Sunteți pe pagina 1din 15

PRINCIPIUL LEX VOLUNTATIS

Lex voluntatis reprezinta transpunerea in planul dreptului international privat a


principiului autonomiei de vointa a partii/partilor, care reglementeaza in general
materia conditiilor de fond ale actului juridic. De remarcat, ca prin autonomia lor
partea/partile nu pot crea efecte peste lege, legea forului indicand limitele libertatii de
vointa a acestora.
Partea/partile pot alege legea aplicabila totalitatii sau numai unei parti a actului
juridic.
Recunoasterea principiului autonomiei de vointa in alegerea legii aplicabile (lex
voluntatis) se justifica, deoarece:
- partile sunt cele mai in masura a indica legea statului cu care raportul juridic
are cele mai stranse legaturi;
- dreptul strain poate fi mai usor administrat in cazul in care dreptul intern al
unor state nu este adaptat corespunzator relatiilor internationale;
- acest principiu asigura securitatea dreptului, in sensul ca se aplica o lege
cunoscuta de parti, careia i se supun prin vointa lor;
- se asigura o unitate de reglementare pentru partile care incheie in mod curent
raporturi juridice cu element de extraneitate, care vor fi supuse toate aceleiasi legi;
- prezinta avantajul adaptarii contractului la conditiile juridice variate
ale diferitelor sisteme de drept.
Temei
Posibilitatea partilor de a alege legea aplicabila actului juridic, este prevazuta
de Legea 105/1992, atat pentru actele juridice unilaterale cat si pentru contracte.
Obiectul vointei partilor
Obiectul vointei (partii) partilor il constituie legea aplicabila, adica sistemul de
drept al altui stat (aplicabil ca lex causae).
Daca partea (partile) fac referire la o anumita lege din cadrul unui sistem de
drept sau la uzantele internationale, acestea nu constituielex voluntatis, ci, eventual, au
ca scop a preciza sau completa contractul, prin mecanismul incorporarii contractuale.

Modalitati de exprimare a vointei


Vointa partii (partilor) privind alegerea legii aplicabile, poate fi
exprimata expres sau tacit.
Alegerea expresa a legii aplicabile se face fie prin inserarea unei clauze in actul
juridic principal fie printr-un act separat. Clauza contractuala din actul juridic
principal, sau conventia prin care partile desemneaza legea aplicabila se
numeste pactum de lege utenda (clauza de alegere) sau, asa cum indicam mai sus,
clauza de electio juris (conventie).
Valabilitatea clauzei de alegere se determina in raport de legea aleasa de parti
privind actul juridic principal ( lex voluntatis).
Daca aceasta lege declara nevalabila alegerea astfel convenita, contractul
principal va fi guvernat de legea care rezulta din localizarea obiectiva a acestuia.
Clauza de alegere are autonomie relativa fata de contractul principal, in sensul
ca, sub anumite aspecte, aceasta clauza urmeaza un regim juridic distinct. De exemplu:
- cauzele de rezolutiune si reziliere si anumite cauze de nulitate a contractului
principal (ex: necompetenta organului instrumentator) nu afecteaza, de regula,
valabilitatea clauzei de alegere;
- ordinea publica de dreptul international privat poate actiona numai in legatura
cu contractul principal, fara a afecta clauza de alegere;
Alegerea expresa poate fi directa - cand partile si-au exprimat explicit vointa sau indirecta cand partile au facut referire in contractul lor, la un contract tip, la
conditii generale, uzante codificate etc, care cuprind o clauza de alegere.
Alegerea tacita trebuie sa rezulte in mod neindoielnic, fie din cuprinsul actului
juridic, fie din circumstante.
Pot fi considerate indicii intrinseci contractului, de apreciere a vointei tacite a
partilor de exemplu:
referirea partilor in cadrul contractului, la o uzanta, contract tip, conditii
generale etc, aplicabile doar intr-o anumita tara;
utilizarea de catre parti, in contract, a unor institutii juridice sau notiuni specifice
unui anumit sistem de drept;
inserarea de catre parti, in contract, a unei clauze compromisorii (alegere de
jurisdictie) in favoarea organelor de jurisdictie a unui anumit stat ;
Pot fi socotite indicii extrinseci contractului, de exemplu:
invocarea de catre reclamant, ca temei juridic al actiunii sale, a legii unui anumit
stat si acceptarea implicita a acesteia de catre parat;
atitudinea partilor ulterior incheierii contractului, prin referirea pe care o fac la
legea unui anumit stat intr-un act aditional la contract.

Momentul exprimarii vointei


Lex voluntatis este aleasa, de regula, anterior ivirii unui litigiu intre parti.
Alegerea se poate face si ulterior, insa, cel mai tarziu pana la inceperea dezbaterilor in
fond in fata instantei judecatoresti sau arbitrale.
Intinderea vointei partilor
Potrivit art.75 din Legea 105/1992 partile pot alege legea aplicabila intregului
contract sau numai pentru anumite parti a acestuia. Asadar este admisa legal
posibilitatea partilor de a desemna sisteme de drept diferite care sa guverneze fiecare,
anumite aspecte de fond ale contractului.
Modificarea alegerii legii aplicabile
Conventia avand ca obiect alegerea legii aplicabile (lex voluntatis) poate fi
modificata prin acordul partilor.
Daca aceasta modificare a intervenit dupa data incheierii contractului, are efect
retroactiv, fara sa poata totusi:
1) sa infirme validitatea formei acestuia;
2) sa aduca atingere drepturilor dobandite intre timp de terti.
Limitele libertatii de alegere a legii aplicabile
Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaste anumite limite generale dar si
limite speciale.
Printre limitele generale pot fi enumerate, cu titlu de exemplu : exceptia de
ordine publica, situatie in care lex voluntatis va fi inlaturata de la aplicare prin faptul
incalcarii de catre aceasta a ordinii publice de drept international privat (art.101 din
Legea 105/1992 prevede o asemenea situatie in materia contractului de munca,
unde lex voluntatis va fi inlaturata daca ea contravine dispozitiilor imperative privind
ocrotirea salariatului continute in legea care ar fi aplicabila in cazul utilizarii de criterii
obiective); frauda la lege.
Cu titlu de limite speciale, pot fi date ca exemplu urmatoarele:
1) lex voluntatis declara contractul principal nevalabil ( in acest caz, legea
plicabila se determina dupa criterii obiective);
2) lex voluntatis este absolut improprie sa reglementeze contractul, intrucat nu
contine reglementari adecvate, nici la nivelul analogiei legii, nici la cel al dreptului.

Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective


(localizarea obiectiva a actului juridic)

Caracterul subsidiar al localizarii obiective


Stabilirea legii aplicabile dupa criterii obiective are un caracter subsidiar, in
sensul ca intervine doar in lipsa lex voluntatis.
Caracterul subsidiar rezida din art.69 alin.2 din Legea 105/1992, pentru actele
unilaterale si din dispozitiile art.77 alin.1 din aceeasi lege, pentru contracte.
Criteriul principal
In lipsa de lex voluntatis, actul juridic este supus, in principal, legii statului cu
care acesta prezinta legaturile cele mai stranse.
Legea 105/1992 califica notiunea legaturile cele mai stranse in doua
moduri, si anume:
1) se considera ca exista legaturile cele mai stranse cu legea statului in care
debitorul prestatiei caracteristice are, la data incheierii contractului, dupa caz,
domiciliul sau, in lipsa, resedinta ori fondul de comert sau sediul statutar.
2) contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinta
temporara asupra unui imobil are legaturile cele mai stranse cu legea statului unde
acesta se afla situat.Aceasta constituie o prezumtie absoluta ce face aplicabila lex rei
sitae. Ea vizeaza: contractele de vanzare cumparare, de schimb, donatie, concesiune,
locatiune, comodat, ipoteca etc.

Calificarea notiunii de prestatie caracteristica


Prin prestatie caracteristica se intelege:
a) prestatia partii care, in temeiul unui contract translativ, precum vanzarea si
altele similare, instraineaza un bun mobil (art.78 alin.1 lit.a);
Observatii:
- intra in categoria contractului translativ, acelea prin care se transfera dreptul
de proprietate a unui bun mobil: vanzare cumparare, donatie, schimb, etc;
- debitorul prestatiei caracteristice este cel care transmite dreptul de proprietate:
vanzator, donator, coschimbas, etc;
- aceste contracte sunt prezumate a avea legaturile cele mai stranse cu statul in
care persoanele enumerate anterior (vanzator, donator, coschimbas) isi au localizate

atributele de identificare.
b) prestatia partii care, in temeiul unui contract de inchiriere sau altele similare,
pune la dispozitia unei persoane, pe o durata de timp determinata, folosinta unui bun
(art.78 alin.1 lit.b);
Observatii:
- din coroborarea textului cu art.77 alin.3 din Legea 105/1992 care dispune
contractul referitor .la un drept de folosinta asupra unui imobil are legaturile cele mai
stranse cu legea statului unde acesta se afla situat trebuie interpretat ca acesta se
aplica doar contractelor avand ca obiect bunuri mobile. Asadar art.77 alin.3 se aplica
atunci cand prin contract se transmite temporar folosinta unui bun imobil, iar art. 78
alin. lit.b se aplica atunci cand prin contract se transmite temporar folosinta unui bun
mobil;
- debitorul prestatiei caracteristice este locatorul sau comodantul.
- se prezuma a exista legaturile cele mai stranse cu statul in care persoanele
enumerate anterior (locator, comodant) isi au localizate atributele de identificare.
c) prestatia indeplinita de mandatar, depozitar, antreprenor si, in general, de
partea care, in contractele de servicii, o aduce la indeplinire (art.78 alin.1 lit.c);
Observatii:
- textul se refera in mod explicit la anumite tipuri de contract: contractul de
mandatat, contractul de depozit, contractul de antrepriza. Poate fi considerat ca un text
general, ce urmeaza a fi coroborat cu dispozitiile speciale care indica legea aplicabila
pentru fiecare tip de contract, astfel: a) pentru mandata, art.78 alin. lit.c) se
coroboreaza cu art.93 alin. 1 care prevede ca, in raporturile dintre reprezentat
(mandant) si mandatar se aplica, daca nu s-a convenit altfel, legea statului in care
intermediarul (mandatarul) exercita imputernicirea; b) pentru depozit, art.78 alin.1
lit.c) trebuie interpretat in corelatie cu art.103 lit.e), conform caruia, in lipsa de lex
voluntatis, se aplica legea sediului depozitarului; c) pentru antrepriza, art.78 alin.1
lit.c) se coreleaza cu art.103 lit.a) care prevede ca, in lipsa de lege convenita de parti,
in contractele de executare de lucrari, se aplica legea sediului antreprenorului.
- art.78 alin.1 lit.c) se refera, totodata, la contractele de prestari de servicii in
general. Acest text general trebuie coroborat cu textele speciale privind diferitele
contracte de prestari servicii in parte.
d) prestatia garantului in contractele de garantie, de cautiune si altele similare
(art.78 alin.1 lit.d).
Observatii:
- acest text se aplica numai pentru contractele ce au ca obiect bunuri mobile, de
exemplu: contractul de gaj. Pentru contractele de garantie imobiliara (ex:ipoteca) se
aplica lex rei sitae conform art.77 alin.3 din Legea 105/1992.
- pentru contractele de garantie, textul are un caracter general. El trebuie
coroborat cu art.103 lit.c, care se refera la o forma speciala de garantie, si anume

garantia bancara autonoma, pentru care se aplica, in lipsa de lex voluntatis, legea
sediului intreprinderii (unitatii) de credit, adica a garantului.
- debitorul prestatiei caracteristice, in cazurile la care se refera art.78 alin.1
lit.d, este cel care garanteaza prin gaj, fidejusorul sau orice alt garant.
- se prezuma ca aceste contracte au cele mai stranse legaturi cu statul in care
garantul isi are localizate atributele de identificare.
Cele patru situatii mentionate de art.78 alin.1 din Legea 105/1992
constituie prezumtii relative, ce pot fi inlaturate de partea interesata, daca face dovada
ca din circumstante rezulta ca exista legaturi mai stranse ale contractului cu legea altui
stat.

Criteriul subsidiar
In situatia in care nu poate fi identificata legea statului cu care actul juridic
prezinta legaturile cele mai stranse, se aplica legea locului unde a fost incheiat (lex loci
actus) respectiv (lex loci contractus).
In cazul in care partile aflate in strainatate au negociat prin schimb de scrisori,
telegrame sau telefon, contractul se considera a fi incheiat in tara domiciliului sau
sediului partii de la care a pornit oferta ferma de contractare ce a fost acceptata. Prin
urmare, in cazul contractului incheiat intre absenti, locul incheierii este la domiciliul
sau sediul ofertantului.
Prin exceptie, in cazul contractului care prin natura lui ori la cererea
beneficiarului impune o executare imediata a prestatiei caracteristice, intrucat se
considera incheiat la momentul in care debitorul a inceput executarea, locul incheierii
contractului va fi domiciliul sau sediul acceptantului ofertei.

Legea aplicabila actelor juridice accesorii


Actul juridic accesoriu ( act juridic unilateral sau contract) este guvernat de
legea care se aplica fondului actului juridic principal, in lipsa unei manifestari de
vointa diferita.
Aceasta dispozitie face aplicabil principiul accesorium sequitur principale.
Trebuie precizat ca soarta actului accesoriu depinde de cea a actului principal
numai in masura in care:
- partea sau partile prin manifestarea lor de vointa expresa sau tacita nu au ales
un alt sistem de drept care sa se aplice actului accesoriu;
- nu exista o dispozitie legala care sa supuna actul accesoriu unui alt sistem de
drept decat cel aplicabil actului principal. De exemplu: contractul de ipoteca va fi
supus lex rei sitae, indiferent de legea aplicabila contractului principal.

Raportul dintre legea aplicabila contractului si retrimiterea


Retrimiterea este inlaturata in cazul in care legea aplicabila contractului ( atat
ca lex voluntatis cat si ca lege a statului cu care contractul are legaturile cele mai
stranse sau ca lex loci actus ori lex loci contractus) este cea straina. In acest caz, se vor
aplica direct normele materiale din respectivul sistem de drept, cu excluderea normelor
sale conflictuale.
Retrimiterea este exclusa, conform art.85 din Legea 105/1992, numai atunci
cand legea aplicabila este legea straina. Per a contrario, daca legea aplicabila ca lex
causae este legea romana, atunci trimiterea se face la intregul sistem de drept roman,
retrimiterea fiind, asadar, posibila.

Domeniul de aplicare a legii actului juridic


Legea aplicabila fondului actului juridic se aplica indeosebi:
1) interpretarii naturii juridice a actului si a clauzelor pe care le cuprinde;
2) executarii obligatiilor contractuale. Modul de executare a acestor obligatii
trebuie sa se conformeze locului de executare ( lex loci executionis). Creditorul este
obligat sa respecte aceasta lege in luarea masurilor destinate, potrivit naturii
contractului, a preintampina sau remedia neexecutarea ori menite a-i restrange efectele
prejudiciabile;
3) consecintelor neexecutarii totale sau partiale a acestor obligatii, precum si
evaluarii prejudiciului pe care l-a cauzat;
4) modului de stingere a obligatiilor izvorate din contract;
5) cauzelor de nulitate a contractului si consecintelor acesteia;
Capacitatea de a contracta (forma a incapacitatii civile) nu cade sub incidenta
legii contractului, ci a legii personale a persoanei respective.
In privinta consimtamantului, art.83 din Legea 105/1992 prevede efectele
juridice ale tacerii partii care contesta ca si-a dat consimtamantul la un contract sunt
supuse legii nationale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei
juridice . Prin urmare, aceste efecte sunt scoase de sub incidenta legii contractului.

Normele conflictuale privind forma actului juridic


Aplicarea, in principal, a legii fondului cu privire la forma actului juridic
Conditiile de forma ale actului juridic (act juridic unilateral sau contract) sunt
guvernate, in principal, de legea aplicabila fondului (adica lex voluntatis, sau legea
stabilita dupa criterii obiective).
Potrivit art.72 din Legea 105/1992, daca legea aplicabila conditiilor de fond ale
actului juridic impune, sub sanctiunea nulitatii, o anumita forma solemna, nici o alta
lege nu poate sa inlature aceasta cerinta, chiar daca actul a fost intocmit in strainatate.
De exemplu, contractul de ipoteca incheiat in strainatate cu privire la un imobil
din Romania trebuie sa imbrace - in mod obligatoriu - forma autentica, chiar daca
legea straina aplicabila in locul in care s-a incheiat permite si o alta forma.
De asemenea, un cetatean roman nu poate face o donatie in strainatate sub
forma inscrisului sub semnatura privata chiar daca legea straina ar permite, intrucat,
legea romana aplicabila conditiilor de fond ale contractului de donatie, ca lege
nationala a donatorului, impune cerinta formei autentice ad validitatem.
Aplicarea, in subsidiar, a altor legi
Potrivit art.72 alin.2 lit.a din Legea 105/1992, actul juridic este valabil din
punct de vedere al formei daca indeplineste conditiile prevazute de legea locului unde
a fost intocmit. Acest text se aplica atat actelor juridice unulaterale cat si contractelor
in virtutea principiuluilocus regit actum.
Argumente in favoarea aplicarii regulii locus regit actum:
- cand este vorba de acte solemne, acestea implica interventia unei autoritati
locale care aplica propria ei lege;
- legea locala este mai bine cunoscuta de parti;
- satisface o cerinta de generalitate, in care statul forului poate fi interesat, si
anume atrage aplicarea aceleiasi legi pentru toate actele juridice incheiate pe teritoriul
statului respectiv.
Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei in cazul in care
indeplineste conditile prevazute de legea nationale (lex patriae) sau de legea
domiciliului (lex domicilii) persoanei care l-a consimtit (art.71 alin.2 lit.b din Legea
105/1992).
Aceasta solutie vizeaza numai actele juridice unilaterale.
Potrivit art.71 alin.2 lit.c din Legea 105/1992 actul juridic este valabil din punct
de vedere al formei in cazul in care indeplineste conditiile legii aplicabile potrivit
dreptului international privat al autoritatii care examineaza validitatea actului. In aces
caz, se face aplicarea regulii auctor regit actum.
Regula se aplica, in principiu, cand validitatea actului este examinata de o

autoritate reprezentativa a statului, in strainatate. In caz contrar, este aplicabila


regula locus regit actum.
Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic
Normele conflictuale privind forma actului juridic au un caracter imperativ, in
sensul ca partile nu pot alege o alta lege aplicabila decat cele enumerate in articolele
Legii 105/1992, analizate mai sus. Trebuie precizat insa, ca aceste norme sunt
alternative, in sensul ca partile pot opta pentru fiecare dintre variantele normative
examinate anterior.
Exista si exceptii de la caracterul imperativ, de exemplu: regula locus regit
actum poate fi inlocuita cu lex voluntatis in materia mijloacelor de proba (art.161 alin.1
din Legea 105/1992). Tot astfel, regula auctor regit actum este imperativa in ceea ce
priveste aspectele probatorii ale starii civile ( art.161 alin.4 din Legea 105/1992).

Domeniul legii aplicabile formei actului juridic


Legea aplicabila formei actului juridic stabileste indeosebi:
1) forma in care trebuie exteriorizat actul juridic;
2) conditiile de redactare a actului juridic;
3) mijloacele de proba si forta probanta a actului juridic;
4) conditiile de forma ale conventiei asupra probelor;
5) durata valabilitatii actului juridic;
6) sanctiunile aplicabile in cazul nerespectarii conditiilor de forma.

Normele conflictuale speciale privind forma unor acte juridice


Anumite acte juridice sunt guvernate de reguli speciale in privinta formei.
Astfel, de exemplu:
- forma incheierii casatoriei este supusa legii statului pe teritoriul caruia se
celebreaza;
- testamentul este supus oricareia din urmatoarele legi: legea nationala a
testatorului; legea domiciliului testatorului; legea locului intocmirii, modificarii sau
revocarii testamentului; legea situatiei imobilului ce formeaza obiectul testamentului;
legea instantei sau a organului care indeplineste procedura de transmitere a bunurilor

mostenite.

COMPETENTA REGULII LEX VOLUNTATIS

In favoarea solutiei existentei unei legaturi intre contract si legea aleasa de parti
regasim ideea de securitate juridica a tranzactiilor. O libertate nelimitata nu-si gaseste
justificarea Nu numai doctrina, dar si practica si reglementarea legala a raporturilor de
drept international privat demonstreaza ca dreptul romanesc impartaseste in
exclusivitate aceasta solutie, a legaturii dintre legea aleasa si raportul juridic
contractual. Consacrata de practica si conventiile internationale, mai ales in domeniul
relatiilor comerciale, regula lex voluntatis isi gaseste aplicare cu privire si la celelalte
acte juridice si avem in vedere actele de natura civila, indiferent ca ele sunt acte
unilaterale sau bilaterale. Acest principiu il regasim in reglementarea data de Legea nr.
105/1992 actului juridic, in privinta conditiilor de fond si a efectelor sale, cat si in
privinta formei exterioare de exprimare a vointei.
Desi doctrina si jurisprudenta au fost constante in aceasta interpretate in secolul XX, spre
sfarsitul sau, odata cu intrarea in vigoare a Conventiei de la Roma din 1980 privind legea aplicabila
obligatiilor contractuale, act in vigoare in statele membre ale Uniunii Europene o noua conceptie si-a
gasit aplicarea: libertatea deplina a partilor in alegerea legii aplicabile, oricare ar fi ea, adica si o lege
care nu are legatura cu elementele contractului, daca partile o prefera, lege pe care ele pot oricand sa
o schimbe in cursul derularii contractului, dupa cum aceasta libertate absoluta poate fi privita si in
sensul ca partile pot sa aleaga mai multe legi care ar guverna aspecte diferite ale actului, libertate
absoluta ce rezulta explicit din redactarea art. 3 al Conventiei.
Consideram ca principiul libertatii absolute in alegerea legii aplicabile contractului este
consecinta fireasca a principiului fundamental al egalitatii de tratament in cadrul Uniunii Europene,
principiu prevazut prin toate tratatele constitutive, in actuala reglementare data prin Tratatul de la
Lisabona regasindu-l ca principiu constitutiv in art. 4 alin. (4) TUE, cat si in intreaga sa reglementare
institutionala si substantiala. Egalitatea de tratament este o conditie sine-qua-non a constructiei
comunitare, caci realizarea unui spatiu comun de interese si realizari economice, sociale si politice
obliga in mod imperativ la egala recunoastere a sistemelor de drept ale statelor membre ca fiind surse
juridice egale de forta obligatorie, iar cetatenii statelor membre priviti generic ca resortisanti ai
spatiului comunitar trebuie sa perceapa prin mijloace concrete egalitatea de tratament.
In aceste conditii, unindu-se juridic principiul egalitatii de tratament cu cel al liberei circulatii
a factorilor de productie (bunuri, persoane, servicii, capitaluri), in raporturile juridice stabilite de
particulari, persoane fizice si juridice, cu scopul de a produce efecte juridice benefice subiectelor de
drept astfel angajate in piata unica, inclusiv prin incheierea de contracte civile si comerciale, trebuie
sa li se recunoasca nu doar libertatea de a contracta, ci si aceea de a-si alege legea aplicabila. Cum
intre sistemele de drept ale statelor membre nu poate fi facuta nicio discriminare, tot astfel trebuie
recunoscuta posibilitatea partilor de a-si alege cu titlu delex voluntatis si o lege straina de elementele
contractului, daca acesta este legea pe care pretind ca o cunosc cel mai bine. Principiul libertatii de

vointa, in sensul aratat este intarit de dispozitiile art. 7 din Conventie, indeosebi de alin. (1), chiar
daca forului i se recunoaste un control firesc asupra aplicarii legii alese de parti, astfel cum se
precizeaza in alin. (2) al textului conventional, inclusiv posibilitatea invocarii ordinii publice in
dreptul international privat, dupa cum se prevede in art. 16 din Conventie.
Reglementarea data prin Conventia de la Roma din 1980 este explicita si acoperitoare, aratand
care este domeniul legii contractului, faptul ca proba lui se face tot in raport de legea aleasa de parti
sa le guverneze actul juridic, iar in lipsa alegerii ei, sunt prevazute prezumtii conventionale cu
ajutorul carora judecatorul forului va determina legea aplicabila contractului.
Conventia de la Roma, in intregul sau continut intelectual, a fost adoptata cu scopul explicit
de a favoriza derularea mai comoda a relatiilor de schimb in spatiul comunitar si de a se aplica in
finalitatea sa expresa, ceea ce rezulta neindoielnic din textul privind posibilitatea de a interveni
retrimiterea si din interpretarea altor dispozitii in materie prin corelare cu cele din Conventie, astfel
incat intelegem ca ea joaca rolul de drept comun in materie, fapt in acord cu finalitatea integrarii
europene, neindoielnic realizata prin intermediul dreptului.
Parte a dreptului comunitar si bucurandu-se de caracterele acestuia, inclusiv cel al aplicarii cu
prioritate in concurs cu o norma interna adoptata de autoritatile statelor membre, Conventia de la
Roma a produs efectul unui drept uniform, premisa a adoptarii Regulamentului CE nr. 593/2008 al
Parlamentului European si al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabila obligatiilor
contractuale (Regulamentul Roma I), intrat in vigoare la 17. Decembrie 2009 in relatia cu statele
membre ale Uniunii Europene, cu exceptia Regatului Unit al Marii Britanii si Regatului Danemarcei,
care raman in continuare parte doar la Conventie.
Domeniul de aplicare al Conventiei de la Roma nu trebuie extrapolat la raporturile juridice
necomunitare, in acest caz devenind incidente dispozitiile Conventiei de la Viena din 11 aprilie 1980
privind contractele de vanzare internationala de marfuri, act incheiat la nivelul Organizatiei
Natiunilor Unite, la care Romania este parte prin ratificare din martie 1991, si care are drept scop
facilitarea schimburilor de produse prin stabilirea unui drept uniform, in concordanta cu regulile
comertului international si compatibil cu diferitele sisteme sociale, economice si juridice de pe glob.
Din cuprinsul acestei conventii rezulta ca legea aleasa de parti are o legatura cu elementele
contactului (nationalitatea partilor, locul incheierii actului sau al executarii lui s.a.), astfel incat
apreciem ca spre deosebire de raporturile de schimb intracomunitare, unde suntem in prezenta unei
exceptii de la regulile comertului international, exceptie ridicata la rangul de regula pentru relatiile
dintre statele membre ale Uniunii Europene, pentru raporturile de schimb incheiate de un agent
economic comunitar cu unul necomunitar, fiind aplicabile prevederile Conventiei de la Viena din
1980 se ajunge iar la teza unicitatii legii aplicabile contractului si a faptului ca ea trebuie sa prezinte o
legatura substantiala cu elementele intrinseci si extrinseci ale actului.
Principiul libertatii partilor in alegerea legii aplicabile a devenit un principiu cheie in intreaga
reglementare comunitara a raporturilor juridice cu element de extraneitate, iar aplicarea sa in orice
situatie a inceput sa fie criticata, spre exemplu observandu-se ca in materie de competenta de
judecata, el poate produce chiar efectul contrar celui urmarit, adica insecuritate in circuitul juridic
civil, atata timp cat prin Regulamentul CE nr. 44/2001 al Consiliului privind competenta judiciara,
recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie civila si comerciala s-a produs un
adevarat forum shopping, partile alegand instanta cea mai permisiva si sistemul de drept cel mai
bland in materie de competenta si procedura de judecata, cu eludarea forului normal competent, dupa
legaturile mai stranse pe care le-ar prezenta un raport juridic cu un sistem de drept.

In concluzie, in prezent trebuie sa facem distinctie intre raporturile propriu-zis


internationale, carora le-a ramas specifica teza unitatii contractului si unicitatii legii
alese de parti, care prezinta o legatura intrinseca cu acesta si raporturile

intracomunitare care au devenit guvernate de teza libertatii absolute a partilor in


alegerea legii aplicabile.
In situatia in care partile raportului juridic nu au aratat expres sau tacit care este legea
pe care inteleg sa o aplice cu titlu de lex causae contractului, actului lor de vointa,
instanta sesizata cu solutionarea cauzei va fi cea care va determina legea aplicabila.

Determinarea legii aplicabile contractului de comer internaional prin


acordul prilor

n virtutea principiului lex voluntatis parile pot desemna explicit sau


implicit legea care va crmui integralitatea operaiei juridice dintre ele,
respective formarea, efectele, executarea si stingerea obligaiilor contractuale,
afar dac lex contractus nu a fost stabilit n mod imperative printr-o convenie
internaional. Prin folosirea clauzei de electio juris, prile evit inceritudinile
pe care le provoac un conflict de legi datorat caracterului internaional al
contractului. Voina prilor, astfel exprimat, ndeplineste funcia unei norme
conflictuale denumit lex voluntatis.
Referirea partenerilor contractuali la o lege strin se poate face ntruct
dreptul internaional privat romn le ngduie (n baza prevederilor art. 73 din
Legea nr. 105/1992) o asemenea libertate. Prin urmare, voina prilor nu are o
valoare juridic proprie, orginar, ci numai una derivat. Concepia autocraiei
contractuale sau a contractului fr lege, care susine msusirea contractului de
a genera obligaii prin simpla sa existen, independent de orice sistem juridic,
este n present depsit.
Chiar n ipoteza n care este avut n vedere teoria receptrii contractuale
a dreptului sau a ncorporrii dreptului admind c nimic nu se opune ca
prile s copieze totalitatea prevederilor unei legislaii si c ele din considerente
practice prefer numai s trimit, printr-o formulare global la textile care le
intereseaz pot fi aduse n atenie urmtoarele obiecii:
a) teza recep_iei contractuale a dreptului conduce la metamorfoza
curioas a legisla_iei ntr-o serie de clause contractuale;
b) totodat ea nu ine seama de caracterul unitar al legii;
c) acest tez compromite raportul asigurat prin normele juridice ntre
interesele prilor;
d) teza n discuie neglijeaz interesele terilor;
e) ea nesocoteste nsasi interesele generale ale societii;

f) n fine, dac prile nu ncorporeaz nici o lege n contractul pe care ele


l ncheie, instana de judecat sau organul arbitrar urmeaz s hotreasc care
este sistemul de drept cu care contractul are cele mai strnse legturi, ceea ce
creaz o dualitate nejustificat de regim juridic.
Tendina general n doctrina juridic fiind de a respinge teoria
autocraiei contractuale sau a contractului fr lege, s-a considerat c prile
ajung la un rezultat echivalent dac se folosesc de contractile tip sau de uzaele
comerciale internaionale ori dac recurg, n caz de litigiu, la un arbitraj n
echitate. Dar contractile tip nu sunt rupte de orice sistem de drept si presupun
existena indicelor de localizare sau ele cuprid reguli care se integreaz in
coninutul lex mercatoria. n ceea ce priveste legtura contractului cu lex
mercatoria, aceast demonstrez numai c, de fapt, contractul si are sprijinul n
alte izvoare de drept dect sistemele juridice naionale.
Principiul autonomiei de voin apare consacrat n covrsitoarea
majoritate a legislaiilor rilor lumii, fr s se verifice, totusi, afirmaia potrivit
creia ar fi vorba de un principiu universal. Totodat, desi se dezvolt n reguli
cu coninut diferit de la o ar la alta, credem c el se poate articula si n sistemul
principiilor lex mercatoria.
n virtutea pricipiului autonomiei de voin, prile desemneaz lex
contractus prin clauza de election juris. Astfel se disting dou contracte. n
primul rand, cel prin care prile cad de acord asupra legii aplicabile
contractului. n al doilea rand, nsus contractul de comer internainal care este
supus legii aplicabile. Cele dou contracte pot s fie guvernate de legi diferite.
Alegerea legii creia i va fi supus contractul poate interveni si ulterior
momentului ncheierii actului si, credem dup nceperea procesului, pn la
etapa abordrii fondului. Odat ce lex contractus a fost desemnat, prile au
posibilitatea s-o schimbe, sub rezerva de a aduce atingere drepturilor dobndite
de ctre teri (art. 76 din Legea nr. 105/1992).
Potrivit punctului de vedere al unui autori, obiectul voinei partenerilor
contractuali nu este determinarea legii competente, ci localizarea contractului. O
asemenea concepie ncearc s explice raiunea pentru care legea aplicabil
contractului indic dac consinmntul prilor este generator de efecte juridice,
n timp ce tocmai acest consimmnt se dovedeste necesar pentru a arta lex
contractus. Soluia a fost criticat ntruct, dac prile doar localizeaz
contractul iar organul de jurisdicie sesizat este cel care stabileste lex contractus,
se restrnge rolul voinei partenerilor contractuali n desemnarea legii
competente, cu consecine n domeniul certitudinii si prezibilitii relaiilor
economice internaionale. Apoi, majoritatea contractelor de comer internaional
nu dau nastere la litigii, fiind, totus trebuincioas cunoasterea legii care va
guverna.
O alt controvers a fost provocat n doctrin de problema de a sti dac
lex mercatoria, compus n principal din uzanele comerciale internaionale, este
sau nu apt s figureze n calitate de lex contractus.

Punctul de plecare n analiza acestei probleme l constituie ndeobste


constatarea n conformitate cu care sistemele juridice naionale nu corespund
cerinelor comerului internaional, normele juridice pe care ele le conin venind
n contadicie cu caracterul internaional privat creaz cel puin urmtoarele
inconveniente:
- exist o pluralitate de jurisdicii naionale calificate s resolve litigiile
izvorte din contractele de comer exterior, fr a putea fi primit, datorit
principiilor suveranitii si independenei statelor, excepia de litispenden;
- se constat n absena unei coordonri din partea statelor, o mare
diversitate a normelor conflictuale aparintoare sistemelor de drept internaional
privat naionale;
- se constat, de asaemenea, diversitatea deosebit a normelor de drept
substanial cuprinse n legislaiile naionale;
- sistemele de drept naonale nu sunt adaptate imperativelor pe care le
presupun raporturile comerciale internaionale;
- este adesea dificil stabilirea coninutului dreptului strin;
- este dificil obinerea executrii sentinelor pronunate n strintate.

BIBLIOGRAFIE
1. Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaional privat, modificat prin Legea nr.71/2011;
2. Codul Civil
3. Angela Miff, Dreptul comerului internaional. Partea general. Introducere
n dreptul comerului internaional, vol.I, Ed. Sfera Juridic, Cluj-Napoca,
2008;
4. Alte reglementri legale interne sau internaionale la care se va face referire
n cadrul temelor.