Dictionarul secolului XXI (2)

Dan Caragea,
Unul din principiile calauzitoare ale noului dictionar ar trebui sa fie acesta: fiecare cuvant sa aiba dreptul la
propria sa intrare. Aceasta presupune ,,dezagregarea" multor intrari care reunesc astazi substantive, uneori de
genuri diferite, si adjective, pentru simplul motiv ca aceste cuvinte, desi pot avea aceeasi origine, au
comportamente lexico-gramaticale diferite. Mai mult, contravin bunei structurari a bazei de date.
Am sa aleg, spre ilustrare, cuvantul ,,roman". In DEX, 2009, intrarea este aceasta:
ROMAN, -A, romani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoana care apartine populatiei Romaniei sau este originara de
acolo. 2. (Pop.) Taran. B Barbat, sot. O Om (in general), barbat. 3. (In forma ruman) Denumire data, in Evul
Mediu, in Tara Romaneasca, taranilor dependenti de stapanii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care apartine
Romaniei sau romanilor (I 1), referitor la Romania ori la romani; romanesc. ( (Substantivat, f.) Limba vorbita de
romani. Romana comuna (sau primitiva) = stadiu in evolutia limbii romane anterior diferentierii dialectale;
straromana. [Var.: ruman s. m.] - Lat. romanus.
In noul dictionar, am avea de-a face cu trei intrari, pentru a nu incalca principiul unicitatii morfosintactice:
roman1, romani, s. m.
roman2, -a, romani, -e, adj.
romana, s. f. (Si in sintagma limba romana)
Acestea fiind spuse, sa examinam in continuare intreaga microstructura a dictionarului.

FORMA INTRARILOR
In virtutea traditiei, intrarea este scrisa cu litere majuscule, aldine, iar accentul este marcat printr-un accent
ascutit la cuvintele polisilabice.
In opinia mea, optiunea pentru majuscule are defectul de a nu pune in evidenta cuvintele care se scriu in toate
contextele, potrivit normei, cu litera initiala majuscula. De aceea, ni se pare potrivit sa se opteze pentru litere
mici, aldine, ca alegere de baza. Se vor scrie cu litera initiala majuscula cuvinte precum Dumnezeu, Craciun
etc., asa cum cere ortografia noastra (cf. Scrierea cu litera mare). Cuvintele straine trebuie scrise distinct, in
aldine cursive: software, ketchup etc., din acelasi motiv de diferentiere. Astfel:
FIINTA, fiinte, s. f.
DUMNEZEU, (2) dumnezei, s. m.

KETCHUP s. n.
Se vor rescrie:
fiinta, fiinte, s. f.
Dumnezeu, (2) dumnezei, s. m.
ketchup, s. n.
Problema accentului grafic va fi tratata mai jos.

FONETICA SI ORTOEPIE
Aceste informatii au intaietate si implica raspunsul la doua chestiuni: 1) este bine sau nu sa mentinem informatia
despre accent in grafia sa actuala si 2) este bine sa mentinem informatia selectiva privind pronuntia plasata
in penultima sectiune a articolului, asa cum s-a procedat pana acumI Iata un exemplu, unde se poate vedea ca
accentul este tratat la intrare, iar hiatul dupa definitie si sinonime:
AVION, avioane, s. n. Aeronava mai grea decat aerul, sustinuta de aripi si propulsata de motoare; aeroplan.
[Pr.: -vi-o-] - Din fr. avion. (DEX, 2009)
In traditia noastra lexicografica, accentul este tratat separat de pronuntie. Este solutia pe care am mai discutat-o
aici, de aceea voi relua o singura fraza. ,,Dupa reforma ortografica din 1904, promovata de Titu Maiorescu, cand
limba romana scapa de accentul ascutit (-e- si -o- pentru diftongii -ea- si-oa-), Sextil Puscariu, cel care va fonda
Dictionarul Academiei, in 1906, va profita de eliminarea accentului, pentru a-l folosi, in mod paradoxal, la
formele-titlu, pentru indicarea accentuarii corecte." Si de atunci tot asa, in operele Academiei, cu exceptia
Micului dictionar academic, 2001-2003, unde accentul tonic a fost reprezentat prin schimbarea stilului literei
accentuate.
Socotesc ca aceasta solutie nu mai satisface pentru ca da un aspect nefiresc cuvintelor romanesti la intrare si
pentru ca, in cazul in care accentul cade pe literele a, a, i, formate cu diacritice, avem ,,diacritic peste diacritic",
ca in ,,ASEZAMANT, asezaminte, s. n.", ceea ce este nu doar inestetic. Mai mult, din punct de vedere
informatic, este nevoie de un efort suplimentar pentru crearea tipului de litera si echivalarea acestuia cu literavocala din forma naturala a cuvantului.
Coroborand cele doua necesitati (marcarea accentului si precizarea pronuntiei), ajungem la concluzia ca doar
transcrierea fonetica ne poate scoate din incurcatura. Asa au procedat multe dictionare si nu este rau. Pentru
strainii care studiaza limba romana ar fi un ajutor de nepretuit. Si nu doar pentru acestia. Transcriere fonetica
are avantajul de a putea marca accentul, diftongii, triftongii, hiatul, ,,i soptit", literele-consoane problematice,
totul integral si intr-un singur loc.
Nu discut aici ce alfabet fonetic sa folosim (adaptat sau international). Pentru ilustrare, mi pare normal sa-l
preluam pe cel folosit in DOOM, accentul fiind marcat prin subliniere (inger [inger]). As mai adauga insa in
transcriere si silabatia, pentru ca ea nu este evidenta doar prin marcarea accentului (de exemplu, oaresicare
[uaresikare]). Astfel, intrarea ,,inger" ar arata in cele din urma asa:
inger, ingeri [in-ger, in-geri], s. m.

Este o solutie eleganta si pe deplin satisfacatoare.

CLASIFICAREA GRAMATICALA
In ceea ce priveste clasificarea gramaticala, la partile de vorbire invariabile nu apar subclasificari: adverb (adv.),
prepozitie (prep.), conjunctie (conj.), interjectie (interj.). Anumite comportamente cer insa precizari
suplimentare care pot aparea in textul respectivului articol, inaintea definitilor, in paranteze drepte.
In traditia lexicografica romaneasca, si nu numai, la verbe sunt precizate si subclasele: (reflexiv, tranzitiv,
intranzitiv...). Cred ca aceasta optiune ar putea fi si ea abandonata, mentionandu-se, la intrare, doar faptul ca
avem de-a face cu un verb (vb.). Aceasta pozitie se justifica prin faptul ca subclasele mai sus mentionate rezulta
din contextul sintactic in care apare respectivul verb. Precizarea sensului, exemple de constructie sintactica si
eventuale ilustrari (din corpus) sunt neindoios mai ,,explicative" decat precizarile privind tipurile de
complemente admise. Pe de alta parte, ne putem intreba de ce nu am introduce subclase si la alte categorii.
Personal am convingerea ca informatiile privind contextul prin precizari, exemple si ilustrari (atestari) sunt mai
utile la toate clasele morfologice decat subclasificarile gramaticale.
Din aceleasi considerente economice, daca substantivul sau adjectivul prezinta doua forme pentru gen si doua
pentru numar, ar trebui data doar informatia privind clasa: substantiv (s.) sau adjectiv (adj.). Exemplu:
muncitor1, -oare, muncitori, -oare, s.
muncitor2, -oare, muncitori, -oare, adj.
Informatia privind genul sau numarul ar trebui data in urmatoare situatii:
cand genul sau numarul este fix: barbat, barbati s. m.; calti, s. m. pl. cand avem aceeasi forma pentru doua
genuri si/sau numere: gura-casca, s. m si f., sg. si pl. cand se poate opta pentru un gen sau altul: robinet,
robinete sau robineti, s. n sau m.
In ceea ce priveste pronumele, acceptarea subclaselor este necesara datorita eclectismului acestei parti de
vorbire. Exemple:
eu, pron. pers. m. si f.
nimeni, pron. neg.
In cazul pronumelor care pot fi si determinante (adjective pronominale) se poate mentine intrarea unica, cu
amendamentul tratarii diferentiate: I. (In pozitie nominala, cu functie de pronume)... II. (In pozitie adnominala,
cu functie de determinant).
Numerale trebuie si ele sa aiba indicatia de clasa si de subclasa:
trei, num. card.
treilea, treia, num. ord.
In privinta celorlalte feluri de numerale, ramane de vazut daca ne punem sau nu de acord cu vreo gramatica.
Oare numeralele fractionare vor fi in continuare tratate ca substantive (DOOM, DEX) sau vor primi statut de

numeral (doime, treime etc.)e

Desi categoriile gramaticale sunt, in general, in acord cu gramatica traditionala, este necesara, in opinia mea, o
revizie atenta a claselor si subclaselor in comparatia cu actuala Gramatica a Academiei.
Asa cum s-a observat din exemplele anterioare, exista o necesitate, in limba noastra, de a da, in cazul
substantivelor si adjectivelor, forma de plural si formele de feminin (singular si plural) la intrare. Altfel spus,
intrarea poate avea, cel mult, patru termeni. Aceasta situatie, particulara limbii noastre, se justifica prin
flexiunea destul de complicata a numelui.
La unele verbe se da si forma de persoana I singular a indicativului prezent, dar aceasta optiune este nenecesara
intrucat avem posibilitatea de a o intalni in sectiunea dedicata:
CREA, creez, vb.
Informatiile gramaticale asupra flexiunii ocupa, in unele cazuri, o sectiune independenta. Astfel:
la pronumele eu: [Dat. mie, imi, mi; acuz. mine, ma, m-] la verbul crea: [Prez. ind. pers. 1 pl. cream, ger.
creand]
Noul DEX va trebui sa decida cat de completa ar trebui sa fie aceasta informatie, altfel spus daca este necesar
sau nu sa se preia intreaga informatie din DOOM. A se compara:
la pronumele eu: [d. acc. mie, neacc. imi, mi, mi- (mi-a dat), -mi (da-mi), -mi- (dandu-mi-se);ac. acc. mine
(prep. + mine), neacc. ma, ma- (ma-ntreaba), -ma (da-ma), -ma- (da-ma-vei), m- (m-a dat), -m- (datu-m-a)] la
verbul crea: [ind. prez. 3 creeaza, 1 pl. cream; conj. prez. 3 sa creeze; ger. creand; part. creat]
O ultima chestiune este legata de femininul sau masculinul substantivelor care nu se formeaza cu morfeme de
gen, ci lexical, prin derivare cu sufixe. Este evident ca, in acest caz, sunt de asteptat, doua intrari: roman si
romanca; leu si leoaica; pisica si pisic etc. In astfel de cazuri, ar fi poate de dorit ca la intrarea formei de baza sa
se adauge o trimitere. Prin urmare, pentru o buna circularitate, nu doar derivatul ar trebui sa trimita la forma de
baza ci si invers. Sustinem acest lucru si pentru ca in unele limbi romanice se observa, in aceste situatii,
existenta genului format gramatical, ceea ce conduce la ideea ca, in structura de adancime, substantivul are doua
genuri. Asadar, intrarea la cuvantul ,,roman", ar arata astfel:
roman1, romani [ro-man, ro-mani], s. m. V. si romanca.
Un alt argument tine de ideea ca in cazul numelor altor popoare, flexiunea este completa (cf. SUEDEZ, -A,
suedezi, -e). Daca comparam definitiile, acestea sunt aceleasi, la forma de baza, si in cazul restrictiei de gen si in
cazul existentei a doua genuri. A se compara (in DEX):
suedez, -a, suedezi, -e, s. m. si f: Persoana care face parte din populatia Suediei sau este originara de acolo.
roman, romani, s. m.: Persoana care apartine populatiei Romaniei sau este originara de acolo.
romanca, romance, s. f.: Femeie care apartine populatiei Romaniei sau este originara din Romania.
Pentru ca definitia cuvantului ,,roman" sa fie congruenta cu ideea de ,,persoana", trebuie sa avem in minte
sensul generic, exprimat de obicei prin forma articulata: ,,Tot romanul plansu-mi-s-a" (EMINESCU, Doina).
Altfel, in exemplul ,,baietii sunt romani, iar fetele sunt italience", este limpede ca nu putem acoperi convenabil
conceptul de ,,persoana" in cazul numelor etnice cu restrictie de gen.

STRUCTURAREA SENSURILOR
Cifrele romane ar trebui rezervate exclusiv cazurilor in care avem de-a face cu schimbarea clasei gramaticale in
functie de context, ca in cazul pronumelor si adjectivelor pronominale, asa cum am aratat mai sus.
Sensurile aceleiasi intrari ar trebui numerotate cu cifre arabe. O buna practica am gasit-o in dictionarul
Academiei Portugheze, unde s-a adaugat si cifra 0 in cazul in care se exprima un sens generic, la substantive
care exprima actiuni, si unde se foloseste parafraza ,,actiunea de .... si rezultatul ei". Astfel:
GUVERNARE, guvernari, s. f. Actiunea de a guverna; perioada in care un guvern isi exercita activitatea.
Cred ca aceasta intrare, la care am adaugat inca trei sensuri, ar trebui sa arate asa:
guvernare, guvernari [gu-ver-na-re, gu-ver-nari] s. f. 0. Actiunea de a guverna. 1. Exercitarea puterii privind
administrarea, controlul si orientarea diverselor sectoare ale statului precum si a vietii dintr-o tara. =
GUVERNANTA. 2. Mod, practica, sistem prin care institutionala este exercitata de catre guvernati. 3. Perioada
in care un guvern isi exercita activitatea.
In privinta ordinei sensurilor cred ca este preferabila adoptarea unui criteriu logic si nu istorico-etimologic,
interesant poate in Dictionarul-tezaur. Astfel, se pot avea in vedere cateva orientari: 1) de la sensul propriu la cel
figurat si de la sensul concret la cel abstract; 2) de la sensul general la sensuri mai restranse, specifice; 3) dupa
ordinea precedentei in descriere.
Vom exemplifica criteriile 1 si 3, pentru cel de-al doilea, exemplul putand fi ,,guvernare". Am preluat sensurile
din DEX, cu unele adaugiri.
Pentru bucatarie, de exemplu, ordinea ar trebui sa fie urmatoarea: 1. Incapere sau cladire special amenajata in
care se pregateste mancarea. 2. Pregatirea mancarii sau modul specific de a prepara alimentele. 3. Multimea
felurilor de mancare sau a obiceiurilor alimentare specifice unei regiuni sau unei tari. 4. Fig. (Fam.) Totalitatea
accesoriilor sau actiunilor care servesc la sustinerea unei demonstratii, la efectuarea unei lucrari dupa ce s-a
stabilit ideea de baza.
Pentru ceai2 s. n., care respecta logica zisa a precedentei, ordinea ar fi urmatoarea: 1. [De obicei urmat de
determinari care arata felul] Bautura obtinuta prin maceratia, infuzia sau decoctia frunzelor de ceai1. 2. Bautura
obtinuta prin infuzia frunzelor, fructelor, florilor uscate ale unor plante. 3. Masa usoara, dimineata, la care se
bea ceai. 4. Reuniune intre prieteni, de obicei dupa-amiaza, la care se servesc ceai si diferite gustari sau dulciuri;
5. Reuniune intre prieteni, de obicei seara, la care se servesc diferite gustari, bauturi si se danseaza.
Note de incheiere. In varianta electronica, unde nu se pune problema economiei de hartie, toate acceptiunile
fiind afisate de la capat.
Ideea publicarii dictionarului pe hartie impune, in mod evident, conditionari care pot fi insa depasite in varianta
electronica. Ar fi o mare eroare sa credem ca cele doua forme de editare ar arata la fel, asa cum se intampla
acum pe Dexonline, despre care voi vorbi pe larg in ultima mea interventie.
(va continua)