Sunteți pe pagina 1din 304

CUPRINS

Argument 9

Introducere. Popoarele şi ţările iraniene în trecut şi astăzi

13

PARTEA I. ULTIMUL IMPERIU AL ORIENTULUI ANTIC

21

1. Elamiţi, asirieni, babilonieni. Migraţia mezilor şi a perşilor

21

2. „Eu sunt Cirus, întemeietorul Imperiului perşilor”

25

Marile cuceriri ale lui Cirus cel Mare

26

Evreii eliberaţi de robia babiloniană

27

Kambyses II (530-522) şi cucerirea Egiptului

30

3. Zarathushtra şi reforma sa religioasă

31

Istoricitatea lui Zarathushtra

31

Religia vechilor iranieni

32

Cărţile sfinte zoroastriene

33

Învăţătura lui Zarathushtra

36

Comunitatea primară zoroastriană şi credinţa ei

39

Cultul divin zoroastrian

41

4. Darius şi revolta magilor

43

Sinteza sacerdotală şi mediteranizarea religiei iraniene, după Artaxerxe

46

5. Statul ahemenid după Darius (522-330 î. Hr.)

49

Politica externă. Războaiele cu grecii

49

Concepţia Ahemenizilor cu privire la regalitate

51

Administraţia imperiului: centrul şi provinciile. Economia

59

PARTEA A II-A. PRIMA EXPANSIUNE A EUROPEI

69

1. Spaţiul egeean înaintea lui Alexandru Macedon

69

2. Epopeea lui Alexandru cel Mare

73

PARTEA A III-A REACŢIA ASIEI

85

1. Cultură elenistică şi regionalism naţionalist

85

Revolta Macabeilor din Iudeea

87

Revolta din Persia

90

2. Iranieni nomazi şi avanposturile din Răsărit ale lumii elenistice

91

Regatele greco-iraniene şi greco-indiene

93

3. Expansiunea şi modul de organizare a Regatului part

97

4. Conflictele dintre romani şi parţi

103

Expansiunea romană în Asia Mică şi Mithradates VI Eupator, regele „mesianic” al Pontului

103

Generalii Pompei şi Surenas. Bătălia de la Carrhae

105

Antoniu şi revanşa romană (36 î.Hr.)

107

Artaban II şi încercercarea de revigorare a Regatului part

108

Nero şi Regatul part

109

Kuşanii

110

Traian şi Regatul part

111

Reluarea ofensivei de către parţi (161)

111

Septimiu Sever şi Regatul part

112

Armenia – cauza războaielor

113

5. O comunitate culturală orientală (greco-iraniană)

115

6. Credinţele religioase în epoca parţilor. În aşteptarea unui Mântuitor

127

Mithra, ca zeu mântuitor

128

Unificarea de către creştini a aşteptării soteriologice iraniene cu naraţiunile evanghelice

131

7. Mithra – un zeu iranian adorat de legiunile romane

135

8. Diaspora evreiască din Iran

139

9. Cei dintâi ucenici ai lui Hristos din Orient

141

O formă uitată de creştinism

141

Osrhoëne - cel dintâi stat creştin?

144

Rigorismul ascetic al celor dintâi creştini sirieni. Taţian Asirianul şiencratiţii

146

Bardaisan şi încercarea de încreştinare a elenismului

149

Problema originii apostolice a Bisericii din Orient

153

6

PARTEA A IV-A. PERSIA REDIVIVA

163

1. Ilustrarea propagandistică a legitimităţii religioase a primilor şahinşahi sasanizi (224-293)

167

Hvareno – graţia divină sau strălucirea stăpânirii regale

168

Basoreliefuri şi inscripţii ilustrând învestirea religioasă a şahinşahilor sasanizi

169

2. Organizarea internă a statului sasanid

177

Măreţia Curţii sasanide

177

Provinciile Imperiului iranian în prima perioadă a epocii sasanide

178

Nobilimea Imperiului sasanid şi Consiliul (Sfatul) şahinşahului

181

3. Luptele pentru recucerirea Asiei Apusene. Conflictele cu Imperiul Roman (224-298)

185

Conflictele din timpul şahului Ardaşir I

185

Conflictele din timpul şahinşahului Şapur I (240-272)

187

Conflictele romano-iraniene în ultimele trei decenii ale secolului III

192

4. Kartir şi înfiinţarea aşa-numitei Biserici de Stat zoroastriene

199

Cele două centre sacerdotale zoroastriene: herbaii din Istakhr (Persia) şimobazii-magii din Şiz (Media)

199

„Saga” marelui mobad Kartir

202

Şahinşahul Narse şi revenirea la toleranţa religioasă

205

5. Creştinismul iranian: între primele forme de organizare şi primele persecuţii (224-340)

207

Papa, episcopul din capitala Ctesifon, revendică întâietatea în Biserica iraniană

209

Primul mare teolog al Bisericii iraniene – Afrahat Înţeleptul persan

211

6. Domnia glorioasă a şahinşahului Şapur II (309-379)

213

Nobilimea iraniană şi alegerea lui Şapur II, încă înainte de a se naşte

213

Legitimitatea religioasă a lui Şapur II

214

Reluarea ostilităţilor cu Imperiul roman (338-374)

214

Şapur II şi persecuţiile împotriva creştinilor

217

7. Între legitimitate divină şi anarhie feudală. Şahinşahii sasanizi între 379-498

223

Şahinşahii Ardaşir II, Şapur III şi Bahram IV (379-399)

223

Yazdgard I (399-420)

224

7

Bahram V Gor (420-439)

224

229

Hormizd III (457-459) şi Peroz (459-484) 229

Yazdgard II (439-457)

Balaş (484-488) 231

Kavadh (488-496, 498-531)

231

8. Despotism oriental sau feudalism iranian?

233

9. Biserica creştină din Iran devine autocefală

237

Şahinşahul Yazdgard I şi Sinodul lui Isaac, din 410 237

240

Reluarea persecuţiilor împotriva creştinilor în 420-422 241

Sinodul din anul 420, al lui Yahballaha

Declararea autocefaliei Bisericii iraniene, la Sinodul din 424 a lui Dadyeshu

242

10. Revolta comunistă a lui Mazdak şi restaurarea Imperiului iranian sub Kavadh şi Chosroe I Anuşirvan (498-579)

245

Revolta comunistă sub influenţa reformatorului religios Mazdak

246

Reînnoirea Imperiului persan 248

Eşecul reformelor lui Chosroe I: noi conflicte feudale în timpul lui Hormizd IV (579-590), Bahram VI (590-591) şi Chosroe II (591-628)

255

11. Marile războaie dintre Iran şi Bizanţ în sec. VI

259

Primul război iraniano-bizantin (502-532)

259

Al doilea război bizantino-iranian (540-562) 259

Al treilea război iranian-bizantin 261

263

Disputele hristologice şi Sinoadele ecumenice din 431 şi 451 263

12. Biserica din Iran devine „nestoriană

Şcoala perşilor” din Edessa

267

Episcopul Barsauma de Nisibe şi sinoadele iraniene din 484 şi 486

269

Narsai şi noua Şcoală de la Nisibe

272

Şahinşahi şi catolicoşi în Iranul secolului VI

273

Epilog: Sfârşitul dinastiei sasanide. Amintirea ei 283

Bibliografie 287

Imagini 297

8

ARGUMENT

Cu ajutorul lui Dumnezeu am efectuat, în lunile de vară din anii 2001 şi 2004, două călătorii, de câte cinci săptămâni, în Republica Islamică Iran. A fost un lung periplu cultural la izvoarele unor vechi civilizaţii, uitate în mare parte de lumea occidentală de astăzi. Scopul iniţial al acestui periplu a fost vizitarea vechilor vestigii din timpul regilor Persiei, Darius şi Xerxes, precum şi reconstituirea unei părţi a drumului străbătut în urmă cu 2300 de ani de marele Alexandru Macedon. Cu această ocazie am fost foarte surprins să văd cât de bine sunt întreţinute vestigiile antice, dar şi să constat cât de lacunare şi deformate de prejudecăţi sunt informaţiile pe care le deţinem noi cu privire la această parte de lume. România este o ţară europeană, moştenitoarea şi a unei civilizaţii mediteraneene (romană şi apoi bizantină). Raportat la acest spaţiu cultural mediteranean, Persia a fost în întreaga sa istorie o civilizaţie vecină, reprezentând pentru Occident un amestec fascinant de exotism, strălucire monarhică şi bogăţie culturală, toate sintetizate în poveştile celor O mie şi una de nopţi. Dar ştirile concrete cu privire la istoria Iranului sunt deosebit de puţine. Cu toţii am învăţat despre Darius care, în anul 514 î.Hr., a trecut Dunărea, pe teritoriu getic, în urmărirea sciţilor de la nordul Mării Negre. Toţi am auzit de măreaţa epopee a lui Alexandru cel Mare, iar unii iubitori ai istoriei au cunoştinţe despre luptele dintre bizantini şi persani, lupte care au secătuit puterea celor două imperii înainte de ofensiva arabă şi islamică. După apariţia califatului arab, Bizanţul a reuşit să-şi salveze centrul etnic, bizantino-grecesc din Asia Mică. Iranul, în schimb, a fost cucerit în întregime de beduinii arabi, fapt consemnat în cărţile europene drept sfârşit al istoriei marelui imperiu, teritoriul fiind integrat de acum în spaţiul civilizaţiei arabe. Această viziune este însă falsă. În mod greşit se pune semnul de egalitate între civilizaţia islamică şi cea arabă. Într-un mod cu totul eronat, aproape toate ţările musulmane sunt considerate „ţări arabe”, deşi arabii reprezintă doar o mică parte din populaţia islamică a lumii. Pentru mulţi, şi Iranul este considerat o ţară arabă, ba chiar, iar după revoluţia islamică din 1979 (care a dus la răsturnarea regimului şahului Pahlavi), drept o ţară fundamentalistă, trecută de Congresul Statelor Unite pe lista statelor protectoare a terorismului internaţional.

9

Însă, în decursul periplului meu prin Orientul Mijlociu, mi-am dat seama că mare parte din ideile vehiculate erau doar idei preconcepute. Am întâlnit o lume fascinantă, în care tradiţia islamică se împleteşte cu modernismul. Am vizitat vestigii istorice, moschei, bazare, întâlnind acea lume pestriţă orientală pe care mi-o închi- puiam citind nemuritoarele O mie şi una de nopţi. Am văzut însă şi centre urbane moderne, curate, cu oameni îmbrăcaţi mai elegant şi mai cochet decât în unele părţi ale Europei (chiar şi ale celei occidentale). Trebuie să mărturisesc că nu am întâlnit aproape deloc îmbrăcămintea tradiţională pe care o vedem frecvent în documentarele despre Afghanistan şi Pakistan (puţinele excepţii fiind formate într-adevăr de refugiaţii afghani). De asemenea, nu am întâlnit printre locuitorii din Iran acel fundamentalism islamic atât de vestit în Europa, ci am văzut un islam echilibrat, astfel că nu puţinele comunităţi creştine se bucură în Republica Islamică Iran de mult mai multă libertate decât în alte ţări musulmane, conduse de regimuri politice considerate de lumea occidentală drept „prietene”.

*

Cât priveşte creştinismul în istoria Iranului, puţini sunt cei care îşi pot imagina vitalitatea lui în interiorul acestui imperiu, aflat la răsărit de Eufrat şi deci necuprins în aşa-numita Oikoumene, termen folosit de greco-romani pentru a-şi defini lumea lor „civilizată – nebarbară”. În anul 410, Biserica din Imperiul Iranului avea 5 mitropoliţi şi 38 de episcopi, iar în 424 avea 6 mitropoliţi şi 54 de episcopi. Două secole mai târziu, avea un catolicos-patriarh, 9 mitropoliţi şi 96 de sufragani, deci, în total, 106 episcopi! Această Biserică a fost însă izolată de cea din teritoriile foştilor imperatori romani, iar apoi ale basileilor bizantini. În schimb, când arabii cucereau Iranul, Biserica creştină de aici înfiinţa mitropolii în India şi Asia Centrală şi instituia primele misiuni creştine în China. În anii 2001-2002 am redactat (şi sub impresia celor văzute în Iran, în 2001) un lung referat despre începuturile creştinismului asiatic, în cadrul Şcolii doctorale de la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu (sub îndrumarea Arhidiac. Prof. Constantin Voicu). Mi-am dat seama că, cel puţin în cadrul istoriografiei bisericeşti din România, aceste aspecte sunt aproape deloc cunoscute. Problematica Bisericii din Iran (sau Persia antică) este puţin abordată, şi doar ca o anexă la tema disputelor hristologice din secolele V-VI. Însă şi în literatura occidentală nu există foarte multe lucrări pe acest subiect; abia mai nou, în ultimele decenii, cercetătorii şi-au îndreptat privirile asupra acestui vechi şi enigmatic spaţiu creştin al Orientului Mijlociu antic şi medieval. Interesul s-a datorat şi evoluţiei politice furtunoase din aceste teritorii după cel de-al doilea război mondial 1 .

1 Astfel, teologul şi istoricul din Tübingen, Stephen Gero, îşi începea în felul următor articolul său despre creştinismul iranian, tipărit în anul 1981: „Astăzi se aude foarte mult despre evenimentele

10

Una din dificultăţile întâmpinate de istorici în analizarea creştinismului est- siriac (din Mesopotamia marilor regi parţi şi a şahinşahilor sasanizi) şi iranian (din Iranul propriu-zis) se datorează cunoştinţelor restrânse pe care le avem cu privire la acest mare şi problematic vecin de la est de Imperiul roman/bizantin. Cele mai multe cărţi de istorie se reduc doar la prezentarea uneia din primele etape ale istoriei iraniene (cea persană din timpul Imperiului Ahemenizilor). Evoluţia socială şi culturală de pe teritoriul Orientului Mijlociu de după cucerirea lui Alexandru Macedon este mai mult sau mai puţin ignorată. Or, tocmai această evoluţie a avut un rol deosebit de important în evoluţia culturală, dar mai ales spirituală, a omenirii. Occidentul (înţelegând sub acest termen mai ales Grecia şi Siria, Roma apărând ulterior pe arena istoriei) nu a fost foarte interesat de spaţiul situat la răsărit, de dincolo de Eufrat. L-a privit cu prejudecăţi şi superioritate. În acelaşi timp, a absorbit continuu, pe nesimţite, aproape fără să-şi dea seama, influenţele culturale şi religioase ale Iranului, ajungându-se ca la sfârşitul antichităţii, un zeu iranian şi un reformator religios de aceeaşi obârşie (Mithra şi respectiv Mani) să dobândească o importanţă deosebită în Roma imperială. Cunoştinţele pe care le avem despre spaţiul iranian din acea perioadă sunt foarte puţine. Se mărginesc în mare parte la scrierile, pline de idei preconcepute, ale „occidentalilor” greci. Abia cercetările arheologice din ultimele decenii din Iran au putut crea o oarecare lumină asupra acestui spaţiu, completând şi nuanţând interpretarea vechilor scrieri ale greco-romanilor. Paradoxal este faptul că, deşi a avut o influenţă considerabilă asupra evoluţiei intelectuale din Occident, cultura Iranului nu a fost una scrisă, ci orală. Chiar şi corpusul scripturistic al zoroastrienilor a fost redactat după cucerirea islamică, într-o epocă în care magii trebuiau să demonstreze noilor stăpânitori că reprezentau clasa sacerdotală a unei religii a Cărţii. Fără a intra în amănunte prea multe, se pot înţelege cauzele ignorării spaţiului cultural al Iranului în istoriografia şcolară. Încetul cu încetul însă, în ultimele decenii, cercetătorii şi-au dat seama de importanţa culturală a Iranului în istoria umanităţii, fapt evidenţiat şi prin aceea că celebra colecţie de istorie a Universităţii din Cambridge a publicat o istorie a Islamului în doar două volume, în timp ce istoriei Iranului i-au fost dedicate şapte volume, dintre care unul introductiv,

politice din Iran şi despre convingerile religioase ale stăpânitorilor musulmani şi ale poporului din această ţară. Pe de altă parte, este aproape deloc cunoscut faptul că moştenirea religioasă a Iranului are şi o componentă creştină. Din punct de vedere cantitativ, elementul creştin din Iran este totuşi destul de redus; totuşi, din punct de vedere istoric şi teologic este interesant şi plin de urmări” (Stephan Gero, „Die Kirche des Ostens. Zum Christentum in Persien in der Spätantike“, în Ostkirchliche Studien, Augustinus-Verlag, Würzburg, an. 30, 1981, p. 22).

11

două (de fapt trei tomuri) istoriei antichităţii iraniene, iar patru volume istoriei acestei ţări de la cucerirea arabă şi până la revoluţia islamică. Pe de altă parte, au fost redactate tot mai multe lucrări cu privire istoria Iranului ahemenid (una din ultimele lucrări pe această temă având 1200 p. 2 ), dar şi a Iranului de după cucerirea lui Alexandru Macedon (epocile parţilor şi sasanizilor). Dat fiind un asemenea volum de literatură, de ultimă generaţie, nu a fost foarte uşoară elaborarea acestei lucrări. Am ales să evit capcana redactării unei Istorii integrale a Iranului antic, insistând în mod voit doar asupra anumitor aspecte şi asupra anumitor epoci, scopul fiind realizarea unei contribuţii la înţelegerea mai bună a relaţiilor dintre spaţiul iranian şi Occident, precum şi a contextului în care s-a dezvoltat creştinismul oriental (adică Biserica Apostolică a Răsăritului). În pofida tuturor tentaţiilor, am acordat un spaţiu mai restrâns perioadei Ahemenizilor, deşi această dinastie este considerată că reprezintă gloria Persiei antice. M-am aplecat mai puţin asupra unor aspecte de istorie şi doctrină zoroastriană, atingându-le doar tangenţial, în măsura în care se intersectau cu istoria creştinismului şi a relaţiilor cu Roma şi Bizanţul. Astfel, am renunţat să prezint doctrina zoroastriană, atât cea considerată ortodoxă, cât şi cea zurvanită. De asemenea, am renunţat cu părere de rău la evoluţia iudaismului în Iranul sasanid, epocă în care s-a dezvoltat Talmudul babilonian. Aceste subiecte sunt atât de complexe, încât ar merita în mod justificat lucrări speciale. În schimb, am abordat pe larg epocile parţilor şi sasanizilor (mai puţin cunoscute), apoi relaţiile Iranului cu Roma şi Bizanţul, conflictele dintre cele două mari puteri vecine, justificările religioase ale politicii antiromane a marilor regi şi apoi şahinşahi din Iran, dar mai ales istoria creştinismului din acest imperiu.

*

Această lucrare nu ar fi putut apărea fără sprijinul şi înţelegerea părinţilor profesori de la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, care m-au coordonat în anii studiilor doctorale, anume regretatul pr. prof. dr. Aurel Jivi (care, în anii săi din urmă, înainte de trecerea la cele veşnice, m-a îndemnat să abordez această temă), arhidiac. prof. dr. Constantin Voicu (care m-a încurajat să continui, chiar şi după predarea referatului obligatoriu în programa studiilor doctorale), dar mai ales iubitul meu Magistru, Părintele Academician Mircea Păcurariu, cel care a citit prima variantă a acestei lucrări şi căruia îi sunt recunoscător pentru observaţiile făcute.

2 Pierre Briant, From Cyrus to Alexander. A History of the Persian Empire, translated by Peter T. Daniels, Winona Lake, Indiana, 2002.

12

INTRODUCERE

POPOARELE ŞI ŢĂRILE IRANIENE ÎN TRECUT ŞI ASTĂZI

Una din cele mai mari greşeli cu privire la Persia, larg răspândită printre toate popoarele occidentale, este situarea ei în rândul ţărilor arabe. Şi aceasta în pofida faptului că, după 1934, ţara a adoptat numele Iran. Sigur, se poate face confuzie cu Iraqul. Motivul pentru care regimul de la Teheran a schimbat denumirea ţării a fost tocmai evidenţierea deosebirii rasiale între populaţia din Imperiul persan şi cea din restul lumii arabe (sau semitice). Termenul Iran provine de la arya. În acest fel s-au numit în antichitate triburile indo-europene care au colonizat Orientul Mijlociu şi India, termenul însemnând de fapt stăpân şi nobil 1 . Prin urmare, numele Iran înseamnă Ţara arienilor” sau „Ţara nobililor”. Iranul, aşadar, este singura ţară care a păstrat vechiul nume al ramurii estice a indo-europenilor. Popoarele indo- europene sunt împărţite, în funcţie de modul în care numesc numărul 100, în două ramuri diferite: ramura apuseană, numită şi centum (celţii, germanicii, latinii, grecii, illirii) şi ramura răsăriteană, numită satem (indienii, iranienii, armenii, slavii, tracii, balticii) 2 . Patria originară a indo-europenilor nu a putut fi stabilită exact nici până astăzi, deşi pare să se adopte tot mai mult teza că aceasta s-ar fi aflat în stepa de la nord de Marea Neagră şi de Munţii Caucaz, unde s-a dezvoltat, în mileniile IV-III î.Hr., aşa-numita „cultură a tumulilor sau a kurganelor” 3 . Din această patrie originară, indo-europenii s-au răspândit în toată Europa, pătrunzând apoi în Anatolia, în timp ce indo-iranienii (arienii) s-au deplasat, în mileniul II î.Hr., pe două căi diferite, în podişul iranian şi în nordul Indiei. Mezii şi perşii au trecut Caucazul, stabilindu-se în Munţii Zagros (vestul Iranului de azi). Celelalte popoare

1 Franz Altheim, „Das alte Iran”, în Propyläen Weltgeschichte, vol. II, 1962, p. 138-139; Luciano Petech, Indien bis zur Mitte des 6. Jhd. , ibidem, p. 363; Mihai Martiş, De la Bharata la Gandhi. Civilizaţie, istorie şi cultură indiană, Bucureşti, 1987, p. 29. 2 Dtv-Atlas zur Weltgeschichte, ed. XXII, 1987, vol. I, p. 33; Marian Sala, Ioan Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii, Bucureşti, 1981, p. 115-116 3 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Bucureşti, 1981, p. 196-197.

13

ariene au migrat de-a lungul fluviilor Oxos (azi Amudarya) şi Iaxartes (azi

Syrdarya), pătrunzând pe teritoriile fostelor republici sovietice din Asia Centrală, apoi în Iranul estic, în Afghanistan. Apoi au trecut Munţii Hindukush în Pakistan şi

Ulterior, după anul 1000 î.Hr., a avut loc procesul de separare a limbilor

indice şi iraniene (azi linia de demarcaţie aproximativă o constituie fluviul Indus). Proto-iranienii ocupau un spaţiu mult mai întins decât urmaşii lor de acum. Întregul teritoriu al Iranului de azi, apoi cel al statelor central-asiatice din fosta URSS, al Afghanistanului şi a unei mari părţi din Pakistan era locuit de triburi iraniene sedentare. Mai la nord, în întinsa stepă euro-asiatică (din estul României până în Turkestanul chinezesc de astăzi), locuiau alte popoare iraniene migratoare, cele mai cunoscute fiind cimmerienii (totuşi, anumiţi istorici îi consideră a fi de origine tracă sau protoceltică), sciţii, apoi sarmaţii. Sciţii, originari din Munţii Altai, au migrat spre vest, au înlăturat, după secolul VIII î.Hr., stăpânirea cimmeriană asupra stepei occidentale, alcătuind cel dintâi imperiu tipic de stepă (întins pe o suprafaţă imensă, de la nord de lacul Aral până în Ucraina de azi), constituind un pericol real pentru Imperiul persan. Imperiul de stepă al sciţilor a fost, de fapt, o confederaţie de triburi, cu centrul pe valea Niprului. După secolul III î.Hr., sciţii au fost asimilaţi de sarmaţi 5 . Sciţii şi sarmaţii au pătruns şi pe teritoriul României de azi. Vasile Pârvan a stabilit o invazie în patru valuri a Europei centrale şi de sud-est de către sciţi (după anul 700 î.Hr.), toate trecând pe teritoriul românesc de azi 6 . Tribul scit al agatârşilor s-a stabilit în Transilvania, pe valea Mureşului şi a Târnavelor, unde au fost mai pe urmă dacizat, astfel că atunci când masa populaţiei scite de la nord de Marea Neagră le-a cerut ajutorul împotriva lui Darius, în 514 î.Hr., agatârşii au refuzat 7 . Sciţii au exercitat o dominaţie politică asupra teritoriilor nord-dunărene, fiind răspândiţi pe întregul teritoriu al ţării. Mai multe râuri din ţara noastră au nume de origine scitică (Olt -Alutus), Argeş-Argessos). Sacidava de lângă Apulum a fost la început un oraş scit 8 (perşii îi numeau pe sciţi Saka ). Coiful de aur, aflat la Muzeul de Istorie a României (cântăreşte 775 grame de aur de 20 karate) a aparţinut unui rege scit care domina Valea Prahovei 9 . Cea mai numeroasă populaţie scitică s-a aşezat însă în Dobrogea, aceasta fiind numită de geografii antici Scythia Minor.

India 4

4 Franz Altheim, Das alte Iran p. 138-140.

5 The New Encyclopaedia Britannica, ed. XV, 1994, vol. 28, p. 230-231 şi vol. 15, p. 707; Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Bucureşti, 1984, p. 181-188. A se vedea şi Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ed. îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982, p. 506-507, notele 6, 8 şi 10 ale editorului.

6 Ibidem, p. 10-25. A se vedea şi notele 9, 16 şi 61 ale editorului Radu Florescu, de la p. 507-508, respectiv 514-515. Harta descoperirilor arheologice agatârşe la p. 511.

7 Herodot, Istorii, IV, 125.

8 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, ed. IV, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 32-33.

9 Ibidem, p. 35 şi 40; P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 34.

14

Sarmaţii au fost vecinii de la răsărit ai sciţilor, dar după secol IV î.Hr. i-au dislocat şi asimilat pe aceştia. Numirile râurilor Nistru şi Nipru sunt de origine sarmată 10 Mai importante sunt trei triburi de sarmaţi, şi anume roxolanii, iazygii şi alanii. Iazygii au traversat spaţiul Daciei, stabilindu-se în secolul I d.Hr. pe teritoriul dintre Tisa şi Dunăre (din Ungaria de azi), în timp ce roxolanii au pătruns, după 117, în Moldova şi în Câmpia Munteană. Ambele triburi au atacat în numeroase rânduri teritoriile romane, atât înainte de cucerirea Daciei de către Traian (este vestita campanie la nord de Dunăre din 62 d.Hr. împotriva iazygilor), cât şi după înfiinţarea provinciei romane Dacia. În 117 a avut loc atacul concertat al roxolanilor şi iazygilor în Dacia romană. După 166 iazygii s-au alăturat triburilor germanice în ofensiva împotriva Imperiului Roman. Începând cu Marc Aureliu, numeroşi împăraţi romani au adoptat numele triumfal de Sarmaticus Maximus (Teodosie I a fost ultimul). La începutul secolului IV, sarmaţii şi iazigii au trecut Dunărea, stabilindu-se în Moesia 11 . La sfârşitul epocii antice şi în Evul Mediu timpuriu sunt menţionaţi anţii şi alanii. Cei dintâi reprezentau un conglomerat din mai multe popoare (alani, kutriguri, mai târziu slavi), din secolele VI-VII d.Hr. 12 . Fiind aliaţi ai Imperiului bizantin, anţii au fost învinşi şi nimiciţi de avari 13 . Mai multe date deţinem despre alani, prezenţi la nord şi nord-vest de Marea Neagră până în secolul al XIV-lea. Înainte de invazia hunilor, în secolul IV, alanii iranieni locuiau la est de râul Don 14 . Hunii i-au supus (o parte s-au refugiat totuşi în Spania, apoi au întemeiat împreună cu vandalii Regatul vandalilor şi alanilor din Africa de nord). După destrămarea imperiului hunic, alanii rămaşi în spaţiul nord-pontic, au ajuns principala forţă în regiune, stăpânirea lor întinzându-se şi pe teritoriul moldovean 15 . Ulterior, au fost supuşi de avari, khazari şi tătari, trăind în regiunea dintre Don şi Caucaz. Aici i-au întâlnit mongolii în invazia lor din 1221-1223 şi 1236. După această întâlnire, o parte a populaţiei alane s-a alăturat armatelor mongole, stabilindu-se mai multe decenii la nord de Delta Dunării şi de-a lungul Văii Prutului, astfel că acest râu era numit, într-o hartă genoveză din 1320, Alanus fluvius, Alania fiind localizată în portunlanul lui Giovanni da Carignano la nordul gurilor Dunării 16 . Cronicile arabe şi persane pomenesc pentru A.H. 700 (1301-1302), la vest şi nord-vest de Marea Neagră ţara vlahilor şi ruşilor (Moldova), Vlahia (Imperiul vlaho-bulgar; este

10 Al. Philippide, Originea românilor, vol. I, Iaşi, 1923, p. 257.

11 C.C. Giurescu, op. cit., p. 179, 204-205; Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea (coord. M. Petrescu-Dîmboviţa), Bucureşti, 1995, p. 294-296); Al. Philippide, op. cit., p. 289-294;

Horia C. Matei, O istorie

, p. 187-188.

12 Dan Gh. Teodor, „Arheologia spaţiului carpato-nistrean”, în Spaţiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, (coord. Victor Spinei), Iaşi, 1997, p. 225.

13 Igor Corman, „Migraţiile din secolele V-VII”, în Spaţiul nord-est carpatic

14 Al. Philippide, op. cit., p. 300, unde citează pe Ammianus Marcellinus.

15 Igor Corman, op. cit., p. 70.

16 Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, ed. II, Chişinău, 1994, p. 168 şi 256-246; A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 76.

15

, p. 71-72.

interesant faptul că în cronicile arabe, acest imperiu mai era socotit românesc chiar după stingerea Dinastiei asăneştilor în 1280, când la conducere au urmat două dinastii cumane) şi ţara asilor (sau a alanilor, situată la nord de gurile Dunării, până spre Nistru sau Bug) 17 . În anul 1302, un grup numeros de alani (16.000 persoane) au cerut împăratului bizantin Andronic II cel Bătrân (1285-1328), prin intermediul mitropolitului Luca de Vicina, să treacă Dunărea, pentru a intra în serviciul Imperiului 18 . Potrivit mai multor cercetători, chiar numele capitalei Moldovei provine de la acest popor care îşi spunea As, fiind numit de slavi iasu, iar de români ias (iar pluralul ieşi) 19 . Urmaşii acestor alani sau assi sunt ossetinii din ziua de azi.

*

Acest spaţiu întins locuit de popoarele iraniene a fost restrâns în secolul al XI-lea, când în teritoriile central-asiatice au migrat populaţii turcice (turcmeni, kazahi, cumani, mai apoi uzbeci). În ziua de astăzi, în afara Iranului, spaţiul locuit de iranieni cuprinde: Afghanistanul, Pakistanul (teritorii întinse din acest stat, dar cu densitate mică), Tadjikistanul (singura rămăşiţă a vechilor teritorii central- asiatice iraniene), părţi din Anatolia de est (zona kurdă din Turcia şi Iraq) şi din Caucaz (ossetinii deja pomeniţi). În prezent există şase limbi iraniene: farsi (persana), pashto (numită şi afghană), tadjika, beluciana, oseta şi kurda. Limba persană este vorbită în Iran, precum şi în mare parte din Afghanistan (unde este limbă oficială, purtând însă denumirea dari). Limba pashto este vorbită în sud-estul Afghanistanului (unde, din 1936, este cea de a doua limbă oficială) şi nord-vestul Pakistanului (în provincia frontierei de nord-vest). Tadjika este vorbită în Tadjikistan, o parte din Uzbekistan şi în nord-estul Afghanistanului. Poporul baluchi locuieşte un teritoriu aflat azi în provinciile Sistan va Baluchistan din Iran, Baluchistan din Pakistanul de vest, precum şi în mai multe regiuni din sud-vestul Afghanistanului. Kurzii, la fel ca şi baluchi, nu au parte de un teritoriu statal propriu, populând părţi din Turcia, Iraq şi Iran (în Iran există, cel puţin o provincie numită Kurdistan, în schimb, atât în Iraq, cât şi în Turcia sunt persecutaţi şi deznaţionalizaţi). Osetinii populează două republici autonome din Caucaz, una în Georgia, cea de a doua în Federaţia Rusă 20 . Faptul că aproape fiecare populaţie iraniană se află pe teritoriul mai multor state (mai ales în cazul Afghanistanului, Pakistanului şi Tadjikistanului) se datorează gradului în care, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Anglia şi Rusia au reuşit să-şi extindă expansiunea în Asia Centrală.

17 Victor Spinei, op. cit., p. 231.

18 M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodeoxe Române, ed. II, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 235-236; Victor Spinei, op. cit, p. 206; C.C. Giurescu, op. cit., vol. II, Bucureşti, 1943, p. 434 şi 450 (Giurescu dă însă anul 1300).

19 Al. Philippide, op. cit., p. 730; C.C. Giurescu, op. cit., vol. II, p. 411 şi 450.

20 Vezi harta dialectelor iraniene şi indiene, din The New Encyclopaedia Britannica, ed. XV, 1994, vol. 22, p. 595; Lucia Wald, Elena Slave, Lucia Wald, Elena Slave, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucureşti, 1968, p. 117-123.

16

Până în secolele XVIII-XIX, statele aflate azi la est de Iran, dar şi la nord (pe ţărmurile estice şi vestice ale Mării Caspice), se găseau sub controlul nominal al şahilor persani; stăpânirea aceasta întinzându-se în teritorii din Caucaz, Afghanistan (Herat, Qandahar, nu însă şi Kabul, aflat sub dominaţia Maghulilor) şi Pakistan, în timp ce în Asia Centrală hanatele turcmene şi uzbece din Khiva şi Bukhara se aflau sub controlul persan. În acest întins imperiu locuiau, la începutul secolului al XVIII-lea, pe lângă populaţia sedentară persană şi azeră, şi o serie de triburi de diferite origini etnice, răspândite pe întregul teritoriu al statului: iraniene (afghanii, kurzii, lurii, bakhtiarii), turcice (turcomanii din Asia Centrală, dar şi qashqaii din regiunea Fars, qaragozlienii din regiunea Hamadan) şi caucaziene (gruzini, abhazi, ceceni, daghini din Daghestan ş.a.). Numeroase triburi se aflau, practic, sub o stăpânire nominală a şahilor, dar care, nu de puţine ori, atacau satele şi oraşele din împrejurimi 21 . În anul 1704, triburile afghane din regiunile Kandahar şi Herat s-au răsculat, reuşind în 1722 chiar să cucerească oraşul Esfahan, capitala Persiei. Situaţia a fost restabilită de un general de origine turcmenă, Nadir Khan Shah (1736-1747). Acesta a reuşit să extindă stăpânirea persană până în estul Afghanistanului, cucerind chiar şi Delhi, capitala Imperiului Mogulilor (de unde a luat ca pradă vestitul diamant Koh-i- Noor). Însă după moartea acestuia, în anul 1747, pe teritoriul Imperiului persan s-au format mai multe state rivale, teritoriile din vest (deci actualul Iran) fiind unificate abia în 1797 (de către dinastia qajară: 1797-1925). Pe teritoriile din est, conducătorul afghan Ahmad Khan (până atunci general în armata lui Nadir Shah) a pus bazele statului afghan (aşa numitul Imperiu Durrani) 22 . Cel dintâi şah afghan a reuşit să se extindă şi pe teritoriul Pakistanului de azi, inclusiv în Kashmir, multe din teritoriile acestea fiind pierdute după moartea sa în 1773 23 . Bineînţeles că unul din principalii duşmani ai noului stat afghan a fost tocmai dinastia qajară de la Teheran. Aceasta a fost împiedicată de britanici să recupereze teritoriile pierdute în est, Imperiul britanic erijându-se în apărător al independenţei Afghanistanului, armate engleze invadând sudul Persiei în două rânduri, obligând astfel armatele şahului să se retragă din Afghanistan (1835-37 şi 1856) 24 . În aceste condiţii, în 1857, Imperiul persan a renunţat la teritoriile din Afghanistan. Este de înţeles că interesul britanic pentru apărarea independenţei Afghanistanului nu era lipsit de motivaţie. În anul 1803, împăratul moghul din India a fost nevoit să accepte statutul de protectorat al Imperiului britanic. Marea

21 Mahmoud Rashad, Iran, ed. II, Köln, 2000, p. 21-23. Abia după primul război mondial s-a reuşit supunerea celor mai multe triburi, autoritatea de stat folosind nu de puţine ori, pentru atingerea acestui scop, puterea militară.

22 David Morgan, Medieval Persia. 1040-1797, Londra, 1988, p. 150-158.

23 The New Encyclopaedia Britannica, ed. XV, 1994, vol. 13, p. 33 (articolul „Afghanistan”).

24 Ann K. S. Lambton, „Persia: the breakdown of society”, în The Cambridge History of Islam (ed. P. M. Holt), vol. IA, Cambridge, 1970, p. 442 şi 455.

17

Britanie a reuşit să ocupe, până la mijlocul secolului al XIX-lea aproape întreaga Indie, apropiindu-se, după cucerirea provinciilor Sind şi Punjab (1843, respectiv 1849; ambele azi în estul Pakistanului, dar locuite de populaţii indice), de Afghanistan şi Persia 25 . În acelaşi timp se desfăşura, dinspre nord, expansiunea rusească. În urma a două războaie purtate cu ruşii, persanii au fost nevoiţi, în 1813 şi 1826, să cedeze Imperiului ţarist Georgia, Darband, Azerbaidjanul de nord, Armenia, Nakhchevan (adică teritoriile de azi ale republicilor caucaziene foste sovietice) 26 . După înfrângerea suferită în cursul războiului Crimeei (1853-1856), Rusia şi-a îndreptat politica expansionistă spre Asia Centrală. În 1863 a cucerit stepa kirghiză, urmând apoi imediat Tashkent, Khojand şi Bukhara (azi în Uzbekistan) 27 . În aceste situaţii, britanicii erau interesaţi cel puţin de menţinerea Persiei şi Afghanistanului ca state aliate. Dacă în 1837 britanicii le-au cerut insistent persanilor să părăsească localitatea Herat, pe care aceştia o ocupaseră după un lung asediu, după doi ani au pornit ei înşişi la ocuparea Afghanistanului, pentru a instala pe tron un pretendent filobritanic. Englezii au reuşit să ocupe mai multe oraşe din Afghanistan, ba chiar să-l şi întroneze pe favoritul lor, Shah Shoja´. Afghanii însă au opus rezistenţă atât trupelor engleze, cât şi noului şah. Armata britanică a fost nevoită să se retragă din Afghanistan (dar în drumul de întoarcere a fost prinsă în munţi şi măcelărită), iar şahul întronat de englezi a fost ucis. Astfel s-a încheiat primul război anglo-afghan 28 . În acelaşi timp, britanicii au încurajat micul emirat Kalat (locuit de baluci) să obţină independenţa faţă de afghani. Emirului Nasir Khan II i-a fost recunoscută autoritatea de către regimul colonial britanic, în 1841 29 . În anul 1879, britanicii au alcătuit o nouă provincie, Baluchistan, aflată sub directa lor administraţie, chiar la sud de graniţa cu Afghanistanul (emiratul de Kalat continua însă să existe sub protectorat britanic) 30 . Aceste anexări trebuie înţelese în contextul celui de-al doilea război anglo- afghan (1878-1880), izbucnit doar din cauza faptului că la Kabul s-a refuzat primirea unei delegaţii britanice (în timp ce delegaţia rusească a fost bine primită). Şi acest război a fost pierdut, britanicii fiind nevoiţi să părăsească Afghanistanul. Interesant este însă faptul că de data aceasta britanicii au căutat alianţa persană, oferindu-le acestora teritoriile Herat şi Sistan din estul Afghanistanului, dar izbindu-se însă de refuzul şahului.

25 The Times Atlas of World History, ed. IV, 1992, Londra, p. 168 şi 230.

26 Ann K. S. Lambton, „Persia

27 Ibidem, p. 456-457; Akdes Nimet Kurat, „Tsarist Russia and the Muslims of Central Asia”, în The Cambridge History of Islam, (ed. P. M. Holt), vol. IA, Cambridge, 1970, p.503 ş.u. Expansiunea rusească se poate urmări şi pe harta din aceeaşi lucrare, p. 505, precum şi în atlasul W. C. Brice

”, p. 443-444.

(ed.), An Historical Atlas of Islam, Leiden, 1981, p. 27.

The New Encyclopaedia Britannica, ed. XV, 1994, vol. 13, p. 33.

28

29 The Encyclopaedia Britannica, ed. XI, 1911, vol. 3, p. 296 (articolul „Baluchistan”). 30 Brian Spooner, „Who are the Baluch?”, în Qajar Iran. Political, social and Cultural Changes. 1800-1925 (ed. Ed. Bosworth), Mazda Publishers, 1992, p. 104.

18

În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea a avut loc stabilirea graniţelor externe ale Afghanistanului. În anul 1881, ruşii au reuşit integrarea sudului Turkmeniei de azi în Imperiul ţarist, tot atunci fixându-se graniţa cu Imperiul Persan (azi e graniţa dintre Iran şi Turkmenia) 31 . Pentru a se asigura de oprirea expansiunii ruseşti în Asia Centrală, britanicii au semnat în anii 1884-1885 şi 1895 acorduri cu Imperiul ţarist, prin care era stabilită şi graniţa dintre Rusia şi Afghanistan. În acest fel, o serie de triburi turcice (turcmeni şi uzbeci), dar şi tadjice au rămas pe teritoriul statului afghan 32 . Pe de altă parte, în anul 1893 a fost trimis la Kabul un delegat englez, Durand, cu scopul de a se asigura că regimul de la Kabul va menţine ordinea în sudul Afghanistanului, oprind incursiunile triburilor pashtun pe teritoriul britanic. O parte din triburile pashtun au ajuns sub ocupaţie britanică, în 1849, atunci când Punjabul a fost cucerit. Numeroşi pashtuni au rămas însă pe teritoriu afghan, încât noua frontieră dintre India britanică şi statul afghan traversa teritoriul etnic al pashtunilor. Tocmai de aceea, britanicii au menţinut cu mare greutate această demarcaţie politică. După demersurile delegaţiei engleze din 1893 de la Kabul, s-a fixat o nouă linie de demarcaţie, dar care continua să rupă triburile pashtun în două. Regimul de la Kabul urma să menţină ordinea la nord de această linie, care însă nu era considerată de britanici drept frontieră (în speranţa unei expansiuni teritoriale viitoare). Totuşi, această linie a devenit graniţă internaţională, fiind în prezent graniţa de nord-est dintre Afghanistan şi Pakistan. Dar nici în aceste condiţii britanicii nu au putut să-şi impună autoritatea asupra triburilor de pashtuni de la sud de linia Durand. De aceea au creat în anul 1901 o provincie specială, North- West Frontier Province, pusă sub autoritate militară. Limitele acestei provincii au fost respectate şi după crearea statului Pakistan (care a avut acelaşi succes cu privire la menţinerea autorităţii statale în rândul triburilor). Principalul oraş al acestei provincii este Peshawar 33 . În acest fel, prin acordurile ruso-britanice, a fost recunoscută existenţa unui stat neutru, care să limiteze tendinţele expansioniste ale Imperiului ţarist. Dar englezii considerau în continuare Afghanistanul ca un teritoriu situat în sfera lor de influenţă, fiind obligaţi la recunoaşterea independenţei afghanilor doar în urma celui de-al treilea război anglo-afghan, din 1919 34 . Nici Iranul nu a fost scutit de aceste tendinţe expansioniste ale Rusiei şi Angliei, dar modul în care a ştiut acest stat să se apere, va fi prezentat într-un capitol viitor, la sfârşitul prezentării istoriei acestui stat.

31 Conform W. C. Brice (ed.), An Historical Atlas of Islam, Leiden, 1981, p. 27.

32 Conform aceleiaşi hărţi, precum şi The Encyclopaedia Britannica, ed. XI, 1911, vol. 1, p. 318 (articolul „Afghanistan”).

33 The Encyclopaedia Britannica, ed. XI, 1911, vol. 19, p. 794 (articolul „North-West Frontier Province”); The New Encyclopaedia Britannica, ed. XV, 1994, vol. 13, p. 34.

34 Ibidem, p. 34.

19

PARTEA I

ULTIMUL IMPERIU AL ORIENTULUI ANTIC

1. Elamiţi, asirieni, babilonieni. Migraţia mezilor şi a perşilor

Nucleul Imperiului persan antic s-a aflat în actuala provincie Fars din sud-vestul Iranului. De aici, Cirus II cel Mare a pornit, în anul 555 î.Hr., expediţiile sale de cucerire, prin care a pus bazele celui mai întins stat din antichitate. Dar perşii locuiau acea regiune doar de ceva mai mult de o sută de ani. Precum am relatat, perşii au pătruns în Munţii Zagros traversând Caucazul. Prima menţiune documentară a acestui popor datează din anul 843 î.Hr., într-o inscripţie din timpul împăratului asirian Salmanassar III (859-824 î. Hr.), contemporan cu profetul biblic Ilie. La zece ani după ce a cucerit Damascul (ocazie care a generat şi primul contact dintre evrei şi asirieni, deoarece acestora li s-a opus o coaliţie de 12 regişori semiţi, printre care şi Ahab al Israelului, fiul lui Omri 1 ), Salmanassar III a pornit o expediţie spre Armenia. La sud şi răsărit de lacul Van a întâlnit ţara Parsua şi poporul Parsa. Este vorba de perşii, aflaţi deja la sud de Munţii Caucaz, dar la nord de ţara mezilor, cu care se înrudeau foarte strâns (de altfel, în anul 835 î. Hr., cu prilejul unei alte campanii a regelui asirian în munţii Zagros, este menţionat pentru prima dată în istorie şi poporul Madai, pe teritoriul actualei provincii Hamadan) 2 . Perşii nu au rămas mult timp în vecinătatea lacului Van, datorită atacurilor dese ale asirienilor. Au traversat ţinutul confraţilor lor mezi, deplasându-se spre sud. În acest fel au intrat în contact cu una din cele mai vechi civilizaţii din Orientul Mijlociu, rivală a vechiului Sumer, anume cea elamită. Elamiţii, vorbitori ai unei limbi asiatice (de origine necunoscută, dar se presupune că a fost înrudită cu limbile caucaziene), populau, încă din mileniul IV, teritoriile de la sud-est de Sumer (deci din sud-vestul Iranului de azi, anume provinciile Ilam, Khuzistan şi Fars) încă din mileniul IV î.Hr. La începutul mileniului III î.Hr. au creat o scriere

1 Jerusalemer Bibel-Lexikon (ed. Kurt Hennig), 1990, p. 756. 2 Wolfram von Soden, „Der Nahe Osten im Altertum”, în Propyläen Weltgeschichte, vol. II, p. 83; Heidemarie Koch, Persepolis, Teheran, 2000, p. 7.

21

proprie, pe care au părăsit-o însă în jurul secolului al XXIII-lea î.Hr., când au adoptat şi simplificat scrierea cuneiformă sumeriană. Primele dinastii elamite datează din jurul anului 2600 î. Hr. (deci înainte de unificarea Mesopotamiei, prin crearea statului akkadian de către Sargon I), iar centrul statului elamit s-a aflat la Susa, în Khuzestanul actual (al doilea oraş se afla la Anzan, nu departe de oraşul Shiraz, din zilele noastre, la 50 km de viitorul Persepolis). Întreaga istorie a Elamului este strâns legată de cea a Sumerului, Akkadului, Babiloniei şi Asiriei, purtând cu acestea o continuă luptă de apărare sau expansiune. O perioadă de glorie a cunoscut Elamul în secolul XIII î.Hr., când regele Untash-Napirisha sau Untash- Gal (1275-1240 î. Hr.) a construit o nouă capitală la Dur-Untash (pe locul în care se află azi localitatea Chogha Zanbil, în provincia iraniană Khuzestan, la sud de oraşul actual Dezful) 3 , unde a ridicat un impresionant templu zikkurrat, înconjurat de alte temple şi clădiri administrative mai mici. Acest zikkurrat a fost redescoperit întâmplător în anul 1935, în timpul unor foraje petroliere. Săpăturile arheologice din anii 50 l-au readus la lumină. Avea o suprafaţă de aproximativ 100 hectare, fiind înconjurat de un zid de patru km lungime. În centrul oraşului se afla templul zikkurrat, alcătuit din cinci trepte, cu o înălţime totală de 52,5 m. Lungimea bazei era de 105,20 m. Acest templu zikkurrat este cel mai bine păstrat din toate templele de acest fel din Orientul Mijlociu 4 , astăzi putându-se vedea încă primele trei trepte (care ating înălţimea de 25 metri) 5 . Câteva decenii după Untash-Gal, un alt rege elamit, Shutruk-Nakhunte I (1190-1155 Î. Hr.), dintr-o altă dinastie, a cucerit în anul 1157 î.Hr. Babilonul. Cu această ocazie a adus la Susa numeroase opere de artă sumeriene, akkadiene şi babiloniene, pe care le-a expus în grădinile templelor din Susa (deschizând în acest fel cel dintâi muzeu din istoria umanităţii). Printre operele aduse s-a numărat stela care cuprindea Codul regelui babilonian Hammurabi (1792-1749 î. Hr.), precum şi stela victoriei nepotului primului împărat akkadian Sargon I, Naram-Sin (2291- 2254 î. Hr.); primul suveran care s-a proclamat zeu încă din timpul vieţii). Ambele au fost redescoperite în anul 1901 de echipe de arheologi francezi, iar azi se află la Muzeul Louvre din Paris 6 . Însă la nici o jumătate de secol după cucerirea elamită, Babilonul şi-a revenit, regele Nabucodonosor I (1125-1103 î. Hr.; întemeietorul aşa-numitei „Dinastii II din Isin”) a reuşit să cucerească, a doua oară, Susa (1110 î. Hr.). Statul elamit va atinge o nouă înflorire abia în secolele VIII-VII, luptând de data aceasta, împreună cu Babilonul, împotriva armatelor asiriene 7 .

3 Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, p. 58. A se vedea şi capitolul despre civilizaţia elamită din Constantin Daniel, Pe urmele vechilor civilizaţii, Bucureşti, 1987, p. 81-102.

4 The Penguin Dictionary of Archeology, ed. II, 1982, p. 273.

5 Burchard Brentjes, Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti, 1976, p. 47.

6 Mahmoud Rashad, op. cit., p. 42.

7 Horia. C. Matei, op. cit, p. 59.

22

În aceeaşi perioadă s-au stabilit şi perşii pe teritoriul muntos al ţării Elamului. În rapoartele militare ale împăratului asirian Sanherib (705-681 î. Hr.), rapoarte care amintesc şi de luptele purtate cu regele Iezechia al Iudeii (însă într-o versiune triumfalistă, diferită de cea descrisă în IV Regi, cap. 18-19 şi II Paralipomena, cap. 32), se atestă faptul că în anul 691, perşii erau aliaţi ai elamiţilor. Poate tocmai din acest motiv, regii din Susa le-au îngăduit noilor veniţi să se aşeze în regiunea muntoasă a statului elamit (anume provincia Fars de azi) 8 . După câteva decenii însă, perşii au rămas singurii locuitori ai ţării. Împăratul asirian Assurbanipal (669-616 î. Hr.; fondatorul marii biblioteci din Ninive, descoperită în 1854) a pus capăt existenţei statului elamit, cucerind ţara în mai multe campanii şi devastând Susa în anul 639 î. Hr. (astfel că nu a mai rămas nici o urmă a acestui oraş din perioada elamită). Populaţia elamită a fost dusă în robie, potrivit politicii de stat asiriene, în Samaria, pe teritoriul statului Israel cucerit în 721 î. Hr. 9 . În acest fel, regiunea Anzan din provincia Fars a intrat în stăpânirea regelui persan Cirus I, din dinastia Achaimenizilor 10 . Însă ceasul Persiei încă nu sunase. Confraţii acestora, mezii, aveau să pregătească terenul lui Cirus cel Mare şi lui Darius.

*

De la înfrângerea Elamului, marele colos asirian nu a dăinuit mai mult de 25

de ani. După moartea lui Assurbanipal, a izbucnit un război civil între fiii acestuia. În anul 626 a avut loc o mare invazie a sciţilor, aceştia pătrunzând până în Iudeea, fiind învinşi abia de către faraonul egiptean Psametic I (663-609 î. Hr.). Însă tot în anul 626, un principe chaldeu (arameu), Nabopalasar, s-a proclamat rege al Babilonului şi

a pus bazele Regatului Noului Babilon. Acesta s-a aliat cu regele mezilor Ciaxares

(625-585), iar noua alianţă medo-babiloniană a dus la distrugerea Asiriei. Ciaxares a cucerit în anul 614 î. Hr. una din capitalele Siriei, iar după doi ani

a urmat cel mai important oraş asirian, Ninive. Împăratul asirian Sinşarişkun şi-a

aflat moartea în flăcările care au cuprins palatul său din Ninive 11 . Toate oraşele Asiriei au fost pustiite. Martore ale răzbunării medo-babiloniene sunt şi basoreliefurile din palatul din Ninive, aflate azi la British Museum. Cum se vede din aceste basoreliefuri, lăncile soldaţilor aliaţi nu au ocolit nici măcar chipurile suveranilor şi ale soldaţilor asirieni. Asirienii au dispărut ca popor, iar statul lor a fost împărţit între babilonieni (care au anexat teritoriile de câmpie) şi mezi (care au intrat astfel în stăpânirea Asiriei propriu-zise, a Anatoliei estice şi a vestului Iranului). Regatul persan din sudul Munţilor Zagros a recunoscut suveranitatea regelui Ciaxares din Ecbatana (azi Hamadan, vestul Iranului).

8 Heidemarie Koch, op. cit., p. 8. 9 Mahmoud Rashad, op. cit, p. 43; Jerusalemer Bibel-Lexikon, p. 200.

10 Franz Altheim, Das alte Iran, p. 146.

11 Wolfram von Soden, op. cit., p. 123-124.

23

Politica de epansiune a acestui rege med nu s-a oprit. S-a îndreptat spre vestul Asiei Mici, unde se afla o altă putere dornică de a-şi întinde stăpânirea peste fostele teritorii asiriene din Anatolia. Este vorba de Lidia, al cărei rege domnea la Sardes. Războiul dintre acesta şi Ciaxare a durat cinci ani (590-585 î.Hr.). Eclipsa de soare din 28 mai 585 î. Hr. (prevăzută de Thales din Milet) a dus la semnarea păcii între cele două state, graniţa dintre ele fixându-se pe râul Halys (azi Kizil Irmak, din Turcia centrală) 12 . La încheierea păcii a contribuit şi regele babilonian Nabucodonosor II (605- 562 î. Hr.), cel care a cucerit Ierusalimul (597 şi 586 în. Hr. ) şi i-a dus pe iudei în robie. Cu siguranţă că Nabucodonosor era speriat de pericolul pe care l-ar fi constituit pentru Mesopotamia întărirea statului median. Astfel se explică faptul că a construit fortăreţe în Mesopotamia de nord, a întărit zidurile Babilonului. Probabil tot din considerente politice, regele babilonian a luat-o în căsătorie pe fiica lui Astyage (584-550 î. Hr.; acesta fiind fiul şi succesorul lui Ciaxare), Amytis, pentru care a construit celebrele grădini suspendate, spre a-i aminti de munţii ţării natale 13 . Săpăturile întreprinse de arheologii germani între anii 1899- 1917 au scos la lumina zile rămăşiţele acestor grădini, precum şi ale numeroaselor temple (cel mai important fiind vestitul zikkurrat sau templu al zeului Marduk), la construcţia cărora iudeii aflaţi în robie vor fi asudând şi jelind de dorul patriei. Grădinile suspendate au intrat în patrimoniul umanităţii, fiind considerate apoi una din cele şapte minuni ale lumii. Construite pe o colină înaltă de 15 m, aceste grădini erau practic suspendate pe patru terase, cea din urmă la o înălţime de 77 m. Prima terasă (un pătrat cu latura de 243 m) era susţinută de 625 stâlp (fiecare stâlp avea baza unui pătrat cu latura de 7 m); cea de-a doua de 441 stâlpi, cea de-a treia de 289 şi ultima (cu latura de 123 m) de 169 stâlpi 14 . Impresionant era şi zikkurratul zeului Marduk. Baza lui măsura 190,5 metri şi era format din cinci trepte colosale care atingeau înălţimea de 70 metri, peste care era situat apoi templul propriu-zis, de două etaje. Templul nu a fost terminat, fapt care a prilejuit apariţia legendei referitoare la turnul Babel. 15 Babilonul se prezenta deci ca reşedinţa măreaţă a unui uriaş regat care se pregătea de lupta cu marele rival din munţii Zagros, împăratul med de la Ecbatana. Astfel ceasul Mediei apusese, iar al Persiei răsărise

12 Horia C. Matei, op. cit., p. 88 şi 96.

13 Brentjes, op. cit., p. , p. 68; Wolfram von Soden, op. cit., p. 126.

14 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, 1985, p. 91.

15 Wolfram von Soden, op. cit., p. 126.

24

2. „Eu sunt Cirus, întemeietorul Imperiului perşilor”

La 155 km nord-est de oraşul iranian Shiraz, capitala provinciei Fars, pe un platou aflat parcă la poalele cerului, căci este situat la 1900 m altitudine şi înconjurat de munţi nu prea înalţi, se află ruinele unui oraş antic, numit Pasargadae, cea mai veche capitală a Ahemenizilor 16 . Astăzi au rămas puţine ruine ale acestuia, scoase la lumină de săpăturile arheologice din anii 1928 şi 1961-1964. Dar la sud de aceste ruine se află un impresionant mausoleu, despre care se credea, în Evul Mediu, că adăposteşte mormântul mamei lui Solomon. Din acest motiv, şi azi numele mausoleului este Masjed-e Madar-e Sulaiman (moscheea mamei lui Solomon). Într-adevăr, mausoleul a fost un timp moschee, căci în secolul al XIII-lea d.Hr., pe peretele sudic, s-a întocmit o nişă mihrab, indicând credincioşilor direcţia oraşului Mecca şi, prin aceasta, direcţia de rugăciune. Mausoleul a adăpostit într-adevăr un mormânt, dar nu pe cel al mamei vestitului rege din Vechiul Testament. În antichitate mormântul a avut o inscripţie, care l-a impresionat într-atât pe Alexandru Macedon, încât a poruncit să i se alăture o a doua inscripţie, cu traducerea grecească a celei dintâi. Din păcate, ambele inscripţii au dispărut. Dar filosoful şi istoricul grec Plutarh (50-125 d.Hr.) a avut inspiraţia de a o include în lucrarea sa Alexandros, salvând-o pentru posteritate:

O, omule, oricine vei fi tu, ori de unde vei veni, ştiu că vei veni. Eu sunt Cirus, Întemeietorul Imperiului perşilor. Nu mă invidia de aceea pentru acest puţin pământ care îmi acoperă trupul meu.

Da, aici, pe acest platou înalt se află mormântul aceluia sub conducerea căruia a debutat epopeea persană. Mausoleul este construit din piatră de calcar şi cuprinde o încăpere înălţată pe un soclu format din şase trepte. Atât mormântul propriu-zis, cât şi soclul au fiecare înălţimea de 5,50 m, deci întregul complex atinge 11 m înălţime. Simplitatea sa este de-a dreptul „nobiliară”, cum afirmă şi M. Boyce 17 . Când Alexandru cel Mare a ajuns cu armatele sale la Pasargadae, mormântul fusese cu puţin timp înainte devastat. Cuceritorul a ordonat ca făptaşii să fie prinşi

16 Muhammad A. Dandamaev, Vladimir G. Lukonin, op. cit., p. 238-245; Das Persische Weltreich (= „Time-Life Bücher. Untergangene Kulturen”, Series Editor Dale M. Brown), 1995, p. 47-61; David Stronach, „Pasargadae”, în Cambridge History of Iran, vol. II, p. 838-855. 17 Mary Boyce, A History of Zoroastrianism (= Handbuch der Orientalistik. Erste Abteilung. Der Nahe und Mittlere Osten, Band VIII. Religion. I. Abschnitt. Religionsgeschichte des Alten Orients. Lieferung 2, Heft 2A), vol. II, Leiden/Köln, 1982, p. 54-57.

25

şi executaţi. Din scrierile istoricilor vechi ştim că trupul neînsufleţit şi îmbălsămat al lui Cirus se afla pe un pat de aur, iar lângă acesta era o masă, tot din aur, pe care erau aşezate daruri pentru jertfă. Lucrările de construcţie a acestui mausoleu au fost începute de însuşi regele Cirus, care însă nu a reuşit să-l vadă gata încă în timpul vieţii sale. Abia fiul său, Kambyses II, a desăvârşit lucrările locaşului de veci a întemeietorului Imperiului persan 18 .

Marile cuceriri ale lui Cirus cel Mare

Iar întemeierea a început chiar pe platoul înalt în care şi-a găsit odihna. Aici s-a dat, în anul 550 î.Hr., o bătălie între împăratul med Astyages şi regele persan Cirus II 19 . Bătălia a fost câştigată de acesta din urmă, iar numele lui va fi însoţit de acum înainte de apelativul cel Mare. Cronicile babiloniene din timpul regelui caldeu Nabonid (556-539 î.Hr.) amintesc de o revoltă a armatei mezilor, aceştia predându-l pe regele lor în mâinile conducătorului micului regat persan 20 . Cirus a realizat unificarea mezilor şi a perşilor, urmată apoi şi de unificarea triburilor iraniene din răsărit. Imperiul a rămas acelaş