CURS 1

Materia succesiunilor
Dreptul succesoral desemneaza totalitatea normelor care reglementeaza transmiterea unui
patrimoniu de la defunct catre urmasii sai.
Initial, proprietatea era considerata de romani o legatura indisolubila intre om si lucru, o expresie
a puterii individuale, astfle ca la moartea persoanei, aceasta relatie se distrugea iremediabil.
In conceptie romana, nu exista patrimoniu fara titular, asa ca romanii au socotit ca odata
cu moartea unei persoane dispare si patrimoniul sau, iar mostenitorii sai dobandesc un nou
drept de proprietate asupra acelorlasi lucruri.
Aceasta conceptie a lasat urme si in plan terminologic, caci cei mai vechi mostenitori
romani au fost desemnati prin termenul de heres, termen care vine de la herus ce inseamna
stapan. Termenul de succesio a aparut mai tarziu, cand in dreptul succesoral roman s-a
impus ideea transmiterii patrimoniului de la defunct catre urmasi.

Romanii au cunoscut trei mari sisteme succesorale:

Mostenirea legala (ab intestat)

Mostenirea testamentara
Mostenirea deferita contra testamentului (aceasta reprezenta o varianta a
mostenirii testamentare)

Dreptul succesoral a fost dominat de doua tendinte.

O prima tendinta a fost aceea a decaderii formalismului, tendinta relevata de evolutia formelor
de testamente romane, caci, daca initial formele de testament presupuneau o serie de
formalisme, simboluri si gesturi rituale, cu timpul, testamentul a putut fi realizat si prin simpla
manifestare de vointa a testatorului.

A doua tendinta este aceea a ocrotirii rudeniei de sange, caci, la origine, singurul fundament al
vocatiei succesorale l-a reprezentat agnatiunea. Cu timpul, prin reforme ale praetorului care au
fost completate cu legislatia imperiala, au fost protejate si cognatii, astfel ca in punctul final al
evolutiei, in epoca postclasica cognatiunea devine fundamentul vocatiei succesorale.

A. Mostenirea legala
Aceasta se deschidea atunci cand nu existau mostenitori testamentari sau cand testamentul nu
era regulat intocmit, fiind, in consecinta, nul, deci inexistent.

Sediul materiei il reprezenta Legea celor XII table care prevedea trei categorii de mostenitori
legali:

Sui heredes - In aceasta categorie intrau toti aceia care prin moartea lui pater
familias deveneau sui iuris.
Din sfera acestor persoane faceau parte:
a.
b.
c.
d.
e.
f.

fiii
fiicele
sotia casatorita cu manus
nepotii din fii, daca tatal lor a predecedat bunicului
adoptatul
adrogatul

Acest termen de sui heredes semnifica "cel ce se mosteneste pe el insusi", iar etimologia isi
are sorgintea in proprietatea familiala, in cazul careia fiii de familie erau socotiti inca din
timpul vietii lui pater familias coproprietari cu el. Prin mostenire ei mosteneau ceva ce le
apartinuse si inainte, dupa definitia data de jurisconsultul Paul
Cu timpul, insa, in evolutia relatiilor de familie, au fost introduse in aceasta notiune si alte
persoane decat cele care fusesera coproprietare cu pater familias asupra lui heredium.
In cadrul acestei prime categorii de mostenitori functiona sistemul reprezentarii, in
virtutea caruia urmasii unui succesibil predecedat veneau la mostenirea defunctului in locul
autorului lor, culegand prin mostenire atat cat ar fi cules autorul lor, daca ar mai fi trait la
momentul decesului lui pater familias. De exemplu, la moartea lui pater vin la mostenire
doi fii si doi nepoti. Acestia din urma fiind fiii unui al treilea fiu predecedat lui pater
familias. Acesti doi nepoti culeg impreuna tot o treime din mostenire, adica cat ar fi cules
tatal lor daca ar fi trait. Fiecare va culege 1/6 din mostenire.
Daca nu existau sui heredes veneau la mostenire cei din urmatoarea categorie.

Adgnatus proximus - In aceasta categorie intra colateralii lui pater familias:

a. fratii
b. verii

c. nepotii de frate sau de var

Aceasta categorie este caracterizata prin mobilitate, in sensul ca daca nu exista un agnat
mai apropiat, va putea veni la mostenire si un agnat foarte indepartat.
Sistemul reprezentarii nu functiona in cadrul acestei categorii, iar in situatia in care cel
mai apropiat agnat refuza mostenirea, nu venea la mostenire urmatorul agnat, iar
mostenirea era declarata vacanta, putand fi culeasa ca atare de catre stat.
Daca nu existau mostenitori nici in aceasta categorie, veneau la mostenire cei din a
treia categorie.

Gentiles - Despre ei existau doar indicii ca fac parte din familia respectiva. Veneau la
mostenire toti in bloc.
Se observa ca sistemul mosteniri era construit exclusiv pe fizionomia relatiilor de putere
dintre pater familias si cei de sub puterea sa. Vocatie succesorala aveau doar agnatii. Cu timpul,
acest lucru a devenit incomod, mai ales in conditiile in care a aparut casatoria fara manus, iar
femeile si-au dobandit o oarecare independenta. De asemenea, nici fiul de familie nu mai era
atat de puternic controlat de catre pater, astfel ca, din ce in ce mai mult, s-a simtit nevoia
acordarii si cognatilor dreptul de a "veni" la mostenirea lui pater, cum ar fi, de pilda, fiul
emancipat, care era cognat cu fosta sa familie, dar nu era si agnat.
Aceasta a necesitat interventia praetorului care a savarsit o reforma prin care a amendat
mostenirea legala, creand patru noi categorii de mostenitori, prin care a ocrotit si rudenia de
sange. Aceasta mostenire praetoriana a fost denumita bonorum posessio (posesiunea bunurilor
succesorale), sintagma care trebuie inteleasa in sensul ca nu era vorba despre o posesiune
efectiva, ci doar despre una care putea fi reclamata de catre cei indreptatiti, prin mijloace de
drept praetorian.

Cele patru noi categorii create de praetor:

1. Bonorum possessio unde liberi
In cadrul acestei categorii intrau atat mostenitorii sui heres prevazuti de "Legea celor XII
table", cat si toti acei fii de familie si descendentii lor care in urma capitis deminutio isi
pierdusera vocatia succesorala. Veneau, asadar, la succesiune, nu numai fiii aflati sub
puterea lui pater, dar si fiii emancipati. Prin reforma praetorului, toti fii de familie au
dobandit vocatie succesorala, indiferent daca erau sau nu sub puterea lui pater.
Participarea la mostenire a fiului emancipat era una facultativa pentru acesta din urma,
pentru ca daca el voia sa participe trebuia sa faca raport al bunurilor proprii, o collatio
emancipati

2. Bonorum possessio unde legitimi

Include si pe agnatus proximus si pe gentiles. In aceasta categorie intra categoriile 2+3
de la mostenirea legala.

3. Bonorum possessio unde cognati

In aceasta categorie erau inclusi acei cognati care nu erau si agnati, deci nu faceau parte
din randul descendentilor (de exemplu, mama fata de copiii sai rezultati din casatoria fara
manus).

4. Bonorum possessio unde vir et uxor

In aceasta categoria intra sotul si sotia casatoriti fara manus, care dobandesc dreptul de a
se mosteni reciproc, drept pe care nu il avusesera inainte.

In realiate, era foarte rar posibil ca un cognat sa culeaga o mostenire, pentru ca era foarte
improbabil sa nu exista nicio persoana din primele doua categorii de mostenitori, motiv pentru
care a intervenit legislatia imperiala care a amendat sistemul pretorului.
In acest sens mentionam doua senatusconsulte date in epoca imperiala:
Senatesconsultul Tertullian - dat in timpul Imp. Hadrian, prin acesta acordandu-se mamei
dreptul de a veni la mostenirea copiilor sai rezultati din casatoria fara manus in calitate
de ruda legitima, in cadrul celei de-a doua categorii de mostenitori praetorieni, unde
mama a urcat din cea de-a treia categorie
Senatesconsultul Orfitian, dat in timpul Imp. Marc Aureliu, prin care copiii rezultati din
casatoria fara manus au dobandit vocatia de a veni la mostenirea mamei lor in cadrul
primei categorii de mostenitori praetorieni.
In epoca postclasica, Imp. Iustinian a reformat complet sistemul mostenirii, inlocuind
agnatiunea cu cognatiunea, care devine unicul fundament al vocatiei succesorale, creand patru
noi categorii de mostenitori:
a. Descendentii
b. Fratii si surorile buni si copiii acestora, precum si ascendentii
c. Fratii si surorile consangvini (cei care au tata comun) sau uterini (cei care au
mama comuna), precum si copiii lor
d. Alti colaterali mai indepartati.

B. Mostenirea testamentara
Testamentul poate fi definit drept actul solemn prin care o persoana numita testator instituie
unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa execute ultima sa vointa. Elementul central
al testamentului il reprezinta instituirea de mostenire.
Instituirea a evoluat in timp, caci daca la origini erau instituiti mostenitori persoane din
randul herezilor testatorului, mai tarziu au putut fi instituiti si agnati foarte indepartati si
chiar persoane straine de familia testatorului.
Principala obligatie a celor instituiti mostenitori era aceea de a distribui bunurile
succesorale, in calitate de executori testamentari, bunurile din masa succesorala in
conformitate cu dispozitiile testamentare.
Testamentul la romani indeplinea mai multe functii:
1. favorizarea unor herezi in detrimentul altora,
2. grevarea celor instituiti mostenitori cu executarea unor legate in favoarea unor persoane
din afara familiei,
3. numirea unui tutore
4. dezrobirea unui sclav
Formele de testament au evoluat in timp si le putem clasifica pe doua mari perioade: in dreptul
vechi si in dreptul clasic.

a) Testamentul in dreptul vechi

Calatis comitiis

In dreptul vechi primul testament acceptat de romani a fost testamentul calatis comitiis, care
imbraca forma unei legi curiate, adica a unei legi votate de Comitia curiata.
Explicatia unei asemenea forme regasindu- se in conceptia romanilor care au privit la origine
testamentul ca fiind un act foarte grav, deoarece el urmarea sa schimbe ordinea succesorala
prevazuta de lege.
Pentru acest motiv, romanii au hotarat ca, intrucat o lege nu poate fi modificata decat tot
printr-o lege, testamentul trebuie votat ca o lege.

Aceasta forma avea 2 inconveniente:

la aceasta forma de testament aveau acces doar patricienii
se putea face doar de doua ori pe an, cand se intrunea Comitia curiata.

Testamentul in procinctu

Ulterior a aparut o noua forma de testament, testamentul in procinctu, "facut in apropierea

luptei", la care aveau acces si plebeii. Acesta se facea in fata armatei gata de lupta, dar avea si el
doua inconveniente: statul roman trebuia sa se afle pe picior de razboi, iar al doilea era faptul ca
puteau face un asemenea testament numai cei care erau legionari.

Testamentul per aes et libram

Dupa aparitia mancipatiunii fiduciare, a aparut testamentul per aes et libram (prin arama si
balanta). Acesta era o aplicatie a mancipatiunii fiduciare si era accesibil oricarui cetatean roman
indiferent de varsta sau ocupatie.
Mecanismul acestuia presupunea ca testatorul sa vanda fictiv intregul sau patrimoniu unui
cumparator numit emptor familiae, pentru pretul simbolic de un sestert, incheind cu acesta un
pact fiduciar, adica o conventie de buna credinta prin care ii arata lui emptor cum si cui sa
distribuie bunurile succesorale dupa moartea sa.
Dezavantajul major al acestei forme de testament l-a reprezentat mult timp faptul ca soarta
operatiunii depindea de buna-credinta a lui emptor familiae
La romani, mult timp, pactele fiduciare nu au fost sanctionate juridic si deci cei care isi
asumau obligatii in temeiul lor nu puteau fi constransi sa le execute, iar daca emptor era de rea
credinta se putea considera proprietar adevarat al bunurilor si putea refuza sa execute
instructiunile din pactul fiduciar.
Acest inconvenient a fost ulterior remediat, caci prin intermediul acestui mecanism, emptor nu
a mai dobandit proprietatea asupra bunurilor, ci doar detentiunea, pentru a le transmite mai
departe mostenitorilor testatorului, la moartea acestuia din urma.

b) Tetamentul in dreptul clasic

In epoca clasica au aparut si forme noi de testament:
Testamentul nuncupativ (nuncupatio), care se realiza in forma orala, in prezenta unor
martori cetateni romani.
Testamentul praetorian, care se realiza in forma scrisa cu aplicarea de catre martorii
cetateni romani a sigiliilor lor.
Testamentul militar, care nu presupunea nicio conditie de forma si era valabil indiferent
de suportul material al vointei testatorului, singura cerinta fiind aceea ca vointa
testatorului sa fie clar exprimata.

Capacitatea testamentara (numita de romani testamenti factio):

Testamenti factio activa

Testamenti factio pasiva

Testamenti factio activa - desemna capacitatea unei persoane de a-si face un testament sau de a
fi martora la intocmirea unui testament
Se bucurau de testamenti factio activa acei cetateni romani sui iuris capabili sa isi exprime
singuri vointa. Mai aveau aceasta capacitate si acei peregrini care se bucurau de ius comercii.
NU aveau testamenti factio activa:

Sclavii, cu exceptia sclavilor publici care aveau dreptul de a-si face testament.
Fiii de familie, cu exceptia celor care aveau peculiu militar
Incapabilii de fapt (aligenatii, impuberii, femeile - cu exceptia femeilor care aveau ius
liberorum).

Mai tarziu, dupa imparatul Hadrian, femeile care nu aveau ius liberorum au dobandit si
ele capacitatea de a testa, cu conditia insa de a avea auctoritatis tutoris.
Testamenti factio pasiva - capacitatea unei persoane de a veni la mostenire in calitate de
instituit, fie in calitate de legatar.
In ceea ce priveste testamenti factio pasiva, aveau capacitatea de a culege o mostenire cei care
se bucurau de ius comercii.
Aceasta capacitate a fost restransa de romani:
O restrangere a intervenit in anul 169 i.e.n., cand prin legea Voconia, femeile au fost oprite sa
vina la mostenirea sotilor lor care aveau o avere mai mare de 100.000 de asi, aceasta restrangere
fiind justificata de interesul de a se ocroti femeile fata de consecintele devastatoare pe care luxul
le putea avea asupra lor.
De asemenea, nu puteau fi instituite (ca mostenitori) persoanele incerte, adica acele persoane cu
privire la care testatorul nu isi putea face o idee clara in momentul intocmirii testamentului.
Nu puteau fi instituiti ca mostenitori nici postumii, adica cei nascuti dupa moartea testatorului,
si nici persoanele juridice.
Persoanele alieni iuris puteau fi instituite mostenitori, dar tot ceea ce culegeau ele intra in
patrimoniul lui pater familias, sub a carui putere se aflau.

Romanii au acceptat, la un moment dat, si instituirea sclavilor ca mostenitori, aceasta

aparenta concesie a avut la baza calcule economice, caci acceptarea unei mosteniri incarcate de
datorii atragea pe capul mostenitorului riscul executarii sale silite de catre creditor care, daca se
realiza prin venditio bonorum, avea o consecinta: infamia, care echivala cu o moarte civila
In asemenea situatie, testatorul prefera sa instituie un sclav ca mostenire care sa suporte
consecintele insolvabilului.

Despre instituirea de mostenitor, Gaius arata ca este caput et fundamentum totius testamenti "fruntea si temelia oricarui testament". Gaius face referire atat la conditiile de forma, cat si la
conditiile de fond ale instituirii de mostenitori. Sub aspectul conditiilor de forma, instituirea de
mostenitor se facea in fruntea testamentului, era prima clauza in textul testamentar. Instituirea
se facea cu untilizarea unot termeni imperativi si solemni: "Titius heres esto" / "Titius heredem
esse iubeo".

Sub aspectul conditiilor de fond, instituirea de mostenitori era subsumata unor cerinte care
sunt exprimate prin doua principii:
A. Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest - "Nimeni nu poate muri
in parte cu testament si in parte fara testament"
O persoana nu putea institui un mostenitor doar pentru o parte din mostenire, lasand ca
celalta parte a mostenirii sa fie distribuita potrivit regulilor de la mostenirea legala. Nu
se puteau deschide in paralel doua sisteme succesorale. Daca totusi testatorul proceda
astfel, mostenitorul instituit dobandea intreaga mostenire.

B. Semel heres, semper heres - "Odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor"

Instituirea de mostenitor nu putea fi afectata de termen, adica nu se putea dispune
prin testament ca o anumita persoana sa fie mostenitor numai pana la o anumita data.