Povesti din razboiul meu

Poate ultima scrisoare din infern

Capitol Nedefinit

Domnule general, permiteti-mi sa ma prezint; unul dintre cei doi soldati, ai

infanteriei 7, din regimentul 13, solicit de urgenta intariri! Iertati-ma domnule
General ca nu mai tin cont de formalitatile de rigoare, insa...ma ard mainile,
cuprinse de focul razboiului. Mi-au degerat picioarele in iadul asta inghetat,
iar vlaga...se stinge pe zi ce trece, exact cum lacrimile mele se scurg,
manjindu-mi obrazul patat, parca cu dare groase si vascoase, ca de catran,
imbaxit de mirosul gloantelor! Ranile de pe trupul meu slabit si aproape mort,
vestejit, e apasat din ce in ce mai rau de bandajele ce ma ajuta doar sa nu-mi
pierd si ultima picatura de sange din vine. Am atatea rani, incat nu le mai tin
socoteala. Le numar si ma pierd in numaratori inutile, generale. Buricele
degetelor imi sunt roase de greutatea armelor. Picioarele imi sunt toate ca o
coaja, nu piele. Am pielea jupuita de atatea boli, praf si rauri. Greturile si
pierderile de constiinta sunt din ce in ce mai dese, incat m-am obisnuit
numaidecat, dar parca e prea greu. Stiam c-o sa fie un razboi crancen, dar
parca acum e prea greu si nimeni nu ne sprijina. Am vazut atat sange
inchegat peste fete moarte, incat stomacul mi s-a-ncolacit in jurul coastelor,
strangandu-ma, pana ma prabusesc la pamant cu simturile anesteziate,
adormite. Sunt zalud oare e realitatea ce o traiesc? Poate doar vibratiile,
bubuiturile, detunaturile si strigatele mocnite de dor, ale camarazilor nostri,
m-au tinut inca in viata. De fiecare data, m-am trezit...insa... nici macar acest
condei jegarit refuza sa mai scrie, parca se-mpotriveste, zgariindu-mi fiecare
litera...Ori, iar am vedenii? Iar ma pierd, domnule general! Lasati-ma sa ma
descarc, pe aceasta foaie murdara, pe care doar lacrimile mele, o mai spala
de sangele uscat si putrezit pe care l-am infruntat, de multe ori singur, in
acest razboi. Da, comandante, singur! Am fost adunati in teatrul asta de
razboi, poate cei mai buni soldati ai regimentului 13, dar unitatea a lasat de
dorit! Fiecare a fost pe cont propriu. Adevaratul conducator al nostru a fost
insusi inamicul care chiar in momentul asta isi odihneste fortele pentru poate
ultima lovitura, lovindu-ne tinuturile mult iubite. Au atacat cu toate fortele ce
le-au avut. Am reusit si noi sa le sfaramam trei tancuri. Ce sa ne facem...au
adus alte 15 din flancul de nord-est. Am tintit chiar eu opt puscasi, pe doi
dintre ei, le-au ochit tampla, si-au venit cu alte sute de ostasi. Strigatele lor
de lupta, increderea ce-o capatau dupa ce picau la datorie infanteria noastra,
erau groaznice. Insusi Diavolul cred ca era mandru daca i-ar fi vazut cata
brutalitate aviau... Imi amintesc cu obida in suflet cum dumneata, ai fost

pentru noi un tata ce impunea respect. Nu ma puteam uita la dumneata,

domnule general! Ma jenam doar cand sclipiri din medaliile ce-ti straluceau in
soare, ne orbeau privirile. Ne invatasei cum sa luptam impotriva dusmanului,
cum sa-i aplicam lovitura fatala doar atunci cand viata copiilor si a parintilor
nostri e pusa in pericol. Ne-ai invatat foarte multe, generale! Insa...cum sa
fim uniti, loiali companiei, respectand planurile de razboi, construite de mai
marii gradati, asta nu ne-ai spus. O dorinta oarba, ce intr-un sfarsit ne-a dus
spre moarte pe multi dintre noi. Dorindu-ne sa infruntam si sa dam piept cu
dusmanul, privindu-l drept in ochii, noi, cei insetati de sange si razbunare, neam aruncat cu capul inainte in valurile fierului fierbinte, suierandu-ne
gloantele rosii ca focul, pe la urechi. Mangaindu-ne tamplele, oasele,
camesile kaki si leganandu-ne iubirea noastra fata de popor, ca intr-un somn
dulce din care multi nu s-au mai trezit....Un somn vesnic! Am pornit la
drumul asta, si stiam ca o sa-mi fie ultima calatorie, acum trei luni, in ziua de
13. Fatala fu data aista. Colegii ziceau, ca o sa fie cu necaz mare si ghinion
pentru noi. Ei, uite ca avu dreptate saracul, ostasul Mircea. Ne-am 'barcat, in
trenul militar. Cantau, ei. Eu, priviam cu foc mare si jale in lacrimi poza ta,
mama. Aveam unghiile murdare, pline de nomol, tocmai ce puniam de zidit la
casa fiilor mei, cei micuti, ca sa aiba si ei ograda lor cand le-o fi sortit sa isi
ieie zborul. Cu trenul am mers o zi si cateva ore. Eram mandru ca o sa-mi
apar tara, copilasii si viata. In fiecare statie, eram aplaudati, laudati si ni se
aruncau pi fereastra, pachete, mancaruri, placinte care mai de care mai
gustoase. Femei dolofane, gospodinele neamului meu iubit, ne imbarbatau si
multumiau ca le aparam odraslele. Am fost viteji bravi...am fost. Cel de Sus,
fie-i slavit numele, doar El stie cum am supravietuit. Am dansat cu moartea
pe campul de lupta, in timp ce fugeam printre gloante, bombe aruncate si
mine plantate. In dreapta mea, oameni mureau. Carne si bucati de sange,
erau curmate de minele ce nu conteneau sa bubuie. In stanga mea, tin minte
ca era sarma ghimpata. Ghemuri de fier, acele sarmei ghimpate, se
murdareau la fiecare ploaie de pamant. Ne-au aruncat in aer, fara pic de
mila...Noi, am trait in Iadul de pe pamant.
Unde ma aflu, nu mai stiu sigur. Noroc cu acele ce le-am zarit, eprubetele si
forfecile din cortul medical...si-o gramada de carne, care mai de care m-ai
insangerata, m-ai perpelita si arsa de focurile gloantelor. Cata grozavie! Un
adevarat tablou zdrenturos, plin de miasme ce-ti provoaca lehamite. Printre
cadavre, pe podeaua uda a cortului medical, arde o lumanare. Aproape ca se
stinge cand ma uit mai bine...Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! Capitanul
Iacobuta Haralambie cu ochii inchisi, o gaura in tampla dreapta si-un firisor
subtire, inchegat de sange dintre buze ii se prelingea usor pe gat, pan' spre
inima. Ce om vrednic, demn de respect! Mai ca-mi vine sa-mi tintuiesc mana
intr-un salut, la marginea tamplei, chiar si acum, cand saracul s-a dus.
Singura amintire ce-as vrea s-o las familiei lui, e o poezie scrisa de sergentul
Nicolae Antonescu. In valtoarea razboiului l-am vazut cum fugea napraznic

printre gloante, incercand sa scape. Doar Domnul stie ce-o fi cu soarta lui in
asta zi. Era cel mai destept dintre noi. Scria poezii mereu, canta si oferea
mereu solutii in situatii de criza. Avea drept si prin medicina nitel. Ne dadacea
cand se prindeau de noi tot felul de rauri si boli napraznice. Gasea unde se
ducea, parca avea o carte pentru orice vietuitoare, tot felul de remedii, asa
zise medicamente pe care ni le prepara. Unele scarboase, altele...amare sau
fara gust. Cert e ca ne reveneam majoritatea. De ce sa mint ca n-au fost
cazuri in care gresea antidotul si bolnavul mai rau se agrava, dar deh...orice
doftor mai greseste, e omenesc. A lasat, bietul de el, un biletel rupt in doua
bucatele murdare de hartie, patata de sangele...cel mai probabil al
capitanului Iacobuta Haralambie, ce delimiteaza cate doua catrene pe fiecare
foaie rupta, ultima lui poezie din razboi, poate. O pusese peste mainile
incolacite la piept, stranse ca intr-un pumn greu, ale capitanului Iacobuta
Haralambie, fie-i tarana usoara!

Plng i jelesc, stnd la cptiul tu, cpitane,

Cu mna-mi umil i obosit-i fac nchinciune,
"Retragerea!", ostaii infanteriei 7 strig-n cor,
"Moare cpitanul!", n sinea-mi grea zbier cu dor.

Pe obrazu-i sloi, mpucat, picur lacrimi arznd,

Ghemuit lng tine, rugciunea sfnt-i murmurnd,
Fiu al patriei, buzele-i sngerii, prc nmuiate-n vin,
Plapuma-ndoliat - ochi viteji i-ntunecai - nvelind sublim.

Minutele se scurg - trei, o mn de viteji nc luptnd

Printre gloane fierbini i cartue fumegnd,
Spasmele morii grele, corpul solid i brav i-au zbuciumat,
Existena eroului, ochii-i pentru totdeauna adormind,

"Retragerea!", care-ncotro, otenii rcnesc necurmat,

Cu sufletul nflcrat, nchin frunte peste a ta mn rece i inert

Pumnii la pieptu-i potrivesc, i-mi scol trupul labil, gonind cu
amrciune,
S-a-mplinit dorina Domnului, odihnete-te-n pace, cpitane!

Tot ce vad sunt gropi adanci, cu margini inegrite, datorita bombelor ce-au
detonat sufletele noastre, capete moarte, oase sfaramitate. In fata mortii, nici
macar stelele camarazilor mei de lupta, galoanele care le-am capatat toti cu
multa truda prin cazarmi si botezuri care mai de care mai crunte, printr-un
juramant sfant, un crez ce fiecare aparator al patriei mult iubite, mai vrednic
sau nevredin, fiecare ne-am dat sufletul pentru el, dar n-au avut sorti de
izbanda... Bucatile zdrentuite ce inca n-au apucat sa arda complet, in urma
bubuiturilor, improsca un miros greoi si gros ce mi se asterne pe gat. Un
miros de fum, de carpa arsa...carpa arsa a uniformelor noastre.
Daca Cel de Sus o sa vrea sa nu-mi fie de ajuns timpul pana intaririle vor
ajunge, atunci, macar ultima mea suflare sa-mi fie data in timp ce-mi apar
unicul meu camarad, cu mana pe arma si cu foaia asta la piept...iar in suflet,
in gand si-n inima, cu Iisus! Chiar si gandul scaldat in cruzime, in sange, in
dorinta arzatoare de a ne razbuna pe inamicul nostru, ii cer iertare Lui. Stiu
ca El ne-a trimis pe pamant, iar fiecare are o misiune anume. Daca asta este
a mea misiune, atunci, faca-se voia Sa! Nu ma plang prin aceste randuri,
domnule general, pentru ca am decis sa lupt pentru viitorul celor 3 copii ai
mei! Daca ma-ajuta Dumnezeu, imi va asterne la picioare salvarea. Un drum
pietruit, de tara, pe care sa calc spre ai vedea pe ei...pe Felix, Rebeca si
Dima, copii mei.
E seara...de fapt, e ceasul 3:47...si stam ghemuiti, dormim si supravietuim
printre transee, domnule general. Suntem chiar in inima infernului, a
razboiului, domnule general. Sperantele noastre renasc in fiecare noapte
senina, in care stelele mitice, nu se poticnesc printre nori si ne vegheaza
mereu, luminandu-ne privirile inghetate, suferinde. Poate si in ultima noastra
seara, pentru ca inamicul este chiar la cativa pasi de noi, cerul e senin si ne
tine privirile vii, parca ne-mbarbateaza, nu plange ca si mine.
Provizii nu mai avem, inca de acum 3 zile. Munitia e pe sfarsite. Inafara celor
7 cartuse, si alea slinoase, pline de ulei si murdarite de pamant, dintre care 4
pline, iar 3 pe jumatate, plus 2 pistoale de rezerva si 2 pusti, nu mai avem
nimic. Armele ostasilor au fost distruse de o detunatura groaznica, iar
camarazii nostri, Dumnezeu sa-i odihneasca, mai suntem doar doi. De apa nu
ne plangem, pentru ca zapada ce ne tine de cald in infernul ghetii, a urletelor
pe care gloantele le improsca, ne tine de cald.

Domnule General, am tot incercat sa fug de raul pe care l-am tot simtit. Am
tot incercat sa nu cedez, sa tin pusca in mana stransa, sa lupt, dar cum cand
ranile sufletului ma dor, ma rod? Cum as putea face asta cand unicul meu
camarad de lupta, ramas in viata alaturi de mine printre transee, imi spune
ca in curand, o sa fim pe cont propriu.Simt ca ma sfarsesc, Generale! In jurul
meu, aud gloantele cum suiera, cum imi mangaie, cu miscari dureroase,
tamplele. Am incercat sa-mi apar iubitul meu camarad, luandu-i arma din
mana, tragand eu cu cate doua, Generale. Dar n-am reusit sa rezist, dupa
doar cateva batalii, am obosit si am cedat, am cazut lat printre transee. Miam pierdut arma, in timp ce-am sarutat cu buzele uscate si insetate, pline de
sange, pamantul negru. Langa mine, in transee, alti morti, alte trupuri ce inca
zvacnesc, in urma socului detunaturii. Da, am ramas doar doi pentru ca
inamicul...inamicul a reusit cumva sa introduca printre noi, o scursura, un las
ce a tradat, amplasand fix in inima regimentului 13, o bomba ce a curatat,
mutilat, dar si doborat moralul nostru...al celor doi ostasi ce-au supravietuit.
Inamicul, e chiar in fata mea si zambeste, rade. L-am intrebat pe
camaradul meu daca-l vede, daca observa cata satisfactie i-am
acordat...Probabil m-a auzit, dar nu mi-a raspuns.A descarcat in el
un incarcator intreg, dar el inca sufla...Se hraneste cu orice durere,
rana, trup abia mort ale celor din jurul meu.Vad si de multe ori imi e
greata.Valuri, valuri de sange in jurul meu...atatea rani, atatea
dureri ce inca nu s-au stins.Sunt atatea trupuri ce inca nu si-au dat
suflarea, iar eu inca lupt, singur.Din atatia camarazi, prieteni,
tovarasi de lupta trimisi pe frontul hain, am ramas doar doi.

-...zeu, doar El mai poate face o minune. Tot ce a tinut de medicina, s-a
infaptuit, doamna! Sfatul meu este...rugati ...la...