Sunteți pe pagina 1din 9

DETERMINAREA PRINCIPALELOR CONSTANTE BIOLOGICE

Analizele medicale sunt ansamblul de procedee, mai mult sau mai putin complexe, care
furnizeaza informatii asupra aspectului si functionalitatii diferitelor organe si compartimente ale
organismului cat si asupra gradului de sanatate si boala ce afecteaza organismul in cauza.

VSH (VSE)
Vteza de sedimentare a hematiilor (viteza de sedimentare a
eritrocitelor)
Generalitati Viteza cu care globulele rosii se separa de plasma sanguina
si se depun pe fundul tubului asezat in pozitie vertical
Se masoara in mm de plasma separata intr-o ora si in doua
ore
Cresterea peste 40-50 mm la ora constituie un semnal de
alarma chiar in lipsa altor simptome de boala
Un VSH marit arata medicului ca undeva in organism exista
Valori normale Barbati 3-10 mm la o ora, 5-15 mm la
doua ore Femei 6-13 mm la o ora, 1020 mm la doua ore
Creste In foarte multe boli (infectii, boli tumorale, boli ale
ficatului, tuberculoza, reumatism, anemie, etc.) La femei,
in perioada menstruala sau in ultimele luni de sarcina La
batrani

Glicemia
Analiza zaharului din sange

Generalitati Glucoza reprezinta combustibilul de baza pentru obtinerea


energiei necesare omului Glucoza este obtinuta de organism
din alimente bogate in glucoza cum sunt: -dulciurile
- alimente ce contin amidon (cereale, cartofi etc.)
Organismul poate fabrica zahar chiar din proteine si grasimi. In
aceasta situatie cresc si toxinele din sange. Chiar daca diabeticul
mananca el slabeste
Daca glicemia creste peste 200-300 mg (hiperglicemia) se
ajunge la coma diabetica (coma hiperglicemica) cu sete imensa,
gura uscata, respiratie rapida cu miros de acetona, oboseala,
ameteala
Daca glicemia scade mult sub valorile normale se ajunge la
coma hipoglicemica cu tremuraturi, transpiratii, slabiciune si
chiar
pierderea
cunostintei
Valori
70-110
mg la 100
ml sange
normale
Creste In diabetul zaharat ce apare datorita secretiei mici (sau de loc)
de insulina.
(Hiperglice
Din aceasta cauza, glucoza nu se consuma suficient, ea se
mia) acumuleaza in sange si duce la cresterea glicemiei
In bolile glandelor endocrine (tiroida, hipofiza, suprarenalele)
La persoanele peste 50 ani, deoarece consumul de glucoza
este mai redus
La persoanele sanatoase cand analiza sangelui se face dupa un
consum marit de dulciuri (glicemia revine la normal dupa ce
dispare si cauza)
La persoanele care s-au tratat cu anumite medicamente
(glicemia revine la normal dupa ce dispare si cauza)
La persoanele stresate in urma unui traumatism fizic sau
In cazuri de infometare (inanitie) se consuma rezervele de
Scade glucide din ficat
In caz de efort fizic mare de asemenea se consuma din rezerva
(Hipoglicem
de glucide din organism
ia) In cazul in care bolnavii de diabet iau o doza prea mare de

UREMIA
Este o afectiune complexa ce insoteste insuficienta renala si care asociaza existenta unor
dezechilibre electrolitice, hormonale si metabolice, care se dezvolta in paralel cu deteriorarea
functiei renale. Desi ea apare in mod caracteristic in ultimele stadii de evolutie ale insuficientei
renale cronice, poate sa fie diagnosticata si in insuficienta acuta (daca functia renala se pierde
rapid) sau in alte boli renale cu evolutie cronica.

Uremia presupune existenta in sange a unor produsi metabolici care se elimina de obicei pe cale
renala, cum ar fi in principal ureea, prezenta lor fiind insotita si de simptome clinice. Simpla
prezenta a produsilor metabolismului azotului in sange se numeste azotemie si poate fi o
descoperire paraclinica comuna multor afectiuni, renale sau nu. Pacientii uremici pot prezenta ca
manifestari precoce anorexie, letargie, iar ca simptome tardive (aparute in cursul evolutiei bolii
de baza) reducerea acuitatii mintale si chiar instalarea comei.
Frecventa de aparitie a uremiei (sindromului uremic) este corelata in principal cu frecventa de
aparitie a bolilor renale terminale. Astfel de afectiuni apar mai frecvent la barbati comparativ cu
femeile, rata incidentei fiind de 1.2 la 1, insa femeile au un risc mai crescut de a dezvolta uremie
chiar si la niveluri chiar usor crescute ale creatininei (datorita masei musculare reduse si faptului
ca in cazul lor creatinina este intotdeauna la valori limita).
Boala renala in stadiu terminal apare mai frecvent la adultii in varsta, insa prevalenta ei in randul
grupelor de varsta nu a fost deocamdata stabilita. Indivizii cu varsta de peste 75 de ani au cel mai
mare risc de a se confrunta cu astfel de afectiuni, in principal datorita patologiei intricate pe care
o au la aceasta varsta (probleme cardiace, renale, hepatice, diabet zaharat). Diagnosticarea
uremiei la copii si adolescentii tineri poate fi destul de greu de realizat, datorita simptomelor
clinice variate.
Cele mai frecvente si importante cauze ale bolilor cronice renale sunt:
- Glomerulonefrita membrano-proliferativa;
- Glomeruloscleroza focala segmentala;
- Nefropatia cu Ig A;
- Rinichiul polichistic;
- Nefropatia lupica;
- Amiloidoza;
- Sindromul Goodpasture;
- Mielomul multiplu;
- Purpura trombotica trombocitopenica;
- Sindromul hemolitic uremic.

In afara de insuficienta renala, nivelul ureei poate fi crescut si ca urmare a altor procese
patologice sau fiziologice, precum:
- Scaderea eliminarii ureei formate in cantitati normale: hipotensiune, insuficienta cardiaca
(ambele determina reducerea fluxului sangvin renal), obstructie urinara;

- Cresterea productiei ureei hepatice: dieta bogata in proteine (acestea sunt materia prima pentru
metabolismul azotic), catabolism proteic accentuat, hemoragii gastrointestinale, administrarea
unor medicamente (tetraciclina sau corticosteroizi);
- Deshidratare;
- Infectii renale cronice (pielonefrite).
Simptomatologie
Cele mai frecvente simptome sunt:
- Cutanate: foarte frecvent la pacientii cu uremie apare ceea ce se numeste chiciura uremica,
formata de fapt din reziduri uremice care raman la nivelul pielii dupa evaporarea apei. Pielea
capata un aspect catifelat. Daca uremia se agraveaza, pacientii pot deveni hiperpigmentati (stare
numita melanoza). Sclera poate deveni si ea usor icterica (in special datorita eliminarii
urocromilor - pigmenti care dau si culoarea particulara a urinii). La unii pacienti faringele se
poate usca foarte des, si poate sa apara si stomatita, iar depunerea calciului la nivel scleral poate
determina inrosirea ochilor.
- Cardiovasculare: des intalnita este pericardita uremica, hipertensiunea cu valori crescute,
retentia fluida generalizata cu aparitia edemelor (atat periferice cat si pulmonare).
- Pulmonare: edemul pulmonar apare pe fondul retentiei fluide generalizate si uneori se poate
instala chiar situatia numita plaman uremic. Pacientii sunt adesea anemici, ca urmare a
modificarii secretiei renale de eritropoietina.
- Gastrointestinale: pacientii pot suferi hemoragii oculte, iar in cazurile de uremie severa apar
greturi si varsaturi frecvente. Respiratia isi poate modifica si ea mirosul, capatand un foetor
uremic (miros similar amoniacului sau urinii).
- Neurologice: encefalopatia uremica include simptome precum astenia, slabiciune musculara,
stare generala alterata, cefalee, sindromul picioarelor nelinistite, polinevrite si modificari ale
statusului mental, convulsii, stupoare si in final coma. Depozitele de amiloid pot fi raspunzatoare
de neuropatia de nerv median, sindromul de tunel carpian sau alte afectiuni caracterizate prin
blocaje de nerv.

Investigatii paraclinice
Uremia este o stare care trebuie diferentiata de alte afectiuni printr-un set complet de analize dar
si printr-un examen fizic care sa demonstreze eventuala existenta a unor semne specfice (chiciura
uremica, colorarea sclerelor, edeme renale). Istoricul medical al pacientului este foarte important,
deoarece se pot descoperi anumiti factori de risc, si se poate stabili daca uremia a aparut pe
fondul decompensarilor bolilor respective.

Diagnosticul diferential trebuie realizat pentru ca tratamentul sa poata fi instituit cat mai rapid si
sa fie cat mai specific. Cele mai importante boli care pot avea tabloul clinic similar uremiei sunt:
encefalopatia uremica, glomerulonefrita (acuta si cronica), acidoza hipercloremica,
hiperkaliemia, hipertensiunea maligna, acidoza metabolica, nefropatia cu Ig A, insuficienta
renala (acuta sau cronica).
Investigatiile paraclinice care pot stabili diagnosticul de certitudine includ:
- Investigatii de laborator: masurarea clerance-ului creatininei, fractiei de filtrare glomerulara;
- Analiza urinii: se va cauta prezenta proteinelor, a detritusurilor celulare, a picaturilor lipidice,
a corpilor cetonici, hemoglobinei si mioglobinei si se va determina si pH-ul urinar;
- Analize hematologice: hematii, hemoglobina (in vederea diagnosticarii unei eventuale anemii);
- Ionograma: se va determina calcemia, fosfatemia, potasemia, nivelul bicarbonatului seric;
- Determinarea nivelurilor unor hormoni, de exemplu PTH.
Este foarte important de apreciat daca boala renala (insuficienta renala) este acuta sau cronica,
deoarece insuficienta acuta are caracter reversibil daca se trateaza corespunzator, in timp ce
insuficienta cronica este definitiva. Investigatiile imagistice sunt si ele importante, insa se prefera
cele care nu necesita administrarea substantelor de contrast, astfel incat sa nu existe riscul de
decompensare a starii generale (ele se pot acumula daca rinichiul nu face fata eliminarii lor din
organism, ating niveluri toxice si pot avea efecte periculoase).
Sunt recomandate ecografii renale care pot stabili diagnosticul de hidronefroza, obstructie renala,
existenta unor eventuale tumori. Dimensiunile rinichilor sunt si ele stabilite prin intermediul
ecografiei. Rinichi cu dimensiuni mai mari decat normal apar in nefropatii diabetice, rinichi
polichistic, mielom multiplu, in timp ce rinichii mici indica boli cronice, cu evolutie ireversibila,
cum ar fi nefropatia ischemica, nefroscleroza hipertensiva.
Rezonanta nucleara magnetica si tomografia computerizata sunt si ele variante foarte indicate de
investigatiei radiologica. Daca pacientul prezinta alterarea continentei se recomanda efectuarea
unor CT-uri cerebrale.

Tratament
Tratamentul uremiei este dializa. Ea se recomanda a fi initiata din momentul in care apar
simptomele (greturi, varsaturi, hiperkaliemie, acidoza severa), daca acestea nu pot fi tratate prin
alte mijloace (prin administrarea de medicamente). Pacientii cu uremie evidenta trebuie dializati,
indiferent de fractia de filtrare glomerulara. Pacientii sunt cei care pot decide ce fel de dializa
doresc, aceasta fiind o decizie personala, care se ia de multe ori in functie de motivatia fiecaruia.

Dializa peritoneala este preferata de pacientii foarte motivati, de cei care au nevoie de
flexibilitate in orarul dializei dar si de cei care au afectiuni cardiace coexistente.
Transplantul renal poate fi si el o optiune terapeutica, adresata pacientilor cu afectiuni renale
cronice aflate in ultimul stadiu. Transplantul poate imbunatati semnificativ supravietuirea si
calitatea vietii pacientului. In anumite situatii transplantul trebuie luat in cosiderare chiar inaintea
dializei, mai ales daca stam sa analizam faptul ca lista de asteptare pentru transplant este foarte
lunga.
Tratamentul medicamentos este recomandat in vederea tratarii anomaliilor metabolice si
electrolitice, cum ar anemia, hiperkaliemia, hipocalcemia, hiperparatiroidismul si deficitul de
fier. Dozele si alegerile medicamentoase depind in functie de starea de sanatate a fiecarui pacient
dar si de rezervele organismului. Astfel, chiar daca dializa ramane tratamentul de dorit pentru
acesti pacienti, si terapia medicamentoasa poate fi utila pentru tratamentul simptomelor asociate.
Pacientii pot primi suplimente de calciu, vitamine, saruri de fier, sau un tratament specific,
directionat in functie de problema de sanatate pe care o au in mod cronic. In tratamentul
pacientilor uremici, recomandarile dietetice sunt si ele foarte importante.
Specialistii sunt de parere ca dieta pacientilor ar trebui sa respecte urmatoarele principii:
1. Sa aibe un continut redus in proteine - aceasta este insa valabila doar pentru o parte a
pacientilor.
Dieta saraca in proteine este recomandata pacientilor cu insuficienta renala medie, deoarece
poate ameliora unele simptome, cum ar fi greturile, varsaturile. Deoarece studiile au deocamdata
date contradictorii, pacientii nu trebuie sa isi limiteze cantitatea de proteine din dieta decat la
recomandarea expresa a medicului care se ocupa de cazul lor. De exemplu, pacientii cu uremie
avansata sau cei cu malnutritie nu trebuie sa isi modifice dieta si sa treaca la un regim cu proteine
putine.
2. Sa aibe un continut redus in sodiu, fosfat si potasiu.
Activitatea fizica a pacientilor cu uremie este limitata doar de starea lor de oboseala cronica,
medicii neinsistand ca ei sa isi limiteze in vreun fel activitatea zilnica, daca nu exista complicatii,
cum ar fi hemoragii secundare uremiei. Tratamentul prompt al anemiei poate ameliora calitatea
vietii si poate imbunatati nivelurile energetice ale organismului, chiar inainte ca pacientul sa
inceapa dializa.

HEMOGRAMA

Hemoleucograma completa consta din masurarea urmatorilor parametri:


- numar de leucocite;
- numar de eritrocite;

- concentratia de hemoglobina;
- hematocrit;
- indici eritrocitari: volumul eritrocitar mediu (VEM), hemoglobina eritrocitara medie (HEM),
concentratia medie de hemoglobina (CHEM) si largimea distributiei eritrocitare (RDW);
- numar de trombocite si indici trombocitari: volumul trombocitar mediu (VTM) si largimea
distributiei trombocitare (PDW);
- formula leucocitara;
- +/- numar de reticulocite.
Hemograma este un test screening de baza, fiind unul din cele mai frecvent cerute teste de
laborator, reprezentand adesea primul pas in stabilirea statusului hematologic si diagnosticul
diverselor afectiuni hematologice si nehematologice. Cuantificarea parametrilor hematologici
asociata uneori cu examinarea frotiului de sange aduce informatii pretioase, orientand in
continuare spre efectuarea altor teste specifice.
Hemograma se poate recolta a jeun (pe nemancate) sau postprandial (trebuie totusi evitate
mesele bogate in lipide care pot interfera cu anumiti parametri ai hemogramei). Sexul, varsta
pacientului, precum si anumite conditii cum ar fi: starea de soc, varsaturile incoercibile,
administrarea masiva de lichide i.v. etc., care pot duce la deshidratarea, respectiv hiperhidratarea
pacientului, precum si anumite tratamente urmate de pacient trebuie comunicate laboratorului.
Este de preferat evitarea pe cat posibil a stresului in momentul recoltarii. In cazul monitorizarii
regulate (zilnic sau la doua zile) a anumitor parametri, proba de sange pentru efectuarea
hemogramei trebuie obtinuta in acelasi moment al zilei (datorita fluctuatiilor fiziologice
circadiene ale unor parametri).
Metoda
Se foloseste analizorul automat pe principiul citometriei in flux cu fluorescenta utilizand LASER
semiconductor si focusare hidrodinamica.
Pentru cadre medicale
Specimen recoltat - sange venos; la copii mici se poate recolta sange capilar din deget/calcai.
Recipient de recoltare - vacutainer ce contine EDTA ca anticoagulant
tripotassium/dipotasium/disodium (vacutainer cu capac mov/roz K3 EDTA); in cazul copiilor
mici se foloseste un microtainer cu heparina.
Cantitate recoltata - tubul trebuie sa fie umplut cel putin trei sferturi pentru ca raportul
sange/anticoagulant sa fie optim (concentratia recomandata de EDTA este de 1.2 2.0 mg/mL de
sange) .

Cauze de respingere a probei - tub incorect, specimen coagulat, specimen hemolizat, cantitate
insuficienta.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se amesteca continutul prin inversiunea usoara a tubului
de cca. 10 ori; daca proba nu este trimisa imediat la laborator trebuie refrigerata.
Stabilitate proba - 36-48 ore la temperatura camerei (18-26o C) sau la frigider (28o C) pentru
determinarea hemoglobinei si numaratorile de celule. Este recomandat ca probele sa fie analizate
in primele 6 ore de la recoltare. Daca proba a fost refrigerata, trebuie echilibrata la temperatura
camerei inainte de a fi analizata.

GRUPELE SANGVINE - TRANSFUZI

Membrana hematiilor are n structura sa numeroase tipuri de macromolecule polizaharidice i


glucoproteice, cu rol de antigene, numite aglutinogme. n plasm se gsesc o serie de
gamaglobuline cu rol de anticorpi numite aglutinine, Cele mai importante aglutinogene ntlnite
la om sunt aglutinogenul Zero (0), A, B i D, iar cele mai frecvent ntlnite aglutinine sunt: alfa,
omoloaga aglutinogenului A i beta, omoloaga aglutinogenului B.
Prin excludere reciproc a aglutininelor si aglutinogenelor omoloage, n cursul evoluiei umane
s-au constituit mai multe sisteme imunologice sangvine. Cele mai importante n practica
medical curent sunt:
1. Sistemul OAB
2. Sistemul Rh (D)
Sistemul OAB. Potrivit regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (alfa cu A i
beta cu B) nu pot exista indivizi posesori de aglutinogen A i aglutinine alfa, sau de aglutinogen
B posesori de aglutinine beta ntlnirea aglutinogenului cu aglutinina omoloag duce la conflict
imun, antigen-anticorp, la distrugerea hematiilor i moartea individului. Combinaiile i
coexistenele posibile, tolerate imunologic, sunt n numr de patru, ce reprezint cele 4 grupe
sangvine n care se poate repartiza populaia globului pe baza sistemului OAB.
grupa 0 (zero) sau I ;
grupa A sau a II-a ;
grupa B sau a III-a ;
grupa AB sau a IV-a.

Grupa zero. Cuprinde toi indivizii care au pe membrana eritrocitelor (i a altor celule)
aglutinogenul zero. n mod natural, acestui aglutinogen nu-i corespunde o aglutinina anti-zero, n

plasma indivizilor zero pot coexista ambele aglutinine, alfa i beta.


Grapa A cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor aglutinogenul A iar n plasm
aglutinina beta.
Grupa B indivizi cu aglutinogen B pe hematii i aglutinina alfa in plasm.
Grupa ABau ambele aglutinogene pe hematii i nici o aglutinina n plasm.
Cunoaterea apartenenei la una din grupele sangvine are mare importan n cazul transfuziilor
de snge.
Regula transfuziei cere ca aglutinogenul din sngele donatorului s nu se ntlneasc cu
aglutininele din plasma primitorului. Potrivit acestei reguli, transfuzia de snge ntre grupe
diferite se poate face astfel:
Grupa zero poate dona la toate grupele, el este donator universal, dar nu poate primi dect
izogrup (de la zero).
Grupa AB poate primi de la toate grupele, este primitor universal. Aceast regul este valabil
numai n transfuzii unice i de cantiti relativ mici de snge, pn la 500 ml.
n cazul transfuziilor mari i repetate se recomand transfuzia izogrup, deoarece exist pericolul
ca aglutinineie donatorului s distrug hematiile primitorului, sau ca indivizii de grup A, B sau
AB n cazul transfuziilor repetate cu hematii zero, s fabrice aglutinine antizero si la o nou
transfuzie s nu mai tolereze sngele donat.
Sistemul Rh. S-a constatat c 85% din populaia globului mai posed pe eritrocite, n afar de
unul din antigenele sistemului OAB, un nou antigen denumit D sau Rh. Denumirea Rh provine
de lamaimua Rhesus, lacare toni indivizii au acest aglutinogen. Toi indivizii posesori de
antigen D sunt considerai Rh pozitivi iar cei 15% care nu posed aglutinogenul D, sunt Rh
negativ. n mod natural nu exist aglutinine omoloage anti-Rh dar se pot genera fie prin
transfuzii repetate de snge Rh+ la persoane Rh, fie prin sarcin cu ft Rh+ i mama Rh.
n ambele situaii, aparatul imunitar al gazdei reacioneaz fa de aglutinogenul D ca fa de un
antigen oarecare, prin activarea limfocitelor urmat de producerea de anticorpi anti D (anti Rh).
Aceti anticorpi vor reaciona cu aglutinogenele Rh de pe suprafaa hematiilor i vor produce
hemoliza.
n cazul mamelor Rh negative al cror so este Rh pozitiv, datorit caracterului dominant al genei
care codific sunteza agiutinogenuiui D, copiii rezultai vor moteni caracterul Rh pozitiv. Prima
sarcin poate evolua normal, deoarece n mod normal hematiile Rh+ ale ftului nu pot traversa
placenta i deci nu ajung n circulaia matern.
La natere ns, prin rupturile de vase sangvine ce au loc n momentul dezlipirii placentei de uter,
o parte din sngele fetal trece la mama i stimuleaz producia de aglutinine anti Rh. La o nou
sarcin, aceste aglutinine (care pot traversa capilarele placentare) ptrund n circulaia fetal i
pot distruge hematiile i organele hematopoetice ale ftului putnd duce chiar la moartea
acestuia, atunci cnd aglutininele sunt n concentraie mare.