Sunteți pe pagina 1din 8

Joc secund

POEZIE MODERNIST

ION BARBU

Modernismul este o miscare ampla care se manifesta in spatiul cultural european,


incepand de la mijlocul secolului al XIX-lea si pana in perioada postbelica a secolului al XX-lea,
caracterizat prin negarea traditiei si impunerea unor noi principii de creatie .
Reperul initial al modernismului literar este volumul Florile raului de Charles
Baudelaire, aparut in anul 1857, care anunta o noua sensibilitate si impune, printre altele, una
dintre cele mai importante inovatii ale curentului, anume estetica uratului.
Modernismul este un curent literar manifestat, cu predilectie, in perioada interbelica,
ale carui trasaturi sunt teoretizate de Eugen Lovinescu si promovate, in special, prin
intermediul cenaclului si al revistei Sburatorul(1919).
Eugen Lovinescu are ca obiective: conceptualizarea curentului modernist si
promovarea tinerilor scriitori care demonstreaza o orientare modernista a creatiilor.
Principalele lucrari de doctrina ale lui E.Lovinescu sunt: Istoria civilizatiei romane
moderne si Istoria literaturii romane contemporane.
Evolutia literaturii romane e ilustrata prin 2 etape teoretizante: teoria imitatiei,
preluata de la francezul Gabriel Tarde, si teoria sincronismului.
Modernismul lui Lovinescu porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului care
determina sincronizarea culturilor europene.
Teoria imitatiei - Eugen Lovinescu este de parere ca scriitorii romani ar trebui sa imite
literaturile dezvoltate si sa isi dezvolte propriile idei. Acesta neaga in plan filosofic (dezvolta)
teoria formelor fara fond a lui Titu Maiorescu si o considera inovatoare pentru literatura
romana. Scriitorul preia din teoria lui T.Maiorescu imitatia, ea fiind necesara pt a cultiva gustul
national. Ideea de spirit al veacului este preluata de la francezul Gabriel Tarde, si reprezinta
totalitatea factorilor morali si materiali care determina evolutia literaturii (sau evolutia in plan
psihologic a unui popor).
Teoria sincronismului consta in sincronizarea continuturilor cu evolutia literaturii
moderne. Pentru sincronizarea literaturii romane cu spiritul veacului, sunt necesare cateva
mutatii de ordin tematic si estetic: tema citadinismului si conditia intelectualului in locul unei
tematici cu caracter rural, intelectualizarea prozei si a poeziei, evolutia poeziei de la epic la liric,
cultivarea romanului analitic si a autenticitatii, filosofia, preocuparea pentru registrul lexical
prin reconvertirea sensului.
1

Orientarea artistica promoveaza o innoire a literaturii prin desprinderea de trecut si prin


crearea unei noi modalitati inovatoare de exprimare. In ceea ce priveste poezia, sunt formulate
urmatoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletesti si
inlaturarea totala a obiectivitatii, ambiguitatea limbajului prin folosirea, in primul rand, a
metaforei, si inovatia formala prin renuntarea la prozodia traditionala.
Desi contemporan cu Blaga si Arghezi, poezia lui Ion Barbu este mai aproape de conceptia
unor poeti moderni ca Mallarme, Valery, Baudelaire, dar si de cantecele de lume ale lui Anton
Pann.
Creatia lui Barbu (pe numele lui adevrat Dan Barbilian) exprima dorinta de comunicare
cu Universul, de contemplare a lumii in totalitatea ei, fiind o stare de intelectualitate, izvorata
din conceptia ca "pentru mine poezia este o prelungire a geometriei".
Aspiratia sa catre lirismul pur presupune o stare initiatica, ce nu poate fi exprimata decat
intr-un limbaj incifrat, in care concizia (=formularea concisa, pe scurt) este formula cea mai
aleasa a lirismului barbian, concretizata in imagini-sinteza, propozitii eliptice, asocieri de cuvinte
deseori socante. Versul lui Ion Barbu iese din tipare, nu se supune vreunei reguli de logica intre
cuvinte, facand ca limbajul sau sa fie criptic(=ascuns, secret) si ermetic(=de nepatruns, dificil).
Lirica lui Ion Barbu ilustreaza, dupa propria-i marturisire, relatia dintre matematica si
poezie: exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos, unde se intalneste cu
poezia.
Tudor Vianu distinge in creatia poetica a lui Ion Barbu 3 etape importante carora le
corespund trei cicluri poetice: ciclul parnasian, ciclul baladic-oriental, si ciclul ermetic.
1. Etapa parnasiana
Etapa parnasiana cuprinde poezii publicate intre 1919 si 1921, in revista Sburatorul, poezii
cizelate, rafinate artistic, fara exprimare confesiva directa. Autorul recurge la simboluri
mitologice, livresti (=savant, din carti), prezinta peisaje geologice, mineralizate sau luxuriante prin
germinatia vegetala.
Lava sugereaza o geneza miraculoasa, cu viziuni cosmogonice, pamantul fiind cristalizarea
acesteia, Muntii trimit la un elan impietrit, un ecou dintr-o alta intocmire, Banchizele (=camp
de gheata) evoca tinuturi reci, viziuni ale originarului.
Aceste poezii prezinta, totodata, elanurile vitale ale naturii in dorinta de umanizare, de
depasire a universului senzorial.

1. Etapa baladic-orientala
A doua etapa, cea baladic-orientala, contine poezii in care autorul apeleaza la epic, poezii
inspirate din lumea balcanica, care sunt de fapt balade in structurile carora poetul insereaza
simboluri deosebit de complexe. Pentru aceasta perioada a creatiei lui Barbu reprezentativa este
poezia Riga Crypto si Lapona Enigel.

2. Etapa ermetica
Cel de al treilea ciclu al poeziei lui Barbu este cel ermetic. Acest ciclu este caracterizat de
perfectiunea formala a poeziei, de cultivarea abstractului, lirismul fiind filtrat prin intelect, nu se
mai poate vorbi deci despre o poezie de suflet ci despre o poezie ce are raceala matematicii. In
cadrul poeziilor apatinand acestui ciclu pot fii intalnite o serie de simboluri : simbolul oului, al
oglinzii si al nuntii. Semnificativa pentru ciclul ermetic al poeziei lui Barbu este opera literara Joc
Secund care este cea mai cunoscuta arta poetica a lui Ion Barbu in care acesta explica resorturile
propriei creatii.

Una dintre cele mai importante opere ale creatorului Ion Barbu (Dan Barbilian) este
reprezentata de poezia Joc secund, care deschide volumul omonim, publicat in 1930, fiind in
acelasi timp o arta poetica.
Poemul este o arta poetica ce initiaza intr-un univers singular si propune o conceptie
moderna despre poezie, avand un limbaj artistic specific poetului matematician, cu o incifrare
sporita si o sintaxa poetica dificila. Poezia lui Barbu deschide o lectura intelectuala, provoaca
cititorul, pentru ca refuza decodificarile imediate si facile.
Se constituie astfel o lirica a intelectualitatii, a austeritatii (=aspru) formelor prin
evaziunea (=evadare) din registrul uman, indepartarea de concretetea normala si de
sentimentele uzuale, renuntarea la inteligibilul limitativ, de unde si sugestivitatea polivalenta.
Tudor Vianu identifica in creatia ermetica barbiana patru teme specifice : mitul oglinzii,
spiritualismul (trecerea sufletului prin trei etape pana la desavarsirea spirituala: cercul Geei, al
Venerei si al lui Mercur), treptele viziunii, si poezia ca joc de limbaj.
Poemul Din ceas, dedus este integrat in tematica mitului oglinzii, pentru ca arta
inseamna reflectare, iesire din lumea experientei imediate si intrare intr-o suprarealitate ideala.
Principala tema o reprezinta definirea sensului poeziei si a rolului poetului, ce reflecta
relatia dintre creator si creatie.

Titlul acestei poezii poate implica dimensiunea ludica, denotand un joc al creatiei,
cunoasterii sau rationamentelor. Totodata, acesta poate sugera o dihotomie: joc al ratiunii joc
al cunoasterii sau rationamentelor.
Pentru Barbu, actul poetic este similar cu cel geometric. In acceptiunea acestuia exista
trei tipuri de joc si anume: jocul prim care apartine demiurgului, jocul secund care apartine
mestesugarului soare si jocul ter care apartine poetului.
Astfel, daca dimensiunea ludica a ratiunii presupune doar o analiza conceptuala asociata
doar proceselor gandirii, ce implica demersul ipoteza demonstratie concluzie, de cealalta
parte, jocul rationamentelor, implica un pluriperspectivism al cunoasterii asociat unui process
deductiv analitic.
Semantemul ceas denota o dubla perspectiva temporala : timpul concret si timpul
abstract sau contemplativ. Astfel, deducerea timpului concret devine proiectarea timpului
individual. De partea cealalta, timpul abstract devine o metamorfozare a timpului concret.
Asadar, titlul creatiei barbiene, sugestiv, pune in evidenta ideea centrala si crezul poetic:
poezia reprezinta o dematerializare a lumii, prin oglindire, o reprezentare purificata a lumii,
creatia devenind un joc secund, mai pur. Lumea vazuta ca o copie a lumii perfecte este
salvata prin spatiul poeziei, spatiul jocului secund atemporal : din ceas dedus si aspatial :
teritoriu imaginat al experientelor spirituale pure. Este evidentiata ideea lumii purificate prin
reflectarea in oglinda, ideea autocunoasterii si ideea actului intelectual ca afectivitate lirica.

Poezia este structurata in doua catrene, prima parte evidentiind conceptia poetului
despre arta, iar cea de-a doua conceptia poetului despre statutul sau. Masura versurilor este
inegala, specifica modernismului.
O prima scena semnificativa este insasi prima strofa in care autorul surprinde lumea inca
de la inceputul timpului, aceasta fiind prima dimensiune, de unde totul ia nastere, idee dedusa
din epitetul din ceas, dedus. O a doua scena semnificativa este in a doua strofa, in care poetul
isi extrage substanta lirica din nadir. Din ipostaza intelectualizata a lui Hermes, devine o
ipostaza lirica a lui Orfeu, si astfel poezia devine un cantec de harfe. Cantecul vizat este insa
incifrat, accesibil numai celor initiati.

Impresioneaza in text detasarea de real, transpunerea poeziei intr-un joc implicand


gratuitatea gestului, cautarea esteticului pur, desprins de contingent.

//Poezia porneste de la viata, dar nu se confunda cu aceasta, ea se inalta pe inecarea


universului real, printr-un joc al oglindirii, devenind unul sublimat (=transformat), o copie
geometrizata a lumii. Astfel, daca jocul devine simbol al primordialitatii arhetipale, echivaland
cu prototipul initial, sintagma regasita in titlul creatiei barbiene joc secund se caracterizeaza
ca definitie a artei, din perspectiva aristotelica sugerandu-se in acelasi timp ideea conform
careia arta este mimetica, fiind o imitiatie de gradul al doilea.
Poetul cauta in real, in temporal (Din ceas), frumosul ca obiect al creatiei, al meditatiei
lirice (adancul acestei calme creste), pe care il oglindeste in intimitatea sa, transpunandu-l in
joc secund pur, intelectual, iesind astfel din temporalitate in mantuit azur, forma de acces
la idee, la nivelul cosmic. Sugestiile filosofiei lui Platon sunt preluate difuz in textul poetic: arta
este o copie a lumilor reale, care, la randul lor, sunt copii ale ideilor eterne, deci arta este o
reflectare la puterea a doua a realitatii.
Din punctul de vedere al perspectivei temporale, poetul ridica incifrarea, care este
echivalenta sintagmei nadir latent. Astfel, se contureaza timpul intuitiv asociat reflectiei,
ilustrandu-se in aceasta maniera eternizarea jocului secund. Intre timpul concret si timpul
abstract, poetul devine meditator, fiind asociat timpului intuitiv, echivalent al timpului
individual, efemer.
Primul vers contine un element-cheie al textului, propagat, dupa principiul undei, in
intreg corpul poetic. Poezia , ilustrata la nivelul discursului liric prin sintagma adancul acestei
calme creste, pune realitatea intre paranteze, iesind din temporalitate, conturata prin sintagma
din ceas dedus spre a instaura, prin reflectarea in oglinda, o lume superioara, spirituala,
mantuita.
Limbajul poetic abstract cere o anumita initiere in poetica pentru a patrunde in universul
de metafore si simboluri ale textului. Doua simboluri centrale organizeaza discursul -zenitul si
nadirul, termeni antinomici ai spatiului astral. Daca realitatea se constituie sub semnul
zenitului, in lumina solara, sustinuta prin imaginile calmei creste, a cirezilor agreste si a
ceasului omenesc, poezia si arta apartin nadirului, un spatiu simetric, opus, inlantuit in
misterul asfintitului. Prin oglinda se intra in mantuit azur, poezia este nadir latent, cantec al
marii prins in clopotele meduzelor. Tudor Vianu comenteaza faptul ca lumea experientei se
inalta in piramida pana la zenit, dupa cum rasfrangerea acesteia alcatuieste nadirul ei. Artistul
insumeaza, confera coerenta acestei noi lumi, aduna harfe resfirate si le reflecta in zbor
invers - nu prin inaltare in real, ci prin coborare in imaginar, spre profunzimile fiintei si ale
gandului.
Cuvintele metaforice : cirezi agreste , joc secund, harfe resfirate, cantec,
meduze sunt modalitati de interpretare a artei. Arta pentru poet este de asemenea
perceputa ca un zbor invers , iar munca depusa pentru realizarea artei este sugerata in versul
Si cantec istoveste ....

Deoarece in aceasta poezie este vorba despre actul creatiei, intalnim grupurile apei,
marea, structuri ce reprezinta locul magic unde acest proces are loc, iar constructia
metaforica Nadir latent! simbolizeaza oglindirea zenitului in apa.
Prin oglindirea realului in adancul alchimic, poetul-mag savarseste subtila retroversiune
(=retraducere), insumand harfele intr-o unica melodie, sugestie clara a caracterului orfic (de
la Orfeu) al poeziei: prin ermetism, poetul reface unitatea cosmogonica a universului si initiaza
asupra originii divine printr-o muzica a sferelor ce se aseamana cu cantecul marii purtat de
clopotele meduzelor, cantec preluat de poetul in ipostaza orfica.
Simbolul harfei ilustreaza ipostaza orfica a eului liric, implicand in aceeasi masura o
tonalitate elegiaca. Creatorul traieste aventura cunoasterii prin iubire, Orfeu fiind asociat
armoniei, reflectata de imbinarea fericita a htonianului sau imanentului cu transcendentul. De
asemenea, se realizeaza introducerea in teluric a formei de manifestare a muzicii sferelor, prin
semn, interpretat ca imagism ezoteric, redat la nivelul discursului liric prin intermediul
formulelor de alchimie verbala si al confundarii in spatializarea lumii, redata de simbolistica
meduzei si a cantecului. Totodata, harfa devine sugestie a transcedentarii eului in muzica
sferelor, ca simbol al armoniei absolute, echivaland in acelasi timp cu stagnarea temporala sau
invingerea limitelor. Astfel, poetul devine inca o data mediator, de aceasta data, intre cantec si
instrument.
Sufletul fantana accentueaza perspectiva temporala, regasita in discursul liric, fiind
asociat duratei, vazuta in cele trei ipostaze, meduza devenind simbol al spatializarii cantecului.

Verbul a istovi implica intreaga conotatie a cantecului orfic, cantec al sacrifciului


sinelui, prezentandu-se astfel ipostaza eului sacrificial. Astfel, reflectarea absolutului in sufletul
fantana contureaza conditia creatorului de eu sacrificial, redandu-se in acelasi timp ideea de
armonie, de act demiurgic.
Zborul invers reprezinta un adevarat corolar (=concluzie) existential, devenind o insumare
a tuturor duratelor temporale, precum si un motiv de contemplatie. Proiectia soarelui, care taie
apa, devenind nadir este echivalenta meduzelor, ce sunt o sugestie a cunoasterii absolute,
echivaland proiectarii absolute in sufletul fantana. Astfel ia nastere un cantec al armoniei
universale, care implica armonia sufleteasca, celesta si acvatica. De asemenea, jocul luminii,
prezentat ca zbor in durata exterioara devine echivalent al aceluiasi joc, redat prin intermediul
meduzei, la nivel interior.
In aceeasi masura, zborul armoniei exterioare, a cantecului resimtit, se identifica zborului
invers, asociat meduzelor, care simbolizeaza proiectia in adanc a luminii solare, asociata
cunoasterii interioare.
Clopotul verde este echivalent al aceleiasi simbolistici a meduzei, constituindu-se in
aceeasi masura ca simbol al muzicii sferelor, ce reda armonia transcedentala. Nadirul , in aceeasi
masura este asociat sufletului fantana.
6

Dihotomia este surprinsa inca o data la nivelul lexemelor ilustrand culori, verdele
conturand materialitatea, primordialitatea, azurul constituindu-se in simbol al imaterialitatii, al
absolutului.
Apa - un alt simbol dens al poeziei, - apare in ambele strofe, dar are conotatii diferite. Ea
inseamna oglindire, reflectare prin care se transcende lumea reala, obiectiva spre un univers
posibil, ipotetic, imaginar. In partea a doua, marea este asociata cu geneza poetica a creatiei,
locul de unde se naste universul secund, mai pur, al poeziei.
Textul are o puritate de cristal, o perfectiune poliedrala in acord cu solemnitatea
tonului incantatoriu. Topica si sintaxa condenseaza expresia care se supune ideii. Ritmul
creeaza sugestia de text gnomic (=care cuprinde maxime, sentine, reflecii, sfaturi morale), cu
intelesuri profunde, nerostite pana la capat.
Dimensiunile reduse pledeaza pentru esentializarea discursului, pentru sublimarea
vietii in imagine artistica prin stilizari si restrangeri necesare.
Cea mai clasica interpretare de arta poetica a acestei capodopere, Joc secund, este
data de George Calinescu: Poezia, metaforic exprimata de adancul acestei calme creste, este
o iesire (dedus) din contingent adica din ceas, in pura gratuitate (mantuit azur), joc secund ca
imaginea cirezilor in apa. Este (nadir latent) o oglindire a zenitului in apa, o sublimare a vietii
prin retorsiune.
Ion Barbu isi proiecteaza poezia pe doua componente si anume: zenitul (cel mai inalt
punct vertical) si nadirul (cel mai jos punct vertical).
Poezia este o arta poetica inedita, cu adanci rezonante filosofice, o ipostaza a lirismului
absolut, modern, intelectual, care presupune insa traire, subiectivitate si muzica. Jocul secund
este o ultima cupola a poeziei, de rigoare carteziana (=ordonata), cu pasiunea trairii, geometrie
si extaz, cu un limbaj aparent abstractizat si emotii orfice.

nadir = punct inferior, cel mai de jos; inceputul evolutiei


zenit = punctul cel mai inalt; inceputul declinului
harfa= harpa
azur= albastrul cerului; cer senin

Joc secund
Ion Barbu

Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,


Intrata prin oglind n mantuit azur,
Taind pe inecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridic insumarea
De harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi
Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea,
Meduzele cnd plimba sub clopotele verzi.