicǎ, distrugând celulele organice, fiind, în general, nocive pentru om. Pe această proprietate se bazeazǎ folosirea lor în tratamentul tumorilor canceroase, pentru distrugerea ț esuturilor bolnave.

62. Radiatii non-ionizante.

Radiatiile pe care le numim neionizante sunt radiatii de natura electromagnetica cu lungimea de

unda cuprinsa în domeniul 150 nm si undele centimetrice.

Radiatiile electromagnetice reprezinta o forma de propagare în spatiu a energiei unui câmp

electric E si a unui câmp magnetic B, ai caror vectori oscileaza cu aceeasi perioada T, sau

frecventa n, în plan perpendicular unul pe celalalt si care sunt perpendiculare pe directia de

propagare a undei cu viteza “v”.

Orice radiatie electromagnetica poate fi considerata simultan atât unda cât si corpuscul (foton).

In functie de frecventa undelor, se manifesta cu precadere fie unul, fie celalalt aspect. La

frecvente joase (unde radio, TV, microunde) predomina caracterul ondulatoriu, iar pentru

radiatiile cu frecventa mare (infrarosii, vizibile, ultraviolete) începe sa se manifeste si caracterul

corpuscular.

Pentru explicarea interactiei radiatiilor electromagnetice cu substanta (efect fotoelectric, reactii

fotochimice, împrastiere), se impune considerarea caracterului corpuscular (flux de fotoni),

principalul fenomen fizic rezultat în urma acestei interactiei fiind absorbtia de energie.

Din categoria radiatiilor neionizante ne vom ocupa de: radiatiile ultraviolete cu l între 150-400

nm, radiatiile vizibile cu l între 400-800 nm, radiatiile infrarosii cu l între 800-10 6 nm,

microundele cu l între 10 6 -10 9 nm.

6 nm, microundele cu l între 10 6 -10 9 nm. 63. Interactiunea radiatiilor Ultraviolete. Efectele

63. Interactiunea radiatiilor Ultraviolete.

Efectele radiaţiilor ultraviolete (UV) Radiaţiile UV se situează în spectru dincolo de radiaţiile vizibile de lungime de undă mică (violet) şi din punct de vedere al efectelor biologice sunt clasificate astfel:

UV-A, cu lungimea de undă cuprinsă între 315-400 nm UV-B, cu lungimea de undă cuprinsă între 280 - 315 nm UV-C, cu lungimea de undă mai mică de 280 nm. Cea mai mică energie o au radiaţiile UV-A şi cea mai mare UV-C. Energia radiaţiilor UV se află în domeniul 3-7 eV, deci este mai mică decât energia de ionizare a principalilor atomi constituenţi ai biomoleculelor. Radiaţiile UV pot produce ruperi de legături chimice şi reacţii fotochimice. Dintre efectele radiaţiilor UV se pot menţiona următoarele:

- Dimerizarea unor perechi de baze azotate (ex. dimerizarea timinei) cu sudura lanţurilor de ADN în locul respectiv. Această sudură împiedică copierea informaţiei de pe ADN pe ARN. Una din consecinţele dimerizării este acţiunea bactericidă a UV îndepărtat (lungimi de undă mai mici decât 300 nm), prin împiedicarea transcripţiei este oprită diviziunea celulară. Demonstrarea acestui lucru se poate face prin fotoreactivare: bacteriile iradiate cu UV sunt imediat iradiate cu

radiaţii vizibile (380-450 nm). Se activează prin aceasta o enzimă care desface dimerii timinei. Reactivarea nu se face însă 100%, eficacitatea procesului fiind determinată prin intermediul unei curbe doză-efect.

- Efecte asupra ADN: formare de dimeri, hidratarea bazelor pirimidinice, ruperea

legăturilor de H, ruperea lanţului de ADN, formarea unor legături cu proteinele (ADN-protein cross-links).

- Producere de eritem (arsuri tegumentare) UV-B (290-320 nm). Locul de acţiune se

presupune a fi fosfolipidele din membranele organitelor celulare care conţin hidrolaze, în special

lipozomii din celulele epidermice. Tot în această zonă se observă şi efectul cancerigen al radiaţiilor UV, 91% din cancerele pielii, în special melanoamele, se află în zone cu expunere solară mare. Cele mai periculoase sunt radiaţiile cu 300 nm.

- Pigmentarea pielii (UV-A, 320-420 nm) se datorează creşterii concentraţiei de melanină

din piele, sectretată de melanocite. Melanocitele derivă, din punct de vedere embriologic, din sistemul nervos şi au prelungiri dendritice prin care injectează melanina în celelalte celule ale epidermei. Melanina provine din oxidarea tirozinei, catalizată de tirozinază. Spectrul de acţiune

se consideră a fi 300 – 420 nm, acestui domeniu corespunzându-i însă numai oxidarea unui leucoderivat al melaninei, care dă o pigmentare lejeră şi precoce. Spectrul de formare a

melaninei coincide cu spectrul de acţiune al eritemului. Pigmentarea datorată melaninei este mult mai intensă şi mai tardivă reprezentând o protecţie eficientă împotriva eritemului. După 10-12 zile de expunere la soare 90% din radiaţiile UV sunt absorbite.

- Transformarea ergosterolului în vitamina D 2 (antirahitică). Spectrul de acţiune are un

maximum la 280 nm. Iradierea în UV este folosită pentru prevenirea rahitismului, fiind suficientă o doză de 1/20 din cea eritemală, aplicată zilnic pe o suprafaţă a pielii de 200 cm pătraţi.

- Inflamaţia corneei numită keratită putându-se ajunge la cecitate tranzitorie sau chiar

definitivă. Oftalmia este dată de UV reflectate de zăpadă, chiar şi pe vreme ceţoasă, la mare altitudine, de aceea se recomandă ochelari din sticlă specială pentru protecţie. Protecţia cea mai importantă faţă de acţiunea nocivă a UV de energii mari este realizată prin stratul de ozon (O 3 ) din partea superioară a atmosferei. Oxigenul absoarbe radiaţiile

UV-C şi se produc reacţiile: O 2 + hν → O + O

O + O 2 O 3

O - radicali liberi foarte nocivi şi activi Ozonul rezultat absoarbe radiaţiile UV-B cu lungimi de undă mai mici de 300 nm care sunt foarte dăunătoare pentru organismele vii. hν + O 3 → O 2 + O

Fotoproduşii rezultaţi reintră în reacţiile anterioare. În acest fel radiaţiile UV duc la formarea de ozon în straturile superioare ale atmosferei, în mod limitat. Cea mai bună protecţie se realizează prin evitarea expunerii la UV. Se pot folosi ecrane protectoare cum ar fi ochelarii speciali din substanţe absorbante (colir) prentru protecţia ochilor şi creme pentru piele. Principalele substanţe folosite sunt acidul paraaminobenzonic (absoarbe între 290 şi 315 nm), benzotenona care

absoarbe întregul spectru UV, sau preparate opace pe bază de oxid de zinc sau de titan care asigură o protecţie totală.

64. Radiaţii infraroşii.

Razele infrarosii sunt radiatii electromagnetice a caror lungime de unda este superioara luminii vizibile, aflandu-se la polul opus al spectrului fata de lumina ultravioleta. Razele infrarosii isi dovedesc eficienta doar in cazul in care lungimea de unda intensitatea se afla la parametri adecvati pentru a actiona asupra tesutului. Fizioterapeutii folosesc radiatiile infrarosii de cateva decenii deja, fiind perfect constienti de proprietatile vindecatoare ale caldurii emise, ce actioneaza ca un analgezic si sprijina decongestionarea si relaxarea musculara si arteriala. Rezultatul este o eficienta vaso-dilatatie. Radiaț ia (lumina) infraroș ie este foarte utilă în analize fizico-chimice prin spectroscopie. De asemenea ea se mai utilizează pentru transmiterea de date fără fir dar la distanț e mici, aș a cum este cazul la aproape toate telecomenzile pentru televizoare ș i alte aparate casnice.

65. Timpul de injumatatire.

O altă constantă, mai intuitivă dar legată de constanta de dezintegrare, este timpul de înjumătăţire (T ½ ) definit ca timpul după care jumătate din nucleele radioactive prezente în probă

se dezintegrează. Relaţia dintre cele două constante poate fi dedusă şi este

T ½ =λ2ln

Timpul de înjumătăţire are valori foarte diverse plecând de la fracţiuni de secundă până la milioane de ani. Acum, în mod natural, pe suprafaţa pământului se mai găsesc doar izotopi cu timp de înjumătăţire mare (C 14 , U, Ra etc.) cei cu timpi de înjumătăţire mici dispărând prin

dezintegrări. De remarcat că radiaţiile nucleare sunt prezente oriunde pe suprafaţa pământului ele provenind atât din spaţiul cosmic (majoritatea din reacţiile termonucleare ce au loc în soare) cât şi din dezintegrarea izotopilor radioactivi prezenţi natural pe pământ. Plecând de la legea dezintegrării radioactive se poate determina activitatea unei surse (a unui corp ce conţine izotopi radioactivi) definită ca fiind numărul de radiaţii emise de sursă în unitatea de timp: Λ=−dN/dt0 e -λt =λN

Din această relaţie rezultă că activitatea unei surse este cu atât mai mare (deci sursa este cu atât mai periculoasă) cu cât sursa conţine mai multe nuclee nedezintegrate şi cu cât timpul de înjumătăţire al izotopului este mai mic.

66. Riscul de radiaţii.

Organismul are mecanisme de aparare impotriva pagubelor produse de radiatii, la fel si impotriva altor factori cancerigeni. Acestia pot fi stimulati prin expuneri la doze mici de radiatii sau dimpotriva la doze foarte mari.

Radiatiile ionizante sunt generate de industrie si de medicina. Cea mai cunoscuta sursa de radiatii sunt aparatele de radio-grafie, folosite in medicina. Radiatiile din surse naturale contribuie cu aproximativ 88% din doza anuala asupra oamenilor, pe cand procedurile medicale cu 12%. Efectele radiatiilor naturale nu difera de cele artificiale.

Imagistica medicala - Computerul Tomograf, radiografiile si mamografiile - asigura informatii

vitale pentru sanatatea noastra, oferindu-le medicilor o imagine corecta asupra organelor interne.

Insa, din pacate, sunt asociate cu un risc crescut de cancer, in special atunci cand pacientii

 

apeleaza des la aceste manevre.

 

67. Radonul in atmosfera

Radonul este un element chimic cu simbolul Rn și numărul atomic 86, este al cincilea element chimic radioactiv descoperit. A fost descoperit in anul 1900 de către Friedrich Ernst Dorn. Face parte din grupa gazelor rare. Cresterea concentratiei de radon in atmosferă anuntă apropierea unui cutremur.Radonul este inodor, incolor, insipid, dar la temperaturii scăzute sub punctul de inghet 202 K (−71 °C; −96 °F) are o culoare fosforescentă strălucitoare, care se transformă in galben când temperatura scade și devine orange-roșu la temperaturi sub 93 K (−180.1 °C; −292.3 °F). La valori normale ale temparaturii și presiunii, Radonul formează un gas monoatomic cu o densitate de 9,73 kg/m3, de aproximativ 8 ori mai mare decât densitatea atmosferei Pamântului 1.217 kg/m3. Radonul este un gaz periculos :cauzează moartea a sute de mii de oameni pe glob, provocând cancerul la plamani, se gaseste in sol, roci și apă și nu poate fi detectat de către om. Este utilizat in domeniul medicinei și stiintei.

68. Doza absorbita de radiatii.

Doza de radiaţii reprezintă energia radiaţiei care străbate unitatea de arie în unitatea de timp. Efectele fizice ale radiaţiilor sunt legate de energia absorbită de substanţă. La trecerea radiaţiilor ionizante prin substanţe se produc ionizări apărând, în mod egal, sarcini electrice pozitive şi negative. Efectele fizice ale radiaţiilor sunt legate şi de numărul de perechi de ioni (deci de sarcina electrică de un anume semn) produs. Mărimea care măsoară producere de sarcini electrice (ioni) se numeşte doză incidentă şi reprezintă sarcina pozitivă sau negativă produsă în unitatea de masă:

mQD= având unitatea de măsură în S.I.: []kgCD1= O unitate tolerată este Röntgen -ul (r) relaţia dintre cele două unităţi fiind:

1r = 2,58·10 -4 kgC. Se defineşte doza de radiaţie absorbită ca energia absorbită de unitatea de masă a corpului iradiat

mWDabs=

În

S.I. unitatea de măsură va fi: []GykgJDabs11== (Gray)

O

unitate tolerată este rad – ul. Relaţia dintre cele două unităţi este:

1 Gy= 100 rad

Doza (de energie sau de sarcină) în unitatea de timp se numeşte debitul dozei: tDd= şi se măsoară în skgCsi respectiv înskgJ. Doza integrală reprezintă energia absorbită (sau sarcina electrică produsă) de întreg corpul fiind dată de relaţia:

D int = m·D abs sau D int = m·D

69. Doza biologica efectivă.

Dat fiind că efectele biologice ale radiaţiilor ionizante nu depind numai de energia acestora, ci şi de natura lor, se impune alegerea unei radiaţii standard la care să se raporteze efectele tuturor tipurilor de radiaţii ionizante. Radiaţia de referinţă aleasă este radiaţia X cu

energia de 200 keV (1 eV = 1,6.10 -19 J). Mărimea care ne permite să comparăm efectele unei radiaţii ionizante oarecare cu cea a radiaţiei de referinţă este efectivitatea biologică relativă EBR (η) a unei radiaţii. Ea arată de câte ori este mai mare efectul biologic al radiaţiei respective asupra ţesutului faţă de efectul radiaţiei de referinţă în condiţiile aceleiaşi doze incidente. Pentru

radiaţiile X, γ şi β - EBR este η ≈ 1, pentru neutronii termici (lenţi) η ≈ 5, pentru protoni şi neutroni rapizi η ≈ 10, iar pentru radiaţiile α η ≈ 20. Doza biologică (B) măsoară efectul real al radiaţiilor asupra sistemelor biologice şi este dată de relaţia:

B=η·D În S.I. unitatea de măsură pentru doza biologică este Sievert–ul (Sv). Doza biologică de 1 Sv indică efectul produs de o radiaţie ionizantă oarecare echivalent cu efectul produs de 1 Gy de radiaţie X cu energia fiecărui foton de 200keV. O unitate tolerată este rem ul (prescurtare de la röntgen equivalent man) relaţia dintre cele două unităţi fiind:

1 Sv = 100 rem

Similar cu doza biologică putem obţine debitul dozei biologice:

şi debitul biologic integral:

B int = η·D int

b= η·d

70. Efectele radiatiilor Infrarosii asupra organismelor vii.

Radiatia ultravioleta este o componenta invizibila a radiatiei solare situata, ca lungime de unda, intre infrarosii si radiatia X. Exista trei tipuri de lumina ultravioleta, care difera ca lungime de unda si au efecte diferite asupra organismelor vii:

· UV tip C - de la 100nm la 280nm;

· UV tip B - de la 280nm la 315nm;

· UV tip A - de la 315nm la 400nm.

Aceste trei tipuri de lumina ultravioleta au efecte diferite asupra organismelor. Radiatia UVA are efecte eritematoase (de tip inflamator), radiatia UVB are efect bronzant (prin stimularea celulelor ce determina colorarea normala a pielii - melanocite), radiatia UVC are efect distructiv asupra celulelor, determinand grave leziuni celulare Studiile de laborator şi epidemiologice au demonstrat că radiaţiile UVB cauzează cancer de piele şi joacă un rol important în evoluţia melanomului malign.

71. Sursele de expunere la microunde a organismelor vii.

Expunerea frecventa si pe termen lung la radiatiile microundelor poate provoca o multime de probleme de sanatate cum ar fi cancer, malformatii congenitale la fetusi, afectarea fertilitatii (in special la barbati) imunitate scazuta , tulburari fatale ale creierului si tumori maligne.

Aceste radiatii au puterea de a modifica anumite zone ale ADN-ului, fap care poate duce la mutatii daunatoare, astfel, modificarile produse cresc vulnerabilitatea organismului la cancer si tumori, fiind cauzate cel mai adesea de mutatii genetice sau deteriorarea ADN-ului.Gatirea, incalzirea sau dezghetarea alimentelor duce la modificarea structurii chimice a acestora, lucru care provoaca o serie de tulburari in interiorul organismului tau, ajungandu-se pana la modificarea structurii moleculare si chiar deces.

72. Aplicatii medicale ale curentului continuu C.C.

Aplicaţii medicale ale curenţilor electrici

În aplicaţiile medicale, electricitatea se utilizează sub următoarele forme :

- electricitate statică sau franklinizare

- curent electric continuu sau galvanizare

- curent electric alternativ sau faradizare

- curent electric în impulsuri

Electricitatea statică În funcţie de efectele urmărite, electricitatea statică (franklinizarea) se poate aplica astfel:

1. Baia electrostatică este indicată în hipotensiune arterială, insomnie, astenie, fiind un tonic general şi un sedativ al sistemului nervos; intensifică arderile în organism, deoarece produce o ozonizare a aerului (ozonul este un excitant energetic al hematozei). O şedinţă durează aproximativ 15 minute, timp în care pacientul este plasat pe un scaun aflat pe o bază izolată din

punct de vedere electric. Pacientul este conectat la polul negativ al maşinii, celălalt pol al acesteia fiind împământat, iar potenţialul la care este adus pacientul este de câteva mii de volţi. Electricitatea cu care se încarcă pacientul se pierde continuu prin asperităţile corpului. 2. Efluviile electrice sunt sedative si calmante şi se întrebuinţează în tratarea plăgilor atone, în diferite acţiuni cutanate (cum ar fi eczeme, prurit). În cazul acestei şedinte, pacientul nu este conectat direct la un pol al maşinii, ci în dreptul regiunii ce urmează a fi tratate se plasează la o distanţă determinată un electrod de metal cu vârf ascuţit împământat.

3. Duşul electric este similar, atât din punct de vederea al aplicaţiei, cât şi din cel al efectelor cu

efluviile electrice, doar ca în acest caz, în locul electrodului se aşează un disc de lemn cu mai

multe vârfuri de la care pornesc sarcini electrice.

4. Scânteia directă se poate aplica apropiind de pacient electrodul legat de un pol al maşinii

electrostatice, pacientul fiind plasat în faţa acesteia la fel ca în cazul băii electrostatice; între pacient şi electrod se produc scântei cu acţiune locală. Supunând zona de tratat unei serii de scântei apare la început o vasoconstricţie periferică, pielea devine palidă, urmată de vasodilataţie.

Pe această cale se distrug epitelioame cutanate, negi.

Curentul continuu de joasă tensiune, generat de baterii, acumulatori sau redresori de curent alternativ, se aplică ţesuturilor prin intermediul a doi electrozi, numiţi anod şi catod. Utilizând electrozi inatacabili, insolubili, de platina, nichel sau cărbune, se fac aplicaţii ale electrolizei medicale. Electroliza biologică se poate face prin aplicaţie monopolară, când se folosesc efectele electrolitice produse la un singur electrod, numit electrod activ, sau prin aplicaţie bipolară, ambii electrozi fiind activi. Electroliza medicală se face monopolar sau bipolar, curentul circulând prin ţesuturi nu numai de-a lungul liniei drepte ce uneşte electrozii, ci şi prin regiuni aflate în afara acestei linii, dispersându-se sub formă de curenţi din ce în ce mai slabi. Curenţii se numesc electrotonici:

anelectrotonici (micşorează excitabilitatea ţesuturilor) în vecinătatea anodului, catelectrotonici (măresc excitabilitatea ţesuturilor), în vecinătatea catodului. La intensităţi mici ale curentului electric continuu, pot apărea escare negative cenuşii în zona de contact a tegumentului cu catodul şi escare pozitive brune la anod, în urma electrolizei ce are loc în ţesuturi care sunt mici electrolizori în care se produce electroliza soluţiilor biologice. Efectele sunt folosite pentru distrugerea pe cale galvanocaustică a unor tumori. Se folosesc drept electrod negativ ace de aur, de platină sau de oţel, intensitatea curentului ajungând până la 15 – 20 mA, durata de aplicaţie variind între 30 – 120 s. Folosind electrodul activ drept anod, se pot trata hemoragiile uterine care sunt oprite de acţiunea hemostatică a reacţiei secundare produsă la polul pozitiv. În afara fenomenelor care apar la electrozi în timpul electrolizei biologice, curentul electric aplicat un timp îndelungat poate să provoace şi electroliza interstiţială manifestată prin leziuni vizibile la microscop. Tot în cadrul electrolizei medicale, se pot folosi electrozi solubili care sunt atacaţi de substanţele depuse la electrozi, substanţele noi obţinute având proprietăţi terapeutice speciale. Folosind un anod de fier, ionul clor eliberat sub formă de atom la anod, formează clorura ferică ce are acţiune coagulantă. Curentul continuu de mică intensitate se foloseşte şi în cadrul ionoterapiei pentru introducerea în organism, prin piele şi prin mucoase, a unor ioni medicamentoşi (iod, salicilat

etc.), fenomen numit ionoforeză. Astfel introduşi, ionii se elimină mai lent decât în cazul injecţiilor subcutanate, prelungind timpul de exercitare a efectelor lor terapeutice. Pentru introducerea ionilor metalici, se îmbibă cu soluţia medicamentoasă un electrod activ care se leagă la polul pozitiv al generatorului de curent continuu. Intensitatea curentului va fi de 20 – 100 mA, durata aplicaţiei fiind de 30 până la 60 de minute. Deoarece ionii medicamentoşi introduşi prin piele acţionează local, ionoterapia electrică se foloseşte cu precădere în afecţiunile dermatologice. Ionoterapia electrică poate fi folosită şi în cazul tratamentului reumatismului articular subacut, prin introducerea prin ionoforeză a ionului salicilat, precum şi pentru ameliorarea artritelor cronice prin ionoterapia cu iod şi calciu. În stomatologie, ionoforeza cu novocaină produce o bună anestezie locală. Curentul continuu se foloseşte şi la defibrilarea cardiacă, metodă folosită în cazul stopului cardiac. Curenţii alternativi de joasă frecvenţă (50-100 Hz) produc modificări circulatorii locale, senzaţii dureroase, contracţii musculare precum şi o încălzire locală. Curentul alternativ de joasă frecvenţă poate produce moartea prin electrocutare la o intensitate de patru ori mai mică decât cea la care produce electrocutarea mortală un curent continuu, în condiţii identice. Curenţii alternativi de frecvenţe înalte nu produc electrocutare.

Curenţii alternativi de înaltă frecvenţă nu produc excitaţii. Efectele lor principale sunt cele termice, iar aplicarea lor în medicină poartă numele de diatermie. Efectul curenţilor de înaltă frecvenţă poate fi folosit şi pentru distrugerea unor tumori prin diatermocoagulare, ca şi pentru tăierea ţesuturilor (bisturiu electric), precum şi în electrofiziologia intervenţională. Curentul electric sub formă de impulsuri poate produce efecte biologice diverse în funcţie de forma, durata, amplitudinea şi frecvenţa impulsurilor: stimulare, contracţii Efectele factorilor fizici Curs MG 2009 Pagina 10 din 20 musculare, durere, sedare, anestezie, somn. Impulsurile de durată mare se supun legilor lui Pflüger conform cărora, la închiderea circuitului electric, excitarea nervilor şi a muşchilor se produce la catod iar la deschiderea circuitului, excitarea se produce la anod. Aplicate la nivelul capului, impulsurile pot produce sedare, electrosomn, electronarcoză sau electroşoc (în aceleaşi scopuri se folosesc şi curenţii alternativi de joasă frecvenţă). Tot curent electric sub formă de impulsuri se foloseşte şi la electroporare. Electroporarea reprezintă un fenomen fiziologic care are loc la nivelul membranelor fosfolipidice ale celulelor expuse unui câmp electrostatic pulsatoriu. În aceste condiţii, este indus un potenţial transmembranar amplu care duce la creşterea permeabilităţii membranare. Electroporarea se face prin aplicarea unor pulsuri de potenţial înalt, de durată scurtă care permeabilizează tranzitoriu membrana fosfolipidică celulară. Astfel, moleculele mari, cum sunt cele ale unor medicamente sau ale acizilor nucleici incapabile să traverseze membrana, vor pătrunde în interiorul celulei. De aceea, poate fi folosită pentru a introduce diferite molecule direct în mediul citosolic, iar o aplicabilitate directă a acestei metode se întâlneşte la electrochemoterapie – introducerea substanţelor chemioterapeutice direct în celulele canceroase. Multe dintre medicamentele folosite în chemioterapie sunt lipofilice şi, ca urmare, penetrează membrana. Dar, pentru unele dintre acestea, cum ar fi bleomicina, citotoxicitatea poate fi masiv amplificată prin electroporare. Electroterapia constă în folosirea impulsurilor electrice pentru înlăturarea simptomelor de durere, slăbiciune a muşchilor şi depresiei, reprezentând una dintre cele mai sigure şi eficace metode de tratament deoarece are foarte puţine efecte secundare. Curentul, pulsatoriu de cele mai

multe ori, administrat pacientului provoacă contracţia urmată de relaxarea muşchiului, stimulările repetitive ducând la întărirea acestuia şi îndepărtarea durerii. Stimularea electroterapeutica a muşchilor reprezintă un tratament efectiv al durerilor cronice şi al oboselii asociate cu fibromialgia (sindrom de durere cronica ce este caracterizată prin durere difuză, sensibilitate excesivă în muşchi şi ţesutul moale, puncte sensibile localizate şi tulburări de somn, slăbiciune). Procedeele electroterapeutice sunt numeroase şi variate, un loc deosebit în rândul lor fiind ocupat de stimulatoarele electrice, cu întrebuinţări multiple (defibrilatoare, stimulatoare cardiace, aparate de electroanestezie, aparate pentru electroşocuri etc.). Electroterapia poate fi comparată cu un masaj al ţesuturilor, efectele ei sunt cumulative.

73. Ultrasonoterapia. Efectele ultrasunetelor

Ultrasunete sunt unde acustice cu frecvenţe mai mari de 20.000 Hz, produse prin vibraţiile mecanice ale unui mediu elastic. O mare parte a insectelor şi unele vertebrate (delfini, lilieci) se orientează spaţial cu ajutorul ultrasunetelor (frecvenţe de până la 200 kHz) pe care le pot produce şi recepţiona. În tehnică, ultrasunetele se obţin cu ajutorul unor traductoare aero-, hidro-, electro- sau magnetomecanice. Cel mai frecvent utilizate sunt traductoarele electro- sau magnetomecanice. Dintre acestea, traductoarele piezoelectrice se bazează pe proprietatea unor cristale (cuarţ, tartrat dublu de sodiu şi potasiu, fosfat de amoniu etc.), tăiate după anumite plane geometrice, de a se comprima şi dilata succesiv atunci când sunt supuse unei tensiuni alternative de mare frecvenţă. Amplitudinea vibraţiilor produse în cristal este maximă pentru o frecvenţă egală cu frecvenţa proprie de rezonanţă a cristalului. Traductoarele electrostrictive folosesc dielectrici (ex. titanat de Ba) în loc de cristale. Traductoarele magnetostrictive sunt reprezentate de materiale feromagnetice plasate în interiorul unui solenoid alimentat cu curent alternativ de înaltă frecvenţă. Miezul solenoidului se comprimă atunci când curentul alternativ instantaneu trece prin valorile maxime şi revine la starea iniţială atunci când acesta trece prin valoarea de zero.

Efectele ultrasunetelor

1. Efecte fizice

2. Efecte chimice şi electrochimice

3. Efecte biologice

1. Efectele fizice pot fi: mecanice (cavitaţie, omogenizare, precipitare, coagulare, dispersie), electrice (formarea dublului strat ionic la suprafaţa de separare dintre două medii cu apariţia unor diferenţe de potenţial, ionizări), optice (modificarea indicelui de refracţie al substanţei). Cavitaţia. În anumite condiţii, ultrasunetele produc într-un lichid ruperi locale ale acestuia, cu apariţia unor bule care conţin vapori de lichid sau gaze rarefiate. Acest fenomen se

produce datorită faptului că lichidul este supus unor dilatări şi comprimări succesive cu o frecvenţă identică cu aceea a ultrasunetelor. De exemplu, la 2 MHz (λ = 0,75 mm) două puncte situate la d = λ/2 sunt unul comprimat, altul decomprimat, atingând o diferenţă de presiune de zeci de atmosfere. Pentru o undă cu I = 30 W/cm 2 :

p max 2 = 2ZI = 2 ρcI = 2 10 3 1,5 10 3 3 10 5 = 10 12

p max = 10 6 N/m 2 = 10 atm.

Cavităţile formate au durată de viaţă foarte mică (10 -6 s), dar în interiorul lor se pot produce o serie de fenomene cum ar fi: excitarea şi ionizarea unor molecule, apariţia unor diferenţe de potenţial electric între pereţii cavităţii, care pot duce la descărcări electrice în gazele rarefiate din cavitate, emisii de radiaţii luminoase (ultrasonoluminescenţă), formare de radicali liberi foarte activi şi nocivi. Dispariţia cavităţii se face printr-o decompresie violentă (implozie) în cazul în care frecvenţa ultrasunetelor este egală cu frecvenţa proprie de rezonanţă a cavităţii. Presiunea în cavitate poate ajunge la mii de atmosfere, iar temperatura la mii de grade. Acestea pot avea ca efect ruperea unor structuri sau a unor macromolecule aflate în apropiere. 2. Efectele chimice şi electrochimice pot fi de oxidare, reducere, polimerizare, depolimerizare, sinteză, modificare a conductibilităţii electrice a lichidelor.

3. Efectele biologice ale ultrasunetelor sunt consecinţa efectelor fizico-chimice asupra structurilor vii. În funcţie de intensitatea ultrasunetelor, există trei categorii de efecte:

a. US de intensitate mică, < 0,5 W/cm 2 , produc modificări funcţionale.

b. US de intensitate medie, 0,5 < I < 5 W/cm 2 , produc modificări structurale reversibile.

c. US de intensitate mare, > 5 W/cm 2 , produc modificări structurale ireversibile. Pot fi utilizate la distrugerea bacteriilor, prepararea vaccinurilor şi distrugerea tumorilor.

74.

Utilizarea de Ultrasunetelor în medicină.

Utilizarea ultrasunetelor în medicină Ultrasunetele se pot utiliza atât în terapie cât şi în diagnostic. Frecvenţele optime de utilizare sunt cuprinse între 800-1200 kHz, iar adâncimea de pătrundere în ţesuturi este de 5-7 cm. Ultrasunetele de înaltă frecvenţă sunt puternic absorbite şi produc efecte locale. Ultrasunetele de joasă frecvenţă produc efecte generale. La doze moderate pielea are o permeabilitate mărită pentru substanţele medicamentoase. Dozele mijlocii produc vasodilataţie, cele mari vasoconstricţie. Ultrasunetele din categoriile a şi b pot fi folosite în tratamentul stărilor reumatismale, afecţiunilor sistemului nervos periferic, nevralgiilor, nevritelor (diatermie cu ultrasunete). Sunt spasmolitice, antialgice, antiinflamatorii. Se pot folosi, de asemenea, în afecţiuni ale aparatului locomotor, nervilor periferici, aparatului circulator, în tratamentul bo lii ulceroase, spasme pilorice, intestinale etc. Personalul care lucrează cu ultrasunete (16-25 kHz, 100 dB) pot să prezinte anumite manifestări neurovegetative cum ar fi perturbarea funcţiilor de termoreglare şi a funcţiei suprarenalei, tulburări psihice (halucinaţii), tulburări de echilibru, bulimie.

75. Fototerapie.

Fototerapia - utilizarea în medicină a efectelor biologice şi fiziologice ale luminii. Radiaţiile din spectrul vizibil au efecte notabile asupra organismelor vii în ceea ce priveşte dezvoltarea, nutriţia şi mişcarea acestora. La plantele verzi, fotosinteza clorofilei are loc sub acţiunea radiaţiilor vizibile, cu descompunerea dioxidului de carbon şi producerea oxigenului. Anumite părţi ale plantelor, sub influenţa luminii, execută mişcări caracteristice, cum ar fi, de exemplu, aplecarea tulpinii florii– soarelui în permanenţă către soare. Vârful plantelor în creştere se apleacă spre izvorul de lumină, fenomen numit fototropism. În ceea ce priveşte dezvoltarea plantelor, cele cultivate în întuneric sunt lungi, subţiri şi lipsite de clorofilă. Asupra organismului uman şi animal, în general, efectele radiaţiilor din spectrul vizibil se observă la nivelul elementelor figurate din sânge, lumina mărind numărul eritrocitelor, precum şi procentul de hemoglobină şi rezistenţa globulară. Sub influenţa luminii, compoziţia chimică a plasmei se modifică, conţinutul de fosfor şi calciu creşte, iar concentraţia în glucoză şi tirozina scade.

Asupra ochiului uman lumina puternică din zona cu lungimi de undă mici (zona violetului, la limita cu radiaţiile ultraviolete) poate produce o conjunctivită reversibilă, care poate să apară după 12 ore de la expunere şi trece după 2-3 zile. Accidente de acest tip se observă la sudorii care nu-şi protejează ochii în timpul lucrului, aceste afecţiuni fiind numite oftalmii electrice. Retina este protejată de diferitele medii transparente ale ochiului care absorb mare parte din radiaţiile UV.

76. Helioterapie.

Helioterapia, fototerapia realizată la malul mării, îmbunătăţeşte funcţionarea inimii şi a respiraţiei, sub efectul razelor soarelui, organismul reţine mult mai bine calciul şi fosforul cu rezultate notabile în cazurile de rahitism. Helioterapia stimulează activitatea glandei tiroide, băile de soare constituind un tonic general al organismului. Sub acţiunea radiaţiilor solare se refac globulele roşii şi globulele albe, iar circulaţia sângelui, respiraţia şi digestia sunt stimulate. Helioterapia acţionează favorabil în cazuri de: dispepsii de origine nervoasă, stare generală proastă, randamentul muncii intelectuale scazut, dureri de cap, insomnii, debilitate fizică, pubertate întârziată, anemie, hipocalcemie, peritonită tuberculoasă, adenite cronice, convalescenţă, plăgi atone, supuraţii cutanate, lupus, osteoartrite, reumatism, stafilococie cutanata (furuncule, acnee), fistule, anexite, nefrite, diferite tipuri de tuberculoză (osoasă şi articulară). Trebuie să se ţină cont însă şi de efectele negative ale expunerii îndelungate la soare cum ar fi grăbirea îmbătrânirii pielii, iar în cazul persoanleor suferinde de boli febrile, tuberculoză

pulmonară, hipertensiune arterială în stadii avansate, hipertiroidie, cancer, expunerea la soare se face numai la indicaţia medicului curant.

77. Terapia cu radiaţie LASER.

Terapia LASER

LASER-ul a permis dezvoltarea rapidă a terapiei bazată pe iradierea cu raze laser a organismului. Utilizarea terapeutică a laserului constă în chirurgia cu radiaţii laser şi în biostimularea cu radiaţii laser. Un laser cu CO 2 cu o putere de câţiva waţi şi care emite în regim continuu poate fi folosit pentru

realizarea unui bisturiu cu laser; radiaţia emisă, condusă printr-un ghid optic (un fascicul de fibre optice) fiind focalizată pe ţesutul ce urmează a fi tăiat, ţesut pe care îl încălzeşte rapid şi extrem de localizat până la vaporizare. Chirurgia cu laser este foarte precisă, nu solicită efort mecanic şi nu este însoţită de sângerări importante, deoarece pereţii plăgii se coagulează termic iar vasele mai mici se închid.

Laserele medicale sunt folosite în oftalmologie de peste 20 de ani pentru corectarea defectelor de vedere (de exemplu, în cataracta secundară, în unele forme de glaucom, în retinopatia diabetică şi unele afecţiuni ale fundului de ochi). Prima intervenţie pe ochi uman s-a realizat în 1988 în Germania (PRK - keratectomie fotoreactivă). De atunci, este perfecţionată încontinuu, pentru corecţia miopiei, hipermetropiei şi astigmatismului. Tehnica LASIK (laser assisted in situ keratomileusis) este mai eficace în viciile de refracţie severe. Această tehnică este complet nedureroasă şi are un efect spectaculos, după câteva ore de la operaţie, pacientul fiind complet refăcut. În esenţă, în timpul unei intervenţii, raza laser, ghidată de computer, şlefuieşte corneea, modelând curbura acesteia, în funcţie de tipul şi gradul viciului de refracţie. Cu o precizie extraordinară, laser-ul înlătură straturi ultrasubţiri de ţesut. În cazul miopiei, de exemplu, laser-ul scurtează axul ochiului, aplatizând corneea. Pentru astigmatism, se îndepărtează o suprafaţă eliptică dintr-un anumit meridian. Terapia laser se foloseşte în dezlipirile de retină, deoarece fasciculul laser poate străbate mediile transparente ale ochiului fără a fi absorbit de acestea, întreaga lui energie fiind cedată retinei, care se lipeşte de sclerotică prin fotocoagulare. Laserul este utilizat şi în tratamentul glaucomului, permiţând refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular şi scăzând, astfel, presiunea intraoculară. În multe cazuri, laserul este utilizat în endoscopie, atât pentru iluminare cât şi pentru eventuale microintervenţii chirurgicale. Un exemplu este utilizarea laserului în chirurgia cardiacă: prin perforări punctiforme ale peretelui ventricular este stimulată geneza unor noi vase şi, în final, o mai bună vascularizare a miocardului. Radiaţia laser are capacitatea de a stimula unele procese biologice, de a grăbi vindecarea rănilor şi a fracturilor, de a produce efecte terapeutice prin lasero-punctură (echivalent al acupuncturii) etc.

78. Radioterapie.

Constă în utilizarea medicală a radiaţiei ionizante ca parte a tratamentului cancerului pentru a controla proliferarea celulelor maligne. Poate fi folosită în scop curativ sau adjuvant în tratarea cancerelor, în funcţie de tipul, localizarea şi stadiul tumorii, precum şi de starea generală a pacientului. Radioterapia este combinată cu alte tipuri de tratament cum ar fi chemioterapie şi intervenţia chirurgicală. Folosirea radiaţiilor ionizante în distrugerea tumorilor cancerigene se bazează pe legea lui Bergonié şi Tribondeau, conform căreia radiosensibilitatea unui ţesut este cu atât mai pronunţată cu cât în el au loc mai multe mitoze şi este mai puţin diferenţiat, acestea fiind chiar caracteristicile tumorilor maligne. În esenţă, în radioterapie iradierea trebuie concentrată în zona tumorii, protejând zonele adiacente sănatoase. De aceea, primul pas constă în folosirea tehnicilor imagistice (de preferat a celor care nu utilizează radiaţie ionizantă) pentru localizarea precisă a tumorii, urmată de iradierea locală a tumorii prin transmitere de fascicule de radiaţii ionizante din mai multe direcţii, evident cu un control foarte exact al dozelor de radiaţie absorbite de tumoră şi de zonele sănătoase. absorbite de tumoră şi de zonele sănătoase.

Radioterapia cuprinde proceduri teleradioterapice şi brahiradioterapice. Teleradioterapia utilizează surse exterioare de radiaţii, producătoare de fascicule ce pot fi proiectate din multiple direcţii asupra tumorii, în funcţie de localizarea acesteia.

Brahiradioterapia (numită şi radioterapie de mică distanţă sau radioterapie de contact) presupune introducerea de izotopi radioactivi în tumoră sau în imediata ei vecinătate, sub formă

de ace (de 226 Ra sau 137 Cs) care se lasă 3 - 7 zile în tumoră, sau sub formă de capsule (acestea

conţin radioizotopi cu viaţă scurtă, spre exemplu 222 Rn cu timpul de înjumătăţire de 3,8 zile,

198 Au cu timpul de înjumătăţire de 2,7 zile) implantate permanent în tumoră. O altă metodă

brahiradioterapică este injectarea unei soluţii coloidale de 198 Au.

79. Sisteme disperse.

Definiţia şi clasificarea sistemelor disperse Prin sistem dispers înţelegem un amestec de două sau mai multe substanţe, având o componentă dispersantă (solventul) şi una dispersată (solvitul). Solventul reprezintă elementul activ, iar solvitul elementul relativ pasiv, deoarece şi acesta influenţează caracteristicile sistemului.

Pentru caracterizarea sistemelor disperse din punct de vedere cantitativ se foloseşte un parametru intensiv de stare numit concentraţie.

Clasificarea sistemelor disperse Sistemele disperse se clasifică în funcţie de dimensiunile particulelor, starea de agregare a dispersantului, afinitatea dintre componenţi sau tipul fazelor componente (faza reprezintă o parte omogenă a unui sistem, la suprafeţele de separare de celelalte părţi apărând variaţii bruşte ale proprietăţilor fizico - chimice).

1. Pornind de la dimensiunile particulelor solvitului, se defineşte gradul de dispersie Δ ca fiind inversul diametrului particulelor solvitului d:

d1=Δ

în funcţie de care se disting:

- soluţii adevărate (moleculare) Δ > 10 9 m -1 , d < 1 nm, aceasta este invizibilă la microscopul optic sau la ultramicroscop

- soluţii coloidale 10 7 m -1 < Δ < 10 9 m -1 , 1 nm < d < 100 nm, vizibil la ultramicroscop

- suspensii Δ < 10 7 m -1 , d > 100 nm, vizibilă la microscopul optic sau chiar cu ochiul liber.

Deoarece în aplicarea acestui criteriu de clasificare se porneşte de la premisa ca particulele solvitului sunt sferice, nu putem aplica această clasificare hidrocarburilor care sunt molecule lungi.

2. În funcţie de starea de agregare a solventului (solvitul putând fi gaz, lichid sau solid)

sistemele disperse pot fi:

- gazoase – substanţa dispersantă este un gaz (amestecurile gazoase, vaporii în aer, ceaţa)

- lichide – substanţa dispersantă este un lichid (lichide nemiscibile, lichid în gaz, soluţii de electrolit)

- solide – substanţa dispersantă este un solid (unele aliaje)

3. În funcţie de afinitatea dintre componenţi sistemele disperse sunt:

- liofile (există afinitate între solvit şi solvent)

- liofobe (nu există afinitate între solvit şi solvent)

4. Din punct de vedere al tipului fazelor componente sistemele disperse pot fi:

monofazice,

fi omogene

(proprietăţi

toate punctele

sistemului)

- neomogene (proprietăţile diferă de la un punct la altul) - polifazice - heterogene: între părţile componente există suprafeţe de separare. (ceaţa, aerosoli, spuma : lichid şi gaz, gel : solid cu lichid)

care pot

identice

în

80. Potenţiale ionice. Legea Nernst.

şi

Potenţiale ionice. Legea lui Nernst. Se consideră un metal (electrod) imersat într-o soluţie care conţine una din sărurile sale Apare un potenţial V, metalul tinde să se ionizeze şi să se dizolve în soluţie. Ionii soluţiei tind să se recombine cu electrodul. La echilibru debitul de ioni în cele două procese este acelaşi. Travaliul de dizolvare este egal cu travaliul electric al recombinării ionilor cu electrodul:

RT ln c = zFV

Experimental diferenţa de potenţial se măsoară între două soluţii de concentraţii c 1 , c 2 :

RT (ln c 2 - ln c 1 ) = zF (V 2 - V 1 ) = zFE

sau E = (RT/zF) ln(c 2 /c 1 )

Aceasta este o ecuaţie de tip Nernst şi are o largă aplicabilitate în fenomenele de transport prin membranele celulare.

81. Proprietăţile optice ale soluţiilor.

Proprietăţi optice ale soluţiilor Sunt folosite pentru analiza calitativă şi cantitativă a substanţelor în soluţie, prin diferite tehnici, cum ar fi:

- Refractometria este o metodă prin care, în urma măsurării indicelui de refracţie al unei soluţii se poate determina concentraţia acesteia datorită interdependenţei dintre aceste două mărimi, n = f(c). În laboratoarele de analize medicale poate fi folosită la determinarea glicozuriei, adică a concentraţie de glucoză în urină în caz de diabet (altfel, glucoza nu este decelabilă în urină). - Polarimetria este o metodă pe baza căreia se poate calcula concentraţia unei soluţii optic active (substanţă care roteşte planul luminii polarizate (Fig. 3) în urma măsurării unghiului de rotire a planului de polarizare a luminii (Fig. 4), unghi direct proporţional cu concentraţia substanţei optic active şi cu grosimea stratului de substanţă străbătut. Această metodă se bazează pe faptul că substanţele organice care au cel puţin un carbon asimetric sunt optic active, adică există două structuri spaţiale diferite simetrice în oglindă corespunzătoare aceleiaşi formule moleculare. În mod normal, în organism se sintetizează şi se reţine numai una dintre cele două structuri, în funcţie de tipul acesteia. De exemplu, aminoacizii sunt levogiri (L), iar glucidele sunt dextrogire (D).

82. Spectrofotometrie.

Spectrofotometria de absorbţie este o metodă care permite analiza calitativă şi cantitativă a unor soluţii. Fiecare tip de moleculă are un spectru de absorbţie specific. Absorbţia luminii se face conform legii Beer Lambert:

-α l c

I 1 = I 0 e

unde I 1 reprezintă intensitatea fasciculului emergent (Fig. 5), I 0 reprezintă intensitatea

luminoasă a fasciculului incident, c este concentraţia solvitului, iar α este o constantă de material. Spectrele de absorbţie în vizibil şi ultraviolet corespund excitării electronice, iar cele din IR rotaţiei şi vibraţiei moleculare.

Analiza calitativă care poate fi efectuată se referă la identificarea substanţelor dintr-un amestec, determinarea entropiei şi a capacităţii calorice, determinarea tipului legăturilor chimice.

substanţelor,

determinarea purităţii unei substanţe. Spectrele de absorbţie ale soluţiilor pot fi influenţate de natura solventului, valoarea pH-ului (dacă în soluţie se află două substanţe ce se pot transforma una în alta, curbele de extincţie pentru diferite pH-uri se intersectează în punctul izobestic ; modificarea pH-ului se observă prin virarea culorii), concentraţia soluţiei (apariţia a două puncte izobestice, datorită concentraţiilor mari la care pot să apară asociaţii moleculare, cele două puncte izobestice corespunzând monomerului şi

dimerului, respectiv), temperatură (agitaţia termică inhibă formarea dimerilor, aşadar creşterea temperaturii are efect invers decât cel al creşterii concentraţiei), iradierea substanţei.

Analiza

cantitativă

permite

evaluarea

cantitativă

a

concentraţiei

83. Difuzia.

Fenomene de transport în soluţii În cazul în care într-un sistem există gradienţi de concentraţie, potenţial sau presiune are loc un transport de substanţă orientat spre atingerea unei stări de echilibru termodinamic. Transportul de substanţă în cazul soluţiilor se poate face prin două moduri : prin difuzie care reprezintă transportul de solvit sub acţiunea gradientului electrochimic şi prin osmoză care

reprezintă transportul de solvent sub acţiunea gradientului de presiune. Cele două fenomene pot

fi simultane.

Difuzia simplă (Fig. 6) Difuzia constă în transportul de substanţă din regiunile cu concentraţie mai mare spre cele cu

concentraţie mai mică, realizat exclusiv prin mişcările de agitaţie termică.

Legea I a lui Fick: Cantitatea de substanţă dν care difuzeaza în timpul dt printr-o secţiune de arie

A

este proporţională cu gradientul de concentraţie dxdc, cu dt şi cu aria A

În

cazul în care difuzia este non-staţionară concentraţia variază şi în timp şi este guvernată de

legea a doua a lui Fick: Variaţia în timp a concentraţiei într-o regiune dată a soluţiei este proporţională cu variaţia în spaţiu a gradientului de concentraţie.

Difuzia pasivă reprezintă fenomenul de transport pasiv, datorat agitatiei termice, a unor particule din zonele de concentratie, densitate mai ridicate, spre zonele cu valori mai mici ale acestor mărimi, printr-un mediu suport omogen. Fenomenul de difuzie pasivă este cel mai intens la gaze, unde viteza termică este foarte mare şi cel mai lent în cazul solidelor, unde moleculele (sau ionii) au poziţii relativ fixe în spaţiu.

84. Osmoza

Osmoza Este fenomenul de difuzie a solventului dinspre soluţia mai diluată înspre cea mai concentrată printr-o membrană semipermeabilă.

Presiunea osmotică reprezintă presiunea mecanică necesară pentru împiedicarea osmozei şi se datorează mişcării de agitaţie termică a moleculelor de solvit care ciocnesc membrana pe o singură parte neputând să o străbată

Osmolul reprezintă cantitatea de substanţă care, dizolvată în solvent, se dispersează într-un număr de particule osmotic active (capabile să se agite termic, dar nu să traverseze membrana) egal cu numărul lui Avogadro N A .

mare (Fig. 8) se găseşte solventul pur, iar în tubul închis în partea inferioară cu o membrană semipermeabilă se află o soluţie cu acelaşi solvent. Moleculele de solvit neputând străbate membrane semipermeabilă o să apară un flux de solvent dinspre vasul mare spre tub şi nivelul lichidului în tub va creşte, ducând la diluarea soluţiei din tub. Sistemul ajunge în starea de echilibru atunci când presiunea hidrostatică ρgh exercitată de lichidul care a urcat în tub este egală cu presiunea exercitată de soluţie π.

85. Presiunea coloid-osmotica.

Presiunea exercitata de catre proteinele din plasma, datorita sarcinilor electrice de la suprafata lor. Are important rol in realizarea schimburilor hidrice la nivel capilar. Sinonim: presiunea oncotica.