Cine poate spune ce e iubirea?

Cine poate spune cu certitudine cate sacrificii

trebuiesc infaptuite, peste cate hopuri trebuiesc trecute, pentru a rezista o iubire? Si
mai ales...cine poate stii precis, cand isi gaseste sufletul pereche?
Iubirea e cu siguranta cel mai pur lucru. Iubirea e un dar ceresc. Ea are puterea, de a
vindeca orice suflet aflat in suferinta doar printr-o singura bataie a inimii mai
profunda. Iubirea, e sinonimul credintei, al iubirii fata de semeni si...al Lui.
Dumnezeu, a binecuvantat pamantul cu cel mai profund sentiment din cate exista.
Insusi Testamentul, e scrisoarea de dragoste pentru noi, de la Tatal Ceresc. Doar
ajutandu-te de iubire, purtand-o in suflet cu mandrie, asa cum un razboinic poarta
drapelul tarii sale pe umar, putem depasi orice problema a vietii cotidiene.
Iubirea, ea tema povestirii din randurile ce urmeaza. O istorisire a unei iubiri
neconditionate, chiar si atunci cand unul dintre cele doua trupuri, este mort. E seara
pe strada G. Bacovia, a cartierului Tudoranschi. Lumina plapanda a felinarelor, scalda
strada intr-o lumina difuza. Era plina de modele si bifurcatii ciudate, intortocheate,
datorita umbrelor ce se jucau la ivirea noptii. Patura de umbre crestea pe masura ce
ceasul inainta cu graba catre o noapte linistita pentru aproape toti membrii familiei
Todoran. Familia Todoran, locuiau intr-o casa nu foarte spatioasa, dar nici
saracacioasa. De curand se mutasera in cartierul Tudoranschi, intr-un apartament cu
4 camere, gradina plina cu flori, un mic loc de joaca si un garaj ce momentan era
doar la stadiul de schita. Casa era chiar langa strada G. Bacovia, prima cum intrai
dinspre Soseaua Bolivar, la numarul 13. Gradina era atat de infloritoare, vie si
multicolora, incat nu aveai cum sa nu observi "Raiul de pe pamant", asa cum il
numeau vecinii. Se dusese vestea ca Raluca Todoran- femeia ce ingrijea, cultiva si
copilea florile, e binecuvantata. Era o femeie apreciata de toti vecinii. Nu exista zi de
la Dumnezeu in care sa nu se minuneze pana si ea de bogatia cu care fusese
bucurata. O gradina in care florile aproape ca nu se treceau pe tot parcursul verii.
Indiferent de vreme, indiferent de ploi si de caldura, ele erau inflorite fara incetare.
Trandafirii galbeni, ei erau cei mai apreciati, vedetele, daca putem sa-i numim asa,
dintre celelalte flori. Mirosul lor, aproape ca te adormea. Linistea si caldura, parfumul
vietii cu care erau inzestrati, pur si simplu aduceau la viata suflete blocate in diferite
obstacole ale vietii. Insasi Raluca, de fiecare data cand se simtea incarcata sau poate
putin nelinistita, deprimata, se uita la gradina ei, apoi ii revenea pofta de viata. Avea
lalele de toate culorile, batute si simple. Mov, rosii, albe, portocalii si galbene.
Pamantul era atat de roditor, incat rezistau pana aproape spre toamna. Vecinii deja
nu se mai minunau de fenomenul care nu putea fi explicat. Cum ar putea rezista o
lalea pana aproape de toamna, daca ele, in mod obisnuit traiesc de la mijlocul
primaverii, pana spre sfarsitul acesteia? Singurul raspuns, sta in sufletul Ralucai.
Seara si-a intrat in drepturi de-a binelea. Luminile sunt stinse in casa familiei Todoran.
Doar o singura camera face exceptie. O licarire mijeste o pereche de ochi ochi foarte
tulburati. Statea in camera de studiu, cea plina de carti, la biroul foarte spatios, plin
de carti si caiete, foi rupte, vechi, aruncate care-ncontro fara o ordine anume.
Linistea de mormant cu care era scaldata camera, era inganata parca de sunetul
lacrimilor ce infloresc pe obrajii ei moi si fierbinti. Ii se scurg usor, pe buze, iar apoi

saratimea lor se aduna pe schitele pe care le citea si recitea in fiecare noapte.

Perechea de ochelari cu rama subtire si neagra, cu lentile foarte subtiri, ii purta in
fiecare seara atunci cand mergea in locul unde isi regasea mereu si mereu, sufletul ei
pereche. Nu cand isi pierduse marea ei iubire, nu a existat o noapte in care sa nu
stea alaturi de el, de poeziile lui. Indiferent de oboseala care-i strabatea corpul
diafan, robust si bine lucrat, isi facea timp pentru a "vorbi" cu el. Nu de putine ori,
zorile ii mangaiau fata adormita si sprijinita cu capul de povestile si schitele sale.
Ceasul suna, fix. Era ora zece seara, iar Felix, barbatul familiei - copilul Ralucai, era
foarte agitat. Se plimba fara incetare prin camera lui si a Rebecai, sora lui. Imbracat
intr-o pijama de vara, cu parul standu-i valvoi si un mic firicel de par ce anuntau ca in
curand, mustata ii va creste,
-Spune-mi, Rebe, ce facem maine? Despre cine vorbim noi maine in fata clasei?
-Nu...eu chiar cred ca ai ceva la cap. Tu nu intelegi sa nu-mi mai spui "Rebe"?! Si nu
stiu ce sa facem maine...Hai sa vorbim despre George. Doar el e tatal nostru
biologic...
-Da, e tatal nostru biologic, dar nu ne iubeste. Doarme 3 nopti pe saptamana si
mama plange continuu din vina lui. Stii bine ca ea inca sufera dupa Robert.
-Ok, spuse Rebeca. Hai sa vorbim despre...De fapt, o intrebam pe mami. Cei doi frati
ies din camera lor si se indreapta catre camera de studiu a acestora. Camera de
studiu e impartita in mod egal Ralucai, unde are cateva sertare care le tine mereu
inchuiate si o a doua parte unde copii, isi fac temele, invata, citesc, sau pur si simplu
studiaza limba rusa. Cautand-o pe Raluca prin casa, Felix o ciupea de spate si o
inghiontea spunandu-i ca Rebeca e fata si ca trebuie sa demonstreze ca e curajoasa,
vorbind cu mama ei.
-Mama! Esti aici? Deschide, te rugam. Avem o problema, izbuteste Felix sa vorbeasca
primul.Incuietoarea usii zornaie, usa se deschise foarte incet, scartaind zgomotos.
Fratii isi fac curaj si imping cu podul palmea usa din lemn de nuc, intrand in camera
unde Raluca era foarte atenta, citind de pe o coala. Obrajii parca ii ardeau si luceau
din pricina lacrimilor ce i l-au mangaiat. Momentul sau de liniste e perturbat de pasii
copiilor ce inaintau speriati catre tanara mama. Lasa pe masa coala, isi ridica
ochelarii si mai bine pe nas, asteptand sa auda ce au de spus Felix si Rebeca.
-Maine avem o tema numita Parintii nostri. Trebuie sa vorbim fiecare in parte, despre
parintii lui. Noi o sa vorbim despre tine, fiind mama, dar cand o sa intrebe doamna
invatatoare despre tatal nostru, ce facem?, intreaba Felix foarte curios. Rebeca,
imediat ce a intrat pe usa, a zbughit-o in bratele mamei, alintandu-i parul si jucanduse cu camasa mamei de noapte larga in care era imbracata. Rebeca semana aproape
perfect cu Raluca. Detesta cutele hainelor si gustul prost cand vine vorba de
imbracaminte. Camasa de noapte a Ralucai, una din in, de culoare albastru deschis,
cu model jucaus format din dungi ce se suprapuneau intre ele, in jurul umerilor.
-Nu inteleg intrebarea asta, Felix. Cum poti sa intrebi asa ceva? George este tatal
vostru!, spune aceasta infuriata la culme. Si ti-am spus de nenumarate ori sa nu-i mai
spui pe nume. Spune-i simplu, "tata". Ochelarii aproape ca i-au zburat de pe ochi in
timp ce se ridicase de pe scaun, incercand sa para mai importanta.

-Dar, mama, George nu ne iubeste, d-asta nu il vad ca pe un...tata. Nici macar pe tine
nu te iubeste. Nu se comporta ca un tata si nu ne duce in parc mereu cand vrem noi.
Nu ne citeste povesti noaptea, inainte sa adormim. Nici macar nu-l vedem prea des
pe acasa., continua Felix, putin iritat de atitudinea mamei. Soarta face ca el sa fie tot
berbec, la fel de incapatanat ca marea iubire a Ralucai. Iar ca sa nu il poata uita,
viata a decis ca Felix sa apara pe lume, tot pe 1 aprilie.
-Si tu despre cine ai vrea sa vorbesti, Felix? Nu George este tatal vostru, biologic?,
intreaba Raluca de data asta calmandu-se si tragand adanc aer in piept.
-Da, mama. Este tatal nostru, insa...nu simtit ca ne iubeste. Noi vrem sa vorbim
despre...Robert., completeaza Rebeca.
-D-d-espre Robert?! Ce legatura are? De unde scoateti voi prostiile astea?, intreaba
foarte socata Raluca, incat ramane atintita in loc, fara sa se mai miste. Singura
miscare e plina de uluiala. Isi plimba ochii cand la Felix care pare foarte nelinistit, dar
incapatanat prin atitudinea pe care o abordeaza, stand cu mainile in sold si cu capul
perfect drept, catre mama lui, cand la Rebeca, care parea nu mai rezista mult fara sa
planga. Lacrimile i-au ingenunchiat sufletul, iar ochii ii sunt verzi, cu tenta sclipitoare,
plini de pete rosii ce anuntau inevitabilele lacrimi.
-Mama, noi stim ce s-a intamplat cu Robert. Stim cat de mult ne-a iubit pentru ca am
citit aproape tot ce ai tu pe aici. Noi, ne furisam si citeam pe ascuns tot ce prindeam
in mana. Am citit atatea poezii scrise de el pentru tine si mai ales cum vorbea despre
"copii lu' tata", asa cum ne alinta el. Te-a rugat, inainte sa moara, sa pui numele
copiilor tai, asa cum decisesei cu el. Cu multi ani in urma, Felix si Rebeca, erau
numele ce Robert, impreuna cu tine, mama, ce le-ati ales pentru noi., spune Felix,
stapanindu-si clocotul ce-i strabateau venele, printr-un scasnet din dinti. Rebeca avea
ochii inundati de lacrimi. Un scancet usor se prelingea in camera de studiu. Isi
sprijinea fruntea in palma, ferind momentul jenant pentru ea, cu mana.
-Si, mama, stii ceva?, continua Rebeca, dand frau liber lacrimilor ce curgeau fara
stapanire. Noi stim cum a murit si mai ales din vina cui, si ca el e a fost si este
singura ta iubire. Stim ca nu il iubesti pe George. De fapt, suntem siguri. Te vedem
mereu cum plangi aici, in camera si cum pui pe foaie versuri, asa cum Robert te
invatase. Uneori avem impresia ca vorbesti cu el, pentru ca incepi sa zambesti din
senin si sa iti misti gura ca si cum ai vorbi in soapta cu cineva imaginar. Iar ca sa vezi
ce copii destepti ai, mami, iar atunci Felix o intrerupe pe Rebeca.
-Smecheri, voiai sa spui., intareste afirmatia Rebecai, Felix.
-Taci, ma! Oh. ...si ca sa vezi ce copii smecheri si destepti ai, mami, am aflat si de
inima lui Robert. Stim ca inainte sa moara, i-au fost...scoase organele si ca inima lui a
ajuns...la George. D-asta te- casatorit cu el. Nu pentru faptul ca are bani, familie
importanta, ci pentru ca inima iubirii tale vesnice, se afla in pieptul lui George. Cum
iti explici ca mereu cand il vezi, ii mangai pieptul, in dreptul inimii? Spune, mama! De
ce taci? Intre timp, Raluca se asezase inapoi pe scaunul de birou, secetara de
cuvintele ce le auzea din vocea propriilor sai copii. Nu intelegea cum era cu putinta
sa fi aflat toate astea, la doar ce-i 10 ani pe care fiecare dintre ei. Da, Rebeca si Felix,
erau gemeni. Plansetul ce-i acaparase intreaga fiinta, nu o mai lasa nici macar sa
scoata o soapta. Cu greu, Raluca a izbutit, mai mult prin soapte, lungi: "Vreau sa
iesiti de aici si sa mergeti la somn. E tarziu!"

-Bine, mama! Haide, Rebe, sa mergem! Copila isi saruta mama pe par, soptindu-i la
ureche un sincer "Te iubesc!". Inainte sa plece, Felix a reusit sa strecoare un biletel
sub bluza cu care era imbracat, profitand ca mama lui avea fruntea sprijinita de
birou, plansa. Trec aproape 30 de minute, iar gemenii inca nu se hotarasc pe cine sa
aleaga pentru tema de maine. Sufletele lor, sunt cuprinse parca intr-o liniste
continua. O magie parca izvoraste dinspre biletul de sub bluza baiatului. O scoate. O
citeste si aproape ca furia il acapareaza.
-Ce e aia, Felix? Da-mi sa vad!, iar biletul ajunge in mainile fetei.
-E o scrisoare de la mama catre...Robert., spune plin de emotie, de data asta, Felix.
Citeste-o si ai sa intelegi cata iubire...Iar in clipa urmatoare, copii sunt incalziti din
senin de o caldura sufleteasca, iar foaia era calda, aproape ca frigea. Rebeca incepe
sa citeasca cu greu, stergandu-si lacrimile aproape fara oprire, pentru a nu picura
peste coala.
"Draga Robert Adrian, iubitul meu,
Am fost o mica floare fara culoare, pana cand ti-ai anuntat aparitia in viata mea
cuprinsa de paranoia.Cand ti-ai prins primele radacini in inima mea, am stiut ca nu
mai trebuie sa caut scapare, pentru ca nu mai exista niciuna.
Ziua in cate te-am intalnit nu o voi uita niciodata, deoarece a fost ziua in care,
parca mi-a soptit usor ca tu esti partea lipsa din inima mea.
Nu conteaza cat timp petrecem impreuna; iubirea noastra nu consta in
cantitatea lui ci in continutul sau.
Mereu cand ma gandesc la tine, inima-mi sare din piept, aproape ca-mi sparge
pieptul. De mult nu am mai avut acest sentiment al dragostei, de fapt niciodata nu lam avut. Ceea ce simt eu acum este plin de puritate si adevar.Atunci cand imi ating
buzele de ale tale, simt cum zbor, datorita fluturasilor din stomacul meu; e o senzatie
atat de placuta, parca as pluti pe un norisor. Ai reusit sa te prinzi bine de inima mea,
sa imi apari in toate gandurile, sa imi ocupi toate gandurile.
Tot ce stiu este ca vreau sa fii al meu pentru totdeauna! Te iubesc, Adita!
Te iubesc si nu vreau sa pleci, caci eu nu voi pleca!
Te iubesc mereu!
Te iubesc, INIMA MEA!
Te iubesc, suflete, inimioara, dragoste!
20 mai 2015 ~ Ralux ~"
-Wow...Cat de...dar stai putin, Ralux?
-Da, fraiere. Asa o alinta Robert pe mami. Ii raspunde Rebeca fratelui sau.
-Dar vezi ca n-ai citit tot...Mai vad ceva acolo., si indreapta degetul Felix, catre partea
din mijloc a foii.

-A. Nu, acolo e un mic joc de cuvinte si un mic desen. Uite cata iubire a putut zace
intre ei doi...Asa, o iubire, de fapt un baiat ca el imi doresc si eu. Ma crezi, Felix ca mias dori sa fie viu si ca el sa fie tatal nostru? Cred ca m-as intelege de minune cu el,
doar din priviri...O auzeam pe mami discutand cu prietena ei, Jolie, ca ea se intelegea
doar din priviri cu Robert. Uneori vorbeau doar din priviri. Mama sufera dupa el si nu
o sa mai fie fericita niciodata fara el...
-Nu stiu ce sa zic...Degeaba nu a renuntat ea la el. Hai sa vorbim maine despre
Robert. In fond, nici nu avem ce spune despre George...Parca nici nu e tatal nostru.,
spune Felix.
-Stai, tu nu cunosti povestea? Adica tu nu stii de ce a renuntat mami la el?, intreaba
Rebeca.
-Nu! Tu de unde o stii?
-Nu e treaba ta, fraiere! Taci si asculta. Totul a inceput cand Robert suferea dupa o
fata. Mama l-a descoperit undeva pe net. Zile la rand s-a rugat de el sa iasa impreuna
in oras. Dupa doar cateva zile, aproape o saptamana, dupa ce au vorbit pentru prima
data, s-au indragostit unul de celalalt. Erau suflete pereche, asa credeau ei. Si cred
ca aveau dreptate, pentru ca uite, nici macar acum, la atatia ani de la moartea lui,
mama nu s-a vindecat, iar singura ei alinare sunt amintirile, pozele si filmarile cu el.
S-a rugat de el zile intregi sa se vada, spunandu-i ca ea simte ca are o problema si ca
d-asta o evita. Mami i-a spus ca nu o sa plece niciodata, chiar daca el are o problema
fizica sau psihica. Dupa alte cateva zile de tatonari, Robert i-a spus ca el nu a mai
mers de 7 ani. Era in carut cu rotile. Avusese un accident banal si a ramas asa...Iar
asta nu e tot, stai sa vezi. Si nu te uita asa mirat la mine, nu inventez nimic. Am citit
in jurnalul ei pe care i l-am tot citit de cateva ori. E foarte interesant. Asa, sa revenim.
S-au vazut si a fost oarecum jenant pentru mama sa-l impinga de la spate...Nu se
deplasa singur nici macar cu acel carut. S-au sarutat de multe ori, vai, cat de
romantic, aproape ca-mi vine sa plang, asa siiii s-au indragostit in secunda 2, unul de
celalt. El o facea sa zambeasca, sa rada, sa se simta perfect in compania lui, ii scria si
poezii, povesti, diferite jurnale pe care nu le-am inteles inca si tot felul. Chiar daca nu
putea sa mearga, mama ii facea surprize la care nu se astepta. Am citit in jurnal ca o
data s-a dus la el acasa pentru ca ii era prea dor de el. A vrut sa-i faca o surpriza, iar
el a simtit ca vine. Dupa ce s-au vazut, el i-a spus lu' mami sa inchida ochii. Stii ce a
facut, Robert? A scos un trandafir, fara coada si l-a pus in palma lui stanga,
spunandu-i: "Uite ce putere are dragostea noastra. Un trandafir a izvorat din palma
mea, pentru tine, iubirea mea vesnica!". Apoi mami a aflat ca de fapt, el are o
problema din nastere care aproape ca nu-l mai lasa sa mearga. Cand a aflat, nu s-a
suparat deloc pe el ca ii ascunsese, insa dupa cateva saptamani, problemele si viata
le-au creat probleme. Oh, am obosit. Spune si tu ceva.
-...N-am ce sa zic. Din vina lui, a pierdut-o. Dar, daca ea il iubea cu adevarat, de ce la lasat? Sau nu l-a lasat?
-Felix, esti un copil imatur. Viata si iubirea sunt total opuse. Uneori iubirea nu rezolva
totul...Cel putin asa spune mama. A renuntat la el pentru ca ne-a vrut noua binele.
Pentru ca daca noi ne nasteam datorita lui, riscam sa avem probleme de sanatate. Si,
culmea, viata a pedepsit-o pe mama in asa hal, incat inima lui Robert, bate in pieptul
lui George. Mama a crezut foarte mult in faptul ca Robert poate sa mearga din nou. L-

a ajutat. Ii facea masaj, facea exercitii cu el, pana cand deznadejdea si slabiciunea au
cuprins-o. Singuratatea cu care era obisnuita, a izolat-o de el. In ultimele zile in care
Robert a mai trait, a insistat sa vina la ea acasa si sa o vada, insa...Nu a mai fost sa
fie sa se vada. Si a renuntat la el pentru ca...i-a fost prea frica sa mai lupte. In
primele saptamani cand s-au cunoscut, l-a sustinut neconditionat si a crezut in el,
apoi...raul si frica au determinat-o sa-l lase de izbeliste. Si bunicii nostri au avut un
cuvant important de spus in toata treaba asta. Ei au aflat dupa 2 luni de relatie, iar
atunci cand buni a auzit, a pus-o sa aleaga intre el si ei. Ii spusese ca daca se mai
vede cu el, fara ca ea sa stie, nu o s-o mai ajute cu bani. Stii, ea atunci era la
facultate in Bucuresti si depindea financiar de ei. Daca refuzau sa-i mai trimita bani
pentru studii, visele ei se naruiau...
-Stii ceva?, spuse Felix indignat, nu vreau sa mai aud nimic! El a iubit-o foarte mult!
Nu trebuia sa renunte la el si punct. Acum, vreau sa dorm.
-Stai putin. Uite ce am eu aici, si din maneca bluzei, scoate o foaie colorata si
mototolita. Am luat-o cand mama plangea cu capul pe birou, iar tu ieseai din camera.
Cred ca e tot de la el. Tin minte ca am mai vazut-o o singura data, dar nu am avut
cum sa aflu ce scrie pe ea. Rebeca desface coala colorata si o intinde cu grija pe o
noptiera pentru a elimina din cutele ce faceau citirea grea.
-Hei! E tot de la tata!, spuse Felix, cu obrajii inflacarati de fericire. Incepe sa citeasca:
"Viata noastra in culori
El: Priveste-o! Ce vezi?
Ea(ganditoare): Vad o foaie plina de culori vii. Arata..interesant!
El: interesant, da. Foaia asta, din mana ta, iubita, e chiar viataviata noastra. Asa
arata ea. Plina de culori vii. Plina de speranta sisi iubire.
Ea(razand): Ehe! Si cata iubireiar m-am gandit la prostii, stiu.
El: Fiecare cuta, dara, pata, dunga de culoare, are o poveste ce urmeaza sa o aflam in
viitor, dar si in prezent; doar toate astea, au si o semnificatie aparte, sufletel.
Ea(plangand de emotii): Te.esc!
El(stergandu-i lacrimile): Nu plange, scumpa! Vrei sa-ti deslusesc aceste culori? Uite,
fiecare culoare ti-am spus ca reprezinta ceva. Culoare rosie reprezinta sangele
clocotind venele noastre pline de iubire. Culoarea albastra reprezinta cerul senin pe
care il gasesc mereu in interiorul tau. Culoarea asta pe care o atingi tu acum, cu
degetele tale fine(mov), semnifica culoare din camera noastraAcolo unde o sa
facem dragoste pentru prima data. Cea portocalie semnifica momentele grele prin
care noi o sa trecem invingatori si mereu mai puternici.
Ea(emotionata): Dadar culoarea verde?
El: Cea verde, iubita mea, reprezinta pentru mine viata. Tot ea reprezinta si iubirea
noastra vesnic tanara; iar cea galbena, soarele. Mereu zmabitor cu caldura lui, toata
pe chipul tau.

Ea(ridicand o spranceana): Te-am prins! Ai uitat sa vorbesti si sa reprezinti printr-o

culoare pe ei.
El(sigur pe sine):Ochii? Ehe, ti-am spus ca mereu sunt plin de surprize si foarte
inventiv. Culoarea ochilor tai, este aceea pe care tu o vezi pe foaia asta. Un amestec
de culori vii , precum ochii tai.
Ea(sarutandu-ma): Te iubesc! Esti cu adevarattotul!"
Felix si Rebeca, s-au asezat amandoi pe marginea patului, uitandu-se unul la celalalt
fara sa mai poata spuna nimic. O caldura le strabatea fiecare firicel al trupurilor lor.
Era o caldura venita parca de nicaieri. Era ceva neobisnuit. Insa, coala pe care era
asternuta "Viata noastra in culori", aproape ca nu mai putea fi atinsa. La fiecare
atingere pe care Rebeca o facea, era aproape fripta de caldura emanata de acea
foaie, aparent moarta, banala.
-Felix! Tu simti cata iubire a avut omul asta in el? Incearca sa pui mana, frige!
-Nu pun mana, stiu ce spui, spune acesta amuzat de faptul ca Rebeca se tot frigea la
degete. Stiu ca nu minti pentru ca si scrisoarea aceea de la mama era foarte calda
cand o atingeam, dar nu ti-am spus pentru ca ma credeai nebun. Nu l-am cunoscut,
insa eu despre el o sa vorbesc maine in fata clasei. Pot spune ca, il iubesc!
Noaptea a trecut, iar zorii zilei bat cu voiosie in ferestrele casei. E ora 7 dimineata. In
aproximativ o ora, incepe prima ora, la care evident ca Felix se va chinui sa nu
intarzie, ca de fiecare data. Mereu isi pierde in jur de 15 minute pentru a alege cu ce
haine sa se imbrace in ziua respectiva. Rebeca se plimba prin casa, cautandu-si
caietul la matematica. Iesise din camera sa, trecand dintr-o camera in alta. Ajunsese
langa camera de studiu, unde usa era intredeschisa, iar de acolo, o plapuma de aburi
urat mirositori dansau in aer, risipindu-se in diferite parti. Isi daduse seama ca
Raluca, iar s-a apucat de fumat. Se apropie de usa si asculta o discutie. Aproape ca ii
inghetase sangele in vine.
-Da, Jolie, si plangea in hohote, tinandu-si cu greu mana tremuranda la gura tragand
dintr-o tigara fara sa mai scoata fumul afara. Astazi se implinesc, 13 ani...Parca ieri a
fost...Parca ieri l-am dus departe...In toate noptile ma rog pentru sufletul lui. In toate
noptile vars macar o lacrima, gandindu-ma la el. Ii spun ca il iubesc, dar nu-mi
raspunde...Tabloul de la el, nu-mi raspunde. Asta ma termina pe zi ce trece. Ma
doboara. Imi e din ce in ce mai greu fara, berbecul meu. Ti-am mai spus eu tie, Jolie,
asa il alintam pentru ca era in zodia Berbec si facea mereu ce voia, exact ca un
berbec. Era...era totul. Imi aduc aminte cum zambeam ca o copila la el si ii spuneam:
"Ai trasaturi foarte frumoase!". Stii ce spunea el? Nu scotea nici macar un sunet. Se
uita in ochii mei ca un berbec mandru, schita un zambet de strangar cu care ma
cucerea de fiecare data mai mult si mai mult, si imi spunea sarutandu-ma ca ma
iubeste. Eram atat de emotionata cu el...atat de fericita, eram.
Copila pleaca bulversata total catre camera ei unde se pregateste. Ora a inceput.
Elevii au ajuns cu totii in clasa si asteapta sa termine de stampilat si semnat cateva
hartii, invatatoarea. In banca din spate, zgomotele nu conteneau sa se opreasca. Un
scancet, un fosnet de nesiguranta, lacrimi si suferinta. Rebeca statea cu capul pe
banca, plangand in taina, fara ca cineva sa o observe, momentan. Invatatoare isi
saluta elevii, ridicandu-se de la catedra, iar acestia raspund toti, ridicandu-se in

picioare. Doar Rebeca, a ramas nemiscata cu capul pe banca. Imbracata intr-o

camasa de culoarea albastru deschis, pantaloni de stofa proaspat calcati, o pereche
de ochelari foarte subtiri ce-i scoteau in evidenta pupilele dilatate, era eleganta
intruchipata. Ciubotelele de culoarea maroniu inchis, din piele, si mersul ei parca
leganat, ca al unei feline ce e pregatita oricand sa isi repereze prada, dar sigur,
mereu calcand apasat, o transpuneau intr-o domnisoara ce orice baiat ar fi onorat sa
o poata avea tot restul vietii. Ochii ei de culoarea frunzelor batrane, un verde aprins,
dar intunecat, descriau caracterul ei intotdeauna liber, verde, viu, dar prudent, mereu
enigmatica si de neinteles de multe ori; stapana pe sine, dar cu toate astea,
imprevizibila. De multe ori, se comporta exact ca o balanta, dar fara unitate egala de
masurare in cele doua parti. Uneori plusa si ridica binele din viata ei sau persoanele
ce abia le intalnise pe un piedestal de unde nu voia sa-l mai coboare. Alte ori, raul il
alegea in momentele grele, de cumpana prin care trecea, lovindu-i stabilitatea
emotionala si psihica, atunci cand greutatile pe care le punea in balanta, se-ndreptau
spre dorinta de a face fapte rele, cu o forta covarsitoare. Era nascuta in data de 24
septembrie, cu ascendent in sagetator. Usor razboinica, trimitea sageti in inimile
baietilor prin surasurile sale aruncate in vant. Avea o forta in trupul sau firav de
celelalte colege ale sale, invidiata. Mainile-i erau gingase, cu piele fina si alba ca
laptele. Chiar si soarele era mandru si stralucea mai vrednic atunci cand firele ei de
par, de culoarea spicului de grau copt, gata de treierat, erau atinse de el. In ochii
multor baieti, era insusi o nimfa. Buzele de culoarea vinului vechi, imbatranit in
butoaie de stejar, parca erau pe masura ce zilele treceau, mai carnoase, mai
senzuale si bine conturate.
-Rebeca, ce se intampla? De ce plangi?, intreaba bulversata corpul profesoral.
-Iertati-ma, doamna invatatoare. Am aflat astazi ca, se implinesc 13 ani de cand
cineva foarte drag, a murit. Inainte sa plecam, eu si Felix de acasa, am auzit-o pe
mama cum discuta cu Jolie, prietena ei cea mai buna si ii spunea ca astazi, se
implinesc 13 ani de cand Robert a murit.
-Nu inteleg, Rebeca. Cine e Robert? Nu mai plange, te rog.
-Doamna profesoara, o sa va spun toata povestea cand o sa inceapa tema despre
parintii nostri.
-Pai poti incepe tu prima. Chiar despre asta voiam sa vorbim de la inceputul orei., ii
spune aceasta plina de siguranta, pe un ton bland si cald. Se ridica usor din banca,
tragandu-si scaunul pe care statea in spatele ei.
-Oh...Eu sunt prinsa in ceva in care nu stiu cum se numeste...Iubesc oarecum doi
oameni pe care ii consider tati. Pe unul extrem de mult, iar pe celalalt mai putin
pentru ca...nu ma iubeste nici el si pentru ca mama este nefericita cu acel om.
Intelegeti ceva, doamna invatatoare?
-Fetito, incerc sa inteleg, dar incepi sa ma pierzi. Spune de la inceput ca sa putem
intelege toti. Stiu ca George este tatal tau, adica cel biologic. Din cate stiu, mort nu
este, nici divortat de mama ta, asa ca nu inteleg ce vrei sa spui. Continua, te rog.
-Robert, pe el il consider tatal meu. Si asa il considera si Felix. Robert este...prima
iubire a mamei mele.

-Si a mea!, spune incruntat Felix. E si mama mea, nu doar a ta.

-Esti un copil, Felix! Continua tu daca ma tot intrerupi.
Isi ridica pantalonii de in, de culoarea untului si isi trece mana prin parul sau blond,
incepand sa deschida gura, povestind:
-Doamna profesoara, lasati-ma pe mine sa va povestesc. Acest Robert este,
ah...adica a fost un...poet, povestitor si multe altele. Scria poezii pentru iubitele din
viata lui. A suferit o despartire cand era adolescent si atunci a simtit sa scrie. Din ziua
aceea, el nu s-a mai oprit din scris. Avea si o problema de picioare, pardon, de
sanatate. Problema lui la picioare este ca nu putea sa mearga. Mama noastra,
zambind ironic catre Rebeca, s-a indragostit nebuneste de el. Doar ca el a mintit-o
foarte mult si ea a ales sa plece, sa-l paraseasca. Intelegeti?
-Nu, absolut nimic. Voi intelegeti ceva, copii? Iar atunci intr-un cor spun toti: Nu!" Nu
vad legatura dintre acest Robert si faptul ca voi il considerati tata...De ce spui asta?
-Pai, doamna invatatoare, stati sa vedeti...pai...deci el a fost..., iar atunci este
intrerupt de Rebeca, care ramasese in picioare, in banca din spate.
-Nu stie sa povesteasca nimic! Mai bine continui eu., spuse ea.
-Ok. Dar credeti ca o sa trecem de inceputul povestirii pana la sfarsitul orei? Nu mai
avem foarte mult timp. Haideti mai repede, sa apucam s-o terminam!, spune
amuzata invatatoarea.
-Deci, doamna profesoara; Robert a fost poet, scriitor si a iubit-o foarte mult pe
mama noastra, iar cand pronunta cuvantul "noastra", se uita apasat in ochii albastri,
ai lui Felix.
-Asta am inteles. Continua, te rog.
-Suferea din dragoste si scria poezii multe. Mama l-a cunoscut dintr-o greseala, din
cate am citit prin jurnalul ei, pe net. Ii lasase numarul de telefon in gluma, mai mult,
dar mama l-a cautat doar sa nu para neobrazata. In primele minute in care au vorbit,
la telefon, prin mesaje, s-au inteles perfect. S-au vazut, era fascinata de el; de poetul
Robert. Mamei mele nu-i placeau deloc poeziile, dar pe ale lui le-a simtit si inteles
imediat ce le-a citit. Era atrasa de el, de cuvintele lui, de povestile lui de viata si de
dramele din poeziile lui, ca intr-un vartej. Intr-un final, a inceput si mama sa scrie
poezii, nu ca el, dar a inceput. Bine, asta e s-a intamplat la cateva luni dupa ce s-au
cunoscut. Au inceput sa vorbeasca ca doi oameni straini, apoi...totul s-a legat usor,
usor. Cu fiecare cuvant ce-l rosteau, croiau un ochi in plus, ca atunci cand croiesti un
pulover. Cu fiecare zi ce trecea, rezistenta, prietenia si dragostea lor era mai
puternica si mai greu de doborat, de distrus, si rasfirat. Au vorbit cateva zile, iar dupa
aproape o saptamana, s-au indragostit nebuneste unul de altul. Robert isi lasase
trecutul in spate, acela plin de negru si infrangeri sufletesti. Trecuse si peste iubirile
ce le purta in suflet, dar se vindecase complet. Fusese ajutat de mama, ea il
vindecase prin felul ei de a fi. Erau suflete pereche, cel putin ei asa credeau. Robert
spunea tuturor ca Raluca e un dar de la Dumnezeu. Ca doar El a trimis-o in viata lui
plina de paranoia si rau. Inainte sa apara Raluca, nu credea foarte mult in Iisus, era
sceptic, dar dupa cateva saptamani, simtea ca se apropie singur de El, fara sa-si dea

seama. Simtea nevoia sa spuna un "Ajuta-ma, Doamne!", sau "Iti multumesc,

Doamne!". Era totul natural, plin de puritate si iubire. Inca o dovada vie, ca tata avea
dreptate cand spunea ca iubirea e sinonima cu credinta in Dumnezeu. Dragostea,
iubirea fata de semenii nostri, inseamna Dumnezeu, credinta si speranta. El nu
credea in Dumnezeu, dar cand a aparut adevarata lui iubire, in viata sa, L-a
recunoscut si pe Domnul. Inainte sa o cunoasca pe mami, se credea un demon, un
om rau. Scria versuri in care descria momente macabre, pline de sange, rani
sufletesti si avea o obsesie in versurile sale pentru moarte. O descria ca pe o
scapare, ca pe o sansa de salvare din drumul sau nesigur prin viata. Astazi, astazi,
doamna profesoara, se implinesc 13 ani de cand tatal nostru, a murit! Stiu ca inca nu
intelegeti legatura, dar lasati-ma sa continui. Sunt sigura ca erau suflete pereche
pentru ca mama, nici dupa atatia ani nu s-a vindecat. Din contra, e mai rau si mai rau
pe zi ce trece. Golul sau din suflet, dorul sau din inima si chinul la care e supusa
zilnic, atunci cand ii aude inima lui Robert, batand in pieptul lui George, tatal nostru
biologic, o sfasie.
-Nu inteleg, Rebeca. Cum adica inima lui Robert...?, intreaba pierduta invatatoarea.
-Robert a murit. De fapt, s-a sinucis. Dar i-au fost prelevate organele si inima a ajuns
la George. Acum, stati sa continui de unde am ramas. In fiecare noapte, mama
noastra, citeste schitele, scrisorile, vede pozele cu ei doi si filmarile. Plange ore la
rand, fara sa o poata opri cineva. Se inchuie in camera de studiu, unde are puse intrun sertat toate amintirile cu el. Totul tine inchuiat cu cheia, pentru ca sunt mult prea
importante aceste amintiri cu el pentru ea. S-au indragostit, dar Robert inca spera ca
Raluca o sa plece. Isi dorea mult ca mama sa plece din viata lui inainte sa inceapa
adevarata iubire sa infloreasca. Dorinta lui s-a indeplinit, insa nu atunci cand
trebuia...Din pacate pentru tatal nostru, Robert, durerea a fost mult prea mare si a
cedat. Stia ca problema pe care o avea cu picioarele, o sa-l impiedice sa o poata face
fericita cu adevarat. D-asta nu a fost de acord sa-i spuna, decat cu mult dupa de
avarata lui problema. Au trecut cateva zile, iar mami ii spunea ca simte ca are o
problema, pentru ca o tot evita. Avea scuze penibile, sincera sa fiu...Intr-o seara, l-a
invitat in parc, iar el a spus ca e obosit si ca nu poate veni. Am citit in jurnalul mamei
ca in acea seara, o furtuna groaznica, cu grindina si ploi napraznice au inundat
Bucurestiul. Nici mama nu s-a mai dus in parc, insa el spunea ca acea furtuna, era de
fapt, durerea si chinul din sufletul sau. Lucrul asta i l-a spus la cateva...nu mai stiu
sigur. Intr-o noapte, in care iar au stat pana in zori, pentru ca timp de foarte multe
saptamani, dormeau doar 2-3 ore pe zi, vorbind ore in sir, Robert a simtit ca Raluca
vrea sa-i spuna ceva, dar a evitat-o. Statea cu ea la telefon, desi el inca suferea si era
cu o alta fata. L-a sunat acea iubita a lui, iar el s-a scuzat, mintind-o nu mai stiu cu
ce, ca sa o poata suna pe ea. Mama era dezamagita si simtea deja ca il place, de
fapt, il iubea fara sa-si dea seama, doar ca el iubea o alta fata. Scria mama in jurnalul
ei ca simtea ca este blestemata. Toti baietii de care ea era indragostita, nu se uitau la
ea, ori aveau prietena. Era ora aproape de 1, iar Robert o adoarme la telefon pe
iubita lui, cu 3 ani mai mica. Pregatise o carte, ca sa-i poata citi mamei mele sa o
linisteasca, pentru ca inainte sa inchida telefonul, chiar ea ii marturisise ca nu se
simte bine din punct de vedere psihic si ca o doare ceva in interior; era vorba de
suflet. In acea noapte, Robert i-a spus primul ca o iubeste pe mama. Era foarte
nefericit cu acea prietena cu care era intr-o relatie de cateva luni. Nu il mai asculta, il
evita si nici macar de inteles nu o mai facea. Nici macar poeziile lui nu o mai
atrageau, iar pentru el asta a fost capital. Tin minte cu exactitate dialogul din jurnalul
mamei...

"=Robert, trebuie sa-ti marturisesc ceva. Nu o sa-ti placa, stiu. Dar mai bine plec. Nu
vreau sa fiu un om rau pentru voi doi; tu si Paula. Te rog, lasa-ma sa plec. Nu e bine
ceea ce se intampla...
-Oare de ce simt ca stiu ce vrei sa spui? Oare de ce simt ca...Tu ma placi! Sunt sigur
de asta..."
-Da, Robert. Asa e. Iarta-ma ca s-a intamplat asta, iar atunci eu, bleaga de mine, am
inceput sa plang la telefon. Robert ma linistea si imi soptea cuvinte frumoase. Parca
traiam un vis din care nu am vrut sa ma trezesc niciodata!
-Hei, nu am de ce sa te iert. E ...ok. Te inteleg. Si eu simt ceva pentru tine, recunosc.
-Mai vreau sa-ti spun ceva, Robert! Pot?, intreaba ea stapanindu-si lacrimile cu greu.
-Nu, draga mea. Stiu ce vrei sa-mi spui. O sa-ti raspund la ceea ce voiai sa-mi spui.,
iar atunci, am fost cea mai fericita persoana din viata mea. Robert, chiar el mi-a spus
ca ma iubeste. Si-a luat aer in piept si mi-a spus:"Te iubesc! Asta voiai sa spui, sunt
sigur." Din pacate pentru el, s-a simtit oarecum stanjenit pentru ca eu nu voiam sa-i
spun ca-l iubesc, desi o faceam nebuneste.
-Nu chiar, poetul meu. Voiam sa-ti spun ca vreau sa fii iubitul meu. Si da, si eu te
iubesc!"
Mami i-a spus ca nu o sa plece niciodata, chiar daca el are o problema fizica sau
psihica. Simtea lucrul asta. Era oarecum pregatita pentru o problema de sanatate a
lui Robert, pentru ca si fostul sau prieten, a avut o problema de sanatate. S-au mai
certat ei ca doi indragostiti cateva zile, s-au tatonat mai mult. Iubeau sa se joace in
fiecare noapte prin cuvinte, povestiri, soapte...Intr-o seara, cand Robert simtea ca nu
mai avea scapare de mami, tati a fost pregatit sa-i spuna printr-un mesaj mamei.
Vorbea cu ea la telefon, chiar in timp ce-i scria acel mesaj. Dupa ce-l scrisese, a vrut
sa-l stearga, i-a fost frica sa nu fie lasat balta, insa din greseala, a apasat pe
trimitere, iar mama a avut o reactie mai mult decat normala. A schitat doar un
singur..."Wow!". Apoi Robert a inceput sa planga si sa o roage sa plece. Nu voia in
viata lui o femeie atat de frumoasa si de gratioasa ca ea. Voia sa-i fie bine. O iubea
cu adevarat, poate d-asta a incercat s-o elimine din viata lui. Insa, am citit in jurnalul
ei, ca el nu si-a dorit cu adevarat ca ea sa plece, pentru ca nu a incercat suficient de
tare sa o indeparteze. De fiecare data cand era nelinistit sau cand avea ganduri rele,
mama il alinta si ii soptea ca ea nu pleaca, ca totul o sa fie bine si ca nu o sa-l
paraseasca niciodata. Ii spunea: "Adita, gata, puiul meu. Totul o sa fie bine. Iti
promit!" Pe el il chema Adrian Robert, dar ea il alinta Adita pentru ca lui nu-i prea
placea si il teroriza cand ii spunea asta. Ma amuz rau cand va spun, doamna
invatatoare. Se iubeau atat de tare si se tatonau mereu. Era acea iubire pe care o
descoperi o singura data in viata si pe care daca o pierzi, ti-ai pierdut si sufletul
pentru totdeauna. Robert nu putea sa mearga pentru ca avusese un accident banal in
care si-a rupt tibia si a ramas asa, imobilizat in scaun cu rotile. El spunea despre
problema asta, despre episodul asta din viata lui, ca se simte inchis ca intr-o cusca
din care nu poate scapa. Facuse si o poezie despre asta, dar am uitat-o. Dupa cateva
saptamani, in jur de 3, Robert a recunoscut ca adevarata problema, este cu totul alta.

-Iarta-ma ca te intrerup, Rebeca, insa mi se pare de domeniul fantasticului. E

incredibil cu cat patos ai povestit pana acum...Ti-am sorbit fiecare cuvant, fiecare
gest...Continua, draga mea.
S-au vazut, intr-un mall din Bucuresti. El era imbujorat, ea...ardea toata de emotie.
Ajunsese primul si o bombarda cu mesaje din 5 in 5 minute, in care ii spunea unde se
afla. El venise cu masina tatalui sau. Statea dupa un bar, chiar pe mijlocul culoarului
principal al mall-ului. Mama trecuse glont pe langa el, dar nu il vazuse. Statea
oarecum ascuns, dar cu toate astea, la vedere. Erau conectati pe telefoane chiar si
atunci, iar el, inainte sa o vada, o simtea din ce in ce mai aproape de el. Nu-si gasea
locul, linistea. Era agitat si foarte...fericit. Inima-i batea nebuneste si parca il anunta
ca din clipa in clipa, o va vedea pe aleasa inimii lui. Chiar asa a fost, si-a vazut
sufletul pereche, trecand pe langa el. Robert ii daduse un mesaj de genul: "Hei, uitate-n spate!", iar atunci, mama a ramas blocata pe loc. Si-a dat seama ca e privita de
Robert, ca trecuse pe langa el. Era imbracata intr-o iie, de culoare albastra si blugi tot
aceeasi culoare. Purta si o geanta albastra, din piele. Erau amandoi emotionati si se
uitau unul la celalalt...Noroc cu mama ca a mai linistit putin atmosfera...I-a spus lui
Robert:"Ok, ai emotii...Si eu am. Hai sa numaram oi ca sa ne treaca..." Iar atunci
mama...ma pufneste rasul, la fel ca si pe ei acum foarte multi ani..."O oaie, doua oi,
trei oi..." S-au vazut si s-au placut. S-au indragostit pe loc si mai rau. Trupurile lor
eram perfect conectate. Se simteau, se incalzeau in secunda, dar cel mai important,
se iubeau, cu adevarat! Dupa ce si-au revenit putin, au hotarat sa urce la etajul 2.
Mama era foarte jenata ca trebuie sa-l impinga de la spate, dar il iubea si a trecut
peste. S-a obisnuit cu el, asa, realmente rapid. Nu putea sa se deplaseze nici macar
cu acel carut, singur. Dupa multe ore petrecute acolo, au inceput sa se apropie foarte
mult. Stateau la terasa, in mall, iar ea il mangaia pe genunchi. Erau fericiti, plangeau
de fericire. Iubeau sa se uite unul in ochii celuilalt. Aproape de sfarsitul intalnirii,
Robert a vrut sa cedeze iar si sa plece. I-a spus ca nu o vrea in viata lui, ca nu merita
un om atat de problematic ca el. Ea? Mama mea? La tinut strans de mana si nu l-a
lasat sa plece. Ba chiar, daca tin bine minte din jurnal, l-a sarutat foarte pasional.
Fusese, de fapt, primul lor sarut. Atunci au plans pentru prima data amandoi.
Plangeau de fericire. El o facea sa zambeasca, sa rada, se simteau perfect impreuna.
Problema lui, deja nu mai era o...problema. Trecusera peste, se pare, cel putin pentru
un moment. La prima intalnire, el i-a dat o petala de bujor alb si un stilou foarte
important pentru el. Stiloul era inca de cand mergea la scoala, tocmai din clasa a 4-a.
Cu el scria poezii si il iubea foarte mult, era o parte din el. Acea petala, avea cateva
randuri pe ea. Pe o petala de bujor, Robert, tatal meu, pe care-l iubesc enorm, mi-a
facut mama cea mai fericita din lume. Scrisese cam asa: "Petala asta, o sa se
ofileasca, la fel ca si trupurile noastre. In dragostea noastra, ea va ramane mereu vie.
Te iubesc!" Cu greu, a scris atat de multe litere pe o petala de bujor cu stiloul, insa...a
meritat. Din cate am citit, mama radea de el ca se chinuise cam 5-6 ore sa scrie.
Gresise cateva petale, pe altele le indoise, patase, oh...Desi era imobilizat, era o
sursa de surprize la care nu se putea astepta nimeni. Facea totul cu sufletul. Facea
totul folosindu-se de iubirea lui, atat. Nu de trup. Trupul nu-l ajuta. Am mai citit prin
jurnal ca o data s-a dus la el acasa pentru ca dorul o distrugea psihic. Iubirea dintre ei
doi era atat de mare, incat el a simtit ca vine si i-a dat un mesaj in care i-a spus ca
simte ca vine la el. Acolo, mama a mai trait un moment foarte frumos. Robert
avusese un trandafir plantat de el in gradina. Unul galben, dar care era rupt. Un
boboc rupt, fara codita. S-a gandit ca poate sa faca un moment romantic pentru
iubita lui. Aproape ca-mi vine sa plang in hohote cand ma gandesc ce a putut sa faca

omul asta pentru mami, iar George, niciodata un buchet de flori nu i-a adus mamei
mele.S-au vazut, au vorbit si s-au sarutat pasional ca doi indragostiti. Robert, din
senin, ii spune mamei sa inchida ochii...Mama avea ochii inchisi si astepta. Stiti ce a
facut Robert? A scos un trandafir, fara coada si l-a pus in palma lui stanga. Foarte
emotionat, i-a spus: "Uite ce putere are dragostea noastra. Un trandafir a izvorat din
palma mea, pentru tine, iubirea mea vesnica!". Inainte de intalnirea asta, s-au vazut
intr-un parc. Parcul copilariei lui...I l-a prezentat in amanunt si s-au asezat pe o banca.
A desfacut geanta, iar de acolo, mama a scos un biletel, o scrisoare de fapt, si un tub.
Tubul era o crema care-l ajuta pe Robert sa nu mai aiba dureri groaznice la articulatii.
In primul moment in care a vazut acea crema, se simtea umilit. Dar a inteles ca a
facut acest gest pentru binele lui si s-a indragostit si mai tare de el. Scrisoarea aceea,
era una de dragoste prin care mama il incuraja sa lupte mereu si in care ea ii spunea
ca nu o sa plece niciodata din viata lui. Ca simte ca e sufletul ei pereche, ca el i-a dat
viata, pentru ca pana sa-l intalneasca pe el, nu traia cu adevarat. Mami spunea ca a
inflorit ca o floare ce mereu avea bobocii inchisi in sine. Apoi...usor, usor, problemele
au inceput sa apara in viata lor. Parintii ei, adica bunicii mei si ai lui Felix, nu stiau de
el. Iar din cate ii cunostea mama, nu ar fi fost de acord cu relatia celor doi pentru ca
mama merita ceva mult mai bun decat tati. Din pacate, asa credea si mama, si intrun final, l-a parasit intr-un final. Apoi, mama a venit la el, unde a vazut ca mai avea o
problema la maini. Aproape ca nu avea forta in ele, parca era mereu adormit. Robert
cand a vazut lucrul asta, s-a inchis in el. Si-a dat seama ca nu mai are scapare si a
trebuit sa-i marturiseasca adevaratul motiv pentru care el nu merge. O tinea in brate,
strans, aproape ca mami nu mai avea aer, iar el ii spunea adevarul tragic, printre
lacrimi. Se pare ca avea un fel de microb care-i afectau muschii. Doar printr-o
operatie si-ar mai fi revenit. Isi rupsese tibia cu 7 ani in urma, iar datorita ca 6 luni nu
a putut merge deloc, microbul a evoluat, iar el nu a mai putut merge, scurtandu-i-se
tendoanele. Ea a reactionat ca si cum nu i-ar fi spus nimic. Nu a fost suparata, nici
dezamagita, ci doar lipsita de speranta pe moment. Dar il iubea si i-a promis ca nu il
va lasa. A incercat sa-i caute tratamente, sa-l ajute, dar pana la urma...asa a fost sa
fie. Deja ea era prea suparata pe faptul ca le ascunde bunicilor mei faptul ca are un
iubit cu probleme si...in momentul in care a trebuit sa le marturiseasca, i-au spus ca
ori renunta la el, ori ei renunta la ea. Raluca s-a speriat de viata dura din Bucuresti si
a renuntat la iubirea ei. Frica de un viitor incerc pentru ei doi, a obligat-o sa renunte
la el. Inainte sa plece de tot, i-a spus cateva lucruri doar ca sa il indeparteze de ea.
Acele vorbe l-au terminat psihic. Voia s-o vada. I-a spus ca o sa vina s-o vada, dar ea
a spus ca nu vrea. Robert a spus ca risca si ca o sa vina chiar daca ea nu vrea. Atunci
mama a tipat la ea si i-a spus ca s-a saturat de el, de deranjul lui si ca nu vrea sa-l
mai vada si nici sa-l mai auda. Apoi...dupa toate astea, i-a spus ca ea nu-l iubeste
suficient de mult cat sa lupte impreuna cu el si ca de fapt, ii era rusine cu el mereu
cand ieseau in oras. Era prea mandra ca sa stea cu un om cu probleme. Desi a iubit-o
cum nu o va mai face nimeni in viata asta, constienta fiind, a renuntat la el. Cu o
seara inainte sa moara, Robert a scris cateva versuri. A scris pentru prima data in
viata lui, o melodie. Apoi...dupa cateva ore, a mai compus alta melodie si o poezie.
Urmeaza o parte atat de trista, doamna invatatoare...Robert, s-a omorat. Cu o seara
inainte, au vorbit, pentru ultima oara la telefon. El ii spusese ca a doua zi, o sa fie
duminica, deci sarbatoare. A rugat-o sa aprinda o lumanare. Mama era foarte
nelinistita, agitata. Ii spusese la telefon ca simte ca il pierde, iar el ii tot spunea ca nu
o sa plece ea din viata lui, ci el, definitiv. De fapt, acea lumanare, era pentru sufletul
lui...Nu a vrut sa moara fara lumina. L-a implorat mama sa nu faca o prostie, sa nu se
omoare, insa el a spus ca nu o sa faca asta. Se saturase de viata grea pe care o avea.

Se saturase ca fiecare parte fericita din viata lui, sa fie acaparata de problema lui.
Voia o viata normala. Voia sa fie liber! Si...pana la urma a fost...In dimineata zilei de
duminica, mama i-a dat un mesaj, Robert a raspuns la primul. La al doilea...era prea
tarziu. A fost gasit de catre parintii lui, dus la spital, dar nu s-a mai putut face nimic.
Intrase in coma si pana la urma a murit. Luase o supradoza de pastile. Cateva zile
mai tarziu, a fost deconectat de la aparate si mort, oficial...Inima a fost singura ce a
putut sa fie prelevata, iar cel care a beneficiat de ea, a fost chiar George; tatal nostru
biologic. Mama a cautat cu disperare omul la care inima lui a ajuns, si l-a gasit. Mama
niciodata nu l-a placut sau iubit cu adevarat pe George, ci pe inima din pieptul lui. S-a
casatorit cu el, doar ca sa ne nastem noi, atat. Noi, eu si Felix nu-l iubim pe George
pentru ca nici el nu ne iubeste. Cu mama se comporta foarte urat, chiar daca ea ii
mangaie si saruta mereu pieptul in dreptul inimii. Robert mereu i-a spus sa nu-si
piarda increderea in el. Ii spunea ca simte ca el e alesul ei. Chiar asa a si fost. A
murit, insa iubirea a fost mult prea mare ca sa moara si ea. Cumva, viata a ales ca
inima lui sa nu moara si sa fie alaturi de ea, mereu. Despre lucrul asta, a scris si o
poezie...iar sfarsitul ei suna cam asa:
"Sa nu uiti, daca ma vei cauta, candva,
Sunt chiar acolo...langa inima ta."
Si mama a inceput sa scrie poezii, radea mereu cu Robert pe tema asta. Mama a scris
multe poezii, insa lui Robert, una singura i-a intrat cu adevarat in inima...Am invatat-o
special pentru el. Am simtit ca asa il am aproape pe el. Iar atunci, Rebeca incepe sa
fredoneze poezia scrisa de Raluca, cu lacrimi in ochi:
"M simt ca o pasre dobort,
n urma vntului ce a suflat voios..
M simt ca o pasre mncat,
De ctre un gnd misterios..

Dar ridic privirea , i vd..

Acolo sus , ntmpin minunea,
Ca un crd de lacrimi ce sun a treapd,
Ce nu m las s abandonez iubirea.

Durerea-mi, cenu peste culoarea inimii,

M apas cu for deplin,
E ca un caz fortuit ce nu previ..
Dar nu o las s m rein.

M ridic n picioare i dau piept cu ea,

Contrazicere totala i ur fa de ea,
Cci nu m las s triesc n a poft inimii mele..
Ce nu poate fi prezent fr dragostile tele.

Reuesc , totui ca ntr-un final,

S m ridic deasupra de mal,
S i art cine sunt eu,
Caci eu iubesc pe Dumnezeu."

Robert, doamna invatatoare, a fost singurul pe care noi il consideram tata. El ne-a
iubit cu adevarat. Nu ne nascusem noi inca, iar el scria povesti despre noi. Mereu a
iubit copii, dar si pe mama nebuneste. Tata nu este cel care-ti da viata, ci cel care
dovedeste ca este tata. Cel care-ti ofera afectiune, iubire si siguranta, chiar si prin
niste poezii, hartii...El i-a promis mamei noastre ca nu o sa ne paraseasca niciodata.
Asta a facut. Il simtim aproape de noi, dar si de mama...
-Acum, intelegeti, doamna invatatoare de ce noi il iubim pe Robert si nu pe George?
-Da! Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!