Jurnalul unui

poet indragostit
Capitolul I

De ce sa urasti trecutul? Ingenuncheaza in fata lui si saruta-i respectuos

mana! Dadorita lui, esti astazi exact asa cum esti: cu bune si rele. ArtiomART
Cum as putea sa-ti multumesc, tie, trecutule? Oare cum? Ai reusit, prin
duritatea cu care m-ai tradat, sa-mi croiesti cel mai bulversant, anevoios, dar
maret drum posibil. Ti-am spus mereu, inca din prima zi in care briza
racoroasa mi-a mangaiat tenul bland si pur, iar soarele calduros, incalzindumi trupul firav, ca pentru mine totul e sinonim cu acel cuvant divin: suflet.
Astazi fac exact ce mi-am dorit o viata, fara sa stiu unde soarta decisa de tine
ma va duce. Scriu, nu stiu cat de bine o fac si sincer nu e relevant. Important
este si va fi ca acele versuri, scrise cu sangele durerii mele, au alinat alte rani
lipsite de sange. Am pus versuri, ca pe niste copci, peste rani sufletesti. Cand
am scris cuvantul "copci", ca un paradox, mi-am adus aminte de melodia ce
ma caracterizeaza, mai exact de versul ce-mi ridica parul pe maini, iar tie, tin
minte ca imi spuneai ca nu-ti place: "Eu sunt doctorul care-ti pune pe suflet
copci...".
(Fredonand Tudor Sisu-Stare de spirit)
...cred ca-i timpul sa arunci toate mastile cu care joci, eu sunt doctorul care-ti
pune pe suflet...copci.
...atunci cand scrii, scrie ca sa poti trezi o tara, ca pentru mine nu-i nici urma
de indoiala, ca fiecare din noi intr-o buna zi vom da socoteala!
...lumea imi supune credinta la teste, cand de fapt de la mine ar trebui sa
invete cum se zambeste...zambeste...zambeste.

"Iar tot ce fac acum, e sa-ti dau bucati din povestea ta!"

Partea I

Tin minte...tin minte ca si azi acea data calendaristica, aparent banala,

pentru mine - corp, minte, suflet - fatidica. Desii a trecut aproape un an, simt
ca parca a trecut o viata de neom peste mine. In acelasi timp, parca ieri am
inceput sa dau mana cu trecutul rece.Il vad, inca il vad.Il aud, cu greu printre
zidurile ce le-am construit ca sa ma apar de tine. Si totusi, si totusi... ecoul
gretos, il resimt vibrandu-mi, miscandu-mi inima.Imi aduc aminte de poezia
pe care ti-am recitat-o, crezand ca poate vei intelege adevaratul ei mesaj.
"A ciocni cu unghia pn cnd
n-a mai avea unghie,
i cu degetul pn cnd
mi s-ar toci.

Dar a venit la mine

orbul i mi-a spus:
"Las-i, frate, unghia-n pace,
dac ai cumva un ochi
n vrful ei,
de ce s-l spargi?"

i totui i totui
poarta asta, dintre mine i tine,
trebuie zguduit de cineva."
(Nichita Stanescu-Pierderea ochiului)

Ma-ntreb daca acum intelegi mesajul ei.Ma-ntreb cu grozavie daca tu

intelegeai cand iti spuneam ca trebuie sa facem ceva, iar tu constientizai, dar
taceai.Si chiar de l-ai intelege, e cu adevarat prea tarziu.De data asta, iti dau
dreptate totala cand spuneai ca pentru noi, e prea tarziu.

Gandul si luciditatea imi dispar, pret de o secunda.In tot acest timp, imi vad
in ochi trecutul, prezentul, dar si viitorul.Imi imaginez trecutul, prezentul ca o
trecere fireasca a vietii.Ca pe o iarna grea, sfarsita, urmata de o primavara
vie.Trecutul meu a fost la figurat, iarna mea. Sfarsitul unui nou capitol abia
inceput al vietii mele.La propriu a fost poate cea mai grea perioada a
vietii.Multi nu inteleg, uneori nici macar eu, cu atat mai mult acest amarat
jurnal nu intelege ce a putut sa fie atat de greu, atat de brutal, incat sa ma
determine sa renunt la acea iluzie a vietii reale si sa incep o alta viata
adevarata, plina de fantastic, transpus prin...versuri si texte.Fiecare om a
avut perioade dificile si va avea pentru ca asa a fost de cand e lumea si
pamant, pentru ca asa e bine sa fie si pentru ca asa ne dorim noi fara sa ne
dam seama.Oare ce-ar fi viata fara rau?Oare ce-ar fi viata fara lacrimi din
iubire?Vorbeam de trecutul meu la figurat, fiind iarna mea.La propriu, a fost
iadul meu.Un iad inghetat.L-am vazut in acei ochi cenusii, cu tonuri de gri, pe
care tot tu i-ai creat.
Albastrii, cristalini si veseli au fost cand te-am cunoscut
Cenusii cu tonuri de gri i-ai facut, dupa un ultim sarut,
Candva sclipeau si se asemanau izbitor de tare,
cu luciul apei de mare,

Acum sunt orbi si uzi, dorindu-ti asta cu multa ardoare,

Imi amintesc de ziua in care zburau si pluteau peste ape si munti
Pana au dat de ai tai ochi: mari, infioratori, mincinosi crunti,
Ma doare, vazand tot ce puteam avea...tot ce traiesc: oroare.

Dar ei incearca sa tina sabia stransa in mana,

sa lupte,
Lonvindu-se neincetat de amintiri dure,
ingeri cu aripi frante
Chiar de-i vei mangaia si negresit, luptandu-te cu tine,
ii vei ajuta
Din temnita in care tu i-ai aruncat nu-i mai poti scapa,

chiar de vei incerca.

Albastri plini de viata vor fi de maine

Cand tot raul se va intoarce spre tine,
Iar ochii tai caprui, infioratori si ageri
Se vor topi dupa niste fosti ochi cenusii,
pictati cu tonuri de gri.
(Titlul:Cenusii, cu tonuri de gri)

Acel iad inghetat l-am simtit si trait zile la rand, sparte-n luni.Dragul meu
jurnal, poate-ti pare ciudat, dar eu am fost (Da, am fost!), un om mort,
inghetat, plin de lovituri sufletesti.Cu tot sangele ce picura, pictam tot felul
de tablouri, prin versuri.Fiecare sageata resimtita, am transformat-o-n
poezie.Fiecare lovitura, am prefacut-o intr-o silaba ce se lega armonios intr-un
univers doar al meu si al poeziei.Trairile astea, m-au ajutat, de fapt, fortat, ca
sa nu innebunesc si sa nu ajung la azil, sa scriu urmatoarele:
Taram inghetat(doar un fragment):

In decor incepe sa se astearna un nor,

Care sigur se va razbuna si va ploua,
Dar la cat de frig este langa tine,
Cu siguranta ploaia se va transforma in: lapovita, zapada, si apoi in gheata,
Si intr-un final te poti mandri ca ai creat, doar din priviri, un taram de gheata,
Mi-e groaza de ziua cand acest taram se va abate intre-un totul, peste noi,
Iar sufletele noastre se vor face sloi.

Soare, apoi nor

Privesc cum soarele straluceste in vazduhul pustiit,

Dar in clipa urmatoare-i acoperit de un nor inrobit,

Spune-mi, daca te voi pune sa suflii acel nor pana va disparea, ma vei
asculta?
Pentru ca eu as sufla pana mi s-ar taia rasuflarea,
Spune-mi, daca ploaia ar veni, ma vei ocrotii?
Pentru ca eu doar la asta m-as gandii,
Spune-mi, daca vantul ar incepe, ma vei sprijinii?
Pentru ca eu nici n-as mai clipii,
Spune-mi, daca potopul ar incepe, ma vei imbratisa cu candoarea ta?
Pentru ca eu astept alinare din partea ta,
Spune-mi, daca ti-as cere sa nu faci nimic din toate astea si sa ma iubesti din
nou, vei putea?
Pentru ca eu, n-as mai putea!

Intre apus si rasarit(fragmente)

Ai aparut la rasarit,
Ai plecat la apus,
............................................................................................
Constat ca deja sunt prea multe intrebari fara cusur, fara rost,
Si deja tu mi-ai spus ca sunt doar un fost
Un fost care si-a pus amprenta asupra ta,
Si din pacate ca si in cazul meu, si eu sunt in mintea ta.

Seara pare multe prea lipsita de viata fara tine

Iar diminetile tale sunt mult prea reci fara mine,
Dar asa poate ca e mai bine

Tu fara mine, eu fara tine,

Ai plecat la apus
Si n-ai mai aparut la rasarit.

...iar astea sunt doar cateva dintre cele mai slab cotate poezii de catre mine
si de cititori, dragul meu jurnal.Acum, dupa ce-ai citit si tu odata cu mine
acele versuri reci, dure, ce exprimau in viziunea mea, o rana sangeranda,
crancena, poate o sa intelegi intensitatea trecutului.Zambesc, increzator ca
totul merge spre bine si ma gandesc ca doar timpul poate schimba culorile
din tablou.Cad pe ganduri...Oare unde am auzit eu expresia asta ce-mi suna
cunoscuta...?A, Nimeni Altu'.Pacat ca am uitat numele melodiei, imi zic.Nu-mi
revenisem bine din acel moment, ce ma aruncase iar in valtoarea
inspaimantatoare a trecutului, ca incep iar sa alunec...sa alunec cu
repeziciune spre ganduri ce nu-mi fac bine.Parca tot raul ce l-am suportat, ce
m-a facut sa strang si sa scrasnesc aspru din dinti, l-am uitat.Parca toata
gheata ce incepuse sa se astearna peste trupul meu, se sfarsise, se
topise.Imi zic: "Parca, ma?", iar atunci o alta latura a mea protesteaza:"Cu
siguranta, nu parca!Ne-am inteles?"
27-august-2014
A fost ziua in care am renuntat cu adevarat la copilarie.Ziua in care soarele
cald, de un galbui pal, s-a stins pentru mult timp.In locul lui, nori hapsani, cu
ugerele pline, vorba marelui Lucian Blaga, si-au facut aparitia pe cer; pe cerul
sufletului meu.

Un vnt rzle i terge lacrimile reci pe geamuri.

Plou.
Tristei nedesluite-mi vin, dar toat durerea,
ce-o simt n-o simt n mine,
n inim,
n piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
i altoit pe fiina mea imensa lume

cu toamna i cu seara ei
m doare ca o ran.
Spre muni trec nori cu ugerele pline.
i plou.
(Lucian Blaga-Melancolie)

A fost ziua cand destinul imi soptea in urechi tot ce sunt acum si ce voi fi. Am
fost si sunt un om, in primul rand. Mereu m-am crezut in destin, in numere, in
proverbe si in ceea ce simteam, intuiam sau reuseam sa deduc.Tot ce-am
invatat in ultimele luni a fost ca de acea frica pe care o ai in launtrul tau, nu o
sa scapi.Ea o sa te urmareasca continuu, fara sa oboseasca, pana o sa cedezi
sau o sa te impiedici de cel mai mic hop si o sa cazi la pamant, in timp ce
frica te pazeste standu-ti la cap cu o sabie.De aici, depinde doar de noi ce
alegem:Sa ne confruntam cu ea si sa o invingem sau sa inclinam capul pe o
buturuga, asteptand ca sabia sa loveasca buturuga, manjindu-se cu sange.De
aici si: "Nu-ti fie frica.Frica te omoara!" Poate ca fabulez, dar eu ma incred
teribil de tare in tot ce gandesc, scriu, simt si traiesc.
Noaptea de 27 august fusese doar inceputul, caramida de inceput a unui
caracter si-un suflet ce fusese zdrobit si recladit incepand din acea
noapte.Simteam ca totul trebuie sa se termine. Simteam cum ea imi fuge din
fata ochiilor. Imi priveam chipul si inima. Erau atat de neputincioase...tin
minte. Chipul vedea adevarul crud ce abia astepta sa se adevereasca, sa se
implineasca. Vedea tot ce avea sa urmeze:rau, iad, frig, inghet, mormant.
Inima insa, simtea. Simtea si incepea sa arda mocnit cu flacara si mai
arzatoare, la fiecare cuvant spus de ea, la fiecare gest facut. Intr-un sfarsit,
inima mi-a ars in focurile iubirii.Acel foc al iubirii pe care multi si-l doresc, dar
care mie mi-a fost fatal.Oare intelege cineva cum poate sa doara, sa te arda
la figurat, dar mai ales la propriu o bucata de carne?Oare intelege cineva cum
suflarea imi era sugrumata de o arsura cumplita in dreptul inimii?Cu atat mai
mult, intelege cineva focul iubirii ce se stingea in ochii mei?Cat timp am iubito, gaseai doar foc in privirea mea.Doar bucurie si implinire, impletita cu un
dram de liniste si protectie.Dupa ce a ales sa plece, ochii au devenit cenusii,
cenusa.Focul a ars, luandu-mi cu el acei ochi frumosi, de care ea - o sirena a
marii, pentru ca eu asa o alintam - si aruncandu-i in acel hau, iad al ghetii.Au
ars si s-au transformat in cenusa: ochi cenusii, pictati cu tonuri de gri.Pentru
mine, griul a fost culoarea ce mi-a dominat campul vizual luni intregi.Vedeam
orice lucru frumos, intunecat, mort, lipsit de viata, culoare si importanta.Cu
toate astea, binele sa-ti fie camarad de drum, draga mea! Crede-ma, vei avea
nevoie, pentru ca nimic nu ramane in voia sortii.Totul se plateste, iar asta

ajuta societatea, ca intai de toate, suntem muritori si doar prin faptul asta, al
platii, invatam sa pretuim cu adevarat ceea ce ne ofera viata.
Era ora 3 noaptea, iar eu ma certam cu ea. Acum realizez ca de fapt, eu nu o
ascultam sau intelegeam. Eu doar ma certam cu ea. Eram orbit de o mantie a
geloziei, impletita cu o alta a fricii ca as putea s-o pierd. Frica te omoara, miam zis. Asa a si fost. Am murit in fiecare zi si am reinviat timp de cateva luni.
In zori, planuisem o ultima vacanta cu parintii la mare. Cu stupoare cuget si
constat ca nu mai stiu aproape nimic din cearta aceea. Tot ce-mi readuc
aminte cu greu, rasfoind printre arhivele vechi, prafuite si semi-uitate ale
mintii mele, este ca ii tot spuneam sa doarma.Erau dosare vechi, foarte
groase cu file multe. Bine organizate pe date si momente, puse intr-o ordine
desavarsita.Insa, atunci cand le lecturai, nu aveai ce sa descoperi. Aproape
toate foile erau albe. Murdare si totusi albe.Candva fusesera scrise, umplute
cu mii de litere si lacrimi de fericire, dar timpul a sters aproape totul.Doar
conturul acelor amintiri mai ramane si astazi impregnat pe ele.Sufletul meu
chiar si astazi deschide acele dosare vechi, atinge cu degetul usor, sa nu
stearga si ultima urma a iubirii noastre, in speranta ca poate totul a fost doar
un vis, un cosmar.Ce iluzie, imi zic cu greata!Totul a fost adevarat, chiar si
sangele ce-l las pe ultima noastra foaie.Daca o sa-l simti si tu sau daca o sa
vezi vreodata acele urme uscate, prafuite si sterse, sa stii ca apartineau
acelei inimi pe care ai iubit-o, tradat-o si ingropat-o.O inima ce fusese gata sa
iti ofere totul si mai ales, sa renunte la orice pentru ca a ta, sa fie
fericita.Oare tu mai simti acel miros de hartie, veche, prafuita si uitata? Ca si
in cazul hartiei, asa se intamplase si cu mintea mea. Am uitat multe
momente si episoade ale propriei mele vieti, insa niciodata nu s-au sters din
suflet. Poate asta a fost si sansa mea de supravietuire. Daca nu as fi dat
uitarii atatea amintiri negre cu ea si nu numai, astazi erau un om cu probleme
psihice, poate chiar internat la un spital unde sunt dusi acei oameni ale caror
minti, au fost spulberate complet, fara a putea sa-si revina vreodata.Cu mult
timp inainte, imi doream sa fiu si eu unul dintre ei.Se spune ca oamenii cu
probleme psihice, nu simt durerea si nici prezentul, trecutul sau ce se
intampla cu ei.Poate ca nu as fi simtit cum m-ai omorat cu brutalitatea iubirii
tale ce pretindea ca ma va proteja.Cu atat mai mult, n-as fi ars de viu, iar
apoi sa reinviu intr-un loc in care nu as fi crezut ca o ajung in viata
asta:Imparatia poeziei.
-Te rog, dormi!Te iubesc si nu vreau sa te pierd, i-am spus printr-un mesaj
trimis de pe telefon. Vorbim maine. Noaptea e un sfetnic bun.Uite, eu la 5
plec...sau cel putin cred ca la ora aia. Niciodata nu sunt sigur de ai mei. Chiar
vreau sa prind macar o ora de somn, ii spun abia zarind literele intens
luminate.Singura replica pe care mi-o aduc aminte a fost:"Nu intelegi nimic!
Vorbesti in gol. Noapte buna!", iar filmul meu s-a rupt.Trecutul nostru, al meu
si al tau, Diana, imi spune ca acea noapte a fost inceputul sfarsitului

nostru.Stiu ca ne-am certat, ca nu te-am inteles, dar cu toate astea...

(Ascultand B.U.G. Mafia - La Fel De Prost Ca Tine feat. Bogdan Dima)

Taboul trecutului, il privesc din nou si imi reapar in minte, in timp ce ascult
melodia asta ce inca ma rascoleste, stii tu de ce, ca asteptam minute bune ca
sa imi lasi un alt mesaj.Scriai, stergeai, te contrai cu minene, te intrebai daca
e bine sau nu, te certai cand o parte a ta iti spunea ca trebuie sa pleci si sa
ma lasi.Dar lansez o intrebare:Oare de ce imi aduc aminte doar o singura
replica a ta?De ce?Vad sutele de litere, suprapuse peste tot felul de
sentimente de care tu te indoiai, le vad si nu pot sa descifrez mesajele.Timpul
trecut peste tot raul facut, a sters o parte, poate d-asta am uitat
continutul...Nu visasem nimic in acele aproape doua ore dormite. Mint, ba nu.
Nu stiu. Nu imi aduc aminte sa fi avut vreun vis. Simt si oftez adanc. Simt ca
ma pierd intre realitate si fictiune. Intre trecut si prezent.Prea tarziu, insa...mam pierdut deja...

Partea a II-a

(Ascultand in surdina Nimeni Altu' feat Jhivago & Dj Sonia - Simple

consecinte)
Ma uitam la ea in timp ce ma plimbam fara incetare.Eram un car de nervi si
totusi detasat de prezent.Priveam in trecut, din nou, cazusem prada acelei
placeri cadaverice, prezenta continuu in viata mea, vie, de a dezgropa tot
raul trait.O vedeam cum suferea.Doua lacrimi asteptau un impuls sa se
prelinga pe obrazul ei moale, pe pielea ei fina si catifelata.Ochii ii erau de un
verde inchis, tulburator.Imbracati intr-o tristete cumplita, inveliti fiecare
imparte de o lacrima sarata, ma privea infricosata.Intr-un tarziu, ma potolesc
si iau loc.
-Auzi melodia asta, o intreb schitand un suras fals, arucand o ironie in fata
propriului meu trecut. Schiteaza un puternic oftat, lipindu-si mana stanga de
obrazul meu stang, infierbantandu-l cu caldura ce ma obisnuise de ceva
vreme.O caldura ce inima imi alina.O caldura ce trupul mi-l incalzea. Curata
de tot raul ce-l asimilasem peste hainele sufletului:haine negre.O caldura ce
imi dezghetase toata raceala cuvantului, a gandului si a inimii.Raceala aceea
ce ma transpusese peste noapte, de fapt, ma transformase intr-un om care nas fi crezut ca pot ajunge in veci: poet.Tot acea gheata in care singur mi-am
conservat sufletul impotriva iadului durerii ce-mi inconjurase suflarea, m-a
impins sa scriu versuri ce imi descriu inima si zidurile durerii pe care singur

mi le-am construit, ca sa ma apar tot de...durere, intr-un tinut al terorii, rece,

cu o cruce la capul inimii, dar mai ales la capul...sufletului. Muza mea,
devenise moartea.Moartea o vedeam prin ea, prin trecut, prin femeia cu un
nume de printesa, de zeita: Diana.

Diana, zeita vanatorii, in mitologia romana, printr-un fapt miselesc, si-a atins
scopul: acela de a-mi vana inima.

De mult, pe insula Delos, lua nastere o fiinta ce avea sa ingrozeasca si sa

ucida multe suflete. Uraciunea ei sufleteasca, grotescul ei caracter, nu erau
deloc in concordanta cu frumusetea ei absolut mirobolanta. Avea o
frumusete ce o facuse faimoasa, urcata pe un piedestal al frumusetii divine,
de catre toti cei ce aveau prilejul sa-i zareasca ochii mici si ageri. Era doar o
alta divinitate razbunatoare, insa total diferita. Antiteza dintre frumusetea
corpului, dintre gratia cu care calca batranul pamant si lipsa ei de scrupule,
atunci cand varsa sange, nenorocind oameni, o facea o divinitate diferita.
Razbunatoare, cruda si haina, dar diferita. Diana semana moarte pe
pamantul ce-l calca. Imprastia molimi si boli necrutatoare, muritorilor de
rand, din jurul ei. Firea ei razbunatoare, o impinse sa-i ucida cu sange rece,
fara vreun dram de mila, copii Niobei. Cladise titulatura de femeie puternica
cu brate de fier, doar prin faptul ca avea un corp atletic, slabut, dar
neastamparat. Puterea dobandita in timp, era incredibila, nemaintalnita pana
atunci pe insula Delos. Reusea orice isi propunea, insa prin puterea raului,
calcand totul in picioare. Sadind moarte oamenilor nevinovati sau boli
necrutatoare. Caracterul ei lipsit de mila, asemanat cu al unui animal
salbatic, fusese inzestrata cu o a doua caracteristica, dupa cea a vanatorii:
salbaticia.

Primul impact asupra societatii a fost unul negativ: Era doar o alta divinitate
razbunatoare. Semana moarte si boli, molimi in jurul ei. Era atat de
razbunatoare, incat reuseste sa omoare copii Niobei. Cu toate astea, Diana
era diferita. Avea o frumusete ce o facuse faimoasa. Firea ei atletica si
neastamparata, o transformase intr-o femeie cu brate ca de fier. Puterea ei
era incredibila. Reusea orice isi propunea, insa prin puterea raului, calcand
totul in picioare. Sadind moarte oamenilor nevinovati sau boli necrutatoare.
Caracterul ei lipsit de mila, asemanat cu al unui animal salbatic, fusese
asociata cu o a doua caracteristica: vanatoarea.

Mai trziu, Diana capt caliti de zeitate binefctoare: ea era, de

pild, considerat protectoare a cmpurilor, a animalelor i a
vindecrilor miraculoase. n calitatea sa de zei a vntorii, era
nfiat ca o fecioar slbatic, singuratic i care cutreiera
pdurile nsoit de o hait de cini, druii de Pan, ucignd
animalele cu arcul i cu sgeile ei furite de Vulcanus. Insensibil la
dragoste, i pedepsea pe toi cei care ncercau s se apropie de ea,
iar dac la rndul su ncerca s se apropie de vreun muritor,
dragostea ei era rece i stranie.

Pentru mine, aceasta zeita nu e doar a vanatorii si a fertilitatii, asa cum a fost
descrisa inca din cele mai vechi surse, izvoare istorice, e chiar moartea
intruchipata.Zeita mortii, muza neagra plina de rau, inspirandu-mi fel si fel de
versuri, rupte din acel suflet ciuruit de sagetile tale, zeita cruda, cu ochi
intunecati si ageri. Din nou, ma pierd printre versurile auzite in cele mai
adanci locuri in care am trait, in care am plans si in care am creat.Si cad...pe
ganduri...
Stof i lemn
uier vntul i plou i tun,
Noaptea trziu duce la somn
Regina neagr cu ochi mari i bocn,
Un cufr mic din stof i lemn.

Frumoas i neagr cu piept domnesc

Cu mngieri moi i dureroase,
mplinete azi ordin sacru i ceresc
Duce la margine o inim ct ase.

Frumoasa neagr cu al ei zbor lin

Cu rochie de plumb, lovind pietre,
Culc la pmnt morminte bizare
Cutnd cu disperare mormntul divin.

Scotocete i gsete locul inert, predestinat

Pmntul funerar, cu lacrimi de ngeri, picurat
Pune inim n cufr, ntr-o rece adormire
i-arunc o lingur de rn, oh...trist nvelire.

Comar cu repetiie
Somn dulce i vreme linitit
M-alint i m mngie pe la gene,
i-o vraj rece i nemantlnit
n grab, peste pleoape se aterne.

i adorm, i visez, i triesc un comar,

ntr-o veche camer de cristal mi se arat
O oglind mare, cu margini de ghea
Imaginnd viitorul oglindirea de cletar.

M apropii de ea atingnd-o uor

Dorind s aflu ce mi-a fost scris,
i-o rog...i viitorul imi e descris
M vad...i trupul era prins in gol.

Sufletul i fiina mi-erau sloi

Privirea i gndul mnjite cu noroi
Zmbetul i ochii mbrcai n nea
Iar cuvntu-mi cald, n pustiime adncea.

Speriat, mna amorit de pe oglind ridic

i prezicerea viitorului subit dispare
Doar pentru o secund, imaginea reapare,
Artndu-mi luntrul printr-un tablou sadic.

Vd muni de zpad i o inim rnit,

La capul ei, cruce dintr-un bloc de cristal
Adunat n cheaguri roiatice pe zpad
Din a inimii ran, sngele mprtiat.

Strfulgerat, de vraja comarului eliberat

De groaza simit, suflul mi-e sugrumat
E trziu, n noapte, ncerc s m ridic,
n negrul ntunericului, o uoar sclipire
Din vrful patului observ o blnd licrire,
O oglind, pe o mas, rnjea amarnic,

Era suflat i amgit cu un strat de brum,

Pe marginile ei, muguri de ghea creteau
i din lacrimile-i vrsate, cristale se prefceau
Florile iernii venice, mndre nfloreau
Pe podeaua de fum, lin cadeau, i se stingeau,

...iar comarul ncepea,

a fi adeverit

...i viitorul din visul oglindit,

a fi trit.

Cazusem cu groaza in acel abis, hau al gandurilor negre, trecute in uitarea,

fara reusita de a le sterge complet.Eram atat de "adormit", incat aveam ochii
complet deschisi, visand la acel cosmar cu repetitie din viata mea ori la acea
ingropaciune pe care mediocrul poet din mine a reusit sa o transpuna pe o
amarata de foaie.Imi revin in fire cand realizez, ajutat de un fior rece pe sira
spinarii, ca acel moment, acea ingropaciune sumbra si rece, este de fapt a
inimii mele.Imi scutur capul asa cum o face cel ce aproape adoarme pe el,
incapatanandu-se sa nu atipeasca.
O vedeam, iar lacrimile ce nu voiau sa se prelinga, ii cedeaza si se prabusesc
pe cimentul incins, batut de teroarea caniculara a orei 14.Plangea si ma
sfarseam.O uram, pe fosta pentru faptul ca...Pentru nimic!Ea nu are vreo vina
in toata situatia asta.E fix problema mea ca nu am reusit sa las trecutul in
spate, imi spun murmurand.
-Iarta-ma! Simt ca m-am pierdut, iar atunci izbucnesc intr-un exces de furie
oarba.Vad negru in fata ochilor, imi imaginez cum m-as razbuna...
-Iubitule, revino-ti! Nu te-ai pierdut nici unde. Esti cu mine acum. Traiesti in
prezent, nu in trecut. Incuviintez dand din cap semn ca am inteles si ca sunt
de acord intru totul. Se asterne un moment de liniste profunda, amortita
peste trupurile noastre: eu si ea. Melodia aproape ca se termina, iar pe fundal
se aude:"...si-acum, ia-ti ramas-bun de la tinuturile astea...de care te desparti
pentru totdeauna."
-Ai auzit, da? Trebuie sa-ti iei ramas-bun de la trecut.Sunt doar tinuturi reci,
ce nu-ti fac bine.Da, e adevarat ca au fost zile cand au fost cele ce iti
incalzeau inima, dar...s-au despartit ele de tine.Nu tu de ele.Si au facuto...pentru totdeauna.
-Oare ea stie ca - azi, 29 mai 2015 - tot ce traiesc si simt acum ii se datoreaza
si ei? Sau ca tot acel urcus nebunesc, acea ascensiune rapida in ochii atator
oameni tot ei i se datoreaza? Vrea sa-mi raspunda, printr-un "te iubesc", insa
o opresc la timp, punandu-i degetul aratator peste buzele ei fierbinti, apoi
sarutand degetul si atingand o particica a buzei de sus. Zambeste larg, iar eu
ii vad fericirea ce tipa prin ochii ei atat de verzi...atat de verzi. Ii priveam si-n
secunda urmatoare gandul imi zbura la campiile insorite, mereu verzi ale
inimii ei. O cheama...R...foarte greu de pronuntat pentru un rarait notoriu.
Totusi, de dragul amorului, izbutesc:Rrrrra-luca! Are un corp ferm, dezvoltat,
vorba unui frate:"prea bine", vremelnic antrenat infruntand nenumarate

obstacole ale vietii. Muschii corpului sunt lucrati la sala de forta, in timp ce
facea ridicari pe care unii barbati nu le pot face. Deci sa nu de-a Cel de Jos, sa
vrea cineva sa ma bata, ca nu am doar o iubita puternica, se pricepe foarte
bine si la tir. Da, acel sport pe care nu-l prea inteleg.Tot ce stiu e ca iti trebuie
pusca ca sa poti practica tir-ul, iar asta e suficient pentru mine. Umerii sunt
moi si generosi, scotand in evidenta parul ei de un blond feminin ce-ti taie
rasuflarea, mereu lasat in voia sortii sau a vantului. Ochii...ma trec cei mai
intepatori fiori cand ma gandesc la ei. Sunt mici, cu toate astea vad si au
reusit sa invie un suflet aflat intr-o coma profunda. Un om cu corp cadaveric
si fata galbuie, la o prima intalnire, dupa cum chiar ea marturisise. Pielea fina
a mainilor o simt in timp ce-mi lustruia obrazul stang, murdarit de rafalele
vantului ce nu inceta sa tot vuiasca.

Partea a III-a

Vuietul
racoros al orei 18, isi facea simtita prezenta chiar si intr-o alta zi
caniculara. Briza usoara, ne mangaia chipurile bronzate si parul zbarlit, in
timp ce isi facuse aparitia inca un moment care dovedea ca ne intelegem din
priviri, ca suntem indragostiti unul de celalalt. Aveam privirile lipite, iar
buzele suprapuse, incrucisate intr-un sarut cu adevarat miraculos.
In trecutul meu tumultos, briza, rafalele usoare de vant, imi rascoleau trupul
si-mi readuceau la suprafata, in valtoarea vietii cotidiene, momente din
trecut.Momente cu ea.Momente moarte si altele inca vii.Momente fericite,
inlantuite unul de altul, dar si triste, continuate prin diverse tragedii la care
am asistat amandoi, de multe ori, fara sa facem nimic ca sa le impiedicam.Iar
ca o antiteza veritabila, in prezent, atunci cand briza se sparge lovindu-mi
trupul, ma linisteste, mangaie, ocroteste. Ii simt racoarea blajina, prin
atingerile ei moi, deloc dureroase. Cu atingerea ei atat de linistitoare, incat
pana si trecutul mi-l netezeste cu palmele, adunand toate bucatelele negre,
pamantul funerar al mormantulul unde-mi zace trecutul. Mi-l batuceste si
rearanjeaza mereu, intr-o forma ca aceea a unui mormant, vrand sa nu se
risipeasca nici macar un fir al trecutului prin corp, atunci cand bucati de noroi
se pravalesc, dezgropandu-mi trecutul.

[0:20, 01.06.2015] T.: -Imi doresc sa te vad acolo, cu mine. Imi...imi doresc sa
te am acolo, doar pentru mine. Imi doresc!, ii spun in timp ce ea isi lasa capul
usor inclinat, iar privirea trista in pamant.
-Am examen duminica. Te rog sa intelegi ca...aici e vorba de viitorul nostru,
iubitule. Gandeste-te pentru o secunda cum ar fi sa nu iau examenul. Zbor in
secunda doi la o alta facultate, acasa, in Severin. Vrei sa...Nu apuca sa
termine ce are de zis pentru ca imi cer iertare strangand-o de mana dreapta,
in timp ce pe buze mi se putea descifra un Te iubesc, iar in ochi mi se putea
citi iubirea mea pentru ea.
-Sigur ca inteleg. A fost o prostie. De fapt, nu. Nu a fost o prostie. Asta am
simtit si simt, dar nu inseamna ca te conditionez intr-un fel anume.
[15:00, 01.06.2015] T.: -Trebuie sa incercam sa fim maturi si sa...va fi bine. Nu
are cum sa fie iar rau. Nu are cum! Doar ca, ma gandesc ca povestea se
poate repeta. Sau macar o parte a ei...
Noaptea se asterne peste noi. Soarele arzator se stinge in cateva minute. Va
pleca spre un somn adanc, luminand sufletele cele mai intunecate, iar in
celelalte colturi uitate de noi, ale acestui imens glob pamantesc, va fi cel ce
anunta inca o dimineata, somnoros, imbracand omenirea intr-o haina a
caldurii trupesti. Raluca decide ca e mai bine sa doarma la ea, constienta de
faptul ca nu as fi putut sa inchid un ochi aproape toata noaptea daca s-ar fi
aflat langa mine. Adevarul este ca, trupul ii e prea cald, iar inima mi-o mistuie
intr-un joc al iubirii absolut coplesitor.
Trecutul voia sa revina, il simteam, il simt! Ma vrea si incearca sa ma traga
intr-o mreja naucitoare. Il vad, il aud si din pacate...il simt. L-as putea descrie
ca pe un monstru ce urla, zbiara, jncercand sa se prinda de mine, de inima si
suflet. A reusit chiar si in noaptea de 29 spre 30 mai. Am facut-o sa planga,
spunandu-i anumite lucruri ce i-au adus aminte de alte episoade din viata ei.
A plans, exact cum am plans si eu inainte sa plec la mare, in poate cel mai
rece sejur la mare. Fusese o vacanta groaznic de rece. Erau 35 de grade, iar

nimeni nu isi putea explica de ce trupul si glasul imi erau reci. Stateam cu
fata aspra, bronzata uniform, catre mare. Vuia, iar valurile depaseau 2 metri.
Era suparata, furioasa si plina de rani, atunci cand valurile se loveau de
stabilopozi. Asa era si inima mea, plangea si curgeau ganduri negre dinspre
ea. O durea orice litera, gand, poza sau persoana ce mi-ar fi adus aminte de
ea. De fapt, ma durea continuu. Era omniprezenta in orice fir de apa al marii,
in orice praf de nisip murdar, ridicat catre cerul innorat de o furtuna ce urma
sa se porneasca. In suflet, furtuna se instalase de mult, continuand sa ploua,
ninga si sa fie frig cateva luni, in sufletul meu rapit si sechestrat de acel
monstru:Trecutul.
Pana la ora 3, raman treaz si ma gandesc tragand o concluzie cu voce tare:
-Diana nu a putut sa mearga. La fel si Raluca. Diana plansese in acea noapte,
inainte ca eu sa plec. Din nou se repeta trecutul pentru ca si Ralu a plans.
Per-fect! Mda.
[15:13, 01.06.2015] T.: Daca nu as fi adormit ca printr-o magie, cu siguranta
as fi cautat tot felul de episoade sau scenarii in care trecutl si prezentul, s-ar
fi intersectat. Si daca nu, nebunia combinata cu paranoia din acea noapte, mar fi ajutat sa mi le creez singur.
[15:27, 01.06.2015] T.: Si ce-as fi rezolvat?! Absolut nimic! Doar ca, atunci
cand te doare, unii simt o placere teribila sa rascoleasca trecutul, sa si-l
reaminteasca bucata cu bucata. Iubesc sa construiesc, sa distruga printr-un
gand tot ceea ce cladisera, apoi sa-l rearanjeze cu migala in propriile minti,
ca pe un puzzle. Doar ca aici nu se sfarseste cu lauri, daca il rezolvam sau cu
pareri de rau si lacrimi, in cazul celor mici. Fiecare piesa pusa la locul ei,
inseamna de fapt, o alta bucata cu colturi taioase si ghimpi, smulsa din inima
trecutului si aruncata. Poate va fi uitata sau nu. Cert este ca, fiecare ghimpe
infipt adanc intr-o carne fie ea umana sau sufleteasca, doare. Atunci cand
ghimpii ies, adica trecutul, particele mici si mari, lasa rani adanci in urma lor.
Rani adanci, grotesti, din care sangele vuieste, hranind durerea noastra...si a
mea.

Adevaratele victorii, sunt doar infrangerile neasteptate. Doar atunci dovedim

cine suntem, ce suntem:Oameni victoriosi ce reusesc sa treaca de o
infrangere crancena cu zambetul pe buze ori martorii unor victorii derizorii, in
comparatie cu esecuri in care ne vindem sufletul, doar sa trecem peste
durere. . - ArtiomART