Sunteți pe pagina 1din 13

Structura matematicii (II)

Oana Constantinescu

March 26, 2009

Contents
1 Notiuni - denitii 1

2 Propozitii adevarate: axiome si teoreme 5


2.1 Elemente de logica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
2.2 Teoreme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8

3 Aplicatii - exercitii si probleme 11

1 Notiuni - denitii
Pentru a introduce o notiune i se indica totalitatea proprietatilor, deci continu-
tul notiunii , sau totalitatea obiectelor reprezentate de aceea notiune, adica sfera
notiunii . Continutul notiunii este format de reectarea in gandire a insusirilor
esentiale comune obiectelor, fenomenelor, etc care se constituie in notiunea re-
spectiva. Prin insusiri esentiale intelegem acele insusiri care sunt necesare si
suciente determinarii unui obiect si deosebirii lui de altele. Continutul notiunii
se realizeaza prin operatia de abstractizare. Constituirea sferei unei notiuni se
face mai ales prin generalizare. Rareori sfera unei notiuni se poate epuiza prin
enumerarea tuturor elementelor. De exemplu, notiunea de numar natural se
formeaza la elevi prin exemple, prin actiuni asupra lor (numaratoare, operatii)
dar in mod evident se mizeaza pe generalizarea in zone indepartate (mii, mili-
oane) a ceea ce s-a vericat in zonele familiare (numere mici).

Intre sfera si continutul unei notiuni exista o legatura inversa: cu cat con-
tinutul este mai bogat, cu atat sfera este mai restransa (exista mai putine obiecte
cu un numar mare de insusiri). De exemplu, continutul notiunii de numar prim
este mai bogat decat continutul notiunii de numar natural. Deci sfera notiunii
de numar prim va  continuta de cea a notiunii de numar natural. Ilustrarea
acestor situatii se face prin diagrame Venn-Euler si prin utilizarea simbolurilor
din teoria multimilor. Astfel de ilustrari sunt utile pentru xarea cunostintelor
respective.

1
Comparand notiuni cu continut diferit, putem gasi unele note esentiale co-
mune in care caz notiunile devin comparabile (C(A) C(B) 6= ): de exemplu
poligoanele si cercurile sunt guri coplanare. Sau, este posibil sa nu existe astfel
de note esentiale comune (C(A) C(B) = S(A) S(B) = ) si in acest caz
le declaram necomparabile. De exemplu poligoanele si notiunea de combinari
de m luate cate n.
Notiunile comparabile pot  clasicate astfel:

1. cand sferele celor doua au elemente comune S(A) S(B) 6= spunem ca


notiunile sunt concordante:

identice (C(A): patrulater convex cu laturile opuse respectiv para-


lele, C(B) : patrulater convex cu diagonalele avand mijlocul comun,
evident C(A) 6= C(B) dar S(A) = S(B) );
una subordonata alteia ( sfera notiunii numar rational este inclusa
in sfera notiunii numar real, de aceea spunem ca notiunea numar
rational este subordonata celei de numar real);

doua notiuni cosubordonate unei a treia notiuni (S(A) S(B)


S(C) : notiunile de trapez si paralelogram sunt cosubordonate
notiunii de patrulater convex);

incrucisate : nici una din situatiile anterioare (notiunea de patrulater


circumscriptibil  si cea de patrulater inscriptibil ).

2. daca sferele notiunilor sunt disjuncte S(A) S(B) = ele sunt neconcor-
dante:

contrare (C a.i. S(C) (S(A) S(B)) = , sunt notiuni ale caror


sfere nu pot  armate deodata dar pot  negate concomitent; tri-
unghiul si patratul sunt notiuni contrare, caci un triunghi nu poate
 patrat, si nici patratul nu poate  triunghi, dar exista poligoane
care nu sunt nici patrate, nici triunghiuri);

contradictorii(C, S(C) (S(A) S(B)) 6= , sferele acestor notiuni


nu pot  nici armate, nici negate concomitent, continuturile lor
negandu-se reciproc; de exemplu functia continua si cea discontinua).

In matematica exista cinci metode de a deni o notiune.

I Printr-un sistem axiomatic semiformalizat O notiune primara a unui


sistem axiomatic este initial un simbol, dar dupa introducerea axiomelor se
precizeaza continutul acestei notiuni: axiomele si teoremele deduse din ea.
De exemplu, notiunea de numar natural a sistemului axiomatic al lui Peano,
sau notiunea de dreapta a sistemului axiomatic al lui Hilbert.

2
II Prin gen proxim si diferenta specica Sa presupunem ca vrem sa
denim o notiune N. Ea este in general conexata cu mai multe notiuni. Spunem
ca o notiune N1 este subordonata unei notiuni N2 daca sfera notiunii N1 este in-
clusa in sfera notiunii N2 . Intr-un mod intuitiv, N1 este mai complexa decat N2 .
De exemplu, notiunea de paralelogram este subordonata celei de patrulater.
Relatia de subordonare este o relatie de ordine partiala pe multimea notiunilor.
Pentru a formula denitia unei notiuni N, cautam notiunile la care ea este sub-
ordonata (mai simple decat ea), si dintre ele o alegem pe cea mai apropiata
in sensul subordonarii (complexitatii) de N, numita gen proxim. De exemplu,
pentru paralelogram genul proxim este patrulaterul (convex). Apoi precizam
notele esentiale ce se adauga la notiunea gen proxim pentru a obtine pe N, ad-
ica diferenta specica fata de genul proxim. In exemplul anterior, diferenta
specica este proprietatea de a avea laturile opuse respectiv paralele. Chiar si
cu acelasi gen proxim, diferenta specica se poate da in moduri diferite. De
exemplu proprietatea de a avea diagonalele congruente. Alegerea notiunii gen
proxim si a diferentei specice depinde de necesitati teoretice sau didactice.
Se poate intampla ca diferenta specica sa contina prea multe proprietati, in
sensul ca una din ele este o consecinta a celorlalte. Denitia devine supraabun-
denta, si e bine sa se evite acest lucru. Dar uneori, pentru a evita demonstrarea
prea complicata a dependentei unor proprietati de altele, se accepta si aceasta
situatie. De exemplu, pentru a deni notiunea de grup, se cere existenta ele-
mentului neutru printr-o conditie ce ar putea  slabita.

III Enumerarea obiectelor din sfera Aceasta este o metoda rar folosita,
caci notiunile cu o sfera nita sunt destul de rare. Intalnim exemple ca: pa-
trulaterele particulare sunt paralelogramul, trapezul si patrulaterul convex in-
scriptibil.

IV Desfacerea notiunii pe componente De exemplu, pentru a deni


notiunea de grup, armam ca este o prereche (A, ?),unde A este o multime
nevida (deci am precizat una din componente) iar ? este o lege de compozitie
:AAA cu urmatoarele proprietati:...

V Prin factorizare Se considera o multime A si o relatie de echivalenta


pe A. Pentru ecare element a A multimea elementelor din A, echivalente
cu a, adica [a] = {b A/ab} se numeste clasa de echivalenta a lui a. Se
constata ca orice clasa de echivalenta este nevida si este clasa de echivalenta a
ecaruia dintre elementele sale. Rezulta ca, atunci cand a parcurge A, clasele de
echivalenta corespunzatoare formeaza o partitie a multimii A. Fiecare element
al lui A apartine exact unei multimi din aceasta partitie. Pentru partitie se
foloseste notatia A/ si denumirea de multime factor a lui A prin relatia de
echivalenta .

3
Sunt multe exemple in materia predata la liceu cand se foloseste aceasta
metoda. Numarul intreg apare ca un element al multimii factor al lui NN
prin relatia de echivalenta (a, b)(c, d) a + d = b + c. Sau vectorul liber este o
clasa de echivalenta in raport cu relatia de echipolenta pe multimea segmentelor
orientate. Dar aceasta idee de factorizare este pregatita inca din gimnaziu. Par-
alelismul in sens larg este o relatie de echivalenta pe multimea dreptelor unui
plan dat. Clasa de echivalenta corespunzatoare poarta numele de directie. In-
sasi notiunea de numar natural e data ca o clasa de echivalenta in raport cu
relatia de echipotenta pe multimea multimilor.

Primul pas dupa introducerea unei denitii este dovedirea consistentei aces-
teia, altfel spus trebuie vericat ca sfera notiunii denite este nevida. In general
se evidentiaza obiecte ce apartin sferei notiunii respective. In cazul unor deni-
tii prin factorizare, unele denitii ulterioare vor folosi clasele de echivalenta,
deci trebuie sa se demonstreze independenta de alegerea reprezentantilor aces-
tor clase.

4
2 Propozitii adevarate: axiome si teoreme
2.1 Elemente de logica

Aristotel considera ca judecata este forma logica in care se xeaza reectarea ra-
porturilor reale prin care armam sau negam ceva despre ceva. Judecata accep-
tata in acest sens are structura ligica formata din subiect, predicat si particula
de legatura (nu confundati cu notiunile similare din gramatica!). Subiectul logic
este notiunea despre care se arma sau se neaga un anumit raport. Predicatul
logic este notiunea care reecta insusirile armate sau negate subiectului. Par-
ticulele de legatura sunt cuvintele care exprima relatiile posibile intre subiect si
predicat ca: armatia, negatia, existenta, apartenenta, cauzalitatea, etc.
Dupa calitate, judecatile pot  amative sau negative: S ` P : patratul
are patru laturi, S 0 P : functia putere nu este periodica. Nu confundati
judecata negativa cu negarea unei judecati! calitatea unei judecati se refera la
si este determinata de predicat.
Putem clasica judecatile si in functie de cantitate, care se refera la subiect.
Avem astfel judecati singulare (Numarul este irational transcendent), par-
ticulare (unele functii numerice sunt injective) , universale (toate numerele
irationale in scriere zecimala au un numar innit de zecimale).
Dupa natura relatiei intre subiect si predicat, judecatile pot  categorice sau
ipotetice. Judecatile categorice reecta legatura neconditionata dintre subiect
si predicat: cubul are 12 muchii. Cele ipotetice reecta conditiile in care are
loc atribuirea predicatului catre subiect: daca un triunghi are doua laturi con-
gruente, atunci el are si doua unghiuri congruente. Cele mai des intalnite forme
in predarea matematicii sunt structurile de doua judecati categorice, legate prin
daca...atunci. Cea care conditioneaza se numeste antecedent, iar cea realizata
conditionat se numeste consecvent.
Dupa modalitate, judecatile pot : asertorice (reecta legaturile reale si
certe ale lucrurilor: solutia acuatiei 2x + 1 = 0 este x = 21 ), sau apodictice
(oglindesc apartenenta unor insusiri care nu pot lipsi obiectului: orice solutie
a ecuatiei 4n 12m = 0, in N2 este o pereche de numere naturale, cu una dn
componente multiplu de 3 ).

Judecatile sunt reprezentate prin propozitii logice. Asupra acestora se pot


efectua diferite operatii logice:

negatia: p: triunghiul este un poligon convex, p : triunghiul nu este


un poligon convex;

conjunctia: p : paralelogramul este un patrulater particular, q : par-


alelogramul este un patrulater inscriptibil , pq : arma simultan ce
arma p si ce arma q : paralelogramul este un patrulater particular si
paralelogramul este un patrulater inscriptibil;

disjunctia: pq arma ce arma p sau ce arma q :paralelogramul este un


patrulater particular sau paralelogramul este un patrulater inscriptibil;

5
implicatia: pq: adevarul lui p atrage adevarul lui q si falsitatea lui q
atrage falsitatea lui p.

Realizati tabelele de adevar pestru operatiile logice anterioare!

Operatiile logice prin care se evidentiaza un adevar continut implicit intr-o


judecata data sau prin care deducem un adevar din alte adevaruri deja armate
sau cunoscute, constituie inferente logice. Rationamentul este o succesiune de
judecati cunoscute care conduc la o judecata noua.
Rationamentele pot :

deductive: se pleaca de la adevaruri generale si se ajunge la un adevar


particular sau la un adevar cu acelasi grad de generalitate; deductia se
desfasoara in planul ideilor; daca sunt respectate legile logicii, concluziile
deductiei sunt certe; acest tip de rationament este specic demonstratiei
matematice; insa orice sura in lantul de judecati compromite rezultatul
nal;

inductive: de pleaca de la particular spre general, punctul de plecare este


o etapa senzoriala, receptarea unui adevar in urma unei experiente sau un
adevar particular deja stabilit; concluziile inductiei sunt doar plauzibile.

In matematica, ambele tipuri de rationamente: inductiv (plauzibil) si deductiv


(cert) sunt necesare, ele completandu-se unul pe altul. Un studiu interesant
asupra acestor tipuri de rationamente in predarea matematicii si in activitatea
de cercetare este facut de G. Polya in Matematica si rationamentele plauzibile.
El arma ca ne intarim cunostintele matematice prin rationamente demonstra-
tive, insa ne sprijinim ipotezele prin rationamente plauzibile. Rationamentele
demonstrative patrund stiinta in aceeasi masura ca si matematica, insa, ca atare,
ele nu sunt capabile (la fel ca matematica insasi) sa ne furnizeze cunostinte es-
entialmente noi despre lumea inconjuratoare. Matematica expusa intr-o forma
inchegata se prezinta ca o stiinta pur demonstrativa, constand numai din demon-
stratii. Insa in procesul de formare, matematica seamana cu toate celelalte
stiinte umane aate si ele in acest proces. Trebuie sa intuiti o teorema matem-
atica inainte de a o demonstra; trebuie sa intuiti ideea demonstratiei inainte
de a o efectua in toate detaliile ei. Trebuie sa combinati observatiile si sa ur-
mati analogiile, trebuie sa incercati si iarasi sa incercati. Rezultatul muncii de
creatie a matematicianului este un rationament demonstrativ, o demonstratie;
insa demonstratia se dezvaluie cu ajutorul unui rationament plauzibil, cu aju-
torul unei ipoteze. Daca predarea matematicii reecta modul in care se creeaza
matematica, atunci ea trebuie sa faca loc ipotezei, inferentei plauzibile.

O alta forma fundamentala de rationament este silogismul. Acesta este un


rationament prin care din doua judecati numite premize se obtine o alta judecata
numita concluzie. Dintre cele doua premize una este universala. Notiunile care
intra in componenta silogismului se numesc termeni si se clasica in termeni

6
majori (cu sfera cea mai mare), premisa care contine termenul major numindu-
se majora, si o vom nota cu P, deoarece va  predicatul concluziei. Termenul
cu sfera mai mica se numeste minor, iar premisa ce contine termenul minor
este premisa minora, notata cu S deoarece va  subiectul concluziei. Termenul
intermediar (ca sfera) se va nota cu M.
Schema generala a silogismului este

M `P
S`M
...........
S`P

Un exemplu extrem de cunoscut este:


Toti oamenii sunt muritori.
Socrate este un om.
Deci Socrate este muritor.
Termenul intermediar M este oameni, cel minor S este Socrate iar cel
major P este muritor.
Exista diferite tipuri de silogisme, nu vom insista asupra lor ci doar vom da
cate un exemplu.
Silogismul anterior este unul categoric.

Un exemplu de silogism disjunctiv este urmatorul:


Discriminantul unei ecuatii de gradul al II lea, cu coecienti reali, poate 
negativ, nul sau pozitiv.
Discriminantul (unei ecuatii date) este nul.
Deci nu este nici negativ, nici pozitiv.

Un exemplu de silogism ipotetic:


Daca p atunci q.
Daca q atunci r.
Deci: daca p atunci r.
Acesta este cel mai utilizat in demonstratiile matematice. (El poate  for-
mulat astfel: din armatiile (ipoteza, axioma, teorema) p rezulta armatia (con-
cluzia, consecita) q, etc.) Nuantarea acestui tip de silogism ipotetic conduce la
diferentierea:

silogism ipotetic propriu-zis, in care ambele premise sunt judecati ipotetice

silogism ipotetic categoric, in care una dintre premise este ipotetica, iar
cealalta premisa si concluzia sunt judecati categorice; acestea din urma
pot :

 ponens: daca p atunci q


 p (e dat, exista, e adevarat)

 ............................................

7
 Deci: q ( e adevarat).

 tollens: daca p atunci q


 q fals

 ............................................
 Deci: p fals.

Observati ca modul tollens este folosit in demonstratiile prin reducere la absurd.

Problematica silogismelor este mult mai complexa, dar ne oprim aici, avand
in vedere si faptul ca in anul I ati urmat un curs de logica matematica.

2.2 Teoreme

Deoarece in cursul anterior am explicat ce reprezinta o axioma si am dat nu-


meroase astfel de exemple, vom trata direct celalalt tip de propozitie matematica
adevarata, si anume teorema.
Consideratiile urmatoare sunt preluate din [1].

Teoremele matematice sunt prezentate schematic sub forma daca p atunci


q , forma transcrisa logic prin
p q. (1)

Consideram (1) ca teorema directa. Sunt cunoscute urmatoarele denumiri


pentru teoremele derivate din cea directa:

teorema reciproca:
q p, (2)

teorema contrara:
p q, (3)

teorema contrara reciprocei:

q p. (4)

Pentru a putea formula usor aceste teoreme derivate, de multe ori e bine ca in
ipoteza p sa se distinga o serie de date ce formeaza cadrul teoremei respective.
Acest cadru reprezinta o conjunctura care ofera sens propozitiei concluzie, el
precizeaza de obicei o conguratie. Pe langa aceasta conguratie, in cadru
sunt subintelese (fara enuntare explicita) denitii ale unor notiuni prezente in
q, adevaruri acceptate (axiome sau teoreme deja demonstrate), conventii de
notatie. De aceea poate este preferabil ca forma (1) a teoremei directe sa e
inlocuita cu una de tipul
c ` (p q). (5)

8
Vom intelege prin aceasta notatie in cadrul c are loc: daca p atunci q .

Exemple:

1. T. Pitagora: cadrul c : triunghiul ABC . Propozitia p :  A


b este unghi
2 2 2
drept. Propozitia q :  a = b + c . Observam ca tot in cadru apar no-
tatiile cunoscute pentru lungimile laturilor opuse varfurilor unui triunghi
cat si defnitia unghiului drept.

2. T. Ceva: cadrul c : triunghiul ABC , punctele M, N, P situate pe dreptele


BC, CA, AB dar fara ca vreunul sa coincida cu un varf al triunghiului.
Tot in cadru este inclusa denitia segmentului orientat si a raportului in
care un punct imparte un segment orientat dat. Propozitia p : dreptele
MB NC P A
AM, BN, CP sunt concurente. Propozitia q: 
MC NA P B
= 1.

Observam ca putem construi formal o reciproca de tipul

c ` (q p).
Reciproca teoremei lui Pitagora este adevarata, si o numim atunci teorema
2
reciproca: daca in triunghiul ABC are loc  a = b2 + c2 , atunci unghiul A
b este
drept. Se pot gasi demonstratii pentru teorema reciproca independente de cea
directa, dar si demonstratia prin reducere la absurd.
Daca formam acelasi tip de reciproca pentru teorema lui Ceva, observam
ca ea nu mai este adevarata. Deci nu orice reciproca este o teorema! Pentru
a obtine o reciproca adevarata, se inlocuieste propozitia p prin propozitia p0 :
dreptele AM, BN, CP sunt concurente sau paralele. Astfel reciproca teore-
mei lui Ceva este: Fie triunghiul ABC, punctele M, N, P situate pe dreptele
BC, CA, AB dar fara ca vreunul sa coincida cu un varf al triunghiului. Daca
MB NC P A
MC NA P B
= 1 atunci dreptele AM, BN, CP sunt concurente sau paralele.

Contrara unei teoreme formulate prin (5) este de tipul

c ` (p q).
Atentie! Nu negam propozitiile matematice continute in cadru.
Contrara reciprocei:
c ` (q p).
Exercitiu: precizati care sunt contrara, respectiv contrara reciprocei pentru
cele doua teoreme prezentate anterior. Care din ele sunt teoreme?

O ranare a schemei (5) este des intalnita:

c ` (p1 p2 q). (6)

Bineinteles ca ipoteza poate contine un numar nit de conjunctii de propo-


zitii.

9
Exemplu: T. celor trei perpendiculare: cadrul c : un plan , o dreapta d si
punctele A, B, O ce satisfac restrictiile: (r1 ) : A
/ , (r2 ) : O
/ d, (r3 ) : B d,
(r4 ) : d , (r5 ) : O . Propozitia p1 :  AO , propozitia p2 :  OB d
si propozitia q :  AB d.
Acestei teoreme directe ii putem asocia formal doua reciproce:

(R1) : c ` (p1 q p2 ), (R2) : c ` (q p2 p1 ).

Reciproca (R1) este aici adevarata, dar (R2) este falsa. Este acceptata insa
drept reciproca a T. celor 3 perpendiculare teorema schematizata prin c `
(q p2 p3 p1 ), unde p3 este  AO OB . Deci se accepta ca reciproca
pentru (5) o teorema de tipul c ` (q q 0 p), unde q 0 este o consecinta a lui p.

Exeritiu: formulati in cuvinte cele doua reciproce. La fel pentru contrara


si contrarele reciprocelor. Care sunt adevarate?

Un alt tip de teoreme sunt cele cu concluzie ramicata:

c ` q1 q2 . (7)

In aceasta situatie nu am mai precizat distinct propozitia p, ea putand  in-


terpretata ca o particularizare a cadrului. Rezolvarea acestei teoreme se reduce
la rezolvarea succesiva a doua teoreme: c ` q1 si c q2 ` q2 .

Exemplu: c: e 4OBC isoscel (OB = OC) si A (OC) a.i. OA = AB =



\ = 36 ; q2 : OA = 51 ;
BC. Atunci au loc urmatoarele armatii: q1 : BOC
OC 2
q3 : sin 18 = 51
4 ; q 4 : cos 36
= 5+1
4 .

Exercitiu: demonstrati teorema anterioara impartind-o in patru teoreme


asa cum s-a precizat mai sus.

Multe teoreme se incadreaza in schema

c ` (p q). (8)

Acest tip de teorema poate  gandit in mod echivalent

c ` (p q) (q p).

Cum propozitiile ce alcatuiesc concluzia teoremei de mai sus sunt reciproce una
alteia, uneori este util sa se inlocuiasca una din ele cu contrara celeilalte.

Exemple: (T1: teorema bisectoarei interioare) c : e 4ABC si D (BC).


BD c
Atunci are loc p : DAB
\ = DAC
\ daca si numai daca q :
DC = b .

(T2: teorema bisectoarei exterioare) c : e 4ABC cu AB 6= AC si E


BC\[BC]. Atunci p : (AE este bisectoarea exterioara a unghiului A daca si

10
BE
numai daca q : EC = cb .

O metoda de obtinere de noi teoreme interesante pornind de la doua (sau


mai multe) teoreme date, este juxtapunerea teoremelor.
Astfel, daca sunt formulate doua teoreme T : c`s si T : c ` s (urmariti
cele doua teoreme ale bisectoarelor), se obtine o suma a acestor teoreme: cc `
s s.
Asa se formeaza cunoscuta teorema a celor doua bisectoare: e c : 4ABC
cu AB 6= AC, D (BC) si E BC\[BC].
p : (AD si (AE sunt bisec-
Daca
BD c BE
toarele interioara, respectiv exterioara a unghiului A, atunci q :
DC = b = EC .
0 \ = 90 .
In plus q : DAE

Foarte interesanta este reciproca acestei teoreme, cunoscuta drept reciproca


comuna teoremelor bisectoarelor: c ` (p q q 0 ).
Exercitiu: formulati aceasta reciproca in cuvinte si demonstrati-o.

Ne oprim aici cu acest mic studiu privind diferitele tipuri de teoreme. Metodele
de demonstrare ale acestora vor  precizate in cursul urmator, dedicat strategi-
ilor didactice de predare a matematicii.

3 Aplicatii - exercitii si probleme


Problemele constituie motivul, mijlocul si scopul invatarii matematicii scolare.
Motivul, deoarece acestea suscita curiozitatea elevilor si impun acomodari cu
teoria ce ajuta la rezolvari. Mijlocul, deoarece studiul exclusiv al teoriei nu
poate certica in ce masura aceasta a fost insusita creativ. Scopul, deoarece
majoritatea elevilor invata matematica spre a avea rezultate bune la examene,
in care rezolvarea de probleme este prioritara, adesea exclusiva. [2]

Va recomandam cartea Cum rezolvam o problema, G. Polya, Ed, Stiin-


tica, 1965.

Problemele didactice de matematica se impart in:

probleme de aplicare (a sti sa faci);

probleme de logica (a sti sa judeci);

probleme de gandire euristica (a incerca sa creezi).

Bineinteles ca aceasta clasicare nu este stricta, aceeasi problema poate combina


abilitatile de mai sus.

11
In [3] H. Banea propune urmatoarea schema (gandim problema de tipul
I C, prin I notand ipotezele, prin rationamentele ce formeaza demonstra-
tia, iar prin C concluziile):

Cunoscute Necunoscute Denumire orientativa

1 I, , C - exercitiu doar de vericare


2 I, C exercitiu
3 I, C exercitiu, problema
4 , C I problema
5 I , C problema
6 C I, problema de descoperire
7 I, C problema de creativitate
8 - I, , C creatie

1. In aceasta grupa sunt cuprinse exercitiile de tipul: sa se arate ca ecuatia


2x + 3 = 0 are solutia x = 32 (chiar daca toate elementele sunt date si
metoda de rezolvare este cunoscuta, totusi elevul depune efort matematic
pentru a rezolva acest exercitiu);

2. de exemplu rezolvari de ecuatii sau sisteme de ecuatii; aceste doua nivele


sunt cele pe care toti elevii, indiferent de anitati, ar trebui sa le atinga;

3. probleme de geometrie plana, la care se da ipoteza si concluzia si elevul


trebuie sa descopere demonstratia;

4. acest tip de probleme apare foarte rar, de exemplu pentru ca o functie data
sa e bine denita, cum trebuie ales domeniul acesteia? sau probleme in
care se cer conditii suciente pentru ca o anumita proprietate sa aiba loc;

5. sunt problemele de inceput de capitol, care incita elevii sa gaseasca metoda


cat si rezultatul: inainte ca elevii sa cunoasca formula de rezolvare a ecu-
atiei de gradul II, apare cerinta: rezolvati ecuatia x2 10x + 24 = 0; aici
se aplica, drept strategie, problematizarea; elevii simt ca nu au suciente
cunostinte pentru a aplica o teorie cunoscuta, o metoda, o regula de calcul,
si incearca sa descopere singuri solutia;

6. sunt probleme analoage celor de la 4. dar mai dicile: sa se gaseasca forma


unei ecuatii de gradul ... astfel incat solutiile ei sa aiba proprietatea....;

7. exemplu: faceti o problema in care sa folositi regula de trei simpla;

8. aici e vorba de stimularea elevilor sa creeze singuri probleme (de exemplu


pentru Gazeta Matematica); profesorul poate dirija totusi elevul pana ce
acesta capata experienta.

Incheiem cu enumerarea catorva aspecte in care se manifesta rolul problemelor


in invatarea matematicii:

12
prin situatia problema se anticipeaza si se provoaca introducerea teoriei;

problemele intervin direct in formarea unei notiuni; prin varietatea lor,


problemele delimiteaza sfera notiunii si intelegerea ei;

prin rezolvarea de probleme se formeaza priceperi si deprinderi;

rezolvarea problemelor asigura feed-back-ul necesar;

dezvolta capacitati de investigare si creativitate;

asigura legatura cu practica, caracterul interdisciplinar;

unele probleme pot avea caracter ludic.

References
[1] R. Branzei, D. Branzei, Asupra unor tipuri de teoreme in geometrie, Caiete
Metodico - Stiintice, Universitate din Timisoara, nr. 47, 1987;

[2] D. Branzei, R. Branzei, Metodica Predarii Matematicii, Paralela 45, Pitesti,


2007;

[3] H. Banea, Metodica Predarii Matematicii, Paralela 45, Pitesti, 1998;

[4] I. Rus, D. Varna, Metodica Predarii Matematicii, Ed. Didactica si Pedagog-


ica, Bucuresti, 1983.

13