Sunteți pe pagina 1din 2

Declinul lumii antice - proces istoric inevitabil.

Orice reflectare asupra Evului Mediu ne duce inevitabil cu gândul la începuturile


sale, căci, aşa cum deja s-a putut constata, orice epocă istorică îşi are rădăcinile în
perioada precedentă şi lasă moştenire anumite trăsături epocii următoare. În acest
sens, se poate observa că la geneza universului medieval au contribuit trei factori
constructiv determinanţi: moştenirea culturală a antichităţii, religia creştină şi
organizarea politică impusă de migraţia popoarelor. Migratorii au creat relaţiile de
dominare şi relaţiile politice, atât în privinţa înfăţişării hărţii Europei cât şi în
privinţa ţesutului interior al noilor ţări şi regate, a căror guvernare şi organizare a
fost determinată de noii stăpâni. Biserica creştină oferea în acelaşi timp omului de
rând comunitatea într-un mod deosebit, atât pentru prezent, cât şi dincolo de aceste
limite. Ea apreciază cu totul alte valori şi încearcă să atragă membrii ei spre acestea.
Tot biserica este principalul mijlocitor al culturii antice, desigur doar în măsura în
care elementele acestei culturi erau apreciate drept bune şi folositoare. Este evident
că o perpetuare a culturii şi civilizaţiei antice în toate aspectele şi domeniile nu
putea fi de durată, nici biserica nu putea să-şi impună neîngrădit ideologia şi nici
noii stăpâni migratori nu puteau ignora realităţile întâlnite şi rezultate în urma unui
îndelungat proces evolutiv al societăţii umane, istoria şi viaţa scurgându-se spre o
sinteză a acestor elemente în totalitatea lor, sinteză care înseamnă întotdeauna
altceva decât părţile ei componente.
După cum s-a arătat deja, Cellarius delimitează începutul Evului Mediu cu domnia
lui Constantin cel Mare (306-337), primul împărat roman care şi-a avut reşedinţa în
Byzantion/Constantinopol. Mutarea capi-talei de la Roma la Constantinopol şi
transformarea, încetul cu încetul, a Imperiului Roman într-unul bizantin constituie
într-adevăr un capitol important al începuturilor Evului Mediu. De acum teritoriul
imperiului devine loc de desfăşurare a unor evenimente turbulente la care participă
numeroase popoare ce îşi fac tumultuos intrarea pe scena istoriei europene. Tocmai
aceste popoare atrag acum întreaga atenţie asupra lor, romanii trecând în planul
secund iar imperiul aflat în permanentă defensivă nu mai reprezintă decât culisele
pentru istoria altor popoare. Domnia lui Constantin aparţine încă perioadei
reformelor antichităţii romane târzii, când se mai fac unele eforturi de reorganizare a
imperiului, eforturi în care, conform opiniei împăratului, biserica creştină trebuia să
joace şi ea un rol. Unele legende care au circulat mai târziu afirmă că însăşi mutarea
capitalei la Constantinopol ar fi avut semnificaţii mult mai adânci decât căutarea
unui loc mai prielnic şi mai uşor de apărat. În Constantinopol, oraşul apostolilor,
Constantin nu ar mai fi dorit să fie împărat roman, ci principe al creştinătăţii iar
plecarea din Roma ar fi avut simbol de rupere a legăturilor cu trecutul şi cu zeităţile
păgâne ale căror temple dominau cetatea eternă. Cert este că din punct de vedere
politic, vechea capitală Roma, pierduse orice rol şi semnificaţie, din ea rămânând
doar urmele fostei glorii, iar dacă barbarii se străduiau să ajungă la Roma, o făceau
doar în virtutea unor tradiţii de mult depăşite de realităţi, în virtutea legendelor
despre oraşul de aur şi despre nenumăratele şi neasemuitele comori ce s-ar afla
acolo. In realitate Roma nu a rămas capitală nici măcar pentru părţile apusene ale
imperiului târziu, când noua reşedinţă a acestor teritorii se va stabili la Ravena.
Chiar dacă împăratul Constantin a primit botezul creştin de la episcopul Eusebius
abia pe patul de moarte, chiar dacă până în acelaşi moment nu a renunţat niciodată la
funcţia de „Pontifex Maximus” al credinţelor romane păgâne, chiar dacă metodele
sale de guvernare numai creştine nu pot fi numite, datorită opririi persecuţiilor
asupra creştinilor prin edictul de la Mediolanum, a intervenţiei sale în conciliul de la
Niceea, Constantin cel Mare a intrat în credinţa creştină ca sfânt alături de mama sa
Elena. Antipodul său a fost, mai târziu, ultimul împărat al dinastiei constaniniene,
Iulian, numit în mod îndreptăţit de creştini Apostatul (361-363), dar domnia sa a fost
prea scurtă pentru a mai anula cursul dat istoriei de Constantin.
Iniţiativa lui Diocleţian de introducere a unui sistem de guvernare bazat pe
împărţirea imperiului a fost păstrată şi de Constantin, deşi acesta a domnit vreme
îndelungată singur. Prin împărţirea imperiului se dorea păstrarea de fapt a unităţii
statale şi nicidecum dezmembrarea, coregenţa a doi împăraţi impunându-se din
motive de apărare a unui teritoriu imens, supus la presiuni fără precedent pe limes,
situaţie în care securitatea putea fi mai uşor asigurată de doi împăraţi cu
responsabilităţi zonale. Rezultatul a fost însă altul decât cel scontat, ajungându-se în
cele din urmă la despărţirea reală şi definitivă a imperiului. Doar pentru scurtă
vreme imperiul se mai reunifică sub Constantius (337-341), care reuşeşte să-i
înlăture pe ceilalţi patru contracandidaţi, pentru ca apoi Valentinian (364-375) să fie
silit să-l accepte pe fratele său Valens (367-378) drept coregent. După ce împăratul
Teodosius (379-395), numit „cel Mare”, mai mult din motive religioase decât
politice reuşeşte mai mult din întâmplare şi pentru scurt timp să stăpânească întregul
imperiu, se ajunge ca la moartea sa imperiul să fie definitiv împărţit între fii săi.
Fiul mai vârstnic, Arcadius (396-408) moşteneşte partea de răsărit mai bogată şi cu
capitala Constantinopol, pe când fiul mezin, Honorius (395-423) trebuie să se
mulţumească cu părţile apusene, unde - fapt semnificativ – nu rezidează la Roma, ci
mai întâi la Mediolanum (Milano) şi din anul 404 la Ravena. Relaţia de fraternitate a
celor doi împăraţi trebuia să reprezinte în continuare o garanţie a păstrării unităţii şi
a conducerii coerente a imperiului, dar tinereţea celor doi şi nu în ultimul rând
ambiţiile unor sfetnici au dus la distanţarea celor două părţi, chiar şi la conflicte de
graniţă, cu rezultatul inevitabil al evoluţiei părţilor răsăritene spre un Imperiu
Bizantin în timp ce Imperiul Apusean se va sfărâma sub tăvălugul migraţiei
popoarelor. Nici părţile răsăritene nu au fost scutite de atacuri şi asedii ale unor
popoare migratoare, dar desfiinţarea toală a acestui stat nu se va produce decât în
anul 1453, prin cucerirea Constantinopolului de către armatele turceşti ale lui
Mehmed al II-lea, dată considerată de acelaşi Cellarius ca sfârşit al Evului Mediu.

S-ar putea să vă placă și