Sunteți pe pagina 1din 27

Curs 1

1. Organizarea sociala si normele de conduita ale geto-dacilor


in epoca prestatala
2. Statul si dreptul geto-dac.
ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA ALE
GETO-DACILOR IN EPOCA PRESTATALA
Geto-dacii fac parte din neamul etnic al tracilor, despre care Herodot
spunea ca este <<cel mai numeros dupa acela al inzilor>>. Tracii au
patruns pe teritoriu la sfarsitul neoliticului(in neoliticul tarziu, numit
si eneolotic) in cadrul procesului de indoeuropenizare al spatiului
carpato-danubiano-pontic. Tracii au fost creatorii si purtatorii epocii
bronzului , iar din cadrul neamului s-a desprins cel mai important
( avandu-se in vedere nivelul civilizatiei spirituale si materiale
dezvoltate, cat si stadiul organizarii politice atins) grup etnic, acela
al geto-dacilor .
Geto-dacii au existat pe un areal geografic intins, delimitat la nord de
Carpatii Padurosi, la sud de Muntii Hemus, la vest de Tisa, la est de
fluviul Nistru.
Referinte privind istoria geto-dacilor
Istoriografia latina ii denumeste <<daci>> cu referire la triburile aflate
in interiorul arcului carpatic, iar cea greaca ii denumeste<<geti>> cu
referire la triburile situate extracarpatic. In realitate, cele doua sunt
identice, intrucat, conform lucrarii <Geografia> a lui Strabo, getii si
dacii vorbeau aceeasi limba si constituiau acelasi popor.
Marturiile autorilor antici despre geto-daci se intregesc cu rezultatele
sapaturilor arheologice si construiesc imaginea de ansamblu a societatii
geto-dace din perioada anterioara intemeierii statului-geto dac.
Herodot, in cartea a4a a <Istoriilor>, relateaza expeditia regelui
persan Darius catre sciti, in 514 i.e.n.. Toate triburile s-au supus regelui
persan, cu exceptia getilor, care <au opus o puternica rezistenta> fiind,
insa, invinsi de armata persana; <erau cei mai viteji dintre traci>.
Autorii Strabo si Arian: expeditia lui Alexandru cel Mare in 335 i.e.n. la
nordul Dunarii, cand regele macedonean a cucerit una dintre cetatile
geto-dace aflate la nordul Dunarii.
Diodorus Siculus, Polianos si geograful Pausanias relateaza conflictul
dintre Dromihete, seful unei uniuni de triburi geto-dace din campia
munteana si Lysimachus, 300-292 i.e.n. si care s-a soldat cu victoria lui

Dromihete. Autorii mentioneaza, incidental, ca raportul de forte dintre


rege si adunarea poporului evoluase in favoarea regelui.
Pompeius vorbeste despre cresterea puterii geto-dacilor sub regele
Rubobostem intr-o zona aflata in interiorul arcului carpatic.(<<
Incrementa dacorum per Rubobostem regem>>, Trogus Pompeius)
Concluziile relatarilor coroborate cu descoperirile arheologice sunt:
Geto-dacii sunt o populatie sedentara care practica agricultura pe scara
larga, avea constructii civile si militare impunatoare, si dispunea de
armate puternice si bine echipate.
Geto-dacii sunt autohtoni in spatiul carpato-danubiano-pontic intrucat
procesul cristalizarii ca neam distinct in cadrul neamului tracic s-a
desfasurat in arealul geografic prezentat.
Geto-dacii sunt creatorii si purtatorii epocii fierului in Romania, mai ales
in cadrul celei de-a doua varste a fierului, denumita (), caracterizata
printr-o puternica dezvoltare a productiei si schimbului de marfuri, a
mestesugurilor , ceea ce a rezultat in acumularea de bogatii, care
reprezentau o tentatie in directia vecinilor.
Formele de organizare si conducere ale geto-dacilor
Societatea geto-daca prezenta trasaturile unei societati () aflate in
ultimul stadiu al descompunerii sale, stadiu denumit democratia
militara a triburilor si uniunilor de triburi.
Acest sistem presupune ca atributiile de conducere sociala apartin
adunarii barbatilor inarmati, denumita Adunarea poporului. Aceasta
este convocata sa ia cele mai importante decizii pentru viata
colectivitatii, potrivit principiului ca cine isi risca viata in lupta trebuie
sa si decida. Regii mentionati in izvoarele istorice antice (e.g.
Rubobostem) nu erau sefi de stat, in sens modern, ci simpli conducatori
militari ai unor triburi si uniuni de triburi , numiti si revocati de
Adunarea poporului, care le stabilea atributiile si le controla activitatea.
Totusi, se manifesta tot mai acut tendinta aristocratiei gentilico-tribale
aflate in plin proces de formare de a acapara conducerea sociala si pe
acest fond, acesti conducatori militari incep sa-si impuna vointa in fata
Adunarii poporului, isi largesc atributiile; in plus, incep sa le transmita
cu titlu ereditar. Astfel se face trecerea de la societatea gentilica la
societatea cu organizare politica(stat).
Normele de conduita ale geto-dacilor

Relatiile sociale in epoca prestatala erau reglementate de norma de


conduita fara caracter juridic; erau aplicate si respectate benevol de
toti membrii societatii, pentru ca exprimau, in general, interesele
colective ale acestora. Totodata, aveau si un caracter religios
proeminent, iar autoritatea religiei asigura o mai buna aplicare si
respectare a lor.
Unele dintre norme au supravietuit si dupa aparitia statului, fiind
sanctionate de catre stat si devenind norme juridice, ceea ce atesta
continuitatea populatiei geto-dace.
Norme de conduita: Herodot arata ca in societatea geto-daca fiii puteau
cere si obtine de la parinti delimitarea partii care li se cuvenea din
proprietatea comuna a familiei, ceea ce arata ca proprietatea privata se
afla in plin proces de formare. Si alti autori antici mentionau ca furtul
era considerat o incalcare deosebit de grava a normelor de convietuire
sociala(furtul adduce atingere proprietatii private ).
O alta norma de conduita guverna un juramant insotit de un ceremonial
asemanator cu ceremonialul care insoteste procedura infratirii de mai
tarziu, ceea ce indica un element de continuitate. O alta forma de
juramant practicata in societatea geto-daca era juramantul pe vetrele
regale sau cele pe zeitatile palatului regal , pe care toti supusii regelui
erau obligati sa-l depuna, iar daca regele se imbolnavea se considera
ca unul dintre supusii sai jurase cu rea-credinta. Ulterior, se recurgea la
o procedura de identificare a vinovatului care aminteste de institutia
juratorilor din Evul Mediu.
Institutia casatoriei: Menandru(poet antic) se refera la o perioada mai
veche si arata ca unele triburi trace practicau poligamia, insa un alt
poet latin(Horatiu), referindu-se la o perioda mai recenta arata ca, din
contra, geto-dacii practicau cu foarte multa strictete monogamia. Cert
este ca in societatea geto-daca de la finele comunei primitive femeile
aveau o pozitie sociala inferioara barbatilor. In acest sens, marturie este
pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o soldatilor sau invinsi in
luptele cu bastarnii i-a obligat pe soldati sa faca slujba femeilor lor,
slujbe care mai inainte lor li se faceau. Toate aceste norme de conduita
erau respectate in chip firesc si nu prin constrangere, semnificativ fiind
faptul ca unul dintre popoarele neamului tracilor versifica regulile de
conduita si le invata pe de rost, cantandu-le.
Iustinus spune ca scitii respectau dreptatea in chip firesc si nu prin
legi, iar Herodot precizeaza ca geto-dacii erau cei mai drepti dintre
traci. Dovada este atasamentul lor pentru respectarea acestor reguli de
conduita.

FORMAREA STATULUI GETO-DAC


Aceasta a fost rezultatul unor acumulari cantitative care au determinat
saltul calitativ de la democratia militara la stat. In primul rand,
progresele realizate pe plan economic, dezvoltarea fara precedent a
productiei si a schimbului de marfuri, intensificarea comertului si a
circulatiei monetare, iar pe plan social consecinta a fost aparitia si
adancirea stratificarii sociale in cadrul societatii geto-dace, oglindita si
pe plan arheologic prin descoperirea unor locuinte si morminte
apartinand aristocratiei geto-dace, care contrastau cu locuintele si
mormintele precare ale majoritatii populatiei. Aceasta stratificare
sociala a dus la formarea claselor sociale in societatea geto-daca.
Aristocratia desemnata prin termenii tarabostes sau pileat si oamenii
simpli, saraci denumiti comati. In acest context, apare statul ca un
instrument in mana aristocratiei, utilizat pentru tinerea in ascultare a
majoritatii populatiei.
Exista doua criterii esentiale pe baza carora se poate distinge intre
societatea gentilica si societatea organizata politic:
- stratificarea sociala
- criteriul teritorial care presupune ca apartenenta individului la o
colectivitate, la o comunitate nu se mai face in functie de criteriul
afinitatii(rudenia de sange), ci in functie de criteriul territorial. Acest
lucru desemneaza ca vechile obsti gentilice organizate pe criteriul
rudeniei sunt inlocuite cu obstile satesti sau teritoriale, care sunt
constituite pe baza criteriului territorial.
In afara acestor factori interni determinanti pentru formarea
statului geto-dac, au existat si factori externi care au favorizat, au
influentat intr-o anumita masura formarea statului geto-dac. Este
vorba despre slabirea puterii celtilor si de pericolul expansiunii
romane, in sensul ca statul roman a cucerit Grecia, Macedonia,
precum si litoralul dobrogean al Pontului Euxin, ajungand la Dunare.
Statul roman isi stabileste limesul pe linia Dunarii.
Formarea statului geto-dac este rezultatul activitatii regelui
Burebista, care a fost ajutat in demersul sau de marele preot
Deceneu. Cei doi au intreprins mai multe reform e care au dus la
formarea statului geto-dac. Prima este cea politica in cadrul careia
Burebista, prin negocieri sau prin forta armelor, a supus toate
triburile geto-dace, intemeind o mare stapanire de care, spun autorii
antici, se temeau inclusiv romanii.

A doua reforma este o reforma religioasa, in cadrul careia diversele


credinte disparate are triburilor geto-dace au fost unificate intr-un
sistem politeist unic.
Urmeaza o reforma dministrativa, in cadrul careia Burebista a mutat
centrul puterii geto-dace din campia munteana in interiorul arcului
carpatic(din considerente de strategie militara si securitate), creand
un intreg complex in zona Orastiei, in cadrul careia se afla si capitala
statului, Sarmisegetusa.
Organele centrale si locale ale statului geto-dac
Conducerea suprema in statul geto-dac era asigurata de rege , varful
nobilimii sclavagiste si al aparatului de stat. In statul geto-dac,
institutia regalitatii a avut un caracter electiv-ereditar, iar pe latura
ereditara se remarca succesiunea la tron nu doar a fiului, ci si a
fratelui regelui. Marele preot juca, in statul geto-dac, rolul de
vicerege.Uneori , cele doua demnitati erau exercitate de aceeasi
persoana(e.g. Deceneu sau Comosicus care era si rege si mare
preot in acelasi timp) . Exista si o curte a regelui la nivel central,
organizata dupa modelul statelor elenistice, avand si o anumita
ierarhie, dovada fiind inscriptia lui () din Dionisopolis, care
vorbeste despre primul sfetnic al luI Burebista.
Referitor la organizarea locala, Suidas precizeaza ca in statul getodac erau unii pusi mai mari peste treburile agricole, iar altii, din jurul
regelui, erau impartiti la paza cetatilor. Existau doua categorii de
dregatori locali: unii aveau atributii administrative, iar altii aveau
atributii militare. In ceea ce priveste esenta statului geto-dac, spre
deosebire de Roma antica sau de Grecia antica, care erau state
sclavagiste de tip classic, statul geto-dac a fost un stat sclavagist
incepator, cu importante trasaturi care il apropie de statele
Orientului Antic, bazate pe modul de productie tributal(Egipt, Asiria).
Datorita istoriei scurte a statului dac, sclavia nu a putut atinge
nivelul classic , in sensul ca baza productiei in statul geto-dac nu era
reprezentata de munca sclavilor, ci de munca oamenilor saraci, dar
liberi, grupati in obstile satesti sau teritoriale. Alaturi de latifundiile
aristocratiei geto-dace, exista pe scara larga proprietatea comuna la
nivelul obstilor satesti sau teritoriale. Si de asemenea, tot un
element care confera acest caracter apropiat de modul de productie
tributal este faptul ca in statul dac, precum in Orientul Antic, regele
detinea monopolul exploatarii zaccamintelor de aur. In ceea ce
priveste forma statului geto-dac, acesta era o monarhie cu un
pronuntat caracter militar. In acest sens, Strabo denumea stapanirea
exercitata de Burebista imperiu. Iar o inscriptie descoperita in Siria
denumeste stapanirea exercitata de Decebal regat. Lui Decebal i-a

fost recunoscuta calitatea de rege al unui regat clientelar Romei.


Caracterul militar al statului dac era dat de faptul ca, de-a lungul
intregii sale existente, statul geto-dac s-a confruntat permanent cu
pericolul extern: celtii si ulterior, romanii.

DREPTUL GETO-DAC
Odata cu formarea statului, au aparut si normele juridice care au
luat locul vechilor norme de conduita(obiceiuri nejuridice, din
perioada democratiei militare) in reglementarea relatiilor sociale din
societatea geto-daca. Dreptul geto-dac s-a format pe trei cai:
Unele dintre vechile obiceiuri nejuridice ale epocii prestatale au fost
preluate de catre stat , dotate cu o sanctiune juridica si au devenit
cutume juridice(acelea care se dovedisera a fi convenabile si utile
clasei dominante).
In noile conditii economice si sociale specifice cadrului politic sau
statal apar noi obiceiuri sau cutume.
Pe langa dreptul nescris sau cutumiar, exprimat in forma obiceiurilor,
in statul geto-dac s-a elaborat si un sistem de legi scrise care nu au
parvenit pe cale directa, dar pe care autorii antici le mentioneaza.
Strabo si Iordanes afirma ca Burebista a dat poporului sau un set de
legi scrise , continand porunci ale regelui si despre care Burebista
pretindea ca i-au fost inspirate de zei. Aceste legi, conform
Iordanes, s-ar fi transmis din generatie in generatie pana in vremea
sa(pana in sec 6 , e.n.). Spre deosebire de codul decemviral al
romanilor(legea celor 12 table) acestea contin norme de drept noi.
In mod deliberat, Burebista a recurs la autoritatea religiei pentru a
se face ascultat de catre popor si pentru a dubla autoritatea de stat
cu cea religioasa in asigurarea respectarii legilor pe care le-a
promulgat. Institutiile dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale
directa, dar unele dintre ele au putut fi reconstituite in mod indirect
pe baza izvoarelor istorice care contin referiri la aceste institutii si
totodata pe baza urmelor pe care aceste institutii le-au lasat in
fizionomia unor institutii ulterioare. Cea mai de seama institutie a
dreptului geto-dac si a oricarui sistem de drept este institutia
proprietatii.
In materia proprietatii, geto-dacii au cunoscut doua forme de
proprietate ; cea privata a stapanilor de sclavi si proprietatea
comuna devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale.
Prima forma de proprietate este atestata de un autor antic, Criton,
care mentioneaza ca in statul geto-dac existau mari proprietari de
pamanturi si vite. Alte izvoare antice indica faptul ca practica

vanzarii sclavilor de origine geto-daca pe pietele de sclavi ale


Imperiului Roman era extrem de frecventa. Rezultatul este ca
aceasta forma de proprietate, cea privata, avea ca obiect pamantul,
vitele si sclavii , iar titularii sai erau membrii aristocratiei geto-dace.
A doua forma de proprietate, cea comuna devalmasa, este
cunoscuta din examinarea unor versuri continute in odele poetului
latin Horatiu. Concluziile care se desprind din aceste versuri:
pamanturile proprietatii comune devalmasa se aflau in proprietatea
comuna devalmasa a membrilor obstii, in sensul ca nu erau
impartite. La fel se intampla cu recoltele obtinute de pe aceste
terenuri. Pamantul obstilor era impartit numai sub aspectul folosintei
lui in loturi, care erau atribuite membrilor obstei pe timp de un an,
potrivit sistemului asolamentului, prin tragere la sorti. In anul
urmator, loturile de cultura erau redistribuite prin tragere la sorti
potrivit aceluiasi sistem, al asolamentului.
Institutia casatoriei in dreptul geto-dac
Herodot arata ca la daci casatoria se realiza printr-un contract de
cumparare a sotiei de la parintii acesteia de catre sot, iar in cadrul
casatoriei femeia se afla intr-o stare de inferioritate fata de sotul sau. In
acelasi sens, poetul latin Ovidius vorbeste despre muncile grele pe care
sotia geto-daca trebuia sa le indeplineasca in cadrul gospodariei. Un alt
poet latin, Horatiu, arata, in odele sale, ca geto-dacii erau monogami
si consemneaza totodata si practica dotei, termen de sorginte getodaca. Tot Horatiu mentioneaza ca cea mai importanta zestre a femeii
geto-dace nu consta in bunurile pe care ea le aducea in regimul
matrimonial, ci in virtutea ei. Un alt domeniu reglementat de dreptul
geto-dac este dreptul penal, materie in care principalele institutii vizau
apararea statului si apararea proprietatii private. Singura mentiune
concreta existenta in acest sens provine de la Horatiu , care spune ca
adulterul femeii geto-dace era sanctionat cu uciderea sa. Referitor la
dreptul procesual , desi dpdv formal atributiile realizarii justitiei
fusesera preluate de catre stat, in statul dac, in anumite situatii(cazuri
de vatamare corporala) continua sa se aplice vechiul sistem al
razbunarii sangelui. Autorii antici arata ca organizarea activitatii de
judecata era una dintre preocuparile principale ale statului geto-dac . In
acest sens, Iordanes spune despre Comosicus ca era judecator suprem.
Poetul Ovidius, referindu-se si el la activitatea judiciara in statul getodac arata ca duelul judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a
litigiilor intre personae.
In ceea ce priveste dreptul international public, unii autori mentioneaza
rolul pe care preotii geto-daci il jucau asemeni preotilor romani in cadrul

ceremonialului care insotea incheierea unor tratate de alianta intre


statul dac si alte state.

Curs 2

A.
B.

ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCIEI ROMANE - DACIA


DREPTUL IN PROVINCIA ROMANA - DACIA

A. ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCIEI ROMANE - DACIA


In urma razboaielor daco-romane (intre anii 101-102 si 105-106), o parte a teritoriilor
locuite de geto-daci au intrat in stapanirea statului roman. Au ramas insa, in continuare,
locuite de dacii liberi teritoriile : Crisana, Maramures si N-ul Moldovei.
Pe de alta parte, dintre teritoriile cucerite de romani, nu toate au intrat in componenta
provinciei romane Dacia, si anume : S-ul Moldovei, Muntenia si coltul de S-E al
Transilvaniei au fost initial incluse, din punct de vedere administrativ, in provincia Mosia
inferioara.
De-a lungul stapanirii exercitate de romani in Dacia, aceasta provincie a suferit mai
multe reorganizari administrativ-teritoriale, si anume : intre anii 106 si 117 (pana la moartea
imparatului Traian, cel care a cucerit Dacia), Dacia a fost o provincie unitara, cuprinzand :
Banatul, Oltenia si Transilvania, fara coltul de S-E.
Imparatul Hadrian infaptuieste prima reorganizare administrativ-teritoriala intre anii
117 si 124. Si anume, abandoneaza S-ul Moldovei si cea mai mare parte a Campiei Muntene,
care erau greu de aparat impotriva atacurilor dacilor liberi si imparte teritoriul ramas sub
stapanire romana in doua provincii : Dacia inferioara (cuprinzand Oltenia, coltul de S-E al
Transilvaniei si V-ul Munteniei) si Dacia superioara, (cuprinzand Banatul si restul
Transilvaniei).
In anul 124, Hadrian desprinde din Dacia superioara zona situata la N de Aries si de
Mresul superior, si creeaza o noua provincie : Dacia Porolissensis. Ultima reorganizare
administrativ-teritoriala este infaptuita de imparatul Marcus Aureliu (168-169). El uneste
Dacia superioara cu Dacia inferioara, formand Dacia Apulensis. si apoi desprinde Banatul
din Dacia Apulensis, creand o noua provincie : Dacia Malvensis. mentinand astfel Dacia
Porolissesnsis in vechile sale granite. Cele trei provincii Dacia (Apulensis, Malvensis si
Porolissensis) s-au mentinut pana la retragerea aureliana.
Organele centrale de conducere ale provinciei romane - Dacia

Provinciile imperiului erau de doua categorii : provincii senatoriale (pacificate) si


provincii imperiale (nepacificate).
Dacia era o provincie imperiala, considerata nepacificata, fiind condusa direct de catre
imparat, prin intermediul unui guvernator, care se numea LEGATUS AUGUSTI PRO
PRAETORE. Acesta era recrutat dintre membrii ordinului senatorial si avea rang consular, in
sensul ca el fusese consul la Roma.
Resedinta legatului si capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa. Acest legat imperial avea imperium proconsulare, adica
puterea de comanda a consulului de la Roma. El putea comanda mai multe legiuni si avea
atributii supreme de conducere pe plan administrativ, militar si judiciar.
Dupa prima reorganizare a provinciei Dacia , infaptuita de imparatul Hadrian, aceasta
situatie se mentine in Dacia Superioara cu singura deosebire ca legatul imperial al Daciei
Superioare era recrutat dintre membrii Ordinului Senatorial, dar era de rang pretorian, inferior
(era fost pretor la Roma), in sensul ca el nu avea dreptul de a comanda decat o singura
regiune, spre deosebire de cel care avea imperium proconsulare. (Este vorba despre legiunea a
XIII-a Gemina, care isi avea sediul in castrul de la Apulum. (Tot acolo se afla si resedinta
guvernatorului Daciei Superioare.) Capitala provinciei Dacia Superioara ramane insa la
Colonia Ulpia Traiana.
Dacia Inferioara era o provincie procuratoriana, condusa de un procurator Augusti,
denumit si procurator presidial sau PRAESSES, recrutat dintre membrii ordinului
ecvestru, adica dintre cavaleri. Se bucura de IUS GLADII, care ii conferea depline puteri
civile, militare si judiciare.
Capitala acestei provincii, precum si resedinta guvernatorului ei, se aflau la Drobeta. O
pozitie asemanatoare o avea si Dacia Porolissensis, sediul guvernatorului si capitala acestei
provincii fiind la Napoca. La fel si Dacia Malvensis, capitala acestei provincii si resedinta
guvernatorului sau fiind la Malva.
In Dacia Porolissensis , dupa transferarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea in
castrul de la Porolissum, atributiile de guvernator al provinciei (in Dacia Porolissensis) au fost
preluate de generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica.
Dupa ultima reorganizare a Daciei, guvernatorul Daciei Apulensis redobandeste rangul
consular de la inceput si asigura conducerea si coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtand
titulatura de LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE DACIARUM TRIUM. Unitatea
celor trei provincii Dacia a fost intarita si de faptul ca, incepand din vremea domniei lui
Alexandru Sever, colonia Ulpia Traiana este ridicata la rangul de Metropolis a celor trei
Dacii.
Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium Provinciae (sau Concilium
Daciarum trium), infiintat de imparatul Marcus Aureliu. Este o adunare provinciala alcatuita
din delegati ai oraselor celor trei provincii, care se intruneau o data pe an la colonia Ulpia
Traiana, in Palatul Augustalilor. Membrii acestei adunari erau recrutati din cadrul ordinului

ecvestru si din cadrul ordinului decurionilor. Alegeau dintre ei un presedinte al adunarii, care
era in acelasi timp si Sacerdos arae Augusti, adica preotul cultului imperial in Dacia. Acest
Concilium era un organ cu caracter consultativ, cu atributiuni restranse, limitate la aratarea
problemelor de interes general ale oraselor si provinciilor si sustinerea intereselor locale in
fata administratiei imperiale.
In acest sens, membrii adunarii puteau adresa plangeri imparatului, fata de abuzurile
magistratilor provinciari. In realitate, principala sarcina a acestui Concilium era intretinerea
cultului imperial in Dacia, in scopul intaririi unitatii provinciilor si cresterii loialitatii si
devotamentului provincialilor fata de administratia romana.
Organizarea financiara a provinciei Dacia
Administrarea finantelor provinciei era asigurata de un procurator financiar, cu sediul
la colonia Ulpia Traiana, unde erau centralizate datele privind veniturile si impozitele pentru
toate cele 3 provincii Dacia. Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al
Daciei si era recrutat dintre membrii ordinului ecvestru. El avea in subordinea sa un intreg
aparat fiscal , alcatuit din functionari inferiori.
Aceasta situatie a continuat in urma reorganizarilor succesive ale provinciei Dacia, in
Dacia Superioara si apoi in Dacia Apulensis. Atunci cand locul guvernatorului imperial in
Dacia Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor trei Dacii revenea tocmai acestui
procurator financiar al Daciei Apulensis. In Dacia Inferioara, Dacia Porolissensis si Dacia
Malvensis, atributiile financiare reveneau procuratorilor prezidiali ai acestor provincii. O
singura mentiune , aceea ca in Dacia Porolissensis , dupa ce conducerea provinciei a fost
preluata de generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica , atributiile financiare au
revenit unui procurator financiar special.
In vederea stabilirii impozitelor si a bazei impozabile, se efectuau din cinci in cinci
ani, recensaminte ale bunurilor si persoanelor, de catre magistrati specializati, denumiti dum
viri cvin venares. Impozitele erau de doua categorii : impozite directe, denumite
TRIBUTA si impozite indirecte, denumite VECTIGALIA.
Impozitele directe erau : impozitul funciar (tributum soli sau stipendio), care se
platea pe cladiri, si impozitul personal (denumit tributum capitis), pe care il plateau nu
numai cetatenii romani, ci si peregrinii (strainii, necetateni).
Impozitele indirecte erau numeroase, cel mai imporant fiind impozitul de 2.5 % pe
circulatia bunurilor si persoanelor (un fel de taxa vamala care era incasata in cadrul unor
oficii vamale, amplasate atat la granite, cat si in interiorul provinciilor). Oficiile vamale erau
conduse initial de sclavii imperiali, mai apoi de niste arendasi numiti conductores, iar dupa
Marcus Aureliu (dupa 169), de procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.
Organizarea locala a provinciei Dacia
In provincia Dacia existau doua categorii de asezari : asezari urbane si asezari rurale.
Asezarile urbane, la randul lor, erau de doua categorii : colonii si municipii.

Coloniile erau centre urbane puternic romanizare, locuitorii lor fiind in majoritate
cetateni romani, care se bucurau de prenitudinea drepturilor civile si politice. Mai mult, unele
dintre colonii erau investite cu ius Italicum, o fictiune juridica potrivit careia solul lor
(pamantul lor) era asimilat solului italic (asta inseamna ca cetatenii romani din acele colonii
puteau exercita dreptul de proprietate qviritara asupra pamantului!!!).
Municipiile aveau un statul inferior, fiind centre mai putin romanizate, locuite in
majoritate de latini si peregrini, insa in epoca stapanirii romane a Daciei, dinstinctia care
odinioara era extrem de clara intre colonii si municipii, incepe sa se estompeze, asistam la o
nivelare a statutului juridic al asezarilor urbane in imperiu si, evident, si in provincia Dacia.
Conducerea suprema a oraselor, colonii si municipii, era exercitata de un consiliu
municipal, organizat dupa modelul senatului Romei, motiv pentru care el se mai numea si
Senat Municipal. Membrii acestui Senat Municipal (sau consiliu municipal) alcatuiau ordo
decurionum (ordinul decurionilor). numarul decurionilor din Senatul Municipal era cuprins
intre 30 si 50, fiind stabilit in actul de infiintare a orasului, in functie de numarul cetatenilor
romani din localitatea respectiva. Membrii Senatului Municipal erau desemnati pe un mandat
de cinci ani, de acei magistrati specializati cu efectuarea recensamantului, denumiti duum
viri cvquevenales. Ei erau recrutati din randul persoanelor care indeplineau cumulativ
urmatoarele conditii :
1) sa fie cetateni romani ingenui(adica nascuti din parinti care au fost intotdeauna
oameni liberi)
2) sa aiba varsta de cel putin 25 de ani (fara perspectiva de a fi pusi sub uratela)
3) sa aiba o avere de cel putin 100.000 de sesterti (pentru ca decurionii raspundeau
cu propria lor avere pentru neincasarea impozitelor si taxelor datorate de
provincialii statului roman).

Atributiile Consiliului Municipal ( Senatului Municipal)


Principalele atributiuni ale Consiliului Municipal erau :
1)
2)
3)
4)
5)
6)
7)

atribuirea de terenuri
solutionarea problemelor etilitare
organizarea spectacolelor si a jocurilor publice
coordonarea activitatii adminstrative si fiscale
indeplinirea obligatiilor de cult
alegerea magistratilor orasului si a sacerdotilor (adica a preotilor municipali)
cinstirea persoanei imparatului si a guvernatorului provinciei.

Magistratii superiori erau numiti in colonii duumviri iuri dicundo, iar in municipii
quattuorviri iuri dicundo. Acestia erau alesi pe termen de un an, dintre decurioni, si
aveau atributiuni administrative si judiciare (ceea ce le arata si numele). Alti magistrati civili
erau edilii (aediles), care aveau ca atributii :
1) politia orasului

2) aprovizionarea pietelor
3) intretinerea cladirilor si a strazilor.
Pe langa acestia, erau si cvestorii (quaestores), care se ocupau de administrarea finantelor
si a bunurilor orasului. Sacerdotii (sau preotii municipali) erau alesi de catre decurioni, fiind
integrati intr-un sistem ierarhic, in fruntea caruia se afla pontifex, ales dintre decurioni,
urmat de flamines( erau preotii zeilor principali) si augurii (sacerdoti de rang inferior).
Ordinul decurionilor, compus din membrii Senatelor Municipale si magistratii
municipali, formau primul esalon al conducerii orasului. Cel de-al doilea esalon il reprezenta
ordinul augustalilor. Acestia erau persoane avute, cu un mare potential economic, dar care nu
indeplineau conditiile pentru a accede la decurionat. Augustanii erau alesi pe viata de catre
decurioni, si aveau ca principala sarcina accea de a intretine cultul imparatului si cultul
Romei, si de a contribui cu donatii substantiale pentru realizarea unor lucrari edilitate, atat in
domeniul civil, cat si in domeniul religios. Augustalii se constituiau intr-o asociatie la nivelul
intregii provincii Dacia, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se afla si conducatorul lor,
acel sacerdos arae Augusti, care indeplinea si functia de presedinte al lui concilium
provinciae.
Al treilea nivel al conducerii oraselor il reprezentau colegiile. Acestea sunt asociatii cu
caracter profesional, religios sau funerar, avand ca scop ajutorarea reciproca a membrilor lor.
Colegiile profesionale (de ex. colegiul mestesugarilor) erau organizate dupa modelul militar,
grupandu-i pe membrii lor in decurii si centurii, si erau conduse de un praefectus sau
magister, fiind totodata puse sub protectia unei persoane de vaza a orasului, denumita
patronus sau defensor (aparatorul sau protectorul colegiului respectiv).
Asezarile rurale
Asezarile rurale (sau satele), cuprindeau cea mai mare parte a populatiei provinciei
Dacia. Ele erau de doua categorii : asezari rurale organizate in forma traditionala geto-daca a
obstilor satesti sau teritoriale si asezari rurale organizate dupa modelul roman. Acestea din
urma, la randul lor, erau de doua categorii :
1) pagus, pagi
2) vicus, vici.
Pagi sunt satele organizate pe teritoriul coloniilor, alcatuite in marea lor majoritate
din cetateni romani. Vici sunt satele aflate in afara teritoriului coloniilor, locuite in special
de necetateni (latini, peregrini).
Mai existau doua categorii de asezari rurale cu statut special : stationes (care sunt
acele oficii vamale postale de paza si control) si canabae (asezari rurale organizate pe
langa castrele romane, locuite de veterani, familiile si rudele soldatilor romani, negustori si
mestesugari care isi desfasurau activitatea in stransa legatura cu trupele romane). Exista in
provincia Dacia si un teritoriu cu statut special, si anume exploatarile de aur din Muntii
Apuseni, conduse direct de catre imparat, prin intermediul unui procurator aurarium. Aceasta
este , in linii mari, organizarea provinciei Dacia.

B. DREPTUL IN DACIA ROMANA


Dreptul in provincia romana Dacia, ca de altfel dreptul roman in ansamblul sau, are un
caracter puternic statuar, in sensul ca el consacra un statut juridic diferit, pentru diversele
clase si categorii sociale.
Pe primul plan se aflau cetatenii romani, care se bucurau de deplenitudinea drepturilor
civile si politice, cu exceptia proprietatii quiritare, pe care o puteau exercita, asa cum am
vazut, doar cetatenii romani din coloniile investite cu ius Italicum. Astfel, cetatenii romani
aveau urmatoarele drepturi politice :
1) ius sufragii (dreptul de a alege)
2) ius honorum (dreptul de a candida si de a fi ales intr-o magistratura)
3) ius militiae (dreptul de a face parte din legiunile romane).
Pe langa drepturile politice, drepturile civile erau :
1) ius comercii/comercium (dreptul de a incheia acte juridice, potrivit dreptului
civil)
2) ius connubii/conuubium (dreptul de a incheia o casatorie valabila, potrivit
dreptului civil)
3) legis actio (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru
valorificarea pretentiilor lor legitime si a drepturilor lor subiective).
Dupa cetatenii romani, urmau in ierarhia sociala, latinii (categoria sociala cu un statut
juridic intermediar intre cetateni si peregrini). Ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile
si politice ale cetatenilor romani. Astfel, dintre drepturile civile, aveau :
1) ius comerci
2) (!!) UNEORI ius connubii si legis actio,
iar dintre drepturile plitice aveau :
1) ius sufragii
(!!) NU aveau, insa, ius honorum si ius militiae.
Latinii din provincia Dacia erau latini fictivi, in sensul ca aveau statutul juridic al
latinilor coloniarii, dar nu erau rude de sange cu romanii. De altfel, in perioada stapanirii
romane in Dacia, statutul de latin devenise unul cu caracter exceptional, aplicandu-se unui
numar redus de persoane Acest lucru se intampla pe fondul tendintei de generalizare a
cetateniei romane, infaptuita prin edictul imparatului Caracalla (Antonius Caracalla) din anul
212.
Cetatenii romani, in raporturile dintre ei utilizau normele dreptului civil. Latinii, in
raporturile dintre ei, precum si in raporturile cu cetatenii si cu peregrinii, utilizau normele
dreptului gintilor.

Cea de-a treia categorie sociala era reprezentata de peregrini. Aceasta era si cea mai
numeroasa categorie sociala, pentru ca in aceasta intrau autohtonii geto-daci, supusi cuceririi
romane. Peregrinii, la randul lor, erau de doua categorii :
1) peregrini obisnuiti, care in raporturile cu cetatenii romani si cu latinii utilizau
normele dreptului gintilor, iar in raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale
(leges moresque peregrinorum legile si cutumele peregrinilor) numai in
masura in care acestea erau recunoscute de statul roman, intrucat nu intrau in
coliziune cu normele dreptului roman.
2) peregrini dediticii, adica locuitorii cetatilor care s-au opus cu forta armelor
cuceririi romane.
(!!) Spre pilda dacii din Sarmizegetusa. Ei erau o categ
inferioara de peregrini, in sensul ca nu mai aveau acces la dreptul lor national,
adica nu mai puteau utiliza in raporturile dintre ei normele/ cutumele locale, nu
puteau dobandi niciodata cetatenia romana, dovada ca edictul lui Caracalla ii
excepteaza de la acordarea cetateniei romane si nu puteau veni niciodata la Roma
sub sanctiunea caderii in sclavie automat. Concluzie : normele dreptului gintilor
reprezinta dreptul comun al tuturor acestor categorii (cetateni, latini, peregrini)
pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ei.
Formele juridice bazate pe ius gentium, desi diferite de formele juridice bazate pe
dreptul civil, produceau, totusi, efecte juridice valabile, chiar daca in anumite imprejurari
imperfecte fata de efectele produse de institutiile dreptului civil.
(!!) Spre pilda, cetateanul roman se putea casatori in mod valabil cu o peregrina
potrivit formelor prescrise de ius gentium, dar nu avea manus asupra sotiei (adica nu avea
puterea maritala) si nu avea patria potestat asupra copiilor rezultati din aceasta casatorie.
(!!) Spre pilda, in contractele dintre cetateni si peregrini se putea utiliza forma scrisa,
insa aceasta forma era ad probationem si nu ad validitatem.
(!!) Spre pilda, litigiile dintre cetateni si peregrini erau deduse spre solutionare
tribunalelor romane din provincie, pe baza unei fictiuni juridice, potrivit cu care, peregrinul
era considerat cetatean roman. (sicilia romanus eset).
Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluata fata de
dreptul civil, intrucat nu presupune forme solemne si gesturi rituale, si se intemeiaza in
principal pe elementul subiectiv al vointei umane.
In procesul convietuirii dacilor cu romanii, cele trei randuieli juridice (drept civil,
dreptul gintii si cutumele locale) s-au apropiat pana la contopire, dand nastere, in conditiile
specifice Daciei, unui sistem de drept nou, anume dreptul daco-roman.
(!!) Este vorba despre un proces de sinteza juridica daco-romana, in cadrul caruia
influenta covarsitoare a fost exercitata, evident, de normele dreptului roman, DAR, la randul
lor, si cutumele locale au exercitat o anumita influenta asupra dreptului roman, in special in
directia inlaturarii formalismului din actele juridice si generalizarii principiului buneicredinte.

Curs 3+4
Institutia proprietatii in Dacia provincie romana
Pentru analizarea acestei institutii trebuie facuta distinctia intre
proprietatea asupra pamantului, pe de o parte, si proprietatea asupra
celorlalte bunuri.
Referitor la proprietatea asupra pamantului in provincia romana Dacia, au
existat doua forme de proprietate: proprietatea quiritara si
proprietatea provinciala.
Proprietatea quiritara era exercitata in Dacia de catre cetatenii romani
care locuiau in coloniile investite cu jus italicum si al caror teritoriu era
asimilat solului Romei.
Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali , precum si de
catre cetatenii romani care nu locuiau in coloniile investite cu jus italicum.
Potrivit unei stravechi reguli consacrate de dreptul roman, toate terenurile
cucerite de la dusmani treceau in proprietatea statului roman, denumita
ager publicus. In fapt, aceste terenuri erau date in folosinta provincialilor
care plateau in schimb un impozit funciar denumit tributum soli sau
stipendium. Intrucat aceasta folosinta exercitata de catre provinciali era
dificil de incadrat dpdv juridic, jurisconsultii romani ai epocii clasice au
cautat sa o defineasca pe baza ideilor si institutiilor juridice existente la
acea data considerand ca provincialii exercita asupra terenurilor respective
posesia sau uzufructul si ca pot fi asimilati, pana la un punct, cu titularii de
drepturi reale. In realitate, insa, provincialii exercitau asupra terenurilor
respective un veritabil drept de proprietate pe care romanistii l-au denumit
proprietate provinciala. In acest sens, provincialii aveau toate atributele
dreptului de proprietate: puteau transmite terenurile respective prin acte
inter vivos, utilizand traditiunea si de asemenea le puteau transmite
mortis causa prin testament.
Totodata, dupa modelul uzucapiuni din dreptul civil, a fost creata in
proprietatea provinciala o uzucapiune speciala numita prescriptio longi
temporis. Paul si Modestin, doi jurisconsulti ai epocii clasice o denumeau
prescriptio longi posesionis. Ea se deosebeste insa de uzucapiunea din
dreptul civil sub mai multe aspecte:
in privinta termenelor ( in cazul uzucapiunii din dreptul civil ,
termenele sunt de un an pentru bunurile mobile si de doi ani pentru
bunurile imobile; in cazul lui prescriptio longi temporis, termenele sunt de
zece ani intre prezenti si de douazeci de ani intre absenti intre prezenti

inseamna intre persoane care se afla in aceeasi localitate, iar mai apoi
intre persoane din aceeasi provincie si intre absenti, per a contrario,
inseamna intre persoane din localitati diferite, mai apoi in provincii
diferite).
-

In privinta efectelor. Uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie


achizitiva, adica duce la dobandirea dreptului de proprietate de catre
posesor la implinirea termenului de un an sau, dupa caz, a celui de
doi ani. Prescriptio longi temporis nu este o prescriptie achizitiva, ci
este o prescriptie extinctiva. Efectul acestei prescriptii consta in
respingerea actiunii in revendicare a proprietarului de catre posesor,
insa, daca acesta din urma pierdea posesia bunului chiar dupa
implinirea termenului, nu mai putea revendica acel bun.
Spre deosebire de uzucapiune, in cazul lui prescriptio longi temporis,
era admisa jonctiunea posesiilor si totodata nu se cereau conditiile
justului titlu si a bunei-credinte.
A fost creata, totodata, si o prescriptio longissimi temporis, adica
prescriptia celei mai lungi durate care avea un termen initial de 40
de ani in timpul imparatului Constantin cel Mare, redusa mai apoi la
30 de ani din vremea domniei imparatului Teodosiu al II-lea. Un
aspect esential este acela ca prescriptio longissimi temporis se
aplica atat bunurilor imperiale(patrimonium caesaris) , cat si
bunurilor bisericii. Prescriptio longissimi temporis era, de asemenea,
o prescriptie extinctiva.

Imparatul Justinian, in cadrul demersului sau unificator, a suprimat


deosebirea dintre fondurile italice si cele provinciale, astfel incat
Italia devine si ea o simpla provincie a Romei, pierzandu-si statutul
special anterior. Pe cale de consecinta, imparatul Justinian a unificat
uzucapiunea cu prescriptio longi temporis, creand urmatorul sistem:
bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumita
usus capio. Iar bunurile imobile se uzucapau printr-o posesie de 10
ani intre prezenti si de 20 de ani intre absenti, denumita prescriptio
longi temporis. In toate cazurile se cereau atat justul titlu, sau justa
causa posesionis si buna-credinta si de asemenea, in toate cazurile
prescriptia avea un caracter achizitiv, adica era un mod de
dobandire a proprietatii.
Imparatul Justinian mentine si prescriptio longissimi temporis , dar
cu urmatoarea fizionomie:
Daca posesorul era de buna-credinta si nu intra in posesia bunului
prin mijloace violente, la finele unei posesii de 30 de ani, devine
proprietar.
Daca posesorul nu este de buna-credinta sau a intrat in stapanirea
bunului prin mijloace violente, atunci la finele unei posesii de 30 de

ani, nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes actiunea in


revendicare promovata de proprietar. In acest caz, prescriptio
longissimi temporis isi mentine vechea fizionomie de prescriptie
extinctiva.
Acest sistem a fost introdus de imparatul Justinian printr-o
constitutiune imperiala, data in anul 528 e.n.
Figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere, pe planul
tehnicii de reglementare juridica, unor atribute si unor determinative
care au putut fi utilizate cu succes in vederea consacrarii proprietatii
divizate de tip feudal. Pe langa aceste doua forme de proprietate,
asupra celorlalte bunuri, altele decat pamantul, provincialii mai
puteau exercita si proprietatea peregrina. Aceasta forma de
proprietate a fost creata din considerente de ordin economic,
deoarece peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor.
Dar, intrucat peregrinii nu aveau jus comerci, nu puteau exercita
proprietatea quiritara. Atunci, pentru ei a fost creata aceasta forma
speciala de proprietate. Proprietatea peregrina era protejata prin
mijloace juridice create dupa modelul celor aplicabile proprietatii
quiritare. De exemplu, actiunea in revendicare a fost acordata
peregrinilor fie cu suprimarea din formula actiunii a sintagmei << ex
iure quiritium>>, fie prin introducerea fictiunii ca peregrinul este
cetateanul roman (si civis romanus esset). De asemenea, prin
utilizarea aceleiasi fictiuni, le-au fost acordate peregrinilor actio furti
si actio damnum in iuria dati, care sanctionau delictele de furt,
respectiv paguba cauzata pe nedrept.
Institutia casatoriei
Intre peregrini erau admise casatoriile si totodata erau admise
institutiile tutelei si respectiv, adoptiunii fraterne. A doua creeaza,
mai tarziu, institutia juridica feudala a infratirii. Privitor la materia
succesiunilor, ea putea fi deferita potrivit legii sau prin testament.
Peregrinii testau in forma specifica a testamentului oral, preluat mai
tarziu in feudalism sub forma testamentului cu limba de moarte. De
asemenea, peregrinii aveau testamenti factio pasiva si, ca atare,
puteau veni la succesiunea cetatenilor romani.
In ceea ce priveste materia obligatiilor, aceasta cunoaste o
reglementare amanuntita si evoluata, deoarece epoca stapanirii
romane a Daciei se caracterizeaza printr-o dezvoltare considerabila
a productiei si a schimbului de marfuri. Obligatiile in genere si
obligatiile contractuale, in special, sunt supuse unui regim extrem de
complex rezultat din impletirea unor elemente ale dreptului civil cu
elemente de drept al gintilor si elemente preluate din dreptul
autohton in cadrul unei veritabile sinteze juridice daco-romane.

Aceasta sinteza juridica este oglindita in Tripticele din Transilvania


sau Tablitele cerate din Transilvania, care reprezinta unul dintre cele
mai importante documente ale dreptului privat roman descoperite
vreodata, fiind incadrate la categoria textelor epigrafice. Tripticele
sau tablitele cerate din Transilvania au fost descoperite 1786-1885
intr-o mina de aur parasita de la Alburnus maior, actuala Rosie
Montana. Ele au fost traduse si publicate de catre marele romanist
german Theodor Mommsen la Viena intr-o editie critica, denumita
Corpus inscriptiorum latinarum.
Aceste triptice sau tablite cerate se prezinta sub forma unor tablite
din lemn de brad legate cate trei. Aceste tablite sunt usor scobite in
interior; scobitura este acoperita cu un strat de ceara, iar pe acest
strat de ceara s-a scris cu ajutorul unui stilet. In cadrul tripticelor ,
scrierea este aplicata pe fetele interioare ale tablitelor 1 si 3 si pe
ambele fete ale tablitei 2.
Au fost descoperite 25 de astfel de triptice, insa numai 14 sunt
lizibile si, ca atare, numai ele au putut fi citite si descifrate. Ele
contin: 4 contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte
de imprumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, 1
proces verbal prin care se constata desfiintarea unei asociatii
funerare, lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui
banchet si actul prin care o persoana isi asuma obligatia de a plati o
datorie.
Ultimul act din triptice este datat 26 mai, anul 167 e.n. Plecand de la
acest fapt, Theodor Mommsen a considerat ca tripticele au fost
ascunse in mina de populatia din Rosia Montana care s-a refugiat
apoi datorita razboaielor marcomanice si nu s-ar mai fi intors.
Aceasta explicatie nu poate fi sustinuta deoarece exploatarea
minelor de aur din zona Muntilor Apuseni a reprezentat pana la
sfarsitul dominatiei romane una dintre preocuparile principale ale
administratiei romane in Dacia si care ne impiedica sa luam in
considerare explicatia oferita de Mommsen. Mult mai usor este de
presupus ca doar persoana care a ascuns actele in mina nu s-ar mai
fi intors in localitatea respectiva la incheierea razboaielor
marcomanice si ca, din acest considerent, actele comunitatii din
Rosia Montana au ramas in mina si nu au mai fost recuperate, fiind
descoperite dupa secole.
Continutul juridic al tripticelor din Transilvania
In ceea ce priveste contractele de imprumut, intr-unul dintre aceste
contracte, creditor este o femeie peregrina. Faptul ca o femeie
peregrina incheie un contract de imprumut este contrar prevederilor
dreptului roman, intrucat, in primul rand, peregrinii nu aveau jus

comerci, si in al doilea rand, femeile sui iuris(cele care nu se aflau


sub puterea unui pater familias) in dreptul roman erau puse sub
tutela perepetua a agnatilor lor intrucat romanii considerau ca
femeile sunt obstaculate dpdv intelectual si, ca atare, nu puteau
incheia acte juridice fara autoritatis tutoris.
Aces contrat de imprumut nu a fost incheiat potrivit dreptului roman.
Intr-un alt contrat de imprumut, exista o simpla conventie prin care
debitorul isi asuma obligatia de a plati dobanzi la suma
imprumutata. Si acest lucru contravine dreptului roman, deoarece, in
dreptul roman, obligatia debitorului de a plati dobanzi la suma
imprumutata se realiza fie printr-o stipulatio sortis et
usurarum(stipulatiune a capitalului si a dobanzilor), fie printr-o
stipulatio usurarum(stipulatiune a dobanzilor alaturata lui mutuum
imprumutul de consumatiune care este esential gratuit).
Stipulatiunea este un act solemn, ceea ce inseamna ca in dreptul
roman obligatia de a plati dobanzi se asuma numai in foma solemna
si totusi, in provincia Dacia, o persoana isi asuma obligatia de a plati
dobanzi prin doar o simpla conventie de buna-credinta. Rezulta de
aici ca nici aceasta clauza nu se supune prevederilor dreptului
roman. In triptice exista si un contract de depozit; este un depozit
neregulat, iar actul nu este incheiat ad validitatem , ci este incheiat
ad probationem, adica cu scopul de a proba o obligatie izvorata
dintr-un alt raport juridic. In ceea ce priveste stipulatiunea, ea este
utilizata, in tripticele din Transilvania, pentru realizarea operatiunilor
juridice a imprumutului cu dobanda si a garantiilor personale, desi,
in epoca respectiva, dreptul roman crease acte speciale prin care se
realizau operatiunile juridice respective si anume: mutuum pentru
imprumutul de consumatiune si fideiusiunea ca garantie personala
(fidei iusio).
Printr-unul dintre contractele de locatiune se realizeaza o locatiune
de servicii(locatio operarum) in forma contractului de munca prin
care o persoana isi inchiriaza serviciile catre patronul unei mine. In
privinta acestui contract, se pune problema riscului in contract,
deoarece contractul respectiv contine o clauza potrivit careia
muncitorul accepta sa nu fie platit pentru perioada in care nu poate
munci din cauze ce nu-i sunt imputabile. Riscul in contract este
sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa-si
execute obligatia, desi cealalta parte contractanta nu si-o mai poate
executa fara vina sa.
In contractul de locatiune, de servicii, cel care ia initiativa de a-si
inchiria forta munca se numeste locator, iar cel care inchiriaza forta
de munca a altei persoane se cheama conductor. Prin urmare,
locatorul este muncitorul, iar proprietarul este conductorul.

In dreptul roman vechi exista regula potrivit careia riscul apartinea


locatorului, adica debitorului obligatiei imposibil de executat(adica
cea de a munci). Locatiunea este un contract sinalagmatic. In epoca
clasica, se modifica aceasta regula, riscul fiind asumat de catre
conductor, care trebuie sa-l plateasca pe muncitor si pentru zilele
cand acesta nu poate munci din cauze ce nu-i sunt imputabile.
In Dacia, printr-o conventie, partile deroga de la acest principiu si
stabilesc ca riscul in contract este suportat de debitorul obligatiei
imposibil de executat(adica de catre locator). Aceasta deosebire fata
de dispozitiile dreptului roman se explica prin discrepanta majora de
statut social si economic intre patronul minei si muncitor, cel din
urma fiind nevoit sa accepte aceasta clauza in contract, desi nu ii
este favorabila.
In triptice exista mai multe contracte de vanzare. Referitor la unul
dintre aceste contracte, se constata forma sa diferita de cea proprie
contractului de vanzare din dreptul roman, desi efectele produse
sunt identice. Astfel, in dreptul roman clasic, prin simplul acord de
vointe al partilor cu privire la obiect si la pret, era creat contractul
consensual de vanzare care avea ca efecte obligatiile vanzatorului:
De a pastra si preda lucrul
De a garanta pentru vitii
De a garanta pentru editiune
si obligatia cumparatorului de a plati pretul.
In Triptice, insa, exista clauze distincte; o clauza de cumparare, o
clauza referitoare la pret, clauze distincte cu privire la vitii si e() ,
precum si o declaratie distincta a garantului.
Un alt contract de vanzare din triptice este semnat nu doar de catre
martori, ci si de catre parti si garanti. Sub acest aspect, in dreptul
roman, actele erau de doua categorii: acte redactate in forma
obiectiva(cele semnate doar de martori, tipice perioadei de inceput
a dreptului roman) si acte redactate in forma subiectiva(cele
semnate numai de parti, tipice epocii clasice si postclasice).
Imprejurarea ca in triptice actele sunt semnate atat de catre martori,
cat si de catre parti inseamna o derogare de la principiile dreptului
roman , sau, dupa alti autori, o tranzitie de la forma obiectiva la cea
subiectiva.
Intr-o alta tablita cerata, operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza
atat prin intermediul mancipatiunii, cat si prin intermediul
contractului consensual.
Mai mult, analizand mancipatiunea, se constata ca ea este nula,
deoarece nu este indeplinita niciuna dintre conditiile sale de forma,
pentru ca mancipatiunea este un act de drept civil supus unui
formalism riguros si excesiv. Unii autori au considerat ca ar fi o
eroare de exprimare, si ca , de fapt, partile nu au vrut sa spune

mancipatiune, ci traditiune. Altfel spus, ca partile au utilizat in mod


gresit cuvantul mancipatiune. Alti autori au spus ca, pentru mai
multa siguranta, partile au utilizat si mancipatiunea si contractul
consensual in vederea aceleiasi operatiuni juridice, fara a putea
explica , , insa, de ce partile au utilizat mancipatiunea fara a
respecta vreuna dintre conditiile sale de forma. Alti autori au spus ca
suntem in prezenta unei bizarerii juridice. Niciuna dintre aceste
explicatii nu poate fi luata in considerare. In explicarea acestei
situatii trebuie pornit de la faptul ca in dreptul roman clasic,
mancipatiunea era un mod de dobandire a proprietatii, iar contractul
consensual nu era un contract translativ de proprietate, ci un
contract generator de obligatii. Altfel exprimat, la romani prin
contractul consensual nu se transmitea dreptul de proprietate de la
vanzator-cumparator, ci contractul doar genera obligatia
vanzatorului de a transmite cumparatorului linistita si utila
posesiune a bunului(vacuuam possesionem tradere) sau a
proprietatii bunului daca vanzatorul era chiar proprietar, iar
transmiterea dupa caz a posesiunii sau a proprietatii de la vanzatorcumparator se realiza printr-un act ulterior si distinct de contractul
de vanzare care a dat nastere acestei obligatii.
In feudalism, contractul consensual de vanzare devine translativ de
proprietate; adica transmite proprietatea de la vanzator-cumparator
chiar in momentul realizarii acordului de vointe cu privire la obiect si
la pret. Imprejurarea ca in triptice aceeasi operatiune juridica se
realizeaza atat prin vanzarea consensuala generatoare de obligatii,
cat si prin mancipatiune care este un mod de dobandire a
proprietatii semnifica faptul ca suntem intr-o perioada de tranzitie de
la contractul consensual generator de obligatii din dreptul roman la
contractul consensual translativ de proprietate din epoca feudala.
Concluzia este ca, din cercetarea formei actelor continute in
triptice, a elementelor si a efectelor lor, precum si a statutului juridic
al persoanelor care l-au incheiat, aceastea nu sunt intru totul
conforme nici exigentelor dreptului civil, nici dreptului gintilor si nici
cutumelor locale, de aceea este gresit din start demersul stiintific de
a incadra aceste acte intr-una dintre randuielile juridice respective si
de a considera ca o bizarerie orice abatere de la prevederile unuia
dintre sistemele de drept invocate.
Actele din Triptice au o fizionomie specifica de natura a le conferi o
identitate proprie ca acte juridice de drept daco-roman. Ele
ilustreaza faptul ca in provincia romana Dacia, alaturi de sinteza
lingvistica si etnica dintre autohtonii geto-daci si colonistii romani, a
avut loc si o sinteza institutionala atat la nivelul institutiilor politice,
cat si la nivelul institutiilor juridice. Sinteza juridica daco-romana a

creat un sistem de drept nou, sistemul de drept daco-roman, care a


stat la baza Legii Tarii, adica a dreptului nostru feudal nescris.
Organizarea sociala si normele de conduita in perioada
cuprinsa intre retragerea aureliana(271/275 e.n.) si secolul
VIII

Aceasta perioada coincide cu etnogeneaza romaneasca si afirmarea


obstilor satesti sau teritoriale ca unica forma de organizare sociala a
populatiei daco-romane. Retragerea aureliana din 271/275 a
aparatului administrativ superior roman, a armatei romane si a
marilor stapani de latifundii si sclavi a avut drept consecinta
incetarea formala a dominatiei romane asupra teritoriului fostei
provincii Dacia. Ea nu a insemnat si o retragere a populatiei dacoromane; aceasta a ramas pe loc si si-a continuat existenta in forma
traditionala de organizare sociala a obstii satesti sau teritoriale. Pe
de alta parte, Imperiul Roman a continuat sa manifeste un interes
deosebit in privinta fostei provincii Dacia care devine acum o zona
de protectie, o zona-tampon a limesului de nord al Imperiului. De
aceea, pana in vremea imparatului Justinian, Imperiul Roman si-a
mentinut o prezenta activa la nord de Dunare si a exercitat un
control efectiv asupra acestui teritoriu, ceea ce i-a facut pe unii
autori sa vorbeasca despre o adevarata recucerire a Daciei. Mai mult
decat atat, Dobrogea a continuat sa faca parte integranta din
Imperiul Roman, ca o provincie separata Scitia, in cadrul diocezei
Tracia. In ceea ce priveste popoarele migratoare care s-au perindat
in spatiul carpato-danubiano-pontic incepand din secolul III ele nu au
exercitat o dominatie efectiva asupra teritoriului locuit de dacoromani , ci o dominatie formala care s-a concretizat in perceperea
unui tribut si in anumite raiduri de prada. Pe de alta parte, aceste
popoare se aflau, dpdv al organizarii sociale, in comuna primitiva si,
ca atare, ele nu au fost in masura sa organizeze, dpdv politic,
teritoriul locuit de daco-romani. Acesta este contextul istoric in care
s-a desfasurat procesul etnogenezei romanesti, adica a formarii
poporului roman si a limbii romane, proces care a cuprins doua
etape:
- romanizarea dacilor si formarea populatiei daco-romane, etapa
incheiata in secolul VI.
Etapa formarii poporului roman ca un popor cu o identitate proprie,
etapa desfasurata in secolele VII-VIII.
Referitor la prima etapa, este de precizat ca romanizarea a inceput
inaintea cuceririi romane si a continuat ulterior retragerii aureliene,
ea avand drept rezultat formarea unei populatii omogene dacoromane, distincta de populatiile barbare si superioara acestora prin

gradul de civilizatie materiala si spirituala atins de daco-romani.


Romanizarea reprezinta sinteza etnica dintre autohtonii geto-daci si
cuceritorii romani insotita de o sinteza lingvistica si institutionala,
atat pe planul institutiilor politice cat si al institutiilor juridice.
Sinteza lingvistica a dat nastere unei noi limbi limba romana, al
carei caracter latin este atestat inca din secolul IV e.n.
In paralel cu procesul romanizarii, in cadrul etnogenezei romanesti sa desfasurat si procesul crestinarii populatiei daco-roman, astfel
incat, spre deosebire de popoarele vecine, poporul roman s-a nascut
crestin si nu a fost crestinat ulterior; aceasta intrucat crestinarea
este o componenta a etnogenezei romanesti, ea s-a derulat inca din
secolul III e.n. Pe planul organizarii sociale, asistam, dupa retragerea
aureliana, la o decadere a vietii urbane in spatiul carpato-danubianopontic, astfel incat populatia daco-romana se reintoarce la forma
traditionala de organizare sociala, de dinaintea cuceririi romane,
aceea a obstii satesti sau teritoriale. Existenta si dezvoltarea
asezarilor rurale in teritoriul de la nordul Dunarii dupa retragerea
aureliana este ilustrata prin bogatele descoperiri arheologice care
atesta faptul ca vechile asezari rurale au fost completate cu sate noi
care se infiinteaza in aceasta perioada.
In dezvoltarea societatii romanesti, obstea a reprezentat una dintre
formele de organizare sociala care a asigurat continuitatea in spatiul
carpato-danubiano-pontic. La inceput au existat obstile gentilice, iar
dupa aparitia statului, obstile satesti sau teritoriale.
Obstea sateasca sau teritoriala prezinta trasaturi comune atat cu
obstea gentilica, cat si cu statul, ca forma de organizare politica. Cu
obstea gentilica, obstea sateasca are comun democratismul acestei
forme de organizare sociala, iar cu statul, obstea sateasca are
comun criteriul teritorial de organizare a populatiei. De aceea,
obstea sateasca sau teritoriala si-a putut continua existenta atat in
perimetrul organizarii politice, cat si in afara acestuia.
Sub aspect terminologic, in limba romana s-au pastrat doi termeni
pentru desemnarea obstilor satesti sau teritoriale: termenul de sat,
de sorginte latina(fosatum) si termenul de catun(sorginte traca).
Caracterele obstii satesti sau teritoriale
Asa cum ii arata si numele, obstea sateasca are un caracter
teritorial. Ea este o asociatie de gospodarii familiale unite pe baza
unui teritoriu stapanit in comun. Termenul care desemneaza acest
teritoriu stapanit in comun este acela de mosie de sorginte traca,
care are semnificatia de proprietate. Pentru partea care revine
fiecarui membru al obstei se utilizeaza un termen din aceeasi familie
de cuvinte si anume termenul de mos, alaturi de care, in limba

romana, a patruns si termenul de batran(sorginte latina


veteranus).
Patrunderea slavilor si asezarea lor la sud de Dunare a determinat
aparitia in limba romana a unor dublete de sorginte slava(ocina,
bastina sau dedina). Toate acestea au sensul restrans de proprietate
ereditara proprietate mostenita.
Un alt caracter al obstilor satesti sau teritoriale este cel agrar si
pastoral. Acest caracter este dat de indeletnicirile traditionale si
principale ale populatiei daco-romane, anume agricultura si
cresterea animalelor. In mod corespunzator, teritoriul obstii satesti
sau teritoriale era impartit in doua categorii: campul/teritoriul de
cultura destinat agriculturii si pasunea/teritoriul destinat cresterii
animalelor.Cea mai mare parte a membrilor obstii se indeletnicea cu
agricultura, iar un numar restrans se ocupa cu pastoritul turmelor
comune ale obstii intr-o forma pastorala specific romaneasca, anume
transhumanta.
Organizarea obstii satesti sau teritoriale
Fiind o comunitate de munca, obstea se organizeaza in vederea
desfasurarii in conditii optime a principalelor indeletniciri ale
membrilor sai agricultura si pastoritul. Nu este cunoscuta in mod
direct organizarea obstilor satesti sau teritoriale in perioada cuprinsa
intre retragerea aureliana si secolul VIII, dar se poate deduce in mod
indirect dintr-o serie de documente scrise ulterioare intemeierii
statelor feudale romanesti de sine statatoare, precum si din
examinarea sociologica a unor forme de obsti care au supravietuit
pana in epoca moderna. Cert este ca, in perioada avuta in vedere,
obstea sateasca sau teritoriala avea un caracter arhaic. La nivelul
obstii nu existau stratificari sociale de natura a asigura un statut
privilegiat unora dintre membrii sai. Organele de conducere ale
obstii erau adunarea generala, sfatul oamenilor buni si batrani si
alesii obstii. Adunarea generala cuprindea pe toti membrii majori ai
obstii, majoratul fiind stabilit fie in raport cu varsta, fie in raport cu
data casatoriei. Adunarea generala se numea tot obste si se tinea la
casa obstii, iar in zilele de sarbatoare la biserica, fiind convocata prin
viu grai, adica de la om la om. Adunarea generala a obstii avea ca o
competenta generala cu privire la toate problemele de interes major
ale obstii, sens in care ea decidea cu privire la patrimoniul obstii, la
organizarea muncii in comun, rezolva conflictele dintre membrii
obstii, aproba transferul de bunuri si incheierea diverselor intelegeri
intre membrii obstii si se preocupa de organizarea cultului religios si
intretinerea bisericii satului respectiv.

Sfatul oamenilor buni si batrani cuprindea pe cei mai de vaza


oameni ai obstii avand atributii judiciare. Alesii obstii erau persoane
imputernicite cu exercitarea unor atributii specifice fiind semnificativ
faptul ca denumirile lor sunt asemanatoare cu denumirile viitoarelor
dregatorii din statul feudal, ceea ce atesta continuitatea poporului
roman. Dintre alesii obstii, cei mai importanti erau vornicul(strangea
contributiile membrilor obstii la fondul comun al acesteia),
postelnicul(avea in grija biserica satului), logofatul(stiutor de carte,
scria actele obstii) si judele(seful militar al satului, avea si atributii
judiciare). Aceasta denumire vine de la duumvirii iure dicundo si
quatorvirii iure dicundo, adica magistratii cu atributii judiciare ai
coloniilor si municipiilor Daciei romane. Alesii obstii erau numiti si
revocati de adunarea generala a obstii, care le stabilea atributiile si
le supraveghea activitatea, astfel incat functiile lor nu puteau fi
permanentizate sau transmise cu titlu ereditar si nici nu le puteau
asigura un statut privilegiat in raport cu ceilalti membri ai obstii.
Obstea sateasca sau teritoriala reprezinta cea mai simpla forma de
organizare teritoriala a populatiei daco-romane, ceea ce nu exclude
unor forme de organizare sociala mai vaste sub aspect teritorial.
Este vorba despre uniunile de obsti sau confederatiile de obsti,
denumite si obsti de obsti. Acestea se organizau din necesitatea
administrarii mai judicioase dpdv economic a unui anumit teritoriu
sau din necesitati de natura militara. Unele dintre aceste
uniuni/confederatii de obsti au evoluat spre forme superioare de
organizare sociala de natura politica (formatiunile prestatale de tip
feudal) care au dat nastere mai tarziu statelor feudale romanesti de
sine statatoare, alte confederatii de obsti s-au mentinut in aceasta
forma si dupa intemeiere.Uniunea de obsti avea un organ suprem de
conducere, marele sfat, alcatuit din reprezentantii obstilor
componente si care avea ca principale atributii rezolvarea
problemelor patrimoniale comune, solutionarea litigiilor dintre obsti,
stabilirea contributiei acestora la fondul comun al confederatiei si
organizarea apararii in comun a obstilor.
Problemele interne ale fiecarei obsti continuau sa fie, insa,
solutionate de catre organele proprii de conducere ale acestora.
Normele de conduita in cadrul obstilor satesti sau teritoriale
Intrucat obstea este o comunitate de munca, normele fundamentale
ale obstii s-au statornicit in legatura cu obiectul muncii si modul de
stapanire al acestuia. O alta categorie fundamentala de norme de
conduita o reprezinta normele care asigura egalitatea tuturor
membrilor obstii determinata de participarea tuturor la procesul
muncii, acesta fiind unul care se desfasura in comun.

Prima categorie de norme de conduita se refera la normele de


proprietate(sensul economic, care se refera la bunurile care
formeaza obiectul dreptului de proprietate).
Stapanirea exercitata de membrii obstii asupra terenurilor aflate in
hotarul obstii imbraca doua forme:
Stapanire comuna devalmasa
Stapanire persoanala sau individuala
Aceste doua forme de stapanire nu sunt fome de proprietate in sens
juridic, ci sunt forme de apropriere a folosintei bunurilor.
Se aflau in stapanire comuna devalmasa padurile, pasunile,
islazurile, apele, turmele comune, fondul de rezerva pentru anii cu
recolta slaba, moara satului si bogatiile subsolului. Un corolar al
acestei stapaniri devalmase asupra terenurilor respective era
imposibilitatea membrilor obstii de a instraina parti din hotarul obstii
in vederea asigurarii unitatii si integritatii obstii respective.
La baza stapanirii personale sau individuale statea munca depusa de
fiecare membru al obstii pentru amenajarea unui bun care mai
inainte se aflase in stapanire devalmasa. Munca respectiva
incorporata in bun cu ocazia amenajarii sale ii conferea acestuia o
valoare economica noua. Prima desprindere din fondul devalmas a
fost, ca si la romani, locul de casa si gradina, iar semnul distinctiv al
trecerii acestui teren din stapanire comuna in stapanire individuala il
reprezinta gardul. Au urmat, insa, si alte treceri ale unor alte terenuri
din stapanire comuna in stapanire individuala, anume campul de
cultura(adica terenul destinat agriculturii) denumit si tarina.
Acest teren era impartit in loturi atribuite familiilor din obste prin
tragere la sorti insa nu ca in vechiul sistem geto-dac annual, ci o
data pentru totdeauna. Terenurile respective se mai numeau si
loturi-matca, intrucat dadeau posibilitatea celor care le stapaneau sa
utilizeze si celelalte terenuri aflate in hotarul obstei si care, pana la
momentul respectiv, se aflau in stapanirea devalmasa a membrilor
obstii.
Procesul de desprindere a unor terenuri din stapanire comuna
devalamasa si trecerea lor in stapanirea personala a continuat prin
defrisari ale unor terenuri utilizate anterior ca pasuni sau ale unor
terenuri cu vegetatie forestiera. Prin amenajare, aceste terenuri
devin agricole si intra in stapanirea individuala a acelor membri ai
obstii care le-au amenajat. Ele se numesc stapaniri locuresti.
Trecerea tuturor terenurilor din stapanire comuna in stapanire
individuala se facea, insa, cu aprobarea membrilor obstii, in speta, a
adunarii generale, obstea continuand sa exercite un drept superior
de supraveghere si control asupra tuturor teritoriilor aflate in hotarul
sau.