http://www.scrigroup.com/management/Metode-de-gestionare-astocuri14891.

php

3Metode de gestionare a stocurilor

Obiectivul urmarit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricarei
investitii de capital: cea mai eficienta alocare a capitalului in conditii de
diminuare a riscului.
Armonizarea relatiei rentabilitate-risc se realizeaza in cea mai mare
parte in cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante si sursele
mobilizabile pentru finantarea acesteia.
Pentru a raspunde nevoii de rentabilitate, gestiunea activelor
circulante urmareste realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim
de active circulante, iar gestiunea pasivelor circulante urmareste cel mai
redus cost al procurarii capitalurilor necesare.
Pentru a raspunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor
circulante urmareste eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichiditati,
preocupare insotita de cresterea costurilor de exploatare si de diminuare
a rentabilitatii.
In privinta pasivelor circulante se urmareste permanenta surselor de
finantare, autonomia financiara a ciclului de exploatare, preocupari
insotite de cresteri ale costului procurarii capitalurilor necesare.
Avand in vedere aceste cerinte ale optimizarii relatiei rentabilitate risc, in mod concret, gestiunea ciclului de exploatare cuprinde doua
domenii complementare de activitate.
(1)determinarea necesarului de active circulante (de stocuri, de
creante si de lichiditati) si
(2)determinarea modalitatii de finantare a necesarului de active
circulante (a fondului de rulment, a datoriilor de exploatare: furnizori,
creditori etc.; a concursurilor bancare: credite de trezorerie, credite de
scont etc.).
Principala caracteristica a activelor circulante este lichiditatea ridicola
a acestora si deci posibilitatea acoperirii operative din incasari a
datoriilor, a efectuarii unor plasamente de trezorerie si a pastrarii unei
rezerve lichide in cont si in casa. Exista un raport specific fiecarei
intreprinderi intre vanzari (cifra de afaceri) si nivelul activelor necesare
pentru realizarea acestora.

Pornind de la acest raport, se pot identifica trei politici de gestiune

a ciclului de exploatare cu efecte diferite ale rentabilitatii si riscului:
(1)O politica agresiva, care isi propune realizarea unei cifre de
afaceri cu stocuri minime. Rentabilitatea ridicata intentionata prin
actiune politica este insotita de riscuri mari legate de lipsa de stoc, de
lipsa de lichiditati si de insolvabilitatea intreprinderii.
(2)O politica defensiva, care isi propune realizarea unei cifre de
afaceri cu stocuri si lichiditati ridicate. Rentabilitatea va fi, in acest caz,
afectata de cosrurile suplimentare ale prudentei in asigurarea cu
stocuri a continuitatii activitatii de exploatare.
(3)O politica echilibrata (intermediara) este cea care armonizeaza
relatia contradictorie dintre rentabilitate si risc.

In ceea ce priveste finantarea activelor circulante intr-o politica

agresiva (1), accentul cade in principal pe pasivele pe termen scurt
(datorii de exploatare, credite bancare etc.), care au cele mai mici
costuri de procurare a lor, dar care determina si o preocupare
stresanta de a reinnoi creditele pe termen scurt, la dobanzi mai mari
sau chiar riscul unei lipse de capital.
Politica defensiva (2) are in vedere finantarea activelor circulante
in principal, din surse permanente (fondul de rulment), care au costuri
de procurare mult mai mari, dar si o acoperire suficienta impotriva
riscului de reinnoire a creditelor si a cresterii ratei dobanzilor.
O politica neutra (3) consta in sincronizarea perfecta dintre
scadentele activelor si pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea si
riscul ce ar insoti formarea activelor si pasivelor circulante au sensuri
contrare si se neutralizeaza intr-o oarecare masura. Fondul de
rulment ar reprezenta marja de siguranta pentru finantarea activelor
circulante si pentru autonomia financiara a intreprinderii.
Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare in determinarea
fondurilor banesti acoperitoare. Volumul stabilit reprezinta baza unor
relatii financiare ocazionate de autofinantare, cresteri de capital prin noi

emisiuni de actiuni sau de imprumut pe termen scurt, bancar sau

comercial.
Necesarul in stocuri trebuie astfel stabilit incat sa stimuleze intreprinderea
in folosirea cat mai eficienta a acestor valori, in mobilizarea tuturor
factorilor care sa conduca la accelerarea vitezei de rotatie, pentru
reducerea absoluta sau relativa a stocurilor. Necesarul de stocuri trebuie
sa exprime nevoile reale de fonduri; abaterile de la criteriul realitatii due la
greutati financiare: imobilizari in cazul supradimensionarii necesitatilor,
nerealizarea volumului activitatii in cazul subdimensionarii lor. Se pot retine
mai multe metode de dimensionare a stocurilor: metoda extrapolarii,
metoda standard, metoda analitica etc.
Metoda extrapolarii
Dimensionarea stocurilor dupa metoda extrapolarii sau metoda globala
porneste de la ideea unei legaturi directe intre fondul de rulment, ca sursa
permanenta de finantare, si cifra de afaceri, legatura ce poate fi
exprimata sub forma raportului FR/CA.
Presupunand ca in exercitiile financiare anterioare s-a observat o
stabilitate a raportului FR/CA si ca in cursul anului curent nu se
intrezaresc schimbari mari fata de anii anteriori, admitem ca si pentru
anul curent se poate pastra acelasi raport FR/CA care, ponderat cu
volumul previzionat al CA pentru anul curent, rezulta fondul de rulment
necesar pentru finantarea stocurilor.
Exemplu:
FR0 = 40000
CA0 = 100000
CA1 = 125000
FR1 = FR0 / CA0 * CA1
FR1 = (40000/100000)*125000=50000
Aceasta metoda leaga evolutia fondului de rulment numai de cifra de
afaceri, netinand seama de alti factori: natura relatiilor cu clientii,
respectiv cresterea sau descresterea soldului contului clienti, natura
relatiilor cu furnizorii, respectiv cresterea sau scaderea soldului acestui
cont si chiar de evolutia stocurilor, respectiv cresterea sau scaderea
acestora in functie de viteza de rotatie. Dupa cum se observa,
determinarea necesarului pentru stocuri nu se poate face in afara altor
active si pasive de exploatare (ct. clienti, ct. furnizori). Necesarul se

determina prin metoda extrapolarii, global, impreuna cu necesarul celorlalte elemente de active circulante.
Nevoile de finantat pentru active circulante depind de sectorul
economic din care face parte intreprinderea, de conditiile productiei si
reglementarea platilor, de caracterul continuu sau sezonier al activitatii.
Pentru o unitate cu activitate continua previzionarea nevoilor de
finantat ale ciclului de exploatare se efectueaza, in principal, ca
diferenta intre activele de exploatare si pasivele de exploatare, astfel:
Nevoi de finantat = [Active de exploatare] - [Pasive de exploatare].
La activele de exploatare putem ingloba: stocuri, creante clienti,
avansuri acordate furnizorilor, avansuri acordate personalului, debitori
diversi, iar in pasivele de exploatare: furnizori, avansuri primite de la
clienti, datorii catre personal, creditori diversi.
Conditiile de exploatare evolueaza insa, de la un an la altul, ceea ce
face ca metoda extrapolarii sa nu fie adecvata. In consecinta, pentru
determinarea nevoilor de finantare a activelor circulante se impune o
analiza mai precisa a acestora.
Metoda standard
Metoda standard sau metoda termenelor de plata vizeaza
determinarea nevoilor de finantat ale ciclului de exploatare exprimate
initial in zile/cifra de afaceri si abia in etapa a doua, in volum valoric. Se
porneste de la faptul ca necesarul de finantat al ciclului de exploatare
rezulta din decalajul dintre incasari si plati, legat de diferite
operatiuni ca: aprovizionare, stocaj, productie, desfacere. Cand exista
decalaj permanent intre incasari si plati intreprinderea trebuie sa apeleze
la resurse permanente, adica pe termen lung, respectiv trebuie sa-si
constituie fond de rulment.
In prima etapa se evalueaza durata de rotatie a fiecarui post din
activul de exploatare si pasivul de exploatare, exprimata in numar de zile
de flux, astfel:
- durata stocurilor:
- in zile de cumparare pentru materii prime, materiale,
marfuri etc;
- in zile ale ciclului de productie pentru productia
neterminata, semifabricate;
- in zile sortare, ambalare, pentru productia finita.
- durata creditului-client, in numar de zile/vanzari;
- durata creditului furnizor, in numar de zile/cumparari.

In etapa a doua se estimeaza toate nevoile ciclului de exploatare in

functie de un indicator unic al activitatii - cifra de afaceri sau volumul
vanzarilor. Fiecare durata de rotatie se converteste in zile/cifra de
afaceri, coeficientul de conversiune depinzand de ponderea structurii
costurilor.
Exemplu
- Situatia bilantiera a unei societati comerciale la sfirsitul exercitiului
expirat se prezinta astfel:
Activ
- Imobilizari.. 10 mil.

Pasiv
- Capital propriu.12 mil

- Stocuri. 5,5 mil.

- Datorii la termen.6 mil

- Clienti.. 3,0 mil.

- Furnizori..2.5 mil

- Disponibil 2.0 mil.

Total A 20,5 mil.

Total P 20.5 mil

- pentru exercitiul curent intreprinderea isi propune:

cifra de afaceri 31 mil.
costul marfurilor. 21 mil. (70% din CA)
cumparari de marfuri 18 mil.
Determinarea necesarului de finantat pentru active de exploatare,
dupa metoda standard, se realizeaza in felul urmator:
a) Calcularea duratei in zile a elementelor ciclului de
exploatare:
durata stocajului=(Stocuri*360)/costul marfii=2.5*360/14=141 zile
durata
creditului
client=(create
afaceri=3*360/30=36zile

client*360)/cifra

de

durata creditului furnizor=furnizori*360/cumparatori=2.5*360/18=50

zile
b) Nevoile de finantare ale ciclului de exploatare:
- Stocaj (41 x 70%) 98,7 zile

- Credit client. 36,0 zile

- Credit furnizor (50 x 70%) 35,0 zile
Fond de rulment in zile = 98,7 + 36 - 35 =

99,7 zile

Fond de rulment sume=(30*99.7)/360=8308333, ceea ce reprezinta

27,69% din CA
Metoda KANBAN
Aceasta metoda a fost dezvoltata in Japonia de firma Toyota.
Denumirea sistemului Kanban vine din faptul ca se plaseaza un carton in
uzine pentru a cere noi piese. Aceasta metoda este acum utilizata in
SUA (IBM, General Motors, General Electric etc.) si in Europa.
Ea este denumita, de asemenea, metoda stocului zero sau metoda
de productie in flux continuu.
Ideea de baza a sistemului consta in aceea ca intreprinderea trebuie
sa detina un stoc minimal, dar pentru aceasta furnizorii sai ar trebui sa
poata livra la timp piesele care ii sunt necesare intreprinderii. Acest
sistem este mai larg decat un sistem de gestiune a stocurilor. Este, de
asemenea, un sistem de gestiune. Suma stocurilor este redusa la
minimum, ca si timpul si distanta dintre diferitele operatiuni.
Pentru ca firma sa poata livra rapid, trebuie ca ea sa intretina relatii
urmarite cu furnizorii sai si sa existe o buna coordonare.
Sistemul Kanban modifica ipotezele modelului clasic:
- diminueaza costul de comanda al stocurilor. Acesta poate fi obtinut
printr-o localizare judicioasa a unitatilor de productie;
- diminueaza stocul de securitate. Acesta poate fi obtinut, ameliorand
relatiile dintre intreprindere si furnizorii sai. Acest sistem permite
degajarea trezoreriei, care poate fi utilizata pentru noi investitii. Stocurile
constituie, dupa sectoare, o parte mai mult sau mai putin importanta a
nivelului bilantului intreprinderilor. in acelasi timp, un stoc puternic
crescut antreneaza costuri Numeroase metode de gestiune a stocurilor
au fost puse la punct. Ele utilizeaza tot mai mult instrumente informatice.
Modelul clasic este bazat pe faptul ca anumite costuri (costuri de stocaj)
cresc atunci cand stocurile se maresc, pe cand altele (costul de
comanda) se diminueaza in acelasi timp.

Metoda Kanban considera ca aceste costuri pot fi minimizate gratie

unei mai bune localizari si coordonari intre intreprinderi.
Metoda analitica
Metoda analitica vizeaza determinarea necesarului de active circulante
pe fiecare element in parte, urmand ca in final sa se insumeze. Prin
urmare, se va stabili necesarul pentru marfuri, ambalaje, alte active
(obiecte de inventar, echipament si materiale de protectie, materiale si
piese de schimb) si stocuri pentru productie (materii prime, materiale,
combustibil,
productie neterminata etc.)
Stocul final de marfuri se determina pornind de la doi indicatori:
volumul desfacerilor (D) si norma de stoc in zile (Sz) sau stoc/zile
desfaceri, dupa formula urmatoare:
Sf=(D*Sz)/T
Stocul final determinat in manieca aratata este exprimat in preturi cu
ama-nuntul. Pentru a stabili necesarul de finantat, stocul respectiv
trebuie recalculat in preturi de reaprovizionare, adica scazand
elementele de acumulare (rabat, impozit) siadunand cheltuielile aferente
transportului, incarcarii - descarcarii etc.
Nmf=Sf-R-I + Cc
N,nf = necesarul de marfuri;
Sf

= stocul final de marfuri anual, trimestru;

I = impozitul pe profit;
R = rabatul comercial;
Cc = cheltuieli aferente stocurilor.
Volumul absolut al elementelor de recalculare se stabileste prin
aplicarea cotelor medii de rabat, impozit, cheltuieli la stocurile finale de
marfuri. Previzionarea cotelor medii se face in functie de realizarile
preliminate ale exercitiului anterior, corectate (eventual) pentru a le face
comparabile cu conditiile exercitiului curent.
Necesarul de ambalaje.

Cea mai importanta categorie de ambalaje o constituie ambalajele de

circulatie si care se caracterizeaza printr-o circulatie pe principiul vanzarii
- cumpararii, la fel ca si marfurile pe care le insotesc.
Necesarul ambalajelor de circulatie se obtine inmultind stocul final curent
de marfuri cuponderea ambalajelor fata de marfuri obtinute in exercitiul
precedent:
Na1=(Sfmf * Pa0)/100
Pa0=(Sa0/Sfmf0)/100
Na1= necesarul de ambalaje exercitiul curent
Sfmf1 , Sfmf0 = stocul final marfuri in exercitiul curent si in anul de baza;
Pao = ponderea ambalajelor fata de marfuri in baza;
Sao = stocul de ambalaje preliminat in anul de baza.
Dupa cum se observa, necesarul ambalajelor de circulatie variaza numai
in functie de cresterea sau descresterea stocului de marfuri, intrucat
ponderea obtinuta in anul de baza se mentine si pentru anul in curs
Metoda ABC de gestiune a stocurilor
In cadrul preocuparilor de determinare a marimii optime a stocurilor,
activitatea de planificare economica si financiara a trebuit sa rezolve o
alta relatie contradictorie. Astfel, urmarind distributia dupa valoare a
stocurilor de active circulante din majoritatea intreprinderilor, s-a
observat ca circa70% din numarul articolelor existente in stocuri
reprezinta numai circa 10% din valoarea totala a acestora, in timp ce
aproximativ alte 10% din numarul articolelor detin circa 70% din valoarea
totala a stocurilor. In aceasta situatie, nu se mai justifica, din punct de
vedere financiar, urmarirea si controlul detaliat al stocurilor de valoare
mica, dar care detin o pondere mare ca numar de articole, folosindu-se,
in acest scop, metode globale.
O strategie eficienta de gestiune a stocurilor a fost fundamentata de
'Metoda ABC' care imparte stocurile de active circulante in trei grupe:

- grupa A (putine, dar valoroase): articole de active circulante de

valoare mare pe unitatea de masura, dar cu pondere mica in numarul
total de articole;
- grupa B: articole de active circulante de valoare medie si cu
pondere medie in numarul total de articole;
- grupa C ('multe, dar marunte'): articole de valoare mica pe unitatea
de masura, dar cu pondere ridicata in numarul total de articole.
Metoda ABC permite:
- o urmarire detaliata a stocurilor din grupele A, B si o determinare a
marimii matematice optime a acestora, astfel ca necesarul de capitaluri
pentru formarea si pastrarea lor sa fie minim. Pentru aceste grupe se
justifica folosirea metodelor analitice de fundamentare a nevoii de
functionare pe tipuri de stocuri (curente, de siguranta etc.), pe categorii
de stocuri (de materiale, de produse in curs, de produse finite) si chiar
pe elemente componente nominalizate (pe fiecare fel de materiale, de
produse, in curs de produse finite);
- o urmarire globala a stocurilor din grupa C (materiale si produse
diverse) care se vor aproviziona in loturi mari, pentru perioade mari de
timp, pentru a reduce, in acest fel, cheltuielile de transport aprovizionare.
Nevoia de finantare a stocurilor (Nfs) este determinata de totalitatea
cheltuielilor de formare si pastrare a stocurilor de active circulante in
toate fazele ciclului de exploatare, astfel incat sa se asigure
desfasurarea continua si ritmica a productiei. Din motive de simplificare
a calculului, marimea elementelor componente ale cheltuielilor de

procurare si pastrare a stocurilor (cheltuielile de transport-aprovizionare,

retributii, amortizare etc.) se defineste prin calculul influentei a doi
factori:

- cheltuielile medii zilnice cu elementul respectiv de stoc,

determinate pe baza cheltuielilor anuale din planul costurilor de
productie si pe baza unor coeficienti (K) de corectare (la mp si la
produsele in curs de fabricatie);
- intervalul de timp (t) dintre doua reconsntituiri succesive ale
stocurilor, stabilit prin normele tehnice care reglementeaza desfasurarea
proceselor de aprovizionare, productie, desfacere etc., s-au preluat la
nivelul realizarilor din anii anteriori.
Cheltuielile
de
prod,
Nfs =------------------------ ---------k * t

anuale

360

Determinarea stocurilor pentru alte active. In grupa 'alte active'

se incadreaza anumite elemente cu o pondere mai mica in totalul activelor
circulante, cum ar fi: materiale si piese de schimb, obiecte de inventar de
mica valoare sau scurta durata, echipament si materiale de protectie.
Avand in vedere viteza de circulatie mai redusa a acestor elemente in
raport cu marfurile si ambalajele, ele sedimensioneaza separat, existand
deosebiri in modul de determinare a necesitatilor pentru diferitele
elemente componente.

Necesarul pentru materiale si piese de schimb se calculeaza pe baza

stocurilor finale preliminate ale anului de baza, eventual corectate si
aduse in conditiile anului curent, care se influenteaza cu cresterea sau
descresterea relativa a parcului de transport si a dotarii cu utilaje in anul
curent, fata de anul de baza:
N=S0(1P/100)
P=(TU1/TU0)/100
in care:
N = necesarul de materiale si piese de schimb;
So = stocul preliminat de materiale si piese de schimb al anului de
baza;
TU1, TUo = parcul de transport auto si volumul dotarii cu utilaje in
anul curent, respectiv anul de baza;
P = cresterea relativa (+) sau descresterea (-) parcului auto si a
dotarii cu utilaje in anul curent.
Necesarul de obiecte de inventar de mica valoare sau scurta durata
se determina tinand cont de stocul valoric preliminat al anului de baza, de
gradul de uzura al obiectelor de inventar in folosinta si de suprafata pe
care o deservesc, in felul urmator: stocul preliminat la sfarsitul anului de
baza se diminueaza cu uzura aferenta obiectelor de inventar in folosinta,
rezultatul urmand sa fie influentat decresterea sau descresterea suprafetei
comerciale in anul curent, fata de anul de baza.
N=(S0-Sf*U/100)* (1P/100)

P=(SC1/SC0)*100

in care:
N = necesarul de obiecte de inventar de mica valoare sau scurta
durata;
So = stocul final preliminat de obiecte de inventar al anului de baza;
Sf = stocul de obiecte de inventar in folosinta ;
U = gradul de uzura al obiectelor de inventar in folosinta;
P = gradul de crestere a suprafetei comerciale in anul curent, fata de
anul de baza;

SC1,SCo = suprafata comerciala in anul curent, respectiv in anul de

baza.
Necesarul pentru echipamentul si materialele de protectie se
stabileste in acelasi fel ca in cazul obiectelor de inventar, cu
deosebire ca stocul preliminat la sfarsitul anului de baza, diminuat cu
uzura aferenta echipamentului in folosinta, se influenteaza cu
cresterea sau descresterea relativa a personalului operativ comercial
in anul curent, fata de anul de baza.
Pentru alte categorii de active circulante, cum sunt cheltuielile
anticipate ocazionate de plata chiriei, abonamentelor de radio,
televiziune, telefon, presa etc. necesarul se stabileste prin analiza
economica cu preocuparea ca in anul curent cheltuielile sa nu
depaseasca, pe cat posibil, nivelurile atinse in anul de baza.
Pentru cheltuielile anticipate privind reparatiile capitale necesarul
se stabileste in functie de volumul reparatiilor prevazute si cota ce
urmeaza sa se recupereze prin trecere pe cheltuieli in perioada
curenta. Pentru clienti din marfuri vandute cu plata in rate, necesarul
se stabileste astfel: se insumeaza soldul contului clienti preliminat
pentru sfarsitul trimestrului expirat, cu vanzarile prevazute de marfuri
cu plata in rate si cu dobanzile aferente creditelor bancare
acoperitoare; din totalul obtinut se scad avansurile legale depuse de
cumparatori si ratele prevazute a se incasa de la clienti pentru
marfuri vandute cu plata in rate.
Pentru marfurile expediate, in curs de incasare, necesarul de
active circulante se stabileste inmultind volumul livrarilor cu ridicata
cu numarul de zile necesar pentru intocmirea, expedierea
documentelor la banca si termenul contractual de acceptare, supra
perioada de timp.
Optimul investirii in stocuri
Ponderea mare a stocurilor in totalul mijloacelor circulante implica
necesitatea folosirii rationale, eficiente a acestora, care sa se reflecte
pozitiv in rezultatele financiare. Modul in care se desfasoara
rotatia stocurilor are o mare insemnatate pentru economia fiecarei
societati comerciale; cu cat se realizeaza o viteza de rotatie
mai accelerata, cu atat intreprinderea isi va putea rezolva sarcinile
economice propuse cu un volum mai redus de active circulante, va
apela la credite intr-o masura mai mica si deci va plati un cuantum
mai redus de dobanzi.

Viteza de rotatie a activelor circulante si, prin urmare, a stocurilor

reprezinta un indicator calitativ al activitatii unitatilor economice
exprimand eficienta folosirii acestora; ea se exprima prin intermediul a
doi indicatori: viteza de rotatie in zile sau durata in zile a unui circuit si
coeficientul vitezei de rotatie sau numarul de circuite pe care le parcurg
mijloacele circulante intr-o perioada de timp (de obicei,un an).
Viteza de rotatie in zile (V) se determina ca un raport in care la
numarator inscriem produsul dintre stocul mediu (S) si numarul de zile
din an sau trimestru (T), iar la numitor, volumul cifrei de afaceri (CA)
anual sau pe trimestre.
V=
SxT
CA
Acelasi rezultat se obtine raportand perioada de timp (T), an sau
trimestru, la coeficientul vitezei de rotatie sau numarul de circuite (NC),
in cazul ca se cunoaste acest din urma indicator.
V=T/NC
Coeficientul vitezei de rotatie sau numarul de circuite pe care le
parcurg activele circulante intr-o perioada de timp (NC) se calculeaza,
fie ca raport intre cifra de afaceri (CA) si stocul mediu ( S), fie ca raport
intre perioada de timp (T) si viteza de rotatie in zile (V).
NC=CA/S sau NC=T/V
In vederea obtinerii acestor indicatori, unitatile economice calculeaza, in
prealabil, stocurile medii dupa urmatoarele formule:
Str=(Si+Sf)/2

San=Str/4

in care:
Str = stocul mediu trimestrial;
Si = stocul initial al trimestrului;
Sf= stocul final trimestrial;
San, = stocul mediu anual.
Viteza de rotatie este un indicator mediu, care exprima miscarea
intregului stoc de marfuri de care dispune intreprinderea. in aceste

conditii, de fapt, viteza calculata este media vitezeior de rotatie ale

diferitelor categorii de stocuri si, ca orice indicator mediu, poate ascunde
abated in plus sau in minus ale elementelor componente. De aceea, este
necesar a se analiza cu atentie atat viteza volumuluitotal al stocurilor pe
intreprindere, cat si viteza pe diferite grupe de stocuri, pentru a
se interveni pe linia impulsionarii cifrei de afaceri si reducerii stocurilor
cu miscare lenta sau fara miscare.
In afara influentei pozitive pe care o are asupra profitului si ratei
rentabilitatii, accelerarea vitezei de rotatie poate avea drept consecinte
eliberari relative sau absolute de active circulante. Eliberarea absoluta
are loc atunci cand intreprinderea, accelerand viteza de rotatie, reuseste
sa-si indeplineasca sarcinile de desfaceri cu un volum mai redus de
active circulante; fondurile eliberate se pot utiliza de intreprindere in alte
scopuri, conform necesitatilor reclamate de activitatea de buna
gestionare. Eliberarea relativa a activelor circulante are loc in condi-tiile
cand se realizeaza o crestere a volumului cifrei de afaceri cu un
volum constant de active circulante, sau cand se realizeaza o crestere a
cifrei de afaceri intr-un ritm mai accelerat decat cresterea volumului
activelor circulante.
Separat de indicatorii vitezei de rotatie, optimul investirii in active
circulante se mai poate urmari si prin intermediul altor indicatori, cum ar
fi: volumul cifrei de afaceri la 1 000 lei stocuri sau volumul profiturilor la 1
000 lei stocuri. Primul indicator exprima eficienta mai ales sub aspect
cantitativ, in timp ce la al doilea exprima eficienta sub aspect calitativ.
O problema deosebit de importanta pentru optimul investirii in
stocuri o constituie structura si calitatea acestora, posibilitatea vanzarii si
transformarii lor rapide in bani, adica gradul de lichiditate a
stocurilor de marfuri, ambalaje si alte active. Cum o parte insemnata a
activelor circulante este acoperita prin credite bancare pe termen scurt,
intreprinderea este pusa in situatia de a face fata in orice moment
angajamentelor asumate fata de banci; or, aceasta nu se poate realiza
decat in masura in care poate sa-si desfaca operativ stocurile
achizitionate. In eventualitatea ca intreprinderea nu realizeaza cifra de
afaceri prevazuta si nu-si poate onora la timp obligatiile asumate fata de
terti (banci, furnizori, alti operatori) ea intra in incapacitate de plata si
poate fi pusa in stare de lichidare judiciara chiar daca, in general,
Iucreaza rentabil si este solvabila.
Rezulta interesul intreprinderilor de a studia atent situatia
lichiditatii, comparand gradul de lichiditate a activelor cu gradul de
exigibilitate a datoriilor. inpractica pot fi utilizati diversi indicatori, cum ar
fi:

Gradul de
lichiditate generala

Total active circulante

Total datorii pe termen scurt

Un indicator expresiv din punct de vedere al lichiditatii se poate

obtine si prin diferenta factorilor cuprinsi in raportul de mai sus:
Total active circulante - Datorii pe termen scurt = Fondul de rulment
Cu cat fondul de rulment este mai mare, cu atat mai scazute vor fi
datoriile pe termen scurt in totalul activelor circulante; pentru
intreprinderi, in anumite conjuncturi economice, este avantajos si mai
sigur sa-si acopere o parte cat mai mare prin capital permanent, decat
prin credite pe termen scurt.
Sisteme de gestiune a stocurilor de productie
Sistemele de gestiune a stocurilor se diferentiaza in functie de natura
consumului (constant sau variabil) si de intervalul de timp la care se
manifesta cererea de reaprovizionare (intervalul dintre doua aprovizionari
succesive) care la randul lui poate fi constant sau variabil.In functie de
cei doi factori, vor rezulta patru tipuri de gestiune a stocurilor.
Sistemul cu cerere constanta la intervale egale (Cc - Tc)
Se caracterizeaza printr-un consum constant in timp drept, in care la
intervale egale de timp se cer (se comanda) cantitati egale.

Deci: T1 =T2= Tn
N1 =n2= nn
Nn - cerere in perioada 'n';
Tn - intervalul de timp pentru care se asigura consumul din cadrul
stocului (la care se reinnoieste stocul).
Sistemul cu cerere constanta la intervale variabile

Se caracterizeaza printr-un consum variabil in timp, drept pentru care se

pot comanda (cere) cantitati egale, dar la intervale neegale de timp.

Comenzile se lanseaza in momentul in care nivelul stocului se

situeaza la nivelul punctului de comanda.
Sistemul cu cerere variabila la intervale constante de timp Se
caracterizeaza prin existenta unui consum neuniform in timp, ceea ce
face ca pentru perioade de timp egale sa se consume cantitati diferite,
ce deter-mina cantitati variabile necesare pentru completarea stocului.

Deci:T1=T2 = T3 = Tn

N1 n2 n3 nn deoarece:
Ni = S Siex, in care:
S - stocul de productie normat;
Siex - stocul existent in momentul sosirii unei noi comenzi.
Comenzile se lanseaza la
comandanduse cantitati variabile.

intervale

de

timp

constante,

Sistemul cu cerere variabila la intervale variabile de timp

Se caracterizeaza prin existenta unui consum variabil pe unitatea
de timp si cu o cerere variabila in timp.
Aceasta determina ca in functie de consumul corespunzator anumitor
perioade sa existe un nivel variabil al stocului, ceea ce face ca pentru
recom-pletarea stocului sa se foloseasca cantitati variabile.

Deci:
T1T2Tn
N1n2nn
S1S2Sn
Comenzile se lanseaza in momentul in care nivelul stocului se
situeaza la nivelul unor puncte de comanda. Cantitatile comandate la un
anumit moment sunt egale cu stocul pentru perioada respectiva (S i)
minus stocul existent (Siex):

Ni=Si-Siex
Sisteme de reaprovizionare
Asa cum a rezultat din analiza sistemelor de comanda, exista doua
sisteme de reaprovizionare (recompletare a stocului):
sistemul cu punct de comanda;

sistemul la intervale egale de timp.

Ambele sisteme au la baza urmatoarele cerinte:

1. punerea la dispozitia consumului a unei cantitati de resurse
necesita o anumita perioada de timp (tc) care, in general,
cuprinde:
timp de pregatire comanda;
timp de transmitere comanda;
timp de receptie comanda si fabricate;
timp de transport, comanda si receptie la consummator
cantitatea existenta in stoc in momentul comenzii trebuie
sa satisfaca consumul pana in momentul sosirii unei noi
comenzi.
Sistemul de reaprovizionare cu punct de comanda
Conform acestui sistem, lansarea unei noi comenzi pentru o noua
perioada se face in momentul cand nivelul stocului a atins un nivel critic,
numit punct de comanda.
Acest nivel critic trebuie astfel calculat incat sa permita asigurarea
consu-mului pe perioada de timp pana la sosirea noii comenzi:
q = tc cmz,
unde:
q - punct de comanda;
tc - timp de asigurare a comenzii;
cmz - consum mediu zilnic.

In conditiile in care tc > T, punctul de comanda se va calcula astfel:

q = cmz tc - n,
unde: n - marimea comenzilor lansate anterior.
Daca exista si stoc de siguranta, atunci:
q = cmz tc + Ssig,
daca tc < T, respectiv
q = cmz tc - n + Ssig,
in conditiile in care tc > T.
Grafic, acest sistem de reaprovizionare se prezinta astfel:

Sistemul de reaprovizionare la intervale egale de timp

Conform acestui sistem de reaprovizionare, lansarea comenzilor se face
la anumite intervale de timp (tc).
Fundamentarea intervalelor de timp (tc) se face avandu-se in vedere
nece-sitatea asigurarii unui timp care sa faca posibila punerea la
dispozitia consumului a unei noi comenzi pana in momentul epuizarii
celei precedente. Timpul dintre doua comenzi (tc) este definit prin
momentele de comanda a doua perioade successive.

Grafic, acest sistem se prezinta astfel.

Analizand aceste doua sisteme de reaprovizionare rezulta ca sistemul cu

punct de comanda se aplica in cazul unor cereri la
intervale variabile
(Cv - Tv; Cc - Tv), in timp ce sistemul la anumite intervale de timp este
eficient pentru sistemele de gestiune cu cerere la intervale de timp
constante.
Pornind de la cele doua sisteme de baza folosite in reaprovizionare, au
aparut anumite sisteme mixte:
Sistemul la intervale egale, daca s-a atins nivelul
critic; se verifica nivelul stocului la anumite intervale
de timp (tc), dar se lanseaza o comanda numai daca
Sex < q, altfel se amana lansarea comenzii.
Sistemul celor doua depozite (S;s): conform acestui
sistem, stocul este impartit in doua parti: 'S', din care
se consuma in mod curent, si 's', din care se
consuma pe perioada punerii la dispozitia
consumului a unei noi comenzi.

Costul cu aprovizionarea, care trebuie minimizat, este compus

din costul de stocare (sau costul de pastrare) si din costul cu
derularea comenzilor.
Pentru introducerea unor relatii de calcul, recurgem la urmatoarele
notatii:
C - consumul anual al materialului de aprovizionat;
p - pretul unitar de aprovizionare;
s - indicele de pastrare anual, adica cheltuielile generate de
stocarea unei unitati monetare timp de un an;
Q - marimea comenzii; ;
a - costul cu derularea unei comenzi.
Indicele de pastrare (s) este aplicat la valoarea stocului mediu.
Presupunem ca o cantitate Q corespunde stocului la inceputul perioadei
si ca stocul final este nul (fara stoc de siguranta). Rezulta ca stocul
mediu valoric este Q*P/2 si costul de stocare Q*p*s/2.
Numarul de comenzi fiind C/Q= x, costul cu derularea a x comenzi
va fi C*a/Q'
Costul total de aprovizionare, pe care il notam cu y, va fi:
y = Q*p*s/2+C*a/Q
Acest cost este minim atunci cand derivata de Q a functiei se
anuleaza, respectiv:

y= p*s/2 C*a/Q2
de unde:
Q2= 2C*a/p*s
si
Q = 2C*a/p*s
Este astfel posibil sa se calculeze numarul de comenzi x care
corespund marimii comenzii Q, respectiv:
C/Q=x si x2=C2/Q2= C*p*s/2a
X=C*p*s/2a
iar intervalul intre aprovizionari (comenzi) I va fi :
i=QT/C
in care T = 360 zile/an.
Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importanta sectiune a
gestiunii financiare a intreprinderii. Relevanta gestiunii ciclului de
exploatare este data, in primul rand, de ponderea ridicata (de peste
50%) a activelor (si pasivelor) circulante in totalul bilantului intreprinderii.
In al doilea rand, operatiile ciclului de exploatare sunt cotidiene, cu un
mare grad de repetabilitate si cu o reflectare imediata asupra situatiei
financiare, asupra rentabilitatii intreprinderii.
In sfarsit, problematica datoriilor pe termen scurt preocupa din ce in
ce mai mult gestiunea financiara a intreprinderilor, indeosebi a celor de
marime mica si mijlocie.
Cheltuielile suplimentare inutile in gestiunea stocurilor pot rezulta atat din
stocuri insufiriente, cat si din stocuri excesive. In aceste
conditii, marimea optima a stocurilor este cea care armonizeaza relatia
contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), care variaza in
functie de numarul de aprovizionari si cele de depozitare (Cd) variabile,
in raport cu marimea stocurilor. Se demonstreaza usor ca aceasta
marime optima a stocurilor este cea care minimizeaza cheltuielile totale
(CT) cu formarea stocurilor si maximizeaza rentabilitatea activitatii de
exploatare.
Cheltuielile (Ca) determinate de declansarea unei noi aprovizionari
(unei noi comenzi) sunt cele ocazionate de studiul pietei, de deplasarea
salariatilor pentru aprovizionari, de intocmirea documentatiilor de
aprovizionare, de control a marfurilor si de analiza a esantioanelor.
Cheltuielile totale de pregatire a comenzilor, intr-un exercitiu financiar,
vor fi cu atat mai mici cu cat marimea comenzilor va fi mai mare. La
nivelul unei comenzi se poate stabili insa un cost unitar fix (C a).
Cheltuielile de depozitare (Cd, numite si de antrepOzitare), variabile in
functie de marimea stocurilor, sunt ocazionate de transportul,
manipularea, depozitarea, degradarea si deteriorarea stocurilor,
precum si de costul capitalului necesar pentru procurarea lor.

Cum stocurile sunt epuizabile prin darea lor in consum sau prin
vanzare, cheltuielilevde antrepozitare sunt o medie a cheltuielilor din
prima si a constituirii stocului si a celor din ultima zi de existenta a
acestuia (practic, costul pe unitatea de stoc C d se corecteaza cu
coef. 1 /2).
Acest model poate fi extins si pentru optimizarea stocurilor de
produse in curs de fabricatie si a celor de produse finite.
Variabilele Ca si Cd au semnificatii apropiate:
Ca = cheltuielile de aprovizionare cu loturi de produse in curs si de
pregatire a fabricatiei acestora si,
Cd = cheltuielile de pastrare a stocurilor de produse in curs si finite si
costul de oportunitate al capitalurilor imobilizate pe durata de
stationare a acestor stocuri. Prin aplicarea modelului se obtin marimi
optime ale loturilor de fabricat si ale celor de livrare, precum si intervale
optime ale ciclurilor de fabricatie si de expediere a produselor, in
conditii de minimizare a costurilor ce insotesc formarea si pastrarea
stocurilor de produse in curs si a celor de produse finite.
Modelul Wilson-Whitin care optimizeaza marimea stocului porneste de la
relatia costului total pentru formarea stocului:
CT=CA+Cd= A/S* Ca+S*pa/2*cd
Minimul costului total se obtine in punctul in care derivata intaia a
costului in raport cu marimea stocului este egala cu zero:
dCT/dS=0
S= 2*n*c*a/pa*cd
in care: S = marimea optima a stocului;
N = necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de
aprovizionat;
Ca = costul fix unitar pentru pregatirea unei noi aprovizionari;
pa = pret unitar de aprovizionare;
cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc.

In continuare se pot determina numarul de

aprovizionare (Nr) si intervalul dintre aprovizionari (i)
Nr=N/S

comenzi

de

i= S*T/N

in care: T = nr. de zile calendaristice din perioada considerata

(Tan=360 zile).
Daca cantitatea ceruta la fiecare reaprovizionare este Q, atunci
stocul mediu va fi Q/2.
Graficul urmator ilustreaza acest lucru:

Stocurile implica doua categorii de costuri:

- costuri de detinere (depozitare)
- costuri de aprovizionare livrare
Costuri de depozitare
Costurile de depozitare a stocurilor sunt multiple: costuri de stocaj,
asigurari, depredere, deteriorare, costul capitalului imobilizat. Acest ultim
tip de cost trebuie, de asemenea, luat in consideratie, deoarece, daca
capitalurile nu erau imobilizate in stocuri, ele ar fi putut fi investite in alte
active mai productive.
Daca 'c' este costul de depozitare unitar al stocurilor, costul total de
depozitare a stocurilor este:

C*Q/2
Costul total de depozitare creste atunci cand cantitatea ceruta de
fiecare aprovizionare creste.
Costuri de aprovizionare-livrare
Acestea sunt costurile de reaprovizionare si de livrare. Ele sunt, de
asemenea, numite si costuri de comanda.
Costurile totale de aprovizionare-livrare sunt egale cu produsul dintre
suma fiecarei comenzi si costul unitar al comenzii.
Daca se desemneaza prin:
- N = volumul anual al necesarului de aprovizionat (livrat)
- C = costul unitar al comenzii, atunci costul total de aprovizionare livrare este egal cu:
N/Q*C
Costul total de aprovizionare-livrare se diminueaza pe masura ce
cantitatea ceruta creste.
Costul total de stocaj este deci egal cu:
CT=N/Q*C+Q/2*c
Graficul urmator ilustreaza evolutia costului total de stocaj: cand
costul total de stocaj se diminueaza atund cantitatea ceruta de
fiecare reaprovizionare creste. Aceasta trece imediat prin punctul
minim care corespunde cantitatii Qx optimale de comandat apoi
creste din nou.

Politica optimala a stocurilor trebuie sa tinda spre minimizarea sumei

costurilor de depozitare si de aprovizionare-livrare. Se demonstreaza
ca, pornind de la ecuatia:
CT=N/Q*C+Q/2*c
se ajunge la cantitatea optimala Qx de comandat, egal cu:
Qx=2N*C/Tc
T=360 zile
Costul total de stocaj este:
CT=N/Q*C+Q/2*c
Daca se diferentiaza costul total de stocaj in raport cu cantitatea Q
se obtine:
dCT/dQ= C/2- nc*/Q2
Costul total este minimal atunci cand aceasta prima derivata este
nula, adica, atunci cand:
c/2= NC/Q2 de unde Qx= 2*N*C/ Tc
T= 360 zile
Data unei noi comenzi

Intreprinderea trece la o noua comanda atunci cand stocul s-a

diminuat si a atins un punct minimal.
Acesta este egal cu stocul de securitate crescut cu stocurile utilizate
in timpul perioadei de comanda. Daca se desemneaza prin:
T = timpul intre o comanda si o livrare
m = numarul de zile de stocuri de securitate fixate de intreprindere;
n = numarul de produse stocate utilizate zilnic, atunci nivelul
stocurilor care declanseaza o noua comanda este egal cu: (m x T) +
(m x n). Daca o intreprindere vinde in medie 150 unitati dintr-un
produs in fiecare zi si ii trebuie un termen de 6 zile pentru
reaprovizionare si daca stocul de securitate dorit de intreprindere
este de 8 zile, firma trebuie sa se reaprovizioneze atunci cand stocul
sau atinge: (150 x 6) + (150 x 8) = 2 100 unitati.
Concluzie:
Stocurile sunt bunuri detinute de o intreprindere in vederea unei
vanzari viitoare. Intr-o intreprindere industriala, eie regrupeaza trei
categorii de bunuri: materii prime, productie neterminata si produse
finite. in intreprinderile comerciale stocurile sunt in principal constitute
din marfuri. Detinerea stocurilor permite unei inrreprinderi posibili-tatea
de a disocia operatiile de aprovizionare, de productie si de vanzare.
Stocajul permite, de asemenea, desfasurarea nestanjenita a
vanzarilor, neintreruperea productiei, reducerea costurilor comenzilor de
reaprovizionare.
Gestiunea stocurilor este foarte importanta in intreprindere,
deoarece stocurile reprezinta in 15-30% din totalul activelor
intreprinderii. Se pot distinge:
- materii prime
- productia neterminata- produse finite
- Nivelul stocurilor de materii prime
El depinde:
- de previziunile productiei intreprinderii;
- de posibilitatile de aprovizionare si de fiabilitatea tarilor
producatoare, atunci cand e vorba de produse precum petrolul etc;

- de pretul materiilor prime. Daca cursurile

intreprinderea va cumpara cantitati suplimentare.

sunt

scazute,

Nivelul stocurilor de productie neterminata

El depinde in principal de durata proceselor de productie. in plus,
procesul de productie este indelungat si, de asemenea, stocurile de
productie neterminata sunt ridicate.
Nivelul stocurilor de produse finite
El depinde de coordonarea intre productie si vanzari. Este posibil sa se
diminueze stocurile de produse finite, pe calea supletei conditiilor de
credit, dar aceasta politica comporta limite
Obiectivul unei bune gestionari a stocurilor este de a minimiza
costurile ce rezulta din detinerea de stocuri;
- pe de o parte, o crestere a stocurilor antreneaza costuri
suplimentare; chel-tuieli de antrepozit, asigurarea de stocuri, rise de
deteriorare;
- pe de alta parte, o crestere a stocurilor diminueaza costurile de
intrerupere a productiei.
Modele studiate au ca scop de a determina
cantitatea pentru fiecare in comenzi tinand cont:
- de costuri fixe de trimitere si receptie a comenzii;
- de cifra de afaceri;
- de costul de imobilizare unitar al stocurilor.
Se pun anumite ipoteze:
- cererea se presupune a fi cunoscuta. Ea se exprima in volum;
- vanzarile se presupun a fi constante de-a lungul anului;
- nu este luat in calcul in acest model un stoc minim de securitate;
- intervalele (termenele) de livrare se presupun a fi constante.
Daca se considera o intreprindere care are vanzari regulate in timp,
aprovizionarile vor avea loc la intervale regulate.