SUA i Germania n perioada interbelic

SUA in perioada interbelica

SUA s-a angajat in razboi la 6 aprilie 1917 dupa ce Congresul aprobase
propunerea presedintelui facuta in acest sens. In actiunile militare propriu zise SUA s-a
implicat cand a inceput sa sprijine razboiul antisubmarine purtat de Marea Britanie
impotriva Germaniei. Sprijinul militar, material si financiar acordat de SUA Antantei a
schimbat raportul de forte pe frontal de vest si a contribuit la incheierea razboiului in
noiembrie 1918, un an mai devreme decat estimasera planificatorii militari aliati.
Implicarea armatei americane in razboi nu a afectat teritoriul SUA. SUA a fost
principalul furnizor al Aliatilor, ceea ce a stimulat si a impulsionat economia Americana.
America nu mai avea datorii externe, din contra, trebuia sa primeasca de la Aliati.
Dupa razboi, economia Americana a trecut printr-un process de retehnologizare.
Masinile cu aburi au fost inlocuite si s-au introdus forme noi de organizare a muncii. Cele
mai mari cresteri s-au inregistrat in ramurile constructiei de automobile, petrol, carbine si
otel; s-a ridicat cifra exportului.
Societatea Americana a mai fost framantata de o stare xenofoba (impotriva
strainilor), de cateva atentate si de crearea a doua partied comuniste. In decembrie 1918
Congresul a votat al 18-lea amendament la Constitutie, potrivit caruia in toate statele
uniunii, la un an de la ratificare, se interzicea fabricarea, transportarea si vanzarea
bauturilor alcoolice. Prohibitia, in scurt timp, a stimulat aparitia si dezvoltarea unor
puternice retele de contrabanda si grupuri criminale.
Sub aspect politic, Wilson reusise in anii razboiului sa-si intareasca autoritatea in
raporturile cu Congresul, si statele din componenta federatiei. Dorinta lui Wilson ca SUA
sa se angreneze intr-o politica mondialista nu a fost acceptata de majoritatea americanilor.
Dupa revenirea din Europa, presedintele a inaintat Senatului Tratatul de la Versailles
pentru ratificare. Avea de infruntat un nucleu de adversary : Henry Cabot Lodge,
presedintele Comitetului senatorial pentru afaceri externe, a prezentat o declaratie in
numele a 37 de senatori republicani care precizau ca vor respinge Tratatul si nu vor vota
pentru Societatea Natiunilor.
S-a declarat o batalie politica. Pentru a-si sustine punctual de vedere, presedintele
Wilson s-a adresat opiniei publice americane in cadrul unui bositor turneu de cuvantari.
Oboseala acumulata in perioada anterioara si extenuarea la care s-a supus i-au afectat
grav sanatatea. La 23 septembrie si 2 octombrie 1919, presedintele a suferit doua atacuri
de apoplexie care i-au povocat o paralizie si dificultati serioase de vorbire
Cu toate eforturile depuse de presedinte, Congresul a respins ratificarea Tratatului
de la Versailles, ceea ce a insemnat esecul Wilsonismului. Desi era lipsit de o parte a
calitatilor fizice, presedintele nu a fost suspendat din functie, poate si pentru ca sondajele
aratau clar ca Partidul Republican va castiga alegerile din 1920.
Woodrow Wilson a ramas in constiinta americanilor ca unul dintre cei mai culti
presedinti, cu o pregatire intelectuala exceptionala.
Alegerile din 1920. Conventia Nationala a Partidului Republican l-a desemnat,
dupa al 10-lea balotaj pe Waren Gamalier Harding, senator de Ohio, care a fost sprijinit
de H.C.Lodge si de magnatii petrolului.Vice-presedinte a fost ales Calvin Coolidge.

Tema principala abordata a fost implicarea sau neimplicarea SUA pe plan

international. Candidatul republican s-a pronuntat pentru izolationism, impotriva
Societatii Natiunilor si pentru revenirea la vremuri normale, care a atras foarte mult
masele. Beneficind si de sprijinul femeilor care au votat pentru prima data, echipa
Partidului Republican pentru Casa Alba a obtinut Victoria.
Administratia Warner Gamalier Harding (1921-1923)
In traditionalul discurs de inaugurare a mandatului, presedintele Harding s-a
referit, in esenta, la necesitatea restabilirii ordinii de constructie si restaurare, cu alte
cuvinte, la o stare normala.
Presedintele Harding a inclus in Cabinet personalitati puternice cunoscute si
apreciate, precum Charles Evans Hughes la Departamentul de Stat, Herber Hoover la
Comert si miliardarul Andrew W. Mellon la Finante.
Chestiunile cel mai urgente pe care Administratia Harding le-a avut de solutionat
dupa instalare au fost cele externe. S-a declarat oficial incetarea starii de razboi cu
Germania si la 25 august 1921 SUA au incheiat Trataul de pace cu aceasta tara. SUA nu
au participat la activitatea Societatilor Natiunilor, dar au urmarit cu atentie evenimentele
europene, date fiind marile interesele economico-financiare pe care le aveau pe continent.
De altfel, in afara de Uniunea Sovietica, SUA au avut relatii cu majoritatea statelor
europene, inclusiv cu cele din Europa Rasariteana.
Administratia Harding a fost preocupata de problema inarmrilor navale, de
reglementarea interselor sale din Extremul Orient, chestiuni abordate la Conferinta de la
Washington (12 noiembrie 1921- 6 februarue 1922).
In politica interna, Administratia Harding a creat facilitati pentru marile
companii. Pentru cresterea capitalului investit, secretarul de stat pentru Finante a redus,
impozitele pe venituri.
La cererea industriasilor au fost modificate in sens protectionist tarifele vamale la
fier si otel. Regimul Harding a fost caracterizat ca placut liberal. Administratia nu fost
lipsita de confruntari cu problemele sociale. Una dintre cele mai grave a fost cea a
minerilor, au intrat in greva si circa 500 000 de feroviari.
Scena politica a fost insa marcata de afacerile legate de vanzarea bunurilor tarii.
Disparitia unor inalti demnitari si sinuciderea altora au fost efectul afacerilor de coruptie
derulate de personaje din anturajul presedintelui.
La 2 august 1923 presedintele Harding a murit la San Francisco.
Conform Constitutiei SUA, in cazul decesului presedintelui, vice-pesedintele
preia functia. Dupa depunerea juramantului, chiar in casa parinteasca de la Vermont,
presedintele Coolidge s-a intalat la Casa Alba. Era al 29-lea locatar al resedintei sefului
statului federal si al Guvernului de la Washington.
Administratia Calvin Coolidge (1923-1929)
Conceptia politica a presedintelui Calvin Coolidge a fost pur liberala. 1924 An
electoral. Conventia Partidului Republican i-a desemnat pe Calvin Coolidge si pe
Charles Dawes candidati pentru presedinte, respectiv vice-presedinte.
Prosperitatea a crescut spectaculos in industria constructiilor de masini.
Marile orase si-au schimbat configuratia. Constructiile din fier- beton pe verticala,
asa numitii zgaraie-nori, expresia prosperitatii si dinamismului economiei americane,
au modificat arhitectura marilor orase.

In anii 1923-1929, evolutia agriculturii a inregistrat cateva caracteristici.

Populatia din ramura agriculturii a scazut. Datorita mecanizarii, chimizarii si introducerii
unor noi tehnici, productia a inregistrat cresteri apreciabile.
Cresterile apreciabile din economia SUA se explica si prin balanta favorabila
exporturilor. A crescut, de asemenea, exporturi de capital spre Canada, America Latina,
Europa si Asia de Sud-Est. Marile companii americane au deschis filiale si birouri in
numeroase tari. Exemple: General Motors, Ford.
Un alt sector unde cresterea a fost exploziva, a fost cel al mass-media. S-au creat
mari trusturi de presa care, au mai dezvoltat si sectorul tipografic, statii de radio.
Atat in presa scrisa si prin radio, reclama a reprezentat o cota importanta a
spatiului de activitate a mass-media aducand celor ce investisera in acest sector venituri
apreciabile.
In deceniul trei al sec. XX cinematografia Americana a cunoscut un BOOM
spectaculos. Inca inainte de primul razboi mondial Hoolywood-ul a devenit capitala
cinematografului American si mondial.
Datorita presei si afacerilor banoase, interesul pentru sport al americanilor a
crescut considerabil. Baschetul, boxul, fotbalul american au devenit sporturi
profesioniste. Marile meciuri din diverse ramuri sportive ocupau prima pagina a
cotidianelor si adunau zeci de ascultatori in jurul aparatului radio. Moda s-a modificat.
Cheltuielile pentru invatamant au crescut considerabil. Societatea americana a mai
fost marcata si de efectele Legii prohibitiei. Bande de contrabandisti si criminali isi
disputau piata afacerilor ilicite cu bautura. Al Capone si acolitii sai au realizat la Chicago,
cu complicitatea unor autorittati, afaceri frauduloase. Criminalitatea a atins proportii
neinregistrate in nici o tara din lume.
Prosperitatea americana a fost favorizata din plin de politica interna a
presedintelui Coolidge. Impozitele au fost micsorate, permitand cresteri in sfera
capitalului privat. Se poate spune ca presedintele Coolidge a aplicat o politica liberal
favorabila producatorilor si comerciantilor americani, in conditiile mentinerii tarifelor
vamale protectioniste.
Administrtia Coolidge a adoptat in anul 1924 National Origins Act,o noua lege
a imigratiei, mai restrictiva decat cea introdusa de administratia precedenta.
In plan extern, Administratia Cooloidge a fost preocupata de recuperarea
creditelor acordate Aliatilor in anii primului razboi mondial.
Administratia americana a fost preocupata de redresarea economiei Germaniei
pentru ca aceasta tara sa poata achita obligatiile financiare din cadrul reparatilor.
Fata de statele din America Latina presedintele Coolidge a aplicat politica bunei
vecinatati si metoda dialogului pentru solutionarea problemelor aparute.
Diplomatia SUA a acordat o atentie speciala Extremului Orient unde interesele
sale se ciocneau de cele ale Japoniei.
Ministrul de externe al Frantei, Aristide Briand impreuna cu secretyarul de stat
Kellog au semnat Pactul Brianb-Kellog (1928) impotriva razboiului.
In 1928 Coolidge se retrage din cursa pentru noul mandat.
Administratia Herbert Clarc Hoover (1929-1933)
H.C.Hoover (Partidul Republican) secretar de stat la Departamentul Comertului a
fost desemnat candidat la presedentie, ca urmare a succeselor inregistrate in posturile pe
care le detinuse.

Conventia democrata l-a desemnat candidat pe Al. Smith, guvernatorul statului

New York. Alfred Smith promitea inlaturarea prohibitiei, criticand politica republicanilor.
Republicanii au castigat voturile electorilor din 40 de state din cele 48.
Partidul Republican a dominat si alegerile pentru Congres.
In discursul de inaugurare, presendintele Hoover anunta o noua era bazata pe
constructia unui nou sistem economic, social si politicmenit sa asigure bunastare
eterna americanilor. Maxima libertate de actiune acordata de guvernele republicane
detinatorilor de capital a determinat o creestere economica exceptionala, iar pe
presedintele Hoover l-a facut sa proclame apropierea scaparii definitive a Americii de
saracie.
Masurile legislative : legea pietei agrare care a introdus un nou cadru
organizatoric pentru desfacerea produselor agricole. S-a crea Oficiul Federal Agricol. O
alta lege importanta era cea referitoare la imigrare (2 iulie 1929).
Esenta problemei economiei SUA o constituia imensa discrepanta dintre forta
productiva a tarii si capacitatea de consum a poporului american . Iar rezulatul a fost
supraproductia si specula . Cauzele crizei se gasesc in excesul productiei, profiturile
enorme, insuficietnta capacitatii de achizitie din parte agricultorilor, muncitorilor si
categoriilor medii. Economiile care nu au mai putu fi investite au intrat in speculatii de
Bursa si pe piata imobiliara. Decizia Marii Britanii de a majora in octombrie 1929
dobanzile bancare a provocat tendinte de revenire a capitalurilor de pe piata financiara
americana in bancile engleze, ceea ce a contribuit la accelerarea crizei.
Din sectorul financiar criza a cuprins sectorul productiv, rulind cu rapiditate.
Caderi mari s-au inrecistrat in ramurile de virf. Spre exemplu, in industria automobilului,
otel si cauciuc.Investitiile de capital au scazut.In sectorul agrar criza s-a manifestat prin
scaderea preturilor. Comertul exterior a fost de asemeni afectat. Cifra de afaceri s-a redus
la o patrime.
Efectele cele mai dramatice s-au inregistrat in sectorul social. Falimentul a
numeroase intreprinderi si restringerea capacitatilor productive au determinat o crestere
spectaculoasa a numarului de someri. Numeroase scoli s-au inchis,iar numarul celor care
s-au inscris la cursurile invatamintului superior a scazut cu o treime.
Administratia a luat masuri de reducere a impozitelor, a crescut cheltuielile
guvernamentale cum nu se mai realizase in istoria SUA pe timp de pace. Ca parte a unui
program de inteventie a statutului a creat Corporatia Financiara de Reconstructie (RFC),
prin intermediul careia s-au dirijat bani federali spre economie. S-au deschis santiere
publice.
Criza a provocat in plan politic unele manifestari ale extremismului, aparand mai
multi demagogi, Huey Long, guvernatorul Louisianei, A. Smith, conducatorul Cmasilor
Kaki.
Masurile interventioniste au prelungit criza. Faza finala a venit cand politica
protectionista a SUA s-a intors impotriva lor. Tariful Smoot-Hawley a marit taxele de
import ceea ce a provocat criza sistemului bancar in unele state din Europa. S-a pierdut
increderea in dollar, iar sistemul bancar american a ajund intr-un adevarat impas.
Anul 1932 a fost an electoral. Conventia Partidului Republican i-a acordat
presedintelui Hoover sansa de a candida pentru un nou mandate. Pardidul Democrat s-a
orientat, asupra lui Franklin Delano Roosevelt, guvernator al statului New York.

Pe timpul campaniei electorale a pledat pentru interventia statului in economie,

pentru ajutorarea americanului de rand si recastigarea increderii in institutiile SUA.
Nemultumiti de efectele crizei, de politica presedintelui Hoover, influentati si de
critica facuta administratiei republicane de democrati, milioane de alegatori au votat pe
F.D.Roosevelt.
Administratia Franklin Delano Roosevelt (1933-1945)
Roosevelt a promovat o noua orientare politic ape care a numit-o New Deal
prin care se facea o noua reimpartire economica in societate. Obiectivele imediate ale
Administratie Roosevelt in cadrul primului program de reforme al New Deal-ului au
fost sa puna in miscare sectorul productiv, sa stimuleze cererea de produse, sa asigure
cresterea puterii de cumparare prin crearea de noi locuri de munca. Doua institutii
federale, National Recovery Administration (NRA) si AgriculturalAdjustement
Administration (AAA) au devenit centrele vitale al primului New Deal.
Presedintele a initiat pe timpul primelor o suta de zile (9 martie-6 iunie) o
bogata activitate legislative. Congresul a lucrat intens si a adoptat mai multe acte
normative decat o facuse pe perioada mandatului presedintelui Hoover.
1. reformarea sectorului bancar si deblocarea canalelor financiare. Bancile
au fost inchise, s-au suspendat tranzactiile si exporturile de aur. S-a
adoptat o noua lege pentru reluarea activitatii bancare.
O sarcina uriasa a celor o suta de zile a fost aceea a somajului de masa si a stoparii
degradarii vietii zilnice a milioane de americani (amenajarea de aeroporturi, constructia
de scoli, efectuarea de lucrari de canalizari, obiective care au creat milioane de locuri de
munca ce au absorbit un numar important de someri).
2. legea pentru reglementarea agriculturii care a stimulat reducerea si
distrugerea productiei agrare pentru redresare preturilor.
3. National Industrial Recovery Act (NIRA), a creat in baza legii din 16 mai,
aproba codurile concurentei cinstite stabilite pe ramuri. Aceste coduri
fixau cotele de productie, preturile minimale, durata programului
saptamanal de lucru la 35-40 de ore si zonele comerciale unde puteau fi
valorificate produsele, salariile minimale.
4. prin legea senatorului R.F.Wagner legea nationala privitoare la
raporturile de munca, se reglementau raporturile de munca si organizarea
sindicala. Pentru reglementarea unor probleme locative s-a creat
Serviciul Locativ al SUA.
5. legea asigurarilor sociale (Social Security Act) prin care s-au creat
sistemul federal de asigurari sociale pentru batranete, asigurarile sociale
pentru somaj.
6. legea veniturilor (Revenue Act) a sporit fiscalitatea pentru veniturile mari
7. prin legea de impozitare a averilor s-a creat o institutie pentru
supravegherea averilor.
F. D. Roosevelt a fost preocupat si de poltica externa, asistat de secretarul de stat
Cordell Hull. In 1933 s-au restabilit relatiile cu URSS. Tot in acelasi an au fost retrase
trupele din Nicaragua.
Administratia Roosevelt a urmarit si evenimentele de pe alte continente (Europa si
Asia).

Dupa alegerile din anul 1938 pentru cel de-al 76-lea congres, Administratia
Roosevelt a orientat politica externa a SUA pe linia respingerii energice si hotarate a
agresiunii statelor fasciste.
La 14 aprilie 1939, presedintele SUA a cerut Germaniei si Italiei sa dea asigurari
ca nu vor ataca 31 de state din Europa si Asia. A fost o manevra diplomatica subtila,
intrucat Hitler a luat in deradere nota lui Roosevelt, dar cei doi dicatatori au fost fixate ca
agresori.
In acelasi an SUA si Marea Britanie au incheiat un acord de cooperare militara.
Marina britanica putea sa-si concentreze toate fortele in Atlantic, iar SUA in Pacific.
Roosevelt a fost primul presedinte din istoria SUA care a obtinut al treilea
mandate la Casa Alba. Pana in acel moment au fost date 4 legi ale neutralitatii. Dupa
noua victorie in alegeri, administratia a eliminate cea de-a patra lege a neutralitatii. Un
nou act normativ, legea de imprumut si inchiriere a armamentului (Land and Lease Act),
dadea presedintelui autoritatea discretionara de a imprumuta, a concesiona, a vinde sau a
da in schimb, in orice condintii considera el ca este potrivit orice articol defensive
guvernului oricarei tari era considerat de presedinte vital pentru apararea Statelor Unite.

Germania. De la Republica de la Weimar la Hitler

Infranta in primul razboi mondial, Germania a fost considerata de catre puterile
invingatoare drept principala responsabila de declansarea conflictului, motiv pentru care
si conditiile impuse la Versailles au fost pe masura, mai ales ca Franta isi dorea sa se
asigure ca o noua agresiune germana nu va mai fi posibila. Acest fapt, precum si
realitatea ca armistitiul a fost acceptat in conditiile unei stari revolutionare - celebrul
"cutit pe la spate infipt in soldatul german de bolsevici" conform teoriei naziste - isi vor
pune profund amprenta asupra evolutiei interbelice a statului german.
Pe fondul puternicei ofensive finale aliate impotriva Puterilor Centrale, la 28
octombrie 1918, avea loc revolta marinarilor din portul Kiel, care au refuzat sa mai
continue lupta impotriva trupelor engleze. A doua zi, speriat de evolutia evenimentelor si
avand proaspata in memorie soarta tarului, imparatul Wilhem II parasea Berlinul in
favoarea cartierului general al armatei sale de la Spa. Totusi, evolutiile erau ireversibile.
La 4 si 5 noiembrie, alte revolte ale marinarilor din diferite porturi erau inregistrate, iar la
7 noiembrie, izbucnea o revolta la Mnchen in urma careia, a doua zi, socialistul Kurt
Eisner va proclama republica in Bavaria.
Aflat in imposibilitate de a mai controla situatia, kaiserul a ales solutia de a fugi in
Olanda. La 9 noiembrie, printul Max von Baden, seful guvernului german, era in masura
sa anunte abdicarea lui Wilhem si sfarsitul celui de-al doilea Reich. Controlul asupra
puterii executive a fost preluat de socialisti, Philip Scheidemann proclamand Republica.
Evenimentele se derulau cu o mare viteza, astfel ca, la 10 noiembrie, la Berlin se forma
un cabinet dominat de socialisti si independenti, in conditiile in care gruparea de extrema
stanga condusa de Karl Liebknecht si Rosa Luxemburg, cunoscuta sub numele de
Spartacus, se pronuntase deja in favoarea instaurarii unui regim comunist. Astfel, la 11
noiembrie, aflata in imposibilitatea de a mai negocia sau de a rezista in fata Aliatilor,
Germania va fi nevoita sa capituleze.
Confruntata cu mari probleme generate de razboi, tara trebuia sa faca fata si unei
puternice crize politice interne, spectrul instaurarii unui regim de tip bolsevic fiind
prezent. De altfel, intre 5 si 15 ianuarie 1919, gruparea Spartacus va declansa chiar o
revolta la Berlin, dar interventia guvernului provizoriu sustinut de armata va conduce la
inabusirea miscarii. Karl Liebknecht si Rosa Luxemburg au fost arestati si impuscati in
drum spre inchisoare. In semn de protest, comunistii au refuzat sa participe la alegerile
din 19 ianuarie pentru noua Adunare Nationala Constituanta, astfel ca socialistii si-au
asigurat o majoritate relativa, obtinand 163 de mandate. Componenta Parlamentului era
completata de 88 de centristi, 75 de democrati, 43 de nationalisti, 22 de socialisti
independenti si alti 31 de deputati,independenti.
La 6 februarie, membrii Adunarii Nationale se intruneau in prima sedinta la Weimar.
Guvernul era controlat de acelasi Philip Scheidemann, care a reusit formarea unei coalitii
tripartite in care intrau principalele forte parlamentare: socialistii, centristii si democratii.

Practic, isi incepea existenta Republica de la Weimar, in fruntea careia legislativul va

alege, la 11 februarie, drept prim presedinte, pe Friedrich Ebert.
Actionand pentru restabilirea ordinii, trupele federale vor obtine un important succes in
urma interventiei din Bavaria 4 aprilie - 1 mai 1919, care a condus la rasturnarea
Republicii Sovietice auto-proclamate in zona. Totusi. Scheidemann isi va da demisia la
20 iunie in semn de protest fata de prevederile tratatului de pace, pe care a refuzat sa-1
semneze. La 23 iunie era format un nou guvern, condus de Gustav Bauer, cu contele von
Brockdorf-Rantzau la externe, care va accepta semnarea tratatului abia dupa ce
Parlamentul si-a dat acordul in fata pericolului iminent ca tara sa fie invadata de trupele
aliate.
Un semn al normalizarii treptate a situatiei 1-a constituit adoptarea Constitutiei de
la Weimar, la 31 iulie 1919. Potrivit acesteia, Reichstagul era format din deputati alesi pe
liste la nivel national, puterea executiva fiind detinuta de un presedinte ales pe sapte ani si
de un cancelar numit de acesta pe baza realitatilor din parlament. De asemenea, este de
notat si rezultatul plebiscitului din Schleswig, in urma caruia Nordul s-a alaturat
Danemarcei, dar Sudul a ales revenirea la Germania, la 14 martie 1920.
In acel moment, situatia era suficient de confuza la Berlin datorita "puciului
Kapp" desfasurat intre 13 si 17 martie. In fapt era vorba despre o tentativa a unei grupari
monarhiste conduse de dr. Wolfgang Kapp, fost parlamentar, de a rasturna guvernul. Cu
ajutorul mapelor baronului von Luttwitz si cu "binecuvantarea" generalului Erich
Ludendorff, fostul sef al Marelui Stat Major, Kapp, a intrat in Berlin si s-a autoproclamat
cancelar. Presedintele Ebert si membrii executivului s-au refugiat la Stuttgart, de unde au
chemat sindicatele sa declanseze greva generala. Tentativa de lovitura de stat a esuat dupa
numai patru zile. Wolfgang Kapp a plecat in Suedia, de unde va reveni insa in 1922, fara
a mai fi judecat pentru tentativa de lovitura de stat.
La 6 iunie 1920 s-au desfasurat din nou alegeri pentru Reichstag. Socialistii, care
dominau "coalitia de la Weimar", vor fi insa infranti si nu vor mai face parte din guvernul
condus acum de cancelarul Konstantin Fehrenbach, acesta prezidand o echipa sustinuta
de Partidul Popular (liberal), centristi si democrati. De fapt, era inaugurata o perioada de
instabilitate, guvernele schimbandu-se destul de des, aditional revenind si amenintarea
franceza privind ocuparea Ruhrului drept gaj pentru plata datoriilor de razboi. De altfel,
in mai 1921, trupele franceze au ocupat cateva centre industriale din Ruhr, determinand
guvernul german sa-si asume obligatiile privind plata despagubirilor.
Desi in plan extern, prin semnarea tratatului de la Rapallo (16 aprilie 1922), Germania
reusise sa "sparga" izolarea diplomatica, in plan intern, criza economica profunda va
conduce la un declin accentuat al marcii cu incepere din august 1922. Noul guvern
condus de industriasul Wilhem Cuno, numit la 14 noiembrie, se va confrunta insa si cu
interventia trupelor franceze, care au invadat, la 11 ianuarie 1923, bazinul Ruhr. Aflati in
imposibilitate de plata, germanii vor declansa rezistenta pasiva. La 12 august 1923, Cuno
isi prezenta demisia, fiind inlocuit de Gustav Stresseman, liderul Partidului Popular. Noul

cancelar va decide incetarea rezistentei pasive, la 26 septembrie, cu speranta ca medierea

Marii Britanii va conduce spre o solutie acceptabila pentru partile aflate in conflict.
In aceste conditii, se va produce un eveniment care nu a facut mare valva in
epoca, dar care a fost considerat ulterior, "puciul de la berarie". Desfasurata intre 8 si 11
noiembrie 1923, in capitala Bavariei, Mnchen, tentativa de rasturnare a guvernului
regional 1-a avut in frunte pe eroul Wehrmachtului din primul razboi mondial, generalul
Erich Ludendorff, secondat de tanarul lider al unui partid aflat in crestere, cel National
Socialist, Adolf Hitler. Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.)
fusese infiintat tot in capitala Bavariei, la 24 februarie 1920, atunci cand, in fata a circa
2.000 de adepti, Hitler va adopta drept sigla a formatiunii sale svastica (crucea
incarligata) si salutul Heil. Treptat, nazistii au devenit cunoscuti in Bavaria si astfel se
explica prezenta lor alaturi de generalul Ludendorff. Un rol a jucat si faptul ca partidul
avea si sectii de asalt, S.A,, conduse de un apropiat al lui Hitler, Emest Rohm. Tot cu
prilejul puciului avea sa se remarce si Hermann Gring, unul din viitorii lideri ai celui deal Treilea Reich.
Dupa puciul din noiembrie 1923, Hitler va fi arestat si judecat. Dar procesul s-a
transformat intr-un adevarat triumf personal pentru acuzat, instanta fiind nevoita sa mute
cauza la Leipzig. Condamnat la cinci ani de inchisoare, din care va efectua doar unul,
fiind eliberat in decembrie 1924, Hitler va avea suficient timp pentru a scrie cartea de
capatai pentru adeptii sai, Mein Kampf. Lucrarea contine o parte autobiografica, insa, in
acelasi timp, dezvolta o conceptie proprie asupra istoriei universale vazuta ca o lupta intre
principiul binelui si cel al raului. Desigur, pentru Hitler rasa ariana era incarnarea
"lucrarii Domnului", Diavolul fiind evreii, considerati o subrasa, asemenea negrilor,
slavilor sau mongolilor. Nu lipsea nici programul politic imediat concretizat in revansa
asupra Frantei pentru reglarea definitiva a conturilor si cucerirea "spatiului vital" prin
extinderea spre Rasarit.
La acea data, guvernul Stresseman era confruntat insa cu probleme mult mai grave.
Pentru depasirea impasului va fi deschisa Rentenbank, avandu-1 in frunte pe Hjalmar
Schacht, scopul fiind introducerea unei noi unitati monetare, rentenmark. In plus, pentru
echilibrarea deficitului bugetar, circa 700.000 de persoane angajate la stat vor fi trimise in
somaj. Totusi, mult mai eficiente se vor dovedi planul Dawes (acceptat de Reichstag la 9
aprilie 1924) si un imprumut extern. Prin cumularea acestor masuri, Germania a depasit
criza si a obtinut retragerea trupelor de ocupatie din Ruhr.
La 25 februarie 1925 inceta din viata presedintele Friedrich Ebert. Pentru postul vacant
au candidat initial sapte persoane, fara ca cineva sa obtina majoritatea. Abia la 26 aprilie,
a fost ales maresalul Paul von Hindenburg, care se va impune in fata candidatului stangii,
Wilhem Marx. Interesant este ca victoria lui von Hindenburg a fost facilitata de faptul ca
Emest Thlmann, liderul comunistilor, a obtinut circa doua milioane de voturi, care
directionate catre Marx i-ar fi fost suficiente acestuia pentru a obtine victoria
La 10 februarie 1926, Germania a solicitat sa fie admisa in Liga Natiunilor, revendicand
si un loc in Consiliu, fapt care a condus la amanarea raspunsului din partea Societatii

10

Natiunilor. Abia la 5 septembrie, acesta va veni consfintind revenirea Republicii de la

Weimar la Societate in calitate de membru permanent al Consiliului. Totusi, aceasta nu
insemna si asumarea vinei de a fi principala responsabila pentru declansarea primului
razboi mondial. Simptomatic in aceste sens se va dovedi discursul rostit de presedintele
von Hindenburg la 18 septembrie 1927, cu prilejul comemorarii luptelor de la
Tannenberg. Un alt eveniment demn de consemnat 1-a constituit moartea lui Gustav
Stresseman, la 3 octombrie 1929, unul dintre liderii marcanti ai Republicii de la Weimar.
La 14 septembrie 1930 aveau loc alegeri pentru Reichstag. Pentru prima data, nazistii
condusi de Adolf Hitler se vor afirma ca un partid important, ei obtinand 107 mandate
fata de 12, cate reusisera anterior. Hitler va profita astfel de conditii optime pentru a-si
sustine discursul revansard si antisemit, intrand in conflict direct cu comunistii si
exploatand nemultumirile generate de marea criza economica mondiala.
In Germania, criza s-a accentuat dupa falimentul Austrian Credit-Anstaldt, moment ce
marcheaza debutul unui colaps financiar la nivelul intregii Europe Centrale. Se va ajunge
astfel ca in 1932 sa fie inregistrati sase milioane de someri. In plan politic, nazistii si
comunistii vor exploata nemultumirea populara, sporindu-si influenta.
Hitler si-a permis chiar sa participe la alegerile prezidentiale din 13 martie 1932, fiind
invins de Paul von Hindenburg abia dupa un nou tur de scrutin, la 10 aprilie. Ascensiunea
extremei drepte este subliniata si de lovitura data in Prusia de von Papen, care, la 20 iulie
1932, reuseste sa-1 inlocuiasca pe premierul socialist al landului. In loc sa detensioneze
situatia, rezultatele alegerilor parlamentare din 31 iulie vor consemna intrarea intr-un
blocaj. Conform vointei electorilor, socialistii obtinusera 133 de mandate, nazistii - 130,
centristii - 97, iar comunistii 89 de locuri. Intrucat atat Hitler, cat si comunistii au refuzat
participarea la orice tip de alianta, nu s-a putut realiza o majoritate parlamentara. La 12
august, Hitler a refuzat propunerea presedintelui von Hindenburg de a deveni vicecancelar, el cerand pe un ton imperativ totul sau nimic. In aceste conditii, la 12
septembrie, Reichstagul era dizolvat.
Programate la 6 noiembrie, noile alegeri nu vor debloca situatia, astfel ca, la 17
noiembrie, von Papen si-a prezentat demisia. Intrucat, la 24 noiembrie, Hitler a solicitat
puteri depline in calitate de cancelar si a fost refuzat de presedintele von Hindenburg, la 2
decembrie guvernul era format de Kurt von Schleicher. Noul cancelar avea o misiune
imposibila, de a concilia dreapta cu stanga, astfel ca demisia prezentata la 28 ianuarie
1933 a venit firesc.
Acesta este fundalul pe care s-a produs evenimentul de la 30 ianuarie 1933, care va marca
evolutia istorica la scara planetara. Fara alternativa, presedintele Paul von Hindenburg i-a
incredintat functia de cancelar lui Adolf Hitler. Nascut la 20 aprilie 1889, la Braunau, el
si-a petrecut primii ani din viata la Viena, dupa care, in 1913, s-a mutat la Mnchen. Pe
parcursul primului razboi mondial a participat la luptele de pe frontul de vest, inrolanduse ca voluntar, fiind decorat cu "Crucea de fier" si avansat la gradul de caporal. In
octombrie 1918 va fi ranit si isi va pierde temporar vederea, fiind evacuat la Berlin, iar de
aici la Mnchen, unde isi revine in plina revolta bolsevica. Profund antisemit, Hitler va

11

sustine un discurs revansard, acuzand Versailles-ul si "tradarea" din noiembrie 1918,

considerandu-i pe evrei principalii vinovati pentru infrangerea Germaniei.
Mentorul lui Hitler era Mussolini, al carui bust se gasea in biroul sau. Totusi, este
interesanta precizarea ca prima lor intalnire de la Florenta, din iunie 1934, a fost un esec.
Mai mult, Fhrerul nu 1-a ascultat pe Duce atunci cand acesta 1-a sfatuit sa nu-i
persecute pe evrei si sa nu paraseasca Liga Natiunilor. Demn de retinut este si protestul
lui Mussolini in momentul asasinarii cancelarului austriac Dolfuss, ceea ce 1-a determinat
pe Hitler sa amane Anschluss-ul. Abia cu prilejul celei de-a doua intalniri dintre cei doi
dictatori, din septembrie 1937, vor fi afisate sentimente "mai calde" de ambele parti.
Figurile cele mai importante ale noului executiv erau von Papen, in calitate de vicecancelar, nazistul Hermann Gring, Walter Frick la Interne, generalul Wemer von
Blomberg la Aparare, precum si ministrul de externe Konstantin von Neurath. Totusi, nici
Hitler nu este capabil sa obtina cooperarea centristilor pentru asigurarea unei majoritati
parlamentare, astfel ca noi alegeri sunt convocate pentru data de 5 martie.
Desfasurata intr-o atmosfera de o violenta extrema, campania electorala va fi marcata de
un eveniment cu ample ecouri, incendierea, la 27 februarie, a cladirii Reichstagului.
Hitler gestioneaza eficient momentul, da intreaga vina pe comunisti (principalul acuzat
este olandezul Marinus van der Lubbe) si il convinge pe presedintele von Hindenburg sa
ia masuri pentru suprimarea libertatii presei, a cuvantului si a altor libertati
constitutionale (de reunire si asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul postei). Este
vorba despre decretul pentru protectia poporului si statului german, din 28 februarie, care
va deveni legea fundamentala a celui de-al Treilea Reich. Pe baza acesteia, a doua zi,
Partidul Comunist va fi interzis. Asa reusesc nazistii sa obtina 44% din voturile exprimate
la 5 martie, care, impreuna cu alte opt procente revenite nationalistilor, se vor dovedi
suficiente pentru a controla parlamentul. In doar o luna, teroarea bruna isi poate intra in
drepturi.
La 23 martie, beneficiind si de sprijinul unor deputati catolici de centru, nazistii si
nationalistii vor obtine acordarea de catre Reichstag de drepturi depline si dictatoriale
pentru guvern pana la 1 aprilie 1937. Avand calea deschisa, Hitler nu va ezita sa ia masuri
radicale in toate domeniile vietii economice, sociale si politice. Pe rand, partidele de
opozitie sunt dizolvate, astfel ca Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani
(N.S.D.A.P.) va deveni unica formatiune acceptata cu incepere de la 14 iulie 1933.
Hitler va lua masuri si din perspectiva protejarii rasei ariene, astfel fiind adoptate legi
rasiale, indreptate cu precadere impotriva evreilor care vor pierde, in conformitate cu
Legile de la Nrmberg din 15 septembrie 1935, dreptul de cetatenie. Ca o extensie a
acestor legi, Hitler va promova si legea pentru protectia sangelui si a onoarei germane
potrivit careia relatiile sexuale, deci implicit casatoria, cu evreii erau interzise. Ulterior,
nazistii vor decreta ca orice persoana care are cel putin un bunic evreu in genealogie era
considerat evreu si, pe cale de consecinta, nu putea deveni niciodata cetatean german.
Apogeul politicii antisemite a lui Hitler o vor reprezenta lagarele de concentrare si
holocaustul sau solutia finala.

12

Dupa ce a dat un puternic semnal si in privinta unei noi linii politice externe, prin
retragerea Germaniei de la Conferinta dezarmarii (14 octombrie 1933), Hitler va organiza
alegeri pentru un nou Reichstag, care va avea de acum inainte un rol decorativ, principala
lui menire fiind de a asculta si aplauda discursurile fulminante ale Fhrerului.
Pentru a-si impune vointa, nazistii nu au ezitat sa foloseasca orice tip de mijloace,
inclusiv asasinatul. O puternica impresie a produs asasinarea, la 30 iunie 1934, in noaptea
cutitelor lungi, a lui Emest Rhm, un fost aliat de nadejde si conducator al temutelor
"batalioane de asalt", Gregor Strasser, generalului von Schleicher ori a liderului catolic
Erich Klausener. Dupa decesul presedintelui Paul von Hindenburg, la 2 august 1935,
seful statului avand pe atunci venerabila varsta de 87 de ani, la 19 august, in urma unui
plebiscit, Adolf Hitler isi va asuma si puterile prezidentiale, pastrand totusi titlul de
Fhrer. A doua zi, armata ii va jura credinta.
Pe masura consolidarii in plan intern, prin impunerea unor masuri clasice pentru un regim
dictatorial, Hitler va duce o politica externa agresiva, obtinand succese in serie ce vor
contribui la crearea imaginii unui adevarat luptator pentru drepturile Germaniei si,
implicit, aducandu-i o imensa popularitate la un moment dat. Dupa ce, in urma
plebiscitului organizat in Saar, la 13 ianuarie 1935, potrivit rezultatelor caruia 90% dintre
votanti au aprobat unirea cu cel de-al Treilea Reich, la 16 martie, Hitler denunta clauzele
tratatului de la Versailles. Intrucat reactia Marilor Puteri reunite la Stresa a fost palida,
liderul german isi va putea permite chiar semnarea unui acord naval cu Marea Britanie la
18 iunie.
Deosebit de semnificativ este discursul tinut la doar trei zile dupa acest moment in
Reichstag de catre Hitler. Cu o candoare dezarmanta, el se va referi la pactul sovietofrancez din 2 mai 1935 care ar fi conferit Germaniei un sentiment de insecuritate. Mai
mult, Fhrerul dadea asigurari ca este gata sa repete momentul Locarno daca si celelalte
puteri o vor face, ca va respecta zona demilitarizata renana si ca nu este interesat de
Anschluss. Totusi, in finalul discursului, el cerea dreptul Germaniei la inarmare, la
colonii si la aplicarea principiului nationalitatii in Austria, prin revenirea acesteia la
"marea patrie germana".
Timpul va dovedi, neasteptat de repede, ca Hitler a fost sincer doar in finalul discursului
din 21 iunie. La 7 martie 1936, el va denunta tratatul de la Locarno si va ocupa zona
demilitarizata renana, beneficiind si de lipsa de reactie a partii franceze. Apoi, la 18
noiembrie, el va recunoaste guvernul Franco din Spania, implicandu-se activ in razboiul
civil din peninsula.
La 4 februarie 1938, Hitler opera doua modificari semnificative in componenta
guvernului, inlocuindu-i pe ministrii Apararii, generalul Werner von Blomberg, si
Externelor, Konstantin von Neurath. De acum, Hitler va prelua personal conducerea
Ministerului Apararii, fiind secondat de generalul Keitel si de seful armatei, generalul
Brauschitsch, in timp ce in fruntea diplomatiei era numit Joachim von Ribentropp.

13

Practic, armata si diplomatia, doua elemente de mare importanta in angrenajul oricarui

stat, erau controlate direct de nazisti de incredere.
De ce a efectuat Fhrerul aceste schimbari au inteles celelalte state dupa evenimentele ce
au condus la invadarea Austriei, in noaptea de 12 spre 13 martie 1938, si la
dezmembrarea Cehoslovaciei, in urma crizei sudete. Ocupat cu consolidarea cuceririlor
externe. Adolf Hitler nu va uita nici un moment de "problema evreiasca", un eveniment
culminant pentru maniera in care nazistii intelegeau sa o "rezolve" fiind noaptea de cristal
(kristallnacht). Atunci, la 9 noiembrie 1938. pe intreg cuprinsul Reichului au avut loc
atacuri "spontane" impotriva evreilor, fiind inregistrate numeroase victime, fapt ce a
determinat un adevarat exod al acestora.
In perspectiva cursei inarmarilor pe care o declanseaza Hitler se va produce si inlocuirea,
la 20 ianuarie 1939, a guvernatorului Reichsbank, Hjalmar Schacht, cu Walter Funk,
tocmai datorita avertismentelor transmise de primul in privinta impactului cheltuielilor
militare masive asupra inflatiei. In fine, vom nota ca, desi la 28 aprilie 1939, Hitler
raspundea presedintelui american Roosevelt, polemizand in chestiunea inarmarii
Germaniei si dand, ca de obicei, asigurari linistitoare, el nu a ezitat sa declanseze un
conflict mondial pentru a-si pune in opera visele: "spatiul vital", crearea rasei ariene si
asigurarea suprematiei acesteia, dominarea scenei mondiale de catre Reich si, nu in
ultimul rand, punerea in practica a sloganului care ii era atat de drag: "un Reich, un
Popor, un Fhrer". Desigur, daca liderii marilor democratii occidentale ar fi dat atentia
cuvenita lui Hitler si ar fi intervenit la timp pentru a-1 stopa, ori daca nu ar fi fost create
conditii optime pentru ca el sa preia conducerea Germaniei pe cale constitutionala, prin
alegeri libere, istoria lumii ar fi aratat altfel.

14