Sunteți pe pagina 1din 143

Ileana TACHE

Politici economice europene

Redactor:

Daniela DUMITRESCU

Copertă:

Adriana POPESCU

Revizie text:

Carmen MINEA

Tehnoredactare computerizată:

Alexandra Irina TUDORICĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TACHE, ILEANA Politici economice europene/Ileana Tache. – Bucureşti:

Editura Economică, 2014 Bibliogr. ISBN 978-973-709-693-7

33(4)

Ileana TACHE

Politici economice europene

Ileana TACHE Politici economice europene

ISBN 978-973-709-693-7

Copyright © Editura Economică, 2014

Autoarea este responsabilă de clarificarea dreptului de utilizare a informaţiilor cuprinse în lucrare.

ă , 2014 Autoarea este responsabil ă de clarificarea dreptului de utilizare a informa ţ iilor

Cuprins

Cuvânt-înainte

9

Abrevieri şi acronime

11

Lista figurilor

13

Lista tabelelor

13

Lista casetelor

13

Tema 1. Bugetul Uniunii Europene

15

1.1. Scurt istoric

16

1.2. Încasările bugetului UE

19

1.3. Cheltuielile din bugetul UE

20

1.4. Cadrul financiar 2007-2013

22

1.5. Bugetul UE pentru 2013

22

1.6. Noul regulament financiar: acces mai uşor la fondurile europene

25

Tema 2. Piaţa unică europeană

27

2.1. Introducere

28

2.2. Programul Pieţei Unice Europene

29

2.3. Actul Unic European

31

2.4. Rezultatele programului pieţei unice

32

Tema 3. Politica agricolă comună

35

3.1. Introducere

36

3.2. Scurt istoric al PAC

36

3.3. Coordonate ale PAC în etapa actuală

38

3.4. PAC în perspectiva anilor 2020

41

Tema 4. Fondurile structurale. Politica regională şi de coeziune

43

4.1. Introducere

44

4.2. Scurt istoric al fondurilor structurale

45

4.3. Programe operaţionale aferente fondurilor structurale în România (perioada 2007-2013)

49

4.4. Politica de coeziune a UE în intervalul 2014-2020

53

Tema 5. Politica industrială

57

5.1. Introducere

58

5.2. Evoluţia orientărilor politicii industriale a UE

59

5.3. Trecere în revistă a politicilor industriale europene

60

5.4. Politica industrială într-o Europă lărgită

62

5.5. Provocările actuale ale politicii industriale

64

6

Politici economice europene

Tema 6. Uniunea Economică şi Monetară

67

6.1. Introducere

68

6.2. Scurt istoric

69

6.3. BCE şi organismele sale decizionale

74

6.4. Politica monetară din Eurosistem

76

Tema 7. Politica comercială

81

7.1. Locul UE în comerţul mondial

82

7.2. Scurt istoric al politicii comerciale în UE

83

7.3. Obiectivele politicii comerciale a UE

85

7.4. Modul de elaborare a politicii comerciale

88

Tema 8. Politica în domeniul concurenţei

91

8.1. Introducere

92

8.2. Acordurile cu efecte anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă

92

8.3. Controlul fuziunilor

92

8.4. Controlul ajutorului de stat

94

8.5. Monitorizarea pieţelor liberalizate

95

8.6. Modul de lucru al Direcţiei Generale (DG) Concurenţă

96

8.7. Aspecte internaţionale şi răspunsul la provocările globalizării

97

Tema 9. Politica în domeniul transporturilor

99

9.1. Scurt istoric

100

9.2. Provocări actuale aflate în faţa transporturilor europene

101

9.3. Realizări ale politicii europene de transport

102

9.4. Actori instituţionali ai politicii de transport

103

Tema 10. Politica energetică

109

10.1. Introducere

110

10.2. Scurt istoric al politicii energetice a UE

110

10.3. Piaţa internă a energiei

112

10.4. Securitatea energetică

114

10.5. Schimbările climatice

115

10.6. Viitorul stă în energiile regenerabile

118

Tema 11. Politica de mediu

123

11.1. Introducere

124

11.2. Scurt istoric

124

11.3. Actori instituţionali ai politicii de mediu

126

11.4. Elaborarea politicii de mediu în etapa actuală

127

11.5. Rolul UE pe scena internaţională în probleme de mediu

129

Cuprins

7

Tema 12. Politica socială

131

12.1. Introducere

132

12.2. Succesul limitat al politicii sociale europene

134

12.3. Integrarea europeană şi presiunile indirecte asupra statelor naţionale ale bunăstării

137

12.4. Emergenţa politicii sociale europene pe mai multe paliere

139

Bibliografie

141

8

Politici economice europene

Cuvânt-înainte

Lucrarea de faţă se doreşte a fi în primul rând un suport de curs pentru disciplina „Politici economice europene” studiată în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrarea Afacerilor a Universităţii Transilvania din Braşov la Masteratul de Managementul Afacerilor şi PCAG anul I, dar se adresează în acelaşi timp tuturor celor interesaţi de aspectele definitorii ale integrării europene şi ale modului de concepere a politicilor economice europene în etapa actuală. Predarea disciplinelor de integrare economică europeană în Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administrarea Afacerilor s-a realizat în contextul proiectelor Jean Monnet ale EACEA (Education, Audiovisual and Culture Executive Agency) – Comisia Europeană (două module, Jean Monnet Chair, Information and Research Activities şi Ad Personam Jean Monnet Chair), care au fost derulate cu succes în ultimii ani de către conf. dr. Nicolae Martinescu, conf. dr. Monica Răileanu-Szeles şi prof. dr. Ileana Tache. Politicile economice europene sunt prezentate în acest material cu o orientare asupra evoluţiei lor istorice, menită să ofere masteranzilor cunoaşterea manierei în care elaborarea politicilor şi interacţiunea instituţională s-au modificat în timp. Având în vedere aderarea României la familia europeană în anul 2007, devine necesar efortul de va înţelege fenomenele, procesele şi mecanismele de edificare a complexului sistem economic european. Lucrarea cuprinde 12 teme, urmate de referinţe bibliografice utile pentru o documentare suplimentară. Intenţia a fost de a pune la dispoziţia masteranzilor un material didactic bine structurat, concis, sintetic şi care să poată fi uşor însuşit şi reţinut. De aceea lucrarea nu are pretenţia unei abordări exhaustive sau cu caracter de compendiu, ci urmăreşte doar punctarea celor mai semnificative aspecte ale elaborării şi implementării politicilor economice europene. Oricum, autoarea ar fi recunos- cătoare pentru orice sugestie sau recomandare care va contribui la îmbunătăţirea, actualizarea şi completarea acestui material. Acest curs de „Politici economice europene” s-a realizat în decursul derulării Proiectului Ad Personam Jean Monnet Chair, Decision No. 2012- 2825/001-001 (2012-2015), coordonat de autoare.

10

Politici economice europene

Abrevieri şi acronime

ACIS

Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale Banca Centrală Europeană Băncile Centrale Naţionale Banca Europeană de Investiţii Comunitatea Europeană Cohesion Fund (Fondul de Coeziune) Comunitatea Economică Europeană European Centre of Entreprises with Public Participation and of Enterprises of General Economic Interest (Centrul European al Întreprinderilor cu Participare Publică şi al Întreprinderilor de Interes Economic General) Curtea Europeană de Justiţie European Agricultural Guidance and Guarantee Fund (Fondul European de Conducere şi Garantare Agricolă) Environment, Public Health and Food Safety Committee (Comitetul PE al Mediului, Sănătăţii Publice şi Siguranţei Alimentare) European Regional Development Fund (Fondul European de Dezvoltare Regională) Economic and Social Committee (Comitetul Economic şi Social) European Social Fund (Fondul Social European) European Trade Union Confederation (Confederaţia Sindicatelor Europene) Financial Instrument for Fisheries Guidance (Instrumentul Financiar pentru Conducerea Pescuitului) General Agreement on Trade in Services (Acordul General pentru Comerţul cu Servicii) General Agreement on Tariffs and Trade (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ) Information and Communications Technology (Tehnologia Informaţiei şi a Comunicării) Investiţii străine directe Industry, Research, and Energy Committee (Comitetul PE al Industriei, Cercetării şi Energiei) Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică Organisation for Economic Co-operation and Development (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) Organizaţia Mondială a Comerţului Organizaţia Naţiunilor Unite Politica Agricolă Comună

BCE

BCN

BEI

CE

CF

CEE

CEEP

CEJ

EAGGF

ENVI

ERDF

ESC

ESF

ETUC

FIFG

GATS

GATT

ICT

ISD

ITRE

NUTS

OECD

OMC

ONU

PAC

12

Politici economice europene

PE

Parlamentul European

PIB

Produsul Intern Brut

POS

Program Operaţional Sectorial

SME

Small and Medium-sized Enterprises (Întreprinderi Mici şi Mijlocii)

TEC

Consolidated Treaty establishing the European Community, Revised Treaty of

TENs

Rome (Tratatul Consolidat stabilind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Roma revizuit) Trans-European Networks (Reţele Trans-Europene)

TEN-T

Trans-European Transport Network (Reţeaua Trans-Europeană de Transport)

UE

Uniunea Europeană

UEM

Uniunea Economică şi Monetară

UNCTAD

United Nations Conference on Trade and Development

UNFCCC

(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) United Nations Framework Convention on Climate Change

UNICE

(Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice) Union of Industrial and Employers’ Confederations of Europe (Uniunea Confederaţiilor Industriale şi ale Angajatorilor din Europa) (din 2007 Business Europe)

Lista figurilor

1.1.

De unde provin fondurile?

20

1.2.

Capitolele de cheltuieli ale bugetului UE

21

3.1.

Importuri agricole din ţările în curs de dezvoltare (milioane euro)

38

3.2.

Cheltuieli PAC în total cheltuieli UE (preţuri constante 2007)

40

4.1.

Propunerea Comisiei Europene privind Cadrul financiar multianual 2014-2020

54

4.2.

Bugetul politicii de coeziune post 2013 (preţurile din 2011)

55

6.1.

Organele de decizie ale BCE

75

7.1.

Acordurile de liber schimb ale UE

87

Lista tabelelor

1.1.

Bugetul UE pentru 2013 în cifre

23

4.1.

Obiectivele fondurilor structurale: concentrare progresivă

47

5.1.

Instrumente ale politicii industriale utilizate după Maastricht

62

6.1.

Ratele de schimb în euro ale monedelor naţionale

68

6.2.

Criteriile de convergenţă nominală pentru trecerea la moneda euro

71

6.3.

Operaţiuni de politică monetară din Eurosistem

79

7.1.

Cei zece parteneri majori de export ai UE (2012)

83

7.2.

Cei zece parteneri majori de import ai UE (2012)

83

12.1. Integrarea europeană transformă statele naţionale ale bunăstării:

procese, actori-cheie şi exemple

133

12.2. Cele patru modele europene: o tipologie

137

 

Lista casetelor

1.1.

Ciclul bugetar, regulile şi practicile aplicate înaintea Tratatului de la Lisabona

17

1.2.

Noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona

19

1.3.

Noutăţi aduse de Regulamentul financiar recent adoptat

25

2.1.

Cazul Cassis de Dijon

29

2.2.

Jacques Delors

30

2.3.

Acordul Schengen

31

2.4.

Impactul estimat al programului pieţei unice europene

33

4.1.

Fondurile structurale: instrumente financiare

46

7.1.

UE şi OMC

85

7.2.

Acordurile de Comerţ Liber

86

14

Politici economice europene

7.3. Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea UE – Partea V: Acţiunea externă a uniunii – titlu II: Politica comercială comună – Articol 207

 

(fost Articol 133 TEC)

89

10.1.

Protocolul Kyoto

116

10.2.

Acordurile UE privind schimbările climatice şi energia din decembrie 2008

117

11.1.

Modificările cheie ale tratatelor şi trăsăturile asociate ale politicii de mediu

125

11.2.

Internalizarea presiunii externe: pachetul UE privind schimbarea climatică

128

12.1.

Directive cu caracter social

135

12.2.

Submodelele sociale europene

136

Tema 1

Bugetul Uniunii Europene

Obiective:

Înţelegerea implicaţiilor bugetului UE asupra politicilor economice europene

Cunoaşterea evoluţiei istorice a procedurii bugetare europene şi a modificărilor aduse de tratate

Prezentarea încasărilor şi a capitolelor de cheltuieli ale bugetului comunitar

Descrierea noului regulament financiar ce permite facilitarea accesului la fondurile europene

Cuvinte-cheie:

resurse proprii ale UE

ciclu bugetar

procedură bugetară

surse de venit ale UE

cheltuieli din bugetul UE

cadrul financiar 2007-2013

noul regulament financiar

16

Politici economice europene

Bugetul UE finanţează politicile şi cheltuielile tuturor instituţiilor europene. Mărimea şi aria bugetului UE au implicaţii importante pentru operarea multor politici europene 1 . Cu toate că este de dimensiuni reduse, reprezentând abia 1% din bogăţia UE, bugetul constituie un instrument esenţial pentru atingerea obiectivelor integrării europene. Practic, într-o formă sau alta, fiecare cetăţean al UE beneficiază de acest buget la nivel local, naţional sau european: alimente şi jucării mai sigure, drumuri noi şi de calitate mai bună, securitate la nivelul frontierelor UE. Acestea sunt doar câteva exemple de domenii în care bugetul joacă un rol decisiv (Comisia Europeană, 2013).

1.1. Scurt istoric 2

În perioada de început a Comunităţii Europene, bugetul a reprezentat un instrument financiar similar celor din organizaţiile internaţionale tradiţionale. Tratatele privind bugetul din anii 1970 şi 1975 au condus la o schimbare funda- mentală a cadrului politicii bugetare. Aceste tratate au definit cadrul constituţional pentru finanţele Uniunii în câteva domenii importante (vezi Caseta 1.1). Tratatele au creat un sistem de „resurse proprii”, ce au conferit CE o sursă autonomă de venit, constând în trei elemente: taxe vamale; taxe agricole; un procent din baza utilizată pentru evaluarea TVA în statele membre, până la un prag de 1%. Acordul din 1970 privind resursele proprii a fost ulterior modificat de câteva ori. Un principiu fundamental a fost că această bază de venit trebuia aplicată tuturor statelor membre, indiferent de mărime, bogăţie sau capacitatea de a plăti. Acest principiu avea să antreneze dificultăţi tot mai mari în anii ce au urmat (Shackleton, 1990). Tratatele bugetare din 1970 şi 1975 au modificat cadrul instituţional al adoptării deciziilor privind bugetul. Parlamentului i s-au conferit însemnate atribuţii bugetare, incluzând drepturile de a creşte, a reduce sau a redistribui fondurile în domenii de cheltuieli neobligatorii (în esenţă cheltuieli neagricole); de a adopta sau respinge bugetul; şi de a confirma, printr-un vot de aprobare, activi- tatea Comisiei privind implementarea bugetului. „Prerogativa pungii de bani” a facilitat Parlamentului luptele instituţionale cu Consiliul de Miniştri şi i-a permis să îşi promoveze preferinţele politice autonome. Tratatul bugetar din 1975 a stabilit crearea unei Curţi de Audit independente în vederea sporirii responsa- bilităţii procesului bugetar.

1 O tratare detaliată a dezvoltării bugetului UE ca şi a regulilor care îl guvernează este oferită de Laffan (1997) şi Lindner (2006).

2 Această secţiune se bazează pe Laffan and Lindner (2010), “The Budget. Who Gets What, When, and How?”, in Wallace et al. (2010).

Tema 1. Bugetul Uniunii Europene

17

Caseta 1.1. Ciclul bugetar, regulile şi practicile aplicate înaintea Tratatului de la Lisabona

Articolele 268-280 TEC au stabilit prevederile financiare ce guvernează Tratatul CEE, Articolul 272 TEC fixând orizontul de timp şi procedura bugetară anuală. Un acord inter- instituţional dintre PE, Consiliul UE şi Comisia Europeană specifică schimburile şi

interacţiunea dintre PE şi Consiliul UE. Acest acord a constituit punctul de referinţă în luarea deciziilor bugetare înainte de Tratatul de la Lisabona.

Comisia Europeană adoptă o schiţă de buget până la 5 octombrie din anul

precedând implementarea. Anul financiar începe în ianuarie.

Consiliul UE se întâlneşte cu PE într-un meeting de conciliere înaintea adoptării

efective a Schiţei de Buget.

PE are la dispoziţie 45 de zile pentru a-şi finaliza prima analiză a Schiţei. El poate propune modificări ale cheltuielilor obligatorii, adică a celor aferente îndeplinirii

angajamentelor legale ale Comunităţii, definite drept „cheltuieli necesare rezultând din Tratat şi din acte adoptate odată cu acesta” (Art. 272 (4) TEC) (în esenţă cheltuieli de garanţii agricole) şi amendamente la cheltuielile neobligatorii. Controlul său asupra cheltuielilor neobligatorii este limitat la creşteri în cadrul unei „margini de manevră”, care este egală cu jumătate din „rata maximă de creştere” – un procent determinat anual de către Comisie pe baza nivelului creşterii economice, a inflaţiei şi a cheltuielilor guvernamentale.

Consiliul UE are la dispoziţie 15 zile pentru a-şi finaliza a doua analiză a Schiţei de

Buget. El are ultimul cuvânt în privinţa cheltuielilor obligatorii, dar returnează Schiţa către PE, indicând poziţia sa asupra amendamentelor PE privind cheltuielile neobligatorii. Consiliul UE se întâlneşte cu PE într-un meeting de conciliere cu puţin timp înaintea celei de a doua analize.

La cea de a doua analiză, PE are ultimul cuvânt privind cheltuielile neobligatorii în

cadrul limitelor unei rate maxime de creştere. După cea de a doua analiză de 15 zile, PE adoptă

sau respinge bugetul. În cazul adoptării, preşedintele PE semnează bugetul conferindu-i statut de lege.

Dacă nu s-a ajuns la o înţelegere privind bugetul până la începutul lunii ianuarie,

Comunitatea funcţionează pe baza unui sistem de finanţare de la lună la lună, cunoscut sub denumirea de „doisprezecimi provizorii”, până când se ajunge la un acord între cele două organisme ale autorităţii bugetare.

Comisiei Europene îi revine apoi responsabilitatea implementării bugetului. Curtea

Auditorilor întocmeşte un raport asupra anului respectiv, iar pe baza acelui raport anual PE

decide dacă Comisia şi-a îndeplinit sarcina implementării bugetului.

După 1970, emergenţa bugetului ca instrument real de politică publică europeană a fost constrânsă de un factor fundamental ce configurează încă finanţele UE. Bugetul UE a fost şi rămâne de dimensiuni reduse în raport cu venitul naţional brut al Comunităţii şi cu nivelul cheltuielilor publice din statele membre. Dacă în SUA bugetul federal reprezintă mai mult de 20% din PIB, în UE bugetul central înseamnă aproximativ 2% din PIB. Dar deşi bugetul are o mică însemnătate macroeconomică pentru Uniune în ansamblu, el este foarte important pentru acele state membre ce primesc sume mari din fondurile structurale. De exemplu, încasările nete din bugetul UE s-au ridicat în 2007 la 2,95% din venitul naţional brut pentru Lituania, la 2,55% pentru Letonia şi la 2,43%

18

Politici economice europene

pentru Grecia (conform EU Budget 2007 Financial Report 3 ). Programele de cheltuială ale UE mobilizează votanţii din cadrul statelor membre, cum ar fi fermierii şi grupurile regionale, care au un interes material în menţinerea încasărilor de care beneficiază. Dimensiunea totală redusă a bugetului a mascat creşteri impresionante ale resurselor financiare în cadrul acordurilor bugetare din timpul preşedintelui Comisiei Europene Jacques Delors (1988-1992 şi 1993- 1999). Acordul de la Berlin (1999-2006) şi Acordul de la Bruxelles (2007-2013) nu au prevăzut creşteri de amploarea celor din vremea lui Delors. Nivelul scăzut al resurselor bugetare ale UE reflectă o trăsătură importantă

a organizării europene din ultimii ani şi anume semnificaţia reglementării ca

principal instrument de putere publică în UE, ca şi limitarea rolului finanţelor publice în integrarea europeană. Acest punct de vedere nu a fost dominant mereu. În anii 1970, dobândirea de resurse financiare substanţiale pentru buget a fost privită ca esenţială pentru procesul integrării, în special pentru UEM. S-a considerat că un buget mai mare va fi necesar pentru înfruntarea şocurilor externe şi pentru stabilizarea fiscală, pe care guvernele statelor membre nu le mai puteau trata prin managementul propriilor lor monede. Prin contrast, punctul de vedere conform căruia putea exista o guvernare puternică a Comunităţii concentrată asupra liberalizării şi deschiderii pieţelor naţionale, dar cu resurse financiare limitate, a câştigat teren în anii 1980, când politicile economice keynesiene (acordând statului un puternic rol distributiv) au fost discreditate în favoarea abordării monetariste (accentuând eficienţa pieţelor libere). De la mijlocul anilor 1990, constrângerile impuse prin cadrul fiscal al UEM şi alte presiuni asupra cheltuielilor naţionale au făcut multe ţări membre ezitante în a accepta transferuri semnificative de resurse financiare la nivelul UE. Extinderile din anii 2004 şi 2007 au intensificat această tendinţă. În UE28 diversitatea economică a statelor membre a sporit semnificativ. Cu toate acestea, expansiunea redistribuirii de fonduri la nivelul Uniunii este puternic contestată de statele membre mai bogate. Deşi acordul privind perspectiva financiară 2007-2013 nu a alterat structura stabilită a bugetului UE, două evenimente au anunţat apariţia unui nou

stil de politică bugetară. În primul rând, Tratatul de la Lisabona (vezi Caseta 1.2)

a încorporat modificări semnificative ale prevederilor tratatului privind luarea

deciziilor bugetare. În al doilea rând, atunci când au adoptat perspectiva financiară 2007-2013, statele membre au convenit să reevalueze principalele aspecte bugetare în 2008-2009 pe baza unei revizuiri de către Comisie a bugetului la mijlocul intervalului.

3

Disponibil

07_en.pdf

la

http://ec.europa.eu/budget/library/biblio/publications/2007/fin_report/fin_report_

Tema 1. Bugetul Uniunii Europene

19

Caseta 1.2. Noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona

Cu toate că Tratatul de la Lisabona include schimbări semnificative ale prevederilor referitoare la procedura bugetară, o analiză mai atentă reflectă că elementele de bază ale noii proceduri bugetare sunt preluate din regulile stipulate în acordul inter-instituţional existent şi că, de aceea, ele se regăsesc deja în practica curentă. Conform Tratatului de la Lisabona, ambele organisme ale autorităţii bugetare (PE şi Consiliul UE) vor avea puteri egale de luare a deciziilor în privinţa tuturor componentelor bugetului UE. Similar procedurii co-deciziei din adoptarea legislaţiei, un Comitet de Conciliere va reprezenta forumul pentru arbitrarea unui dezacord între PE şi Consiliul UE. Aceste caracteristici aparent inovative se aseamănă foarte mult cu acordurile informale ce au loc în cadrul procedurii curente. Bugetul anual, în majoritatea cazurilor, este adoptat de facto într-un meeting de conciliere dintre Consiliul UE şi PE cu puţin înaintea celei de a doua analize în Consiliu. Dat fiind că negocierile de la meeting-ul de conciliere acoperă toate domeniile bugetare, distincţia dintre cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii a devenit mai puţin relevantă în timp. Atât Consiliul UE, cât şi PE îşi utilizează prerogativele bugetare asupra respectivelor clasificări ale bugetului ca piese de negociere pentru a încheia o înţelegere asupra întregului buget. În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul UE va putea împiedica un acord în Comitetul de Conciliere şi astfel va putea înainta o nouă propunere de buget venită din partea Comisiei. Acordarea acestui drept de respingere Consiliului asigură echilibrul în luarea deciziilor. În ceea ce priveşte perspectiva financiară, prevederile Tratatului de la Lisabona instituţionalizează procedurile pentru planul multianual de buget (aşa cum este stabilit în acordul interinstituţional), necesitând o decizie unanimă în Consiliu şi consimţământul PE. Dacă nu se ajunge la o înţelegere, rămân valabile pragurile planului precedent de buget multianual. Nu este însă foarte clar dacă Tratatul de la Lisabona va lăsa neschimbată procedura de luare a deciziei bugetare. Cu toate că noile prevederi instituţionalizează larg regulile şi procedurile existente, trecerea de la legea „soft” la cea „hard” poate influenţa stimulentele factorilor implicaţi. Sub Tratatul de la Lisabona, obligativitatea perspectivei financiare, ca şi aranjamentele dintre PE şi Consiliul UE pentru procedura anuală nu se vor mai baza pe motivaţia politică de a coopera ci pe forţa legală a Tratatului. Conform regulilor de dinainte de Lisabona, PE, ca şi Consiliul, puteau renunţa la acordul inter-instituţional şi reveni la prevederile tratatului. Această ameninţare a constituit un instrument puternic pentru PE, în special atunci când prevederile tratatului ar fi permis o creştere mai mare a cheltuielilor neobligatorii decât cea stabilită în perspectiva financiară. Potrivit Tratatului de la Lisabona, PE nu va mai avea posibilitatea de a renunţa la perspectiva financiară. Odată adoptat, planul de buget multianual va deveni lege obligatorie. În plus, dacă PE nu consimte un nou plan de buget, pragurile ultimei perspective financiare vor continua să fie valabile până când se adoptă unanim noi praguri. Aceasta va întări înclinaţia către status-quo inerentă cadrului perspectivei financiare, favorizând în special în Consiliu acele state membre care doresc să împiedice o schimbare semnificativă.

1.2. Încasările bugetului UE

UE dispune de mai multe surse de venit, atât din contribuţiile primite de la statele membre, cât şi din resursele proprii (taxe vamale de import aplicate produselor provenind din afara UE şi un procent din TVA percepută de fiecare ţară membră a UE).

20

Politici economice europene

Cele trei surse principale de venit sunt:

a) 0,73% din venitul naţional brut al fiecărui stat membru, ceea ce

reprezintă 2/3 din bugetul UE. Principiul ce stă la baza calculării contribuţiei fiecărui stat este cel al

solidarităţii şi al capacităţii de plată. Se pot însă face ajustări dacă se constată o împovărare excesivă a anumitor ţări.

b) drepturile de vamă percepute pe importurile în Uniune ale produselor

provenind din ţări terţe. c) un procent din TVA armonizată percepută de fiecare stat membru. UE încasează de asemenea impozitul pe venit plătit de personalul instituţiilor europene, contribuţiile ţărilor terţe la anumite programe europene şi amenzile aplicate întreprinderilor care încalcă normele şi legislaţia UE. Figura 1.1 ilustrează provenienţa încasărilor din bugetul UE.

Figura 1.1. De unde provin fondurile?

rilor din bugetul UE. Figura 1.1. De unde provin fondurile? Sursa: Uniunea European ă ,

Sursa:

Uniunea

Europeană,

http://europa.eu/about-eu/basic-information/money/expenditure/index_

ro.htm

1.3. Cheltuielile din bugetul UE

Bugetul UE finanţează o serie largă de activităţi, de la dezvoltarea rurală şi protecţia mediului până la protejarea frontierelor externe şi promovarea drepturilor omului.

Tema 1. Bugetul Uniunii Europene

21

Deciziile referitoare la bugetul UE se iau de către Comisia Europeană, Consiliul UE şi Parlament. Comisia Europeană elaborează proiectul unui plan de cheltuieli pe care îl înaintează spre analiză Consiliului UE şi Parlamentului. Fiecare buget anual se înscrie într-un plan de cheltuieli pe termen lung, cunoscut sub denumirea de „cadru financiar”. Cadrul actual, cu o durată de 7 ani, cuprinde perioada 2007-2013 şi permite UE să planifice, în mod eficient, programele de cheltuieli cu câţiva ani înainte. Instituţia care răspunde în ultimă instanţă de alocarea bugetului este Comisia Europeană. Cu toate acestea, 76% din fondurile UE sunt gestionate de ţările membre. Dacă se semnalează fraude sau cazuri de efectuare a unor plăţi necuvenite, Comisia colaborează cu Oficiul European de Luptă Anti-Fraudă şi cu statele membre pentru a recupera banii. În vederea asigurării transparenţei, informaţiile referitoare la beneficiarii fondurilor europene sunt accesibile publicului. Bugetul UE include 6 capitole de cheltuieli (vezi figura 1.2).

Figura 1.2. Capitolele de cheltuieli ale bugetului UE

1.2). Figura 1.2. Capitolele de cheltuieli ale bugetului UE Sursa: Uniunea European ă ,

Sursa: Uniunea Europeană, http://europa.eu/about-eu/basic-information/money/expenditure/index_ro. htm

În prezent, cea mai mare parte a resurselor bugetare este canalizată către stimularea creşterii economice, crearea de locuri de muncă şi reducerea decalajelor dintre regiuni. Sume semnificative sunt alocate şi agriculturii, dezvoltării rurale, pescuitului şi protecţiei mediului. Printre celelalte domenii finanţate din bugetul UE se numără combaterea terorismului, a crimei organizate şi a migraţiei ilegale.

22

Politici economice europene

1.4. Cadrul financiar 2007-2013

În perioada 2007-2013, UE a dispus de 864,3 miliarde euro pentru cele 27 de state membre, reprezentând 1,045% pe an din venitul naţional brut al UE. În

anii 2008 şi 2009, Uniunea a realizat o revizuire de ansamblu a bugetului său, incluzând mai ales cheltuielile PAC, încasările şi problema „cecului britanic” 4 . Cinci priorităţi politice au ghidat acţiunea UE pentru cadrul financiar 2007-2013 (cifre în miliarde euro):

competitivitate economică pentru creştere şi locuri de muncă (cercetare,

reţele de transport şi energie, educaţie şi instruire, politică socială): 74,098;

coeziune pentru creştere şi locuri de muncă (fonduri structurale,

corectarea dezechilibrelor sociale şi regionale): 308,041;

conservarea şi gestionarea resurselor naturale (agricultură, dezvoltare

rurală, mediu, pescuit): 371,344;

cetăţenie, libertate, securitate, justiţie (azil, imigraţie, lupta împotriva

criminalităţii şi a terorismului, promovarea drepturilor fundamentale, cooperare judiciară, cultură, tineret): 10,770;

prezenţa UE în lume (stabilitate, extindere, cooperare pentru dezvoltare, instrumente de vecinătate şi de parteneriat, ajutor umanitar): 49,463;

cheltuieli administrative: 49,800;

compensaţii pentru noile state membre: 0,800.

1.5. Bugetul UE pentru 2013

Bugetul UE pentru anul 2013 (vezi tabelul 1.1) a fost conceput în serviciul Strategiei Europa 2020 (European Commission, 2010). Europa 2020 reprezintă strategia de bază a Comisiei Europene care se concentrează asupra relansării economiei Europei. În vederea îndeplinirii acestui obiectiv, bugetul UE prevede o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii prin intermediul a şapte iniţiative emblematice (mecanisme) ce acoperă domenii-cheie. Următorul cadru financiar multianual 2014-2020 va dedica o parte mai mare a bugetului UE obiectivelor Strategiei Europa 2020. Din acest punct de vedere, bugetul UE pentru 2013 reprezintă o etapă de cotitură.

4 Este vorba despre rabatul acordat Marii Britanii la contribuţia financiară a UE, care a fost impus în 1984 la cererea premierului britanic Margaret Thatcher, autoarea unei replici rămase celebre:

„I want my money back!”. Doamna de Fier şi-a justificat cerinţele prin faptul că o mare parte a bugetului european (la acel moment, circa trei sferturi) era alocată PAC, iar Marea Britanie folosea mai puţin aceste fonduri, spre deosebire de alte state, precum Franţa.

Tema 1. Bugetul Uniunii Europene

23

Tabelul 1.1

Bugetul UE pentru 2013

Tema 1. Bugetul Uniunii Europene 23 Tabelul 1.1 Bugetul UE pentru 2013
Tema 1. Bugetul Uniunii Europene 23 Tabelul 1.1 Bugetul UE pentru 2013

24

Politici economice europene

În anul 2013, suma de 64,5 miliarde euro este alocată direct iniţiativelor emblematice ale Strategiei Europa 2020, ceea ce reprezintă o creştere de 2,7% faţă de anul 2012. Suma totală destinată susţinerii iniţiativelor emblematice este mai mare deoarece finanţarea UE pentru proiectele din cadrul politicii de dezvoltare regională şi rurală şi pentru proiectele din cadrul reţelei transeuropene (TEN) beneficiază şi de contribuţia statelor membre, a regiunilor şi/sau operatorilor privaţi.

Bugetul anual al UE se axează pe nevoile cetăţenilor europeni. Cu toţii avem de câştigat de pe urma punerii în comun a fondurilor în domeniile în care cooperarea este justificată. Acesta este motivul pentru care UE finanţează proiecte într-o gamă largă de domenii, precum cercetarea şi educaţia, mediul, ajutoarele umanitare etc. În scopul punerii în aplicare a proiectelor, sprijinul financiar este acordat, sub formă de granturi, organizaţiilor publice şi private, iar în cazuri excepţionale chiar şi persoanelor fizice. Pentru a putea asigura finanţarea acestui tip de acţiuni, care vizează în principal sporirea bunăstării, toate ţările membre contribuie la bugetul Uniunii. Datorită coordonării şi colaborării îmbunătăţite dintre statele membre şi instituţiile europene, fondurile alocate sunt utilizate apoi în domenii de interes comun.

statele membre ş i institu ţ iile europene, fondurile alocate sunt utilizate apoi în domenii de

Tema 1. Bugetul Uniunii Europene

25

1.6. Noul regulament financiar: acces mai uşor la fondurile europene

Regulamentul financiar este principalul document conţinând normele financiare ale UE. Acesta stabileşte principiile bugetului UE şi reglementează modul în care sunt cheltuite fondurile europene. Regulamentul adoptat recent, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013, permite beneficiarilor de fonduri UE (întreprinderi, ONG-uri, cercetători, studenţi, municipalităţi şi alţii) să aplice norme şi proceduri mai clare şi mai simple. Caseta 1.3 prezintă elementele de noutate aduse de ultimul Regulament financiar.

Caseta 1.3. Noutăţi aduse de Regulamentul financiar recent adoptat

1. Îmbunătăţiri specifice care permit o concentrare mai mare asupra rezultatelor

eliminarea obligaţiei de a deschide conturi financiare separate;

accelerarea plăţilor către beneficiari (30, 60 sau 90 de zile, în funcţie de comple-

xitatea rezultatelor);

proceduri mai simple (utilizând sume forfetare şi rate fixe) pentru fondurile mai mici;

mai puţine formalităţi administrative.

2.

Responsabilitate sporită

noile norme vor spori responsabilitatea statelor membre, în special în politica

regională;

autorităţile naţionale vor trebui să semneze şi să transmită declaraţiile anuale care să ateste că fondurile UE au fost utilizate în mod corespunzător.

3. Consolidarea controlului

în cazul în care apar nereguli, vor fi declanşate mecanisme de corecţii financiare, iar

Comisia va publica decizii de impunere a unor penalităţi pentru utilizarea necorespunzătoare a

fondurilor UE.

4. Flexibilitate

diferite instrumente financiare (împrumuturi, participaţii la capital sau garanţii) vor

fi folosite în vederea multiplicării impactului financiar al fondurilor UE;

crearea de noi posibilităţi pentru parteneriate între sectorul public şi cel privat.

5.

Punerea în comun a resurselor

UE va putea crea fonduri fiduciare europene, punându-şi propriile resurse în comun

cu cele ale statelor membre şi ale altor donatori, în vederea unei coordonări şi furnizări mai

eficiente a ajutorului extern, precum şi pentru a-şi spori vizibilitatea.

La 28 iunie 2013, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi a aprobat, în numele Consiliului, înţelegerea la care s-a ajuns cu Parlamentul European privind proiectul de regulament de stabilire a cadrului financiar multianual (CFM) al UE pentru perioada 2014–2020 şi acordul inter-instituţional privind chestiunile bugetare.

26 Politici economice europene Test recapitulativ 1. Care este ponderea bugetului în totalul avu ţ

26

Politici economice europene

Test recapitulativ

1. Care este ponderea bugetului în totalul avuţiei UE? Explicaţi nivelul

scăzut al resurselor bugetare ale UE.

2. Precizaţi principalele etape ale ciclului bugetar parcurse înaintea

Tratatului de la Lisabona.

3. Care sunt noutăţile aduse de Tratatul de la Lisabona în ceea ce priveşte

procedura bugetară?

4. Care sunt sursele principale de venit ale bugetului UE?

5. Menţionaţi instituţiile europene care iau decizii referitoare la bugetul UE.

6. Care este instituţia ce răspunde în ultimă instanţă de alocarea bugetului?

7. Enumeraţi cele şase capitole de cheltuieli ale bugetului UE.

8. Care sunt priorităţile politice ce au ghidat acţiunea UE pentru cadrul

financiar 2007-2013?

9. Cum caracterizaţi bugetul UE pentru anul 2013?

10. Care

sunt

elementele

de

noutate

în

materie

bugetară

Regulamentul financiar recent adoptat?

aduse

de

Tema 2

Piaţa unică europeană

Obiective:

Cunoaşterea importanţei Tratatului de la Roma pentru crearea unei „pieţe comune”

Descrierea etapelor realizării pieţei unice europene şi a barierelor întâmpinate

Înţelegerea schimbărilor cheie aduse de Programul Pieţei Unice

Evidenţierea contribuţiei lui Jacques Delors la realizarea Programului Pieţei Unice

Însuşirea prevederilor fundamentale ale Acordului Schengen

Estimarea impactului pieţei unice europene asupra principalilor indicatori macroeconomici

Cuvinte-cheie:

piaţa comună

liber schimb

cele patru libertăţi de circulaţie

bariere netarifare

standarde tehnice

Programul Pieţei Unice Europene

Acordul Schengen

Actul Unic European

28

Politici economice europene

2.1. Introducere

Obiectivul stabilirii unei pieţe unice a fost conturat odată cu Tratatul de la Roma, prin următoarele articole:

- Art. 28 TEC (ex Art. 30 EEC) – Interzicerea restricţiilor cantitative asupra importurilor şi a tuturor măsurilor cu efect echivalent;

- Art. 39 TEC (ex Art. 48 EEC) – Libera circulaţie a muncitorilor;

- Art. 43 TEC (ex Art. 52 EEC) – Dreptul de stabilire;

- Art. 49 TEC (ex Art. 59 EEC) – Libertatea de a furniza servicii;

- Art. 56 TEC (ex Art. 67 EEC) – Libera circulaţie a capitalului;

- Art. 94 TEC (ex Art. 100 EEC) – Procedura aproximării legilor care

afectează direct piaţa comună. Tratatul de la Roma a hotărât ţinta de creare a unei uniuni vamale şi de armonizare progresivă a legislaţiei, ca şi de realizare a unei „pieţe comune”, completă prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi muncii (cele „patru libertăţi”) şi în cadrul unui regim unic de reguli ale concurenţei. Drumul de urmat a fost mai clar definit pentru uniunea vamală decât pentru piaţa comună, reflectând preocuparea mai mare a factorilor de decizie în anii 1950 pentru tarife şi cote decât pentru barierele tehnice aflate în calea comerţului. În anii 1960 şi 1970 apar însă noi tehnologii, noi produse, noi preocupări privind protecţia consumatorului şi calitatea mediului înconjurător şi presiuni din partea firmelor de a atenua concurenţa externă, toate acestea contribuind la adoptarea unor noi reglementări la nivel naţional care, cu sau fără intenţie, au restricţionat comerţul. Astfel, pe măsură ce tarifele între statele membre erau înlăturate prin crearea uniunii vamale, alte bariere îşi fac apariţia şi chiar sunt întărite. Preferinţele pieţelor locale, ca şi politicile naţionale devin tot mai divizate. În anii 1960 Comisia Europeană a început să abordeze impactul negativ al diferitelor reguli naţionale asupra comerţului. Aceste eforturi s-au intensificat după eliminarea completă a taxelor vamale dintre statele membre la 1 iulie 1968. Iniţial Comisia Europeană a înclinat să considere armonizarea „totală” (adică adoptarea unor reguli identice pentru toate statele membre) ca un mijloc de adâncire a procesului general al integrării. Dar după prima extindere Comisia a adoptat o abordare mai pragmatică şi a urmărit armonizarea numai dacă aceasta putea fi în mod specific justificată. A insistat deci asupra unor reguli uniforme

atunci când un interes major le-a cerut, utilizând o armonizare „opţională” mai degrabă decât „totală”. Instrumentul principal al CEE pentru avansarea celor patru libertăţi de circulaţie a fost directiva, stabilindu-se în principiu cadrul general al politicii la nivel european şi lăsându-se modalităţile de implementare la latitudinea statelor membre.

Tema 2. Piaţa unică europeană

29

Ritmul lent al armonizării europene nu a putut face faţă proliferării regulilor naţionale pe măsură ce statele europene adoptau tot mai mult măsuri de protejare a industriilor lor naţionale şi încercau să răspundă noilor preocupări de protecţie a consumatorilor şi a mediului înconjurător (spre sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980). S-a produs astfel un declin al importurilor intra-UE comparativ cu importurile totale. Au apărut de asemenea tot mai multe cazuri la Curtea Europeană de Justiţie privind libera circulaţie a bunurilor. Jurisprudenţa CEJ a început însă să amendeze prevederile legislative naţionale. A rămas celebru cazul Cassis de Dijon (vezi Caseta 2.1)

Caseta 2.1. Cazul Cassis de Dijon

În anul 1979 Germania Occidentală a refuzat importurile lichiorului francez de coacăze negre, Cassis de Dijon, deoarece conţinutul de alcool (15-20%) era sub minimul german pentru lichioruri din fructe (25%). Importatorul a ripostat, spunând că aceasta era o „restricţie cantitativă asupra importurilor”, interzisă de Tratatul de la Roma. Curtea de Justiţie a fost de acord, stipulând că băuturile alcoolice produse şi vândute legal într-un stat membru nu puteau fi interzise de la vânzare în alt stat pe motiv că au un conţinut mai scăzut de alcool.

La începutul anilor 1980 guvernele din Europa occidentală se confruntau cu criza economică. Slaba competitivitate a firmelor europene în comparaţie cu cea a principalilor parteneri comerciali din SUA şi Japonia a dus la mari deficite comerciale. S-au înmulţit companiile transnaţionale al căror profit întrecea cu mult pe cel al firmelor limitate la graniţele naţionale. Creşterea puternică a preţului petrolului din 1979 a adus economiile europene în recesiune. La începutul anilor 1980 erau înalte atât inflaţia cât şi şomajul.

2.2. Programul Pieţei Unice Europene

Jacques Delors (vezi Caseta 2.2), care a venit la preşedinţia Comisiei Europene în anul 1985, s-a dedicat ideii adâncirii integrării europene, propunând în acest scop un program pentru dezvoltarea pieţei interne. Acesta a fost numit „programul pieţei unice” şi a fost materializat prin Carta albă a lordului Cockfield în 1985, care a enumerat 300 de măsuri necesare pentru transformarea Pieţei Comune în Piaţă Unică. Legislaţia comunitară ce implementează măsurile Pieţei Unice se regăsesc în Actul Unic European, adoptat până în iulie 1987 de toate statele membre ale Comunităţii Europene.

30

Politici economice europene

Caseta 2.2. Jacques Delors

Jacques Delors s-a n ă scut la Paris în 1925 ş i a îndeplinit o

Jacques Delors s-a născut la Paris în 1925 şi a îndeplinit o serie de funcţii în domeniul bancar şi în guvernul francez. Întotdeauna un convins integraţionist european, a fost ales în 1985 preşedinte al Comisiei Europene, ocupând două mandate în cadrul acestei instituţii. În această perioadă s-a înregistrat cea mai importantă dinamică a integrării europene de după anii 1950. Programul Pieţei Unice datorează mult energiei, implicării şi priceperii lui Delors. El s-a aflat şi în spatele proiectului Uniunii Economice şi Monetare, care a condus la introducerea monedei euro în 1999. Mandatul lui Delors ca preşedinte al Comisii a fost extins până în 1995 pentru a se soluţiona problemele create de respingerea de către danezi a Tratatului de la Maastricht şi de criza cursurilor de schimb de la începutul anilor 1990.

În 1985 companiile UE se bucurau de acces fără taxe vamale una la piaţa celeilalte, dar nu şi de liberul schimb. Liberul schimb era îngreunat de o lungă listă de bariere comerciale inhibitoare cum ar fi: diferite standarde tehnice şi reglementări industriale, controlul capitalului, achiziţii publice preferenţiale, formalităţi administrative şi la frontiere, rate diferite de TVA şi accize şi diferite reguli privind transportul (Baldwin şi Wyplosz, 2006). Libera circulaţie a bunurilor era restricţionată de practicile guvernelor naţionale şi locale, cum ar fi particularităţile privind achiziţiile, drepturile exclusive pentru producţie sau servicii, subvenţii de producţie pentru firme naţionale. Libera circulaţie a serviciilor era şi ea îngreunată de reglementări prudenţiale şi de siguranţă naţională. Furnizorii de servicii aveau nevoie de certificate locale, iar cerinţele pentru obţinerea acestor certificate erau diferite de la o ţară la alta. Procesul de certificare era adesea controlat sau influenţat de furnizorii naţionali de servicii, care aveau interese economice în excluderea competitorilor străini folosindu-se de procesul de certificare. Schimbările-cheie aduse de Programul Pieţei Unice au fost următoarele:

Libera circulaţie a bunurilor

Fluidizarea sau eliminarea formalităţilor la frontieră;

Armonizarea cotelor de TVA în cadrul unor benzi largi;

Liberalizarea achiziţiilor guvernamentale;

Armonizarea şi recunoaşterea reciprocă a standardelor tehnice de producţie, ambalare şi marketing;

Tema 2. Piaţa unică europeană

31

Liberalizarea comerţului cu factori

Eliminarea oricărui control asupra capitalului;

Creşterea integrării pieţei de capital;

Liberalizarea politicilor transfrontaliere la intrarea pe piaţă, inclusiv

recunoaşterea reciprocă a aprobărilor acordate de agenţiile naţionale de reglementare. În afara cadrului comunitar, în aceeaşi perioadă de timp, guvernele francez şi german au încheiat în 1984 Tratatul Moselle pentru a uşura controalele la frontieră. Acesta a fost transformat în 1985, la insistenţa ţărilor Benelux, în primul Acord Schengen (vezi Caseta 2.3)

Caseta 2.3 Acordul Schengen

Nemulţumiţi de lipsa progresului în deschiderea frontierelor, reprezentanţi ai Franţei, Germaniei şi ţărilor Benelux s-au întâlnit în iunie 1985 la Schengen, în Luxemburg, şi au semnat un acord ce permitea libera circulaţie a persoanelor între statele semnatare. Un al doilea acord a fost semnat în 1990 şi graniţele au fost deschise în 1995. Treizeci de ţări europene au semnat acum acordul (UE27, Islanda, Norvegia şi Elveţia), dar el a fost efectiv implementat în 15 ţări: Islanda, Norvegia şi UE15, cu excepţia Marii Britanii şi a Irlandei. Marea Britanie a formulat îngrijorări în legătură cu dificultatea întâmpinată de un stat-insulă în controlul imigraţiei ilegale (deşi această atitudine poate fi şi un rezultat al atitudinii lipsite de entuziasm a Marii Britanii faţă de procesul integrării europene), în timp ce Irlanda a rămas în afară având o uniune de paşapoarte cu Marea Britanie. Călătoriile între Marea Britanie şi Irlanda şi restul teritoriului Schengen sunt practic nerestricţionate, dar sunt supuse unor controale mai riguroase în caz de necesitate şi au fost create noi zone de primire pentru a ţine sub supraveghere circulaţia între statele Schengen şi non-Schengen. Acordul a însemnat nu doar călătorii fără paşaport pentru cetăţenii UE (şi cerinţa unei singure vize pentru ceilalţi), dar şi sfârşitul controalelor din aeroporturi la zborurile efectuate între statele semnatare, stabilirea de reguli pentru cei în căutare de azil, drepturi de supraveghere transfrontaliere şi pentru forţele de poliţie, întărirea cooperării juridice şi crearea Sistemului de Informare Schengen (SIS), oferind ofiţerilor vamali şi de poliţie o bază de date cu persoanele nedorite a căror intrare în spaţiul Schengen voiau să o controleze. Ţările din spaţiul Schengen pot reinstaura paza la frontieră pentru scurte perioade de timp în caz de necesitate. Aşa a procedat Portugalia în timpul Campionatului European de Fotbal din 2004 şi Franţa în urma bombelor teroriste de la Londra din iulie 2005. Controalele la frontieră între statele estice, ca şi între ele şi statele vestice nu pot fi atât de uşor suprimate. Călătoriile necesită un paşaport sau o carte de identitate, iar controalele la graniţele interne vor fi eliminate numai în momentul în care toate părţile sunt asigurate că libera circulaţie a persoanelor nedorite a fost adusă sub control. Dată fiind îngrijorarea statelor occidentale ce funcţionează ca un magnet economic pentru muncitorii din est, ca şi preocuparea pentru securitate la graniţele externe din est, materializarea liberei circulaţii va lua ceva timp.

2.3. Actul Unic European

Dezvoltarea Programului Pieţei Interne Europene a coincis cu cea mai semnificativă reformă a instituţiilor comunitare realizată de la Tratatul de la Roma. În iunie 1984 meeting-ul Consiliului European de la Fontainebleau a

32

Politici economice europene

clarificat drumul către reforma instituţională prin rezolvarea problemei reducerii contribuţiei la buget a Marii Britanii şi discutarea chestiunii importante a extinderii iberice. La acest meeting Comisia Europeană a înaintat „noua abordare”, iar guvernul britanic a avansat un memorandum care solicita, între altele, crearea unei „pieţe comune veritabile” a bunurilor şi serviciilor. A fost stabilit un Comitet Ad Hoc pentru Reforma Instituţională (Comitetul Dooge) pentru a analiza reformarea procedurilor comunitare de luare a deciziilor, având în vedere şi extinderea iberică. Mai devreme în acel an, în schiţa sa de tratat al Uniunii Europene, PE avusese în plan să îndrepte atenţia asupra reformei instituţionale, solicitând puteri crescute ale Parlamentului şi o utilizare mai extinsă a votului majorităţii calificate în Consiliul de Miniştri. În decembrie 1985 o Conferinţă Interguvernamentală rapidă convenise deja asupra reformei instituţionale ce a devenit ulterior Actul Unic European (AUE). AUE a avut în vedere în mod specific „programul 1992” pentru desăvâr- şirea pieţei unice şi a modificat principala regulă de decizie pentru măsurile pieţei unice (cu excepţia impozitării, a liberei circulaţii a persoanelor şi a drepturilor şi intereselor persoanelor ocupate) de la principiul unanimităţii la cel al votului majorităţii calificate. AUE a sporit de asemenea puterile PE prin introducerea procedurii cooperării în privinţa măsurilor pieţei unice. Astfel, dezvoltarea unei politici strategice şi reforma instituţională au fost corelate simbiotic şi simbolic. Această corelare a fost crucială, în primul rând pentru că a pus laolaltă schimbarea instituţională cu obiectivele majore de politică şi în al doilea rând pentru că iniţiativa pieţei unice a fost încorporată într-un ansamblu mai larg de acorduri. Toate acestea au fost concepute în contextul adaptării la creşterea numărului de membri şi la redistribuirea bugetară corespunzătoare, dar au fost în acelaşi timp incluse o serie de politici aferente (ca de exemplu politica de mediu şi cea în domeniul tehnologiei) pentru a răspunde preocupărilor anumitor guverne privind dinamica de liberalizare a programului pieţei unice.

2.4. Rezultatele programului pieţei unice

Programul pieţei unice europene constituie o abordare de politică diferită atât faţă de cea comunitară de dinaintea anilor 1980, cât şi faţă de cea practicată de majoritatea statelor membre. Este un mod de elaborare a politicii cu un caracter de reglementare explicit. Drept consecinţă, au fost stabilite noi relaţii între actorii publici şi privaţi la nivelul UE şi între actorii operând la nivelurile naţionale şi europene. Aceasta a contribuit la deschiderea procesului politic, deşi grupurile afaceri, în special firmele mari, au o poziţie privilegiată, aşa cum se întâmplă şi la nivel naţional. Este însă mai probabilă competiţia între asemenea actori „privilegiaţi” la nivelul UE decât în statele membre. Caseta 2.4 prezintă o estimare a impactului pieţei unice asupra principalilor indicatori macroeconomici.

Tema 2. Piaţa unică europeană

33

Caseta 2.4. Impactul estimat al programului pieţei unice europene

PIB-ul UE în 2006 a fost cu 2,15% mai ridicat datorită pieţei unice (o creştere cu

518 euro per capita);

Aproximativ 2,75 milioane de locuri de muncă au fost create din 1992;

Comerţul intra-UE în raport cu PIB a crescut cu 30% între 1995 şi 2005;

Dispersia preţurilor s-a diminuat – coeficientul de variaţie a nivelurilor comparative

ale preţurilor consumului final (inclusiv taxele indirecte) în cuprinsul UE a scăzut de la 20% în 1991 la 13% în 2005;

Investiţiile transfrontaliere intra-UE au sporit (ponderea ISD în cadrul fostei UE15 a crescut de la 53% în 1995 la 78% în 2005;

Achiziţiile publice mai deschise şi mai competitive au dus la economii cuprinse între 10 şi 30%;

În sondajul de opinie realizat, 73% din respondenţi consideră că piaţa unică a

contribuit pozitiv la oferta de bunuri şi servicii şi 53% indică faptul că regulile pieţei unice au

sporit protecţia consumatorului.

Sursa: European Commission ( 2007), Ilzkovitz et al. (2007).

Piaţa unică europeană a redus de asemenea dependenţa multor actori economici de politica naţională. Aria de control a factorilor naţionali de decizie pe teritoriile lor a devenit mai limitată şi va rămâne astfel atâta timp cât regimul legal comun al UE se menţine. Aceasta nu înseamnă însă că factorii de decizie de la nivelul UE au devenit mai puternici, având în vedere că noua modalitate de reglementare implică o difuzare a autorităţii m politice şi nu concentrarea acesteia la nivel european. Această tendinţă va fi susţinută de imperativele reglementării unei pieţe unice mai extinse şi mai diversificate. Având în vedere că liberalizarea, cel puţin pe termen scurt, creează atât perdanţi cât şi câştigători, programul pieţei unice trebuie văzut ca un element important al testului de legitimitate cu care UE s-a confruntat încă de la începutul anilor 1990 şi ilustrat cu tărie de interacţiunea dintre Directiva privind serviciile şi referendumul francez asupra Tratatului Constituţional. Noul accent asupra producerii de beneficii tangibile pentru consumatori reprezintă, în parte, un răspuns la aceste preocupări privind legitimitatea. Implicaţiile politice ale crizei financiare izbucnite în 2008 pot de asemenea submina ideea unor reglementări diminuate şi pot furniza chiar un mai mare impuls re-reglementării mai degrabă decât de-reglementării (Wallace et al., 2010, p. 129).

34 Politici economice europene Test recapitulativ 1. Care este Tratatul UE prin care a fost

34

Politici economice europene

Test recapitulativ

1. Care este Tratatul UE prin care a fost stabilit obiectivul creării unei

pieţe unice europene?

2. Care erau barierele comerciale inhibitoare ale liberului schimb în UE

înaintea Actului Unic European?

3. Care sunt „cele patru libertăţi de circulaţie” din UE?

4. Descrieţi celebrul caz Cassis de Dijon.

5. Care este preşedintele Comisiei Europene care a impulsionat în mod

deosebit dezvoltarea pieţei unice?

6. În ce constă libera circulaţie a bunurilor? Dar liberalizarea comerţului

cu factori?

7.