LUCEAFARUL

DE MIHAI EMINESCU
A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata,
Din rude mari mparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti

Si mndra-n toate cele,
Cum e Fecioara ntre sfinti
Si luna ntre stele.

Din umbra falnicelor bolti

Ea pasul si-l ndreapta
Lnga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea n zare cum pe mari

Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce,

l vede azi, l vede mni,

Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamni,
i cade draga fata.

Si din oglinda luminis

Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batnd nchisi
Pe fata ei ntoarsa.

Ea l privea cu un surs,
El tremura-n oglinda,
Caci o urma adnc n vis
De suflet sa se prinda.

Iar ea vorbind cu el n somn,

Oftnd din greu suspina:
O, dulce-al noptii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori n jos, luceafar blnd,

Alunecnd pe-o raza,
Patrunde-n casa si n gnd
Si viata-mi lumineaza!

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda n mare;

Si apa unde-au fost cazut

n cercuri se roteste,
Si din adnc necunoscut
Un mndru tnar creste.