Sunteți pe pagina 1din 3

O POSIBILĂ INTERPRETARE A SIMBOLURILOR DIN CEZARA

Datorită vocaţiei filosofice şi descendenţei romantice, întreaga operă a lui Mihai Eminescu
musteşte de simboluri. Nu este vorba de simboluri personale, descoperite şi interpretate, ci de
simboluri universale ce se pot regăsi şi în alte culturi.
Cezara are un nucleu esenţial ce polarizează şi îşi supune celelalte linii de interes. O primă
treaptă spre acest nucleu ar fi plăcerea lecturii, după care urmează o întreagă simbolistică şi jocului
de idei deviat din aceasta. O altă treaptă ar fi iubirea. La baza nucleului se află ideea paradisului
natural – insula lui Euthanasius -, cuplată cu ideea de naturalitate. Viaţa trăită în concret este prilej
de durere şi o cale de îndepărtare a condiţiei dureroase de a trăi în prezent este găsirea naturalităţii
ce se poate recunoaşte în starea edenică.
Încă de la început, funcţionează simbolurile pe suport onomastic. Astfel, Cezara trimite spre
nivelele superioare ale feminităţii. Ea este un exponent imperial al feminităţii. În antichitate, Cezarii
erau numiţi şi Pontifexi, adică constructori de poduri, iar astăzi, această denumire este acordată
Papilor, adică mediatori între cer şi pământ. trecerea unui pod este adeseori primejdioasă şi este
specifică oricărei călătorii iniţiatice. Cezara provoacă involuntar aceste stări de lucruri ce îl
determină pe Ieronim să plece spre insula lui Euthanasius, deci se poate spune că ea construieşte
puntea dintre ei şi insulă. Ieronim, prin preocuparea sa pentru cărţi vechi, ne poate trimite cu gândul
la Sophronius Eusebius Hieronymus, traducătorul Vulgatei, dar şi la Hieron, rege al Siracuzei, care
a fost iniţial duşmanul romanilor, după care a devenit un fidel aliate al acestora. Euthanasius îşi
trage numele de la eutanasie, moarte provocată pentru scurtarea suferinţei. Trăirea în lumea
concretă şi bătrâneţea, sunt marea “durere” a lui Euthanasius, însă, pe insulă, moartea nu se simte,
“va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem”1. Francesco trimite la marii pictori italieni,
spre ideea de artă cultă potenţată valoric la maxim.
Scrisoarea lui Euthanasius prevesteşte parcă viitorul celor doi eroi. acesta îi descrie lui
Ieronim paradisul său terestru, care, chiar dacă în iarba lui nu a intrat coasa niciodată, nu este
sălbatic, este o naturalitate şlefuită cu dalta, penelul, culoarea şi litera scrisă. Euthanasius a sădit
flori pentru albinele sale, la şcoala cărora merge. Albina are un dublu aspect, colectiv şi individual.
ea este simbolul maselor supuse destinului ce încătuşează, dar. luată individual, albina simbolizează
principiul vital al acestui univers, căruia îi materializează sufletul. În vechiul Egipt, albinele erau
zămislite din lacrimile lui Ra căzute pe pământ. Ele sunt semnul supravieţuirii după moarte. Albina
este întruchiparea sufletului şi al cuvântului şi îndeplineşte un rol iniţiatic şi liturgic, de aceea
Euthanasius merge la “şcoala” lor. Albina evocă deci noţiunile de înţelepciune şi nemurire a
sufletului. Deşi albina este singura insectă îmblânzită de om, toate insectele din raiul lui
Euthanasius erau îmblânzite.
Insula schivnicului reprezintă un strat al patriarhialităţii, a unor timpuri mitice când
manifestările erau naturale, nealterate, un strat a cărui caracteristică este paradisiacul. Această

1
Mihai Eminescu, Proză literară, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 283.

117
insulă se află undeva pe mare şi este înconjurată de stânci înalte. Muntele ţine de ideea de înălţime
şi de centru, exprimă noţiunea de stabilitate şi imuabilitate şi este antinomul apei, al mării de care
este înconjurat la rândul său. Marea este un simbol al dinamicii vieţii, un loc al zămislirilor, al
transformărilor şi al renaşterilor. Marea în mişcare este deopotrivă imagine a vieţii şi a morţii, este
“o stare intermediară între virtualităţi informale şi realităţile formale”2.
De altfel, întreaga nuvelă este plină de astfel de antinomii. Cum am văzut, stâncile ce
înconjoară insula se află un lac, ochi al pământului şi mai mult, Euthanasius va fi găsit sub o
cascadă – principiul Ying, opusă muntelui – principiul Yang. Iar în mijlocul acelor stânci “sterpe
înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă”3,se găsea un paradis terestru plin de viaţă. La început,
Cezara îndeamnă la pasiune, iar Ieronim la platonism. Cezara este copila inocentă, tentantă,
invitând la dragoste, este o frumuseţe angelică şi un principiu activ în pereche. Ieronim este un
călugăr de o frumuseţe demonică, cu gândire rece, sceptic, însetat de absolut. Aflat în chilia sa, în
ochii lui Ieronim se observă un amestec ciudat de vis şi raţiune rece. Acesta mâzgălea pe cărţi
bisericeşti “viaţa în realitatea ei”4.
Peştera lui Euthanasius este un adevărat templu al erosului. Acesta a sculptat pe pereţi trei
cupluri, sau, putem spune, trei trepte, trei etape prin care vor trece Ieronim şi Cezara. O primă
treaptă ar fi reprezentată de Adam şi Eva, ei sunt forme ale inocenţei primitive. Aceştia nu ştiu ce e
iubirea dar se iubesc fără să ştie. Pe faţa lor e duioşie şi nu pasiune şi nu au conştiinţa goliciunii lor.
Euthanasius îl face pe Ieronim să-şi recunoască dragostea pentru Cezara: “iubeşti, fătul meu, fără s-
o ştii”5.
O altă treaptă este reprezentată de Aurora şi Orion. Sculptând-o pe Aurora, bătrânul crede că
“o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz,
cine ştie prin ce, sau mai pudic şi mai copil decât ea”6. Tot Euthanasius spune că e mai greu de
sedus un bărbat nesedus decât o fată şi Venus a avut desigur chinul ei cu Adonis.
Mai târziu, când Cezara ajunge pe insula lui Euthanasius, după ce trece prin poarta strâmtă
pe alt tărâm, ea redevine Eva: “şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură, cu durerea ei”7. Apoi,
îmbrăţişaţi, Cezarei şi lui Ieornim “li se parea a repeta acea istorie antică, zilele întăie ale traiului
din paradis”8. Iar când ei se trezesc “vinovaţi şi ascunşi sub o mantie neagră, pierduse memorie,
strălucire, inocenţă, în acea elementară şi întunecoasă plăcere”9. Întoarcerea Cezarei în mănăstire de
pe malul mării ar putea fi explicată prin pierderea inocenţei şi ar echivala cu o alungare din paradis.
Conform unor tradiţii, raiul terestru se află pe o insulă. Insula este simbolul centrului
spiritual primordial şi nu poţi ajunge la ea decât pe apă sau prin zbor. Peştera din insula centrală
este stabilitatea polară în mijlocul agitaţiei mondene, este nirvana. Simbolic, insula este un loc
privilegiat, destinat ştiinţei şi păcii, un loc prezent în mijlocul ignoranţei şi agitaţiei lumii profane.
Ieronim găseşte în peşteră scrierile bătrânului sihastru, “cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui
dulap”10.
Mănăstirea Cezarei, pe care o vede Ieronim când ajunge pe mare, este unul din toposurile
dragi lui Eminescu. Poetul şi-a exprimat dorinţa de a fi îngropat lângă mare, la o mănăstire de
maici, pentru a putea asculta seară de seară Lumină lină.
Ieronim moare simbolic în lumea în care trăieşte, el este distrus din punct de vedere social,
este căutat de Castelmare pentru a fi ucis. Deci, Ieronim găseşte peştera, trece prin poarta strâmtă şi

2
Jean Chevalier, Alain Gheerbant, Dicţionar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere,
Bucureşti, Ed. Artemis, 1994, p. 269.
3
Mihai Eminescu, op. cit., p. 279.
4
idem, op. cit., p. 275.
5
idem., op. cit., p. 290.
6
idem, op. cit., p. 280.
7
idem, op. cit., p. 300.
8
idem, op. cit., p. 302.
9
idem, op. cit., p. 303.
10
idem, op. cit., p. 297.

118
ajunge pe alt tărâm. În tradiţiile extrem orientale, peştera este simbolul lumii, locul naşterii şi al
iniţierii. Pe insula lui Euthanasius are loc o renaştere şi o iniţiere a celor doi eroi. Intrarea în peşteră
înseamnă “întoarcerea la origini şi, deci, ieşirea din cosmos”11. “Guénon observa că, dacă muntele
era, în mod obişnuit, reprezentat printr-un triunghi dreptunghic, peştera era reprezentat printr-un
triunghi mai mic, plasat în interiorul primului triunghi cu vârful îndreptat în jos: aceasta ar fi
expresia răsturnării de perspectivă ce decurge din decăderea ciclică – şi care face din adevărul
manifest un adevăr ascuns – şi totodată simbolul inimii”12.
Sfârşitul nuvelei este o pendulare între vis şi realitate. Pentru Eminescu, dacă viaţa e vis,
atunci visul e adevărata realitate. Marile adevăruri ale lumii sunt accesibile prin vis, somn şi
halucinaţie.
Totuşi, la sfârşitul nuvelei, două trupuri îmbrăţişate plutesc pe suprafaţa mării, iar “profeţia”
lui Euthanasius se împlinise. Acest final este la fel de ambiguu ca şi sfârşitul scrisorii bătrânului
către Ieronim: “Voi adormi, de nu m-aş trezi numai iar…”13. Oare care să fie “profeţia” lui
Euthanasius? Se poate spune că insula este o creaţie a lui Euthanasius. Probabil, acesta nu doreşte
doar ca Ieronim să-i ia locul şi să-i continue opera, ci chiar să-i dea viaţă, să îndeplinească destinul
creat de bătrânul sihastru. Marea idee căreia i se supune Eminescu este că arta reprezintă o forţă
ce provoacă şi vitalizează imaginarul. Jocul căruia i se supune poetul şi căruia îi obligă şi pe cititori
să se supună, este jocul de idei.
Temele simbolice constituie categorii romantice majore care definesc o anumită poziţie a
omului în cosmos. Simbolizarea lumii la Eminescu este mai difuză, ţine de o ambiguitate profundă,
pentru că transcende suferinţa lumii. Opera lui Eminescu se complace în ambiguităţi, lăsând cale
liberă unor interpretări multiple.

11
Jean Chevalier, Alain Gheerbant, op. cit., p. 78.
12
ibidem.
13
Mihai Eminescu, op. cit., p. 283.

119