Chitara sufletului

Poate cineva sa fie sigur de ceea ce simte?...Poate?

17-martie:
Acum trei zile, in jurul orei 7 dimineata, intr-un sfarsit atipisem.Fusese inca o
noapte halucinant de linistita, de rece, in care tot ce am facut, a fost sa ascult
linistea, sa ma bucur de ea si sa ma relaxez citind tot felul de citate, in timp
ce goleam ceasca dupa ceasca cu cafea.Trupul imi era agitat, dar fad, lipsit
de viata.Simteam o mana aspra si rece.O atingere ce imi zgaria pielea
miscandu-se obsesiv pe mana dreapta, strangand-o cu rautate.
-Trezeste-te!E 7 dimineata.
-Deja?Lasa-ma sa dorm, tata.Ce vrei de la mine?
-Baiatule...iar ti-au revenit pierderile de memorie?Iar?Tu mi-ai spus sa te
trezesc la 7, spunandu-mi ca ai de rezolvat...nu mai stiu ce.
-Oh, da.Ai dreptate.Iar mi-au revenit pierderile de memorie...Nu stiu de ce tiam spus sa ma trezesti.Lasa-ma sa dorm, te rog.
-Bine, eu am plecat sa aduc bani.Sa ai tu pe ce arunca.Vezi ce faci., imi spune
in gluma.Dar orice gluma, are o parte de adevar.
-Ha ha.Daca tot pleci, opreste si muzica.Ti-am spus ca vreau sa dorm., abia
deschizand gura.
-Ma, baiatule, ce muzica visezi?O iei razna?Am plecat., iar un sunet ce imi
trezeste cu adevarat fiinta se aude.Trantise usa asa cum rar o face.Deobicei
face lucrul asta, ca sa ma trezesc sau cand e foarte nervos.
-Dar...se aude o chitara., imi spun speriat.Urechile-mi erau infundate cu un
sunet atat de trist.O chitara cu corzile aproape rupte, isi plangea notele
muzicale.
Imi deschid cu greu ochii mult prea mici din cauza intunericului in care imi
facea placere sa stau si foarte rosii.Pentru cateva secunde am reusit sa ii tin
deschisi, doar pe jumatate.Ma usturau groaznic, ochii-mi lacrimau fara
incetare.Siroaie sarate imi atingeau obrazul prea uscat.Imi tamponez rapid
ochii, stergand lacrimile ce incetasera sa mai curga, cu maneca unei bluze si
atintesc ochii spre singurul coltisor luminat al camerei.Pe birou, ochii mijeau

un ceas foarte vechi, electric, luminat.

simteam o mana aspra si rece ce imi misca obsesiv mana dreapta.

Acum 3 zile am simtit in suflet o chitara care plangea mai tare dupa fiecare
acord aruncat in intunericul sufletului meu. Visam ca aproape ii se rupeau
corzile dupa fiecare atingere. Dar nimeni nu le atingea...inafara de amintirea
pe care inca o port in mine. Amintirea din fiecare bucata a inimii ce se rupe
pe zi ce trecem. Amintirea ta...Trecutul imi fusese iar tovaras al noptii, patura
cu care sufletul imi e invelit de luni de zile. Zorii zilei se asezasera pe o geana
si imi deschise usor pleoapele, iar eu, priveam buimac in sufletul meu unde
visul se continua, iar chitara plangea in mine, iar in urechi auzeam fiecare
zgomot al ei. Toata ziua ce a urmat am tot cantat in cor cu ea, amintirea ta
era mai vie ca niciodata...iar un mesaj pe telefon iti aparu, tie. Era de la
mine:"M-am trezit cu un negativ al unei chitari si nu stiu ce melodie e." Au
trecut ore, momente, zile in care am fost obsedat de gasirea ei, a chitarii care
o tot auzeam cum urla de dor in mine. Cine-ar fi crezut? Raspunsul era la
tine. Astazi, acum, mi-ai trimis un playlist cu melodii. Fericit, am inceput sa le
ascult si...amintirea ta, vantul ce nu inceta sa-mi aduca fragmente ale tale,
ale noastre, batea mai tare ca niciodata.
Braid Pasley, Alison Krauss-Whisky Lullaby, se regasea in multiplele melodii
din acel playlist care-l deschisesem cu sufletul arzand de dorinta descoperirii
trilurilor ce-mi bantuiau ochii, inima, sufletul, constiinta, trecutul nostru.

Numele imi suna cunoscut, foarte cunoscut. Ochii imi luceau cu vanitate ca si
cand ea era a mea. Melodia ce urma s-o ascult era una si aceeasi cu cea din
gandul meu si visul meu. Incepe-01, 02, 03...iar chitara din melodie imi
zvarcolea sangele din vene, imi matura ca o furtuna orice sentiment care-i
aparea in cale. Doua chitari plangeau:una in sufletul meu, cautand cu
disperare acordurile ei pereche, iar o a doua, urla si viscolea, tuna si fulgera
cu ale sale triluri. Aveau aceeasi muzicalitate, erau una si aceeasi, dar
diferite...In sfarsit, dupa trei zile de chin, chitara din sufletul meu, si-a gasit
acordurile ei pereche. Dar noi? Cu noi, cu noi cum ramane? Chitara noastra
va ma canta vreodata doar pentru noi, noi doi?
Corzile chitarii sufletului meu, , vor mai fi atinse vreodata de mainile tale? Dar

cu noi, cu noi cum ramane?...Cum?

Tin minte...tin minte ca si azi acea data pentru mine fatidica. Desii a trecut
aproape un an, simt ca parca a trecut o viata de neom peste mine.
[23:14, 30.05.2015] T.: 27 august, 2014
A fost ziua in care am renuntat cu adevarat la copilarie. A fost ziua cand
destinul imi soptea in urechi tot ce sunt acum si ce voi fi. Am fost si sunt un
om, in primul rand. Mereu m-am crezut in destin, in numere, in proverbe si in
ceea ce simteam, intuiam sau reuseam sa deduc. Noaptea de 27 august
fusese doar inceputul, caramida de inceput a unui caracter si-un suflet ce
fusese zdrobit si recladit incepand din acea noapte.Simteam ca totul trebuie
sa se termine. Simteam cum ea imi fuge din fata ochilor. Imi priveam chipul si
inima. Erau atat de neputincioase...tin minte. Chipul vedea adevarul crud.
Vedea tot ce avea sa urmeze:rau, iad, inghet, frig, mormant. Inima insa,
simtea. Simtea si incepea sa arda mocnit cu flacara si mai arzatoare, la
fiecare cuvant spus de ea, la fiecare gest facut. Era ora 3 noaptea, iar eu ma
certam cu ea. Acum realizez ca de fapt, eu nu o ascultam sau intelegeam. Eu
doar ma certam cu ea. Eram orbit de o mantie a geloziei, impletita cu o alta a
fricii ca as putea s-o pierd. Frica te omoara, mi-am zis. Asa a si fost. Am murit
in fiecare zi si am reinviat timp de cateva luni. In zori, planuisem o ultima
vacanta cu parintii la mare. Cu stupoare cuget si constat ca nu mai stiu
aproape nimic din cearta aceea. Tot ce-mi readuc aminte cu greu, rasfoind
printre arhivele vechi, prafuite si semi-uitate ale mintii mele, este ca ii tot
spuneam sa doarma.Erau dosare vechi, foarte groase cu file multe. Bine
organizate pe date si momente, puse intr-o ordine desavarsita, atunci cand le
lecturai, nu aveai ce sa descoperi. Aproape toate foile erau albe. Murdare si
totusi albe. Asa se intamplase si cu mintea mea. Am uitat multe momente si
episoade ale propriei mele vieti, insa niciodata nu s-au sters din suflet. Poate
asta a fost si sansa mea de supravietuire. Daca nu as fi dat uitarii atatea
amintiri negre cu ea si nu numai, astazi erau un om cu probleme psihice,
poate chiar internat la un spital unde sunt dusi acei oameni alr caror minti, au
fost spulberate complet, fara aputea sa-si revina vreodata.

-Te rog, dormi!Te iubescsi nu vreau sa te pierd. Vorbim maine. Noaptea e un

sfetnic bun.
Uite, eu la 5 plec...sau cel putin cred ca la ora aia. Niciodata nu sunt sigur de
ai mei. Chiar vreau sa prind macar o ora de somn, ii spun abia zarind literele
intens luminate de catre un telefon pe care il folosesc si astazi.
Singura replica pe care mi-o aduc aminte a fost:"Nu intelegi nimic! Vorbesti in
gol. Noapte buna!", iar filmul meu s-a rupt.
[0:04, 31.05.2015] T.: Nu visasem nimic in acele aproape doua ore dormite.
Mint, ba nu. Nu stiu. Nu imi aduc aminte sa fi avut vreun vis. Simt si oftez
adanc. Simt ca ma pierd intre realitate si fictiune. Intre trecut si prezent. Mam pierdut deja...
-Iubitule, revino-ti! Nu te-ai pierdut nici unde. Esti cu mine acum. Traiesti in
prezent, nu in trecut. Incuviintez dand din cap semn ca am inteles si ca sunt
de acord intr-utotul. Se asterne un moment de liniste profunda, amortita
peste trupurile noastre:eu si ea.
-Oare ea stie ca - azi, 29 mai 2015 - tot ce traiesc si simt acum ii se datoreaza
si ei? Sau ca tot acel urcus nebuneste, acea ascensiune rapida in ochii atator
oameni tot ei i se datoreaza? Vrea sa-mi raspunda, printr-un "te iubesc", insa
o opresc la timp, punandu-i degetul aratator peste buzele ei fierbinti, apoi
sarutand degetul si atingand o particica a partii de jos. Zambeste, iar atunci ii
vad fericirea ce tipa prin ochii ei atat de verzi...atat de verzi. Ii priveam si-n
secunda urmatoare gandul imi zbura la campiile insorite, mereu verzi ale
inimii ei. O cheama...R...foarte greu de pronuntat pentru un rarait notoriu.
Totusi, de dragul amorului, izbutesc:Rrrrra-luca! Are un corp ferm, bine
antrenat infruntand nenumarate obstacole ale vietii. Muschii corpului sunt
lucrati la sala de forta, in timp ce facea ridicari pe care unii barbati nu le pot
face. Umerii sunt moi si generosi, scotand in evidenta parul ei de un blond
feminin ce-ti taie rasuflarea, mereu lasat in voia sortii sau a vantului.
Ochii...ma trec cei mai intepatori fiori cand ma gandesc la ei. Sunt mici, cu
toate astea vad si au reusit sa invie un suflet aflat intr-o coma profunda. Un
om cu corp cadaveric si fata galbuie, la o prima intalnire, dupa cum chiar ea
marturisise. Pielea fina a mainilor o simt in timp ce-mi lustruia obrazul drept,
murdarit de rafalele vantului ce nu inceta sa tot vuiasca.
[0:12, 01.06.2015] T.: Vuietul lui ne mangaia chipurile infrigurate, lipite in
zona buzelor. Simteam cum el, prin rafalele lui, imi rascoleste trupul si-mi
readuce la suprafata, in valtoarea vietii, momente din trecut. Momente cu ea.
Momente moarte si altele inca vii. Momente fericite, inlantuite unul de altul,
dar si rele, continuate prin diverse tragedii.
[0:20, 01.06.2015] T.: -Imi doresc sa te vad acolo, cu mine. Imi...imi doresc sa

te am acolo, doar pentru mine. Imi doresc!, ii spun in timp ce ea isi lasa capul
usor inclinat, iar privirea trista in pamant.
-Am examen duminica. Te rog sa intelegi ca...aici e vorba de viitorul nostru,
iubitule. Gandeste-te pentru o secunda cum ar fi sa nu iau examenul. Zbor in
secunda doi la o alta facultate, acasa, in Severin. Vrei sa...Nu apuca sa
termine ce are de zis pentru ca imi cer iertare strangand-o de mana dreapta,
in timp ce pe buze mi se putea descifra un Te iubesc, iar in ochi mi se putea
citi iubirea mea pentru ea.
-Sigur ca inteleg. A fost o prostie. De fapt, nu. Nu a fost o prostie. Asta am
simtit si simt, dar nu inseamna ca te conditionez intr-un fel anume.
[15:00, 01.06.2015] T.: -Trebuie sa incercam sa fim maturi si sa...va fi bine. Nu
are cum sa fie iar rau. Nu are cum! Doar ca, ma gandesc ca povestea se
poate repeta. Sau macar o parte a ei...
Noaptea se asterne peste noi. Soarele arzator se stinge in cateva minute. Va
pleca spre un somn adanc, luminand sufletele cele mai intunecate, iar in
celelalte colturi uitate de noi, ale acestui imens glob pamantesc, va fi cel ce
anunta inca o dimineata, somnoros, imbracand omenirea intr-o haina a
caldurii trupesti. Raluca decide ca e mai bine sa doarma la ea, constienta de
faptul ca nu as fi putut sa inchid un ochi aproape toata noaptea daca s-ar fi
aflat langa mine. Adevarul este ca, trupul ii e prea cald, iar inima mi-o mistuie
intr-un joc al iubirii absolut coplesitor.
Trecutul voia sa revina, il simteam, il simt! Ma vrea si incearca sa ma traga
intr-o mreja naucitoare. Il vad, il aud si din pacate...il simt. L-as putea descrie
ca pe un monstru ce urla, zbiara, jncercand sa se prinda de mine, de inima si
suflet. A reusit chiar si in noaptea de 29 spre 30 mai. Am facut-o sa planga,
spunandu-i anumite lucruri ce i-au adus aminte de alte episoade din viata ei.
A plans, exact cum am plans si eu inainte sa plec la mare, in poate cel mai
rece sejur la mare. Fusese o vacanta groaznic de rece. Erau 35 de grade, iar
nimeni nu isi putea explica de ce trupul si glasul imi erau reci. Stateam cu
fata aspra, bronzata uniform, catre mare. Vuia, iar valurile depaseau 2 metri.
Era suparata, furioasa si plina de rani, atunci cand valurile se loveau de
stabilopozi. Asa era si inima mea, plangea si curgeau ganduri negre dinspre
ea. O durea orice litera, gand, poza sau persoana ce mi-ar fi adus aminte de
ea. De fapt, ma durea continuu. Era omniprezenta in orice fir de apa al marii,
in orice praf de nisip murdar, ridicat catre cerul innorat de o furtuna ce urma
sa se porneasca. In suflet, furtuna se instalase de mult, continuand sa ploua,
ninga si sa fie frig cateva luni, in sufletul meu rapit si sechestrat de acel
monstru:Trecutul.
Pana la ora 3, raman treaz si ma gandesc tragand o concluzie cu voce tare:

-Diana nu a putut sa mearga. La fel si Raluca. Diana plansese in acea noapte,

inainte ca eu sa plec. Din nou se repeta trecutul pentru ca si Ralu a plans.
Per-fect! Mda.
[15:13, 01.06.2015] T.: Daca nu as fi adormit ca printr-o magie, cu siguranta
as fi cautat tot felul de episoade sau scenarii in care trecutl si prezentul, s-ar
fi intersectat. Si daca nu, nebunia combinata cu paranoia din acea noapte, mar fi ajutat sa mi le creez singur.
[15:27, 01.06.2015] T.: Si ce-as fi rezolvat?! Absolut nimic! Doar ca, atunci
cand te doare, unii simt o placere teribila sa rascoleasca trecutul, sa si-l
reaminteasca bucata cu bucata. Iubesc sa construiesc, sa distruga printr-un
gand tot ceea ce cladisera, apoi sa-l rearanjeze cu migala in propriile minti,
ca pe un puzzle. Doar ca aici nu se sfarseste cu lauri, daca il rezolvam sau cu
pareri de rau si lacrimi, in cazul celor mici. Fiecare piesa pusa la locul ei,
inseamna de fapt, o alta bucata cu colturi taioase si ghimpi, smulsa din inima
trecutului si aruncata. Poate va fi uitata sau nu. Cert este ca, fiecare ghimpe
infipt adanc intr-o carne fie ea umana sau sufleteasca, doare. Atunci cand
ghimpii ies, adica trecutul, particele mici si mari, lasa rani adanci in urma lor.
Rani adanci, grotesti, din care sangele vuieste, hranind durerea noastra...si a
mea.