Joi e zi de August

Nu, de data aceasta nu am sa istorisesc o calatorie prin lume, ci despre una in care
toti ne-am imbarcat, mai devreme sau mai tarziu. Am ales sa scriu despre unele
momente in viata pentru ca nu sunt singura care le traieste. Marea dilema a
secolului XXI este lipsa de sens pe care oameni o percep. Rata depress iei e in
continua crestere, de-asta se investeste mult in cercetarea stiintifica pe acest
domeniu. De ce? Pentru ca oamenii nu mai gasesc un sens. Sau daca il gasesc,
drumul pana la el e presarat cu multe piedici. Si, ca mine, e mai usor sa te infurii pe
colegu Fred, sa ii injuri pe cei de la compania Y ca te fura si sa raspunzi cu stres la
tot ce vine in viata ta. Mi-am dat seama azi de asta: ca ceea ce fac eu in viata de zi
cu zi este sa raspund la stimulii din afara mea: plateste factura, recruteaza personal
pentru job, fa curat, raspunde la cereri si telefoane. Dar ce fac pentru a-mi slefui
potentialul ala din mine, care sta in mine ca o bila de praf, ca o stea, ce a fost o
data vie? Acum e o pitica neagra, o stea ce nu mai lumineaza. Si ma intreb cand a
adormit ea? Acum 3 ani stralucea, acum nici eu nu mai stiu ce sa fac ca sa reaprind
in mine acea licarire.
Se spune ca suntem oameni, iar una dintre datoriile morale ale omului este de a
zamisli. Dar ce sa zamislesc cand darul mi-e intr-ale scrisului. Ar trebui sa scriu, dar
ce, cand nu am un mesaj pentru lume?Desigur, e mult mai usor sa ma plang si sa
ma nelinistesc decat sa ies la alergat si sa vad ce pot face de acolo unde sunt in
fiecare clipa. Paradoxal, obisnuinta mea consuma mai multa energie decat a face
ceea ce trebuie in fiecare clipa. In mod si mai bizar, stiu ce am de facut si cum sami traiesc viata ca sa-mi placa, din ce energie si cu ce stare de spirit sa intampin
ziua. Mai mult, stiu si cum sa-mi intru in stare: nu-mi trebuie mai mult decat o
alergatura prin parcul central de dimineata, sa admir cum soarele se filtreaza
printre Frunze si sa incununez totul cu nistre fructe, dupa. Atat. Si apa, da.
Dar pare atat de greu!!
Si nu, o obisnuinta nu se formeaza in 21 de zile. Cel mult ajunge sa se stabilizeze:
ce inseamna asta nu stiu, dar stiu ca fiecare zi e o provocare si ca lucrurile nu sunt
complicate, ci doar greu de facut.
Normal ca e mai usor sa te stresezi decat sa incepi sa dansezi (care, apropos, ajuta
pentru ca te scoate din minte si te conecteaza la tine, in prezent). Dar dansand, risti
sa te detasezi de starea de neliniste, de stres si frica. Si nu de dorim asta. ,,Cum
adica sa le lasam in voie sau sa alegem sa facem ceva care ne bine-dispune. Doar
trebuie sa fim atasati de starile noastre neprielnice! Sa nu mai vorbim de mersul la
sala. Aa nu, ca asta e simplu, ce faci acolo conteaza cu adevarat. Dar mai ales,
conteaza, ,,de ce-ul din spate. Mergi acolo de dragul formelor apreciate de ceilalti,
pentru a impresiona? Sau din grija pentru tine? (ma adresez fetelor). Motivatiile de
genul ultimei intrebari sunt cele care ajuta corpul sa reziste mai mult. De ce? Pentru
ca te alimenteaza cu energie. La fete, sau la mine, cel putin, e atat de subtil acest

joc. Sa-ti spun: sunt anumite miscari care te incarca cu energie si sunt altele care te
descarca de tensiuni.
Primele sunt cele recomandate atunci cand esti lipsita de energie si au legatura cu
miscarea Tai Chi: un fel de tine buricul sus si muschii vaginului incordati. Orice
miscare o faci din aceasta pozitie te incarca cu energie: fie ca iti lucrezi fesierii la
sala, mergi sau dansezi. Sau pur si simplu te misti in viata de zi cu zi. Pe langa ca te
face sa te simti bine, te face mai atragatoare si muult mai feminina. Evident ca stiu
asta si nu o practic. De ce? Pentru ca e greu si mi se pare ca nu merit sa imi fie
bine? De ce? Pentru ca ma uit in jur si ma simt vinovata ca eu sunt bine si altii se
chinuie in viata. Si uit, asa cum fac mereu, ca sunt bine pentru ca am ales, la un
moment dat, sa fac ceva ce altii nu faceau. Cum ar fi sa-mi accept soarta pe care o
traiam si sa imi asum decizii riscante; sa pasesc acolo unde terenul nu era sigur. Si
da, mai sunt exercitii fizice care detensioneaza: fitness-ul, jocurile sportive,
alergatul, boxul, etc. Astea despovareaza si te fac sa vezi problemele mai clar si
detasat. Stiind astea, poti sa te ajuti singur mai bine, in unele momente. Intr-altele,
ai nevoie sa te ajuti altfel, sau ai nevoie de altii. Uneori e greu sa fii singur. Alteori e
si mai greu langa altii. Uneori te poti descurca singur, alteori o mana din afara te
poate conduce mai aproape de tine. Sau ai nevoie de o impunsatura de la oameni
sau un dus rece de la viata ca sa-ti dai seama unde ai gresit sau ca te-ai indepartat
de tine. Vorbeam azi cu Mihai ca nu mai cred in nimic, ca tot ce era sfant pentru
mine azi e profan, ca e mult mai usor sa crezi ca Dumnezeu arhaic din biserica te
poate scoate din rahat in loc sa te misti si tu din loc. E muult mai usor atunci cand
crezi in ceva. Si mult mai greu atunci cand tot ce credeai e dus pe apa sambetei.
Am ales sa scriu aceste randuri in baza gandului ca nu sunt singura care are astfel
de ganduri. Ca sa evidentiez mai clar ideea, evoc o replica de-a Micului Print: o
multime de singuratati ce stiga: ,,sunt singur, unde ecoul sunt ceialti. Asadar, in
baza aestei idei m-am hotarat a scrie despre faptul ca mi-am pierdut credintele si
visele. Eu sunt, totusi, un caz fericit. Fata de tipa ce trecea azi pe langa mine,
murmurand ingandurata cine stie ce. Lucreaza la banca si pot sa jur ca a facut din
targetul de vanzari de pachete pentru IMM un axis mundi si merge acasa doar sa
doarma niste ore mereu insuficiente. Depresia ei e mai reala ca a mea. A mea e asa
de subtila incat usor ma pot minti ca sunt fericita pentru ca anul asta am avut
rezultate academice si profesionale excelente si ca nu mai cred in iubire. Aa da, si
ca viata e minunata!
De ce oamenii care te vad fericit iti testeaza limitele si iti dau dezamagiri pe banda
rulanta? De ce altii iti intind corzile rabdarii la limite? De ce sistemul iti f*** toate
meciurile asta stiu, multumesc! Ceea ce nu pot eu sa inteleg e de ce e atat de greu
sa imi iau laptopul si sa merg la cofetaria de la colt si sa scriu la Szarghebad sau la
Alexa, cele doua carti scrise pe jumatate? Ce e greu in a-mi misca fundul pana in
parc? O data credeam in vocatie si viata construita in jurul a ceea ce poti fi. Sa
traiesti pentru a-ti construi visele. Saptamanile trecute, am reusit cumva, sa inviu
acea stare de a primi viata. Dar a tinut pana m-a mancat sa ma uit la un TedX in

care o tipa bruneta explica cu multa pasiune de ce ar trebui sa iei primul job care-ti
vine la mana si sa nu mai astepti unul care sa se potriveasca cu interesele/pasiunile
tale. NU a reusit sa ma convinga sa-mi iau un job ce presupune munca de birou de
la 9 la 5, dar m-a scos de pe fixu meu exact cand imi era mai bine. Awesooome!
Dar sa trecem la alta dilema a Romaniei. Ora 7:50. Ajung in statie in Iernut pentru
autobusul de 8:30 catre cluj. Buunn! Astept eu ce astept. In statie duhneste a urina
si sunt inconjurata numai de oameni saraci. Nimeni pe drum decat o profesoara
cocosata ce merge mai repede la scoala pentru orele ce-I incep la 9. La drept
vorbind, ma uit la ceas chioras, sa nu atrag atentia ca am telefon. Asta pana cand o
doamna cu rochie in pliuri se asaza langa rucsacu meu, vesnicul meu tovaras de
drum, care, din care se pare, ii cam face cu ochiul. I-o fi placand fustei albastrul
rucsacului sau ceea ce promite el?
Se apuca tanti sa-mi turuie ce parfum de marca are, la numai 30 de lei. Degeaba ii
spun ca nu folosesc parfum (cel putin nu de-ala) ca mi-l pune la nas. Mor de durere
de cap, cand simt cum mirosul imi loveste sinusurile. II spun ca imi iese pe piele de
la parfumuri, pentru ca nu cred ca ar intelege cum se simte o durere de sinusuri de
la parfum prea intens. Dar se pare ca nu sunt urechi care sa ma asculte. In final,
pretul ajunge la 10 lei, la ,,hai, domna draga, macar sa iau si eu o caf. Iar eu mor
incet. De frica sa nu vina cu alaiul ca n-am vrut sa-I dau zece lei. Si ma rog, in
mintea mea, sa vina o data autobusul, sa ma salveze de la moarte! Si nenorocitul
nu mai apare, oricate sperante am cand vad o masina mare sau un microbus.
Cumva, tanti pleaca. Frica mea nu. Speranta mea ca voi pleca creste. Dacum,
traim in Romania, lucrurile sunt putin diferite. Ideea e ca se face ora 9 si nu am de
ales decat sa sun la agentie, ca de, altul n-am decat la 11 si doua ore in statie
costa scump la nas si la minte sa vada atata oropseala in jur. Parca n-as fi in
Romania pe care o traiesc la Cluj. Asta reiese si din felul in care imi vorbeste soferul
ce trebuia sa ma ia. Un nene care ma intreaba de locatia mea exacta in raport cu
statuia lupoaicei, dupa care imi spune ca a iesit din Iernut taaaare de mult, si ca e
vina mea ca nu am vazut microbusul galben ce sigur a stationat langa mine.
In fine, noroc ca mama lucreaza in apropierea acestui oras si e dispusa sa-si mai
complice putin ziua luandu-ma iar sub aripa ei. Ce biiine!
Dar nu rasufla usurat, pentru ca 80 de km se fac in 3h 30. Stii tu, e inchis drumul la
Ludus si numai asa poti face 16 km intr-o ora. Evident ca numai asa am putut obtine
performanta de a pleca din Tarnaveni la ora 6 si sa ajung in Cluj la 15. Si totul
pentru doar 100 de km! Si da, si o experienta unica. Sa-ti povestesc:
(Mie nu-mi place sa ma atinga orice oameni, nu-mi place sa imi pun hainele
impreuna cu ale altora si imi vine greu sa imi impart cartile, paturile sau orice
altceva din care imi iau energie. Imi vine greu sa fac asta (a se citi ,,nu cumva sa
indraznesti sa te atingi de ele) . Buun, acestea fiind mentionate putem trece la
patania din autobus.)

Eram in Ludus cand in microbus s-a urcat un tip, scuze, o tipa, care din profil imi
parea baiat. Nu mai erau locuri libere, asa ca s-a pus pe scari. Ceea ce m-a
impresionat la ea era ca voia sa cedeze locul care tocmai s-a eliberat langa mine
unei doamne pe care nu o cunoastea. A revenit pe scaun numai pentru ca aceasta a
refuzat clar. Tipa imi spune ceva, eu ii raspund nemutandu-mi castile din urechi, si
continuam asa o vreme. Faza e ca eu o simt pe tipa asta. O simt ca si cum mi-ar fi o
prietena si simt ca as putea imparti orice cu ea. Mai ales cartile. Nu pot uita
acel ,,tolai mama ce tare ploua spus prin dantura stirba la trezirea din atipelala.
De obicei nu-mi plac oamenii care nu-si pun dinti. Ea e prea saraca pentru asta, dar
ma surprind ca nu ma deranjeaza. Ne punem sa dormim. Ea adoarme mai repede si
ii simt greutatea fruntii pe umarul meu, precum si privirea curioasa a vecinului ce
imi vaneaza reactia. Numai ca eu nu i-am potolit pofta nici dupa ce tipa s-a trezit,
cumva, cand am ajuns in Cluj. Nu am trezit-o, pentru ca ce am simtit la ea nu am
mai simtit la nimeni. Puteam sa jur ca o simt ca o prietena buna, iar sentimentul
asta era puternic si sublim, in acelasi timp. Asa ca i-am oferit loc pe umarul meu.
Nu am de unde sa stiu ce viata grea duce.