Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE


SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

Raiul dinăuntru:
devenirea spirituală în viziunile lui
C. G. Jung, E. Fromm, V. E. Frankl şi A. H. Maslow

– Eseu pentru Psihologia religiei –

Autor: Cristina Pop


An II
Grupa 5

Timişoara, iunie 2010


Introducere

Spre deosebire de filozofie sau teologie, care au ca obiect formularea unor adevăruri închegate în
ansambluri de concepţii despre lume şi viaţă – cu accent deosebit asupra transcendentului în cazul
teologiei, psihologia religiei caută să înţeleagă modul în care oamenii se raportează la un astfel de
sistem de credinţe şi felul în care viaţa lor psihică este influenţată de aceste credinţe. Relevanţa unei
astfel de cunoaşteri este foarte bine exprimată în următorul citat: „La fel ca televiziunea, banii,
sexul şi agresivitatea, religia este o importantă parte integrantă a vieţii, iar psihologia nu poate
pretinde a fi completă fără a înţelege religia alături de celelalte fenomene.” (Baumeister, 2002, apud
Koltko-Rivera, 2006).

Ca viitor psiholog, simt nevoia de a înţelege trăirile religioase ale altora, atât din curiozitate
nemijlocită, cât şi din dorinţa de a şti cum să îi abordez în privinţa acestui subiect pe cei cu care voi
colabora în viaţa profesională. Această dorinţă de cunoaştere se manifestă în contextul particular în
care eu însămi mă consider o persoană spirituală, fără a aparţine, însă, altfel decât formal, unei
religii instituţionalizate. Aşadar, căutările în acest plan nu îmi sunt deloc străine, chiar dacă ele nu
îmbracă aceleaşi forme exterioare cu ale majorităţii celor din propria-mi cultură. Nefiind preocupată
de dogmele religioase, am rezonat de la început foarte puternic cu conceptul de „religiozitate
intrinsecă” propus de Gordon Allport – adică o formă de spiritualitate ce este parte integrantă a
vieţii lăuntrice a unei persoane, fiind prin ea însăşi un scop, spre deosebire de cea extrinsecă, care
reprezintă mai degrabă calea spre a atinge scopuri de altă natură (cum ar fi dobândirea securităţii
prin apartenenţa la un grup religios sau prin promisiunea unor recompense din partea divinităţii).

În acest eseu voi urmări felul în care religiozitatea este prezentată în operele a patru dintre cele mai
mari nume ale psihologiei, care au tratat acest subiect: Carl Gustav Jung, Erich Fromm, Viktor E.
Frankl şi Abraham H. Maslow. Voi arăta că descrierile pe care ei le fac unei vieţi spirituale mature
se suprapun – în ciuda abordărilor diferite şi a accentelor pe aspecte diferite – cu religiozitatea
intrinsecă. Pentru aceasta, voi arăta mai întâi felul în care fiecare dintre cei patru autori a înţeles
transcendentul şi relaţia omului cu acesta, iar apoi voi prezenta trăsăturile comune ale viziunilor lor
în ceea ce priveşte trăirea unei vieţi împlinite spiritual.

Accepţiuni ale divinităţii şi ale dezvoltării spirituale

Deloc întâmplător, aş spune, având în vedere natura profesiei lor, toţi cei patru îşi aţintesc privirea
nu asupra lui Dumnezeu ca entitate, ci a reprezentării sale în psihicul uman. Pentru aceasta, Jung, a
fost acuzat de „psihologism”, întrucât el declara că Dumnezeu este „o realitate psihică pe care nu o
putem experimenta în chip imediat” şi că „un Dumnezeu care nu poate fi cunoscut la modul viu,
sensibil, nu are nicio importanţă pentru sufletul uman” (Jung, 1998). Pentru el, contactul cu
Dumnezeu este accesibil omului prin accederea la inconştient, îndeosebi la cel colectiv, de unde
poate aduce în conştiinţă „acel arhetip al imaginii divine, respectiv radiaţia şi efectul său” (Jung,
1998). Jung a numit „individuaţie” procesul de reunificare a Sinelui, prin aducerea inconştientului
în conştient, şi a văzut în aceasta expresia maturizării psihice şi totodată spirituale a unei persoane.

Definiţia pe care Erich Fromm o dă divinităţii este, de asemenea, una strict raportată la experienţa
lăuntrică a individului. El arată mai întâi că în toate religiile, indiferent de dogma adoptată,
„Dumnezeu reprezintă cea mai înaltă valoare, cea mai dezirabilă formă de bine” (Fromm, 1995).
Mai departe, el descrie două forme de iubire pentru divinitate, asimilabile celor două forme de
religiozitate – extrinsecă şi intrinsecă: dragostea imatură şi cea matură, „adevărată”. Fromm (1995)
afirmă că pentru persoana cu adevărat religioasă „Dumnezeu devine un simbol [...] al celor către
care omul tinde”; omul matur din punct de vedere religios „are credinţă în principiile pe care
«Dumnezeu» le reprezintă, el gândeşte adevărul, trăieşte dragostea şi dreptatea”, iar dragostea de
Dumnezeu „nu este nici cunoaşterea lui Dumnezeu prin gând, nici gândul la propria iubire pentru
Dumnezeu, ci actul experimentării unificării cu Dumnezeu”.

Deşi singurul dintre cei patru autori adept al unei forme instituţionalizate de religie, Viktor Frankl
nu încearcă să impună, prin opera sa, propria lui concepţie despre divinitate. Principiile credinţei
sale transpar însă în teoria sa şi în crezul său terapeutic. Pentru el, apogeul dezvoltării personale este
găsirea unui sens al propriei vieţi, atât per ansamblul ei, cât şi pentru fiecare secvenţă a ei. Şi, deşi
adept al unei religii monoteiste, care promovează imaginea lui Dumnezeu ca o fiinţă supranaturală,
Frankl (2009) afirmă că „sensul şi perceperea lui se găsesc în totalitate pe pământ; ele nici nu
plutesc undeva, prin aer, şi nici nu sunt zăvorâte într-un turn de fildeş”. Aşadar, şi în acest caz ce
interesează este modul în care omul găseşte în sine şi pentru sine acel sens care va da expresia vieţii
sale spirituale mature.

Ultimul în această enumerare, Abraham Maslow este cunoscut îndeosebi pentru teoria sa privind
motivaţia umană, organizată sub forma piramidei trebuinţelor. Iniţial, în vârful acesteia se afla
nevoia de auto-actualizare (de realizare deplină a potenţialului propriu), dar spre sfârşitul vieţii
Maslow (apud Koltko-Rivera, 2006) a diferenţiat o nouă treaptă, considerată până atunci doar o
caracteristică a unora dintre oamenii în proces de actualizare a sinelui: nevoia de transcendenţă.
Oamenii ajunşi la acest nivel de dezvoltare „urmăresc un câştig dincolo de cel pur personal şi caută
comuniunea cu transcendentul, eventual prin experienţe mistice sau transpersonale; ei ajung să se
identifice cu ceva mai mare decât sinele pur individual, deseori punându-se în slujba altora”.
Aceasta este pentru Maslow cea mai evoluată formă de viaţă spirituală. El a identificat prezenţa
unei credinţe declarate în Dumnezeu sau a unor experienţe mistice la o parte dintre persoanele care
au depăşit faza de auto-actualizare, dar nu a impus existenţa acestora ca o condiţie pentru accederea
la cel mai înalt nivel de dezvoltare. Aşadar, transcendentul este şi aici privit din perspectiva
individului, implicând o trăire a persoanei care, ajunsă la o maturitate psihică superioară, caută să-şi
depăşească graniţele unui sine izolat, prin conexiunea cu o formă mai extinsă de viaţă – fie ea
supranaturală sau o pământeană colectivitate umană.

Caracteristicile intrinseci ale spiritualităţii mature

Se observă încă din definiţiile prezentate mai sus că toţi cei patru autori sunt preocupaţi de studierea
unei forme intrinseci de spiritualitate. Dezvoltarea spirituală este un scop în sine; ea nu este o
călătorie spre atingerea unui alt scop, ci este totodată călătoria şi destinaţia. Erich Fromm (1995)
este chiar drastic afirmând că iubirea matură pentru Dumnezeu este una dezinteresată: „persoana cu
adevărat religioasă, dacă urmează esenţa ideii monoteiste, nu se roagă pentru nimic, nu aşteaptă
nimic de la Dumnezeu”. La fel de categoric este Viktor Frankl (2009) atunci când afirmă că viaţa –
şi, aş adăuga eu, nici Dumnezeu – „nu ne datorează fericirea, dar ne oferă un sens”. Aşadar, calea
maturizării spirituale nu este menită nici măcar să ne aducă fericirea ca recompensă. Cu acest punct
de vedere sunt congruente şi observaţiile lui Maslow (2007) asupra oamenilor auto-actualizaţi, care,
deşi puternici şi sănătoşi psihic, nu sunt scutiţi de trăiri ca anxietatea, vinovăţia sau chiar, uneori,
depresia; ba chiar, observă Maslow, o anumită tristeţe pare să fie inerentă condiţiei acestor oameni,
care găsesc relativ rar oameni care să le poată răspunde la nivelul profunzimii pe care o caută ei în
relaţii, şi care se află în poziţia de a asista la evoluţia inferioară a celor din jur fără a putea interveni
în măsura în care şi-ar dori. Tot în această linie se înscriu şi afirmaţiile lui Jung (1998) despre
dificultăţile procesului de individuaţie, care presupune un puternic disconfort prin faptul că necesită
abandonarea, în bună măsură, a certitudinilor şi a sentimentului de control.

Rămânând în acest context, consemnez faptul că toţi cei patru menţionează acceptarea suferinţei
inerente maturizării psihice ca o caracteristică a oamenilor ce pot atinge această maturitate. Jung
(1998) vorbeşte despre „a nu fugi de suferinţă” în contextul acceptării mersului natural al procesului
de individuaţie. Maslow (2007) despre lipsa temerii faţă de necunoscut, ba chiar atracţia pentru
acesta, specifică oamenilor auto-actualizaţi. Fromm (1995, 1998) descrie atât adevărata libertate, cât
şi adevărata iubire, ca presupunând riscul unei anumite insecurităţi şi chiar suferinţe. Iar Frankl
(2009) arată chiar că una dintre cele trei căi de a da sens propriei vieţi este acceptarea suferinţei
inevitabile şi transformarea ei într-o experienţă cu semnificaţie (el atrage atenţia că aici este vorba
strict despre suferinţa ce nu poate fi evitată).

Şi atunci, dacă o viaţă spirituală matură îl pune uneori pe om faţă în faţă cu propria suferinţă, fără
menajamente, de ce ar alege el această cale? Din nou, răspunsurile ne conduc către noţiunea de
„intrinsec”: stă în însăşi natura umană să evolueze pe această direcţie. Cel mai evident este acest
fapt în viziunea lui Maslow (2007), care afirmă că, odată satisfăcute nevoile de la un nivel al
piramidei, omul evoluează de la sine spre următorul. Tendinţa este, deci, de a accede spre cel mai
înalt nivel, cel al trebuinţei de transcendent. Iar Frankl (2009) susţine, în cadrul teoriei sale, că
„oamenii sunt dotaţi cu voinţa de a găsi un sens, de a da sens ”.

Se poate pune aici întrebarea dacă tendinţa de creştere spirituală face parte din natura umană în
general, sau îi caracterizează doar pe unii indivizi. În acest sens, au fost aduse critici mai ales
teoriilor susţinute de Jung şi Maslow ca fiind prea optimiste atunci când susţin că fiecare om are
tendinţa şi capacitatea de a se individua, respectiv de a se auto-actualiza. Realitatea arată,
incontestabil, că nu toţi oamenii ating faze superioare de dezvoltare psihologică, respectiv
spirituală. Consider, însă, aceste critici ca fiind nefondate, întrucât afirmaţiile tuturor acestor autori
se referă la tendinţe şi potenţialuri, fără a pretinde că aceste potenţialuri sunt întotdeauna realizate.
Atât Jung (1998), cât şi Maslow (2007) şi Fromm (1995, 1998) recunosc că este redus numărul
celor care ating maturitatea spirituală pe care o descrie fiecare dintre ei. Într-o notă nu doar
ştiinţifică, ci şi puternic impregnată de propria experienţă, Frankl (2009) spune despre tovarăşii săi
din lagăr că „unii [...] s-au comportat asemeni porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca sfinţii” şi
arată că „omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de
deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte”.

Aşadar, după cum sugerează deja Frankl, adevărata creştere spirituală îşi va găsi nu numai imboldul
în viaţa interioară a unei persoane, ci ea se va şi realiza hrănindu-se din resurse interioare. Pentru
ca aceste resurse să nu se epuizeze, este necesară dobândirea unei foarte bune relaţii cu propria
persoană. Jung (1998) vorbeşte despre acceptarea de sine în contextul individuaţiei, al aducerii în
conştient a aspectelor inconştiente şi a integrării lor în propria concepţie despre sine. Maslow
(2007) arată că oamenii auto-actualizaţi au un nivel ridicat al acceptării de sine, inclusiv o percepţie
despre sine cu un grad înalt de acurateţe. Iar Fromm (1995) merge chiar mai departe şi aduce în
discuţie conceptul de iubire de sine, ca însumare a sentimentelor de respect, grijă, responsabilitate şi
dorinţă de cunoaştere îndreptate spre propria persoană. El arată că o iubire adevărată îndreptată spre
exterior este imposibilă în absenţa unei sănătoase iubiri de sine.

Un aspect legat de acceptarea de sine este cel al acceptării paradoxurilor, legate aici în primul rând
de integrarea atât a aspectelor pozitive ale sinelui, cât şi a celor negative. La Jung (1998), paradoxul
apare încă din definirea individuaţiei ca un proces de „unificare a contrariilor”. Fromm (1995)
vorbeşte despre „logica paradoxală” îndeosebi în contextul iubirii pentru Dumnezeu, iar Frankl
(2009) despre „intenţia paradoxală” ca o metodă de terapie care, folosind resursele de umor ale
persoanei, o ajută la integrarea unor elemente ale vieţii sale care îi produc teamă. Iar Maslow (2007)
descrie portretul tipic al omului auto-actualizat ca fiind o reunire de paradoxuri, căci aceşti oameni
sunt „totodată cei mai maturi şi cei mai copilăroşi, cei mai etici şi morali, dar şi cei mai plini de
pofte şi animalici, mânaţi de datorie dar căutând în acelaşi timp plăcerea”.

În acelaşi registru, al rezervorului interior din care se alimentează maturizarea spirituală, toţi cei
patru autori dedică o atenţie deosebită conceptului de autonomie. Frankl (2009) vorbeşte mai ales
despre faptul că „oamenii au în orice împrejurare libertatea de a-şi exercita voinţa de sens”, ei
neputând fi supuşi de împrejurări, ci se pot doar supune acestora prin propria lor decizie. Maslow
(2007) arată că oamenii în proces de auto-actualizare au un grad ridicat de autonomie, nu numai în
relaţiile directe cu ceilalţi, ci şi în contextul mai larg al societăţii, ei dovedind o relativ puternică
„rezistenţă la enculturaţie” şi lipsă a convenţionalismului. Aceste aspecte apar şi în descrierea pe
care Fromm (1995, 1998) o face oamenilor cu adevărat maturi. Cei doi mai împart şi accentul pus
pe spontaneitatea (re)câştigată prin dezvoltarea spirituală, care însoţeşte autonomia prin aceea că îl
face pe individ mai conştient de propriile nevoi şi capacităţi şi mai responsabil de propriile acţiuni,
întrucât acestea sunt dictate de propria conştiinţă, şi nu de conformarea la norme. Autonomia şi
spontaneitatea sunt şi consecinţe ale individuaţiei descrise de Jung.

Relaţia interior - exterior

Deşi până acum am insistat asupra vieţii lăuntrice a unei persoane ca fiind punctul de plecare şi cel
de destinaţie în călătoria spirituală, această călătorie nu se petrece într-un sine izolat de lumea
exterioară. Dimpotrivă, relaţia cu mediul extern este absolut necesară, iar schimbul se petrece în
ambele sensuri.

Mai întâi, exteriorul contribuie la creşterea interioară prin oferirea de resurse pentru aceasta. În
acest sens, Maslow (2007) vorbeşte despre cum oamenii auto-actualizaţi găsesc plăcere în
„experienţele elementare ale vieţii”, cum ar fi muzica sau un frumos apus de soare. Este evident că
omul are nevoie de mediul extern cu mult înainte de a ajunge în această etapă, pentru satisfacerea
nevoilor sale de bază, însă iată că el continuă să alimenteze şi creşterea specifică stadiilor superioare
de dezvoltare. Frankl (2009) vorbeşte despre una dintre modalităţile de a da sens vieţii, cea numită
„pasivă sau contemplativă”, şi anume „experimentând ceva sau cunoscând pe cineva”. El numeşte
aici în primul rând trăirea iubirii pentru o altă persoană, dar şi plăcerea produsă de contactul cu
valori fundamentale ca frumosul, adevărul, binele. Dragostea joacă un rol central şi în viziunea lui
Fromm (1995), care vede în aceasta unul din cele două moduri de a depăşi durerosul sentiment al
izolării.

Pe de altă parte, scopul final al evoluţiei spirituale este, după cum s-a văzut deja în mai multe
puncte, acţiunea dinspre interior spre lumea exterioară, în folosul explicit al acesteia şi doar
implicit al sinelui. Jung (1998) vorbeşte despre „dăruirea de sine” caracteristică omului individuat.
În aceleaşi cuvinte formulează şi Frankl (2009) sensul suprem, care poate avea, pe lângă formele
deja menţionate (trăirea suferinţei sau a dragostei), şi pe aceea dată de actul de creaţie, de înfăptuire.
Productivitatea este o caracteristică esenţială şi a omului matur descris de Fromm (1995, 1998), fie
că ea se realizează prin muncă, fie prin iubire – esenţială este componenta creatoare în ambele
variante. Cât despre Maslow (2007), acesta aminteşte transcederea eului în chiar denumirea dată
celei mai înalte trepte a piramidei trebuinţelor. În ceea ce priveşte oamenii auto-actualizaţi, el afirmă
că aceştia sunt nu numai dedicaţi unor cauze externe, dar se şi simt „înrudiţi cu toţi oamenii”.

Un paradox legat de relaţia sine – mediul extern este acela, prezent la toţi cei patru autori, că pentru
a transcede eul, acesta trebuie întâi fortificat. Astfel, doar un Sine realizat, individuat, poate fi
capabil de adevărata dăruire (Jung, 1998). Doar un om care se iubeşte pe sine, cu toate implicaţiile
ce decurg de aici (autonomie, spontaneitate), poate simţi pentru altcineva iubire, şi nu dependenţă
(Fromm, 1995). Doar prin găsirea şi îndeplinirea sensului individual poate omul oferi altora tot ce
are el mai bun; după cum spune Frankl (2009): „individul este unic, de aici şi rolul său unic în
viaţă”. Iar Maslow (2007) insistă pe acest tip de paradox în descrierea oamenilor auto-realizaţi, care
sunt „deopotrivă egoişti şi altruişti”.

Revenind la schimbul interior - exterior, în lumina acestui paradox: pentru a folosi resursele
externe, sinele trebuie să le recunoască şi să le poată integra, iar pentru a se dedica altora, el trebuie
mai întâi să se construiască, pentru a avea ce oferi. Aşadar mediul este un suport pentru creşterea
persoanei şi un beneficiar al acesteia, dar esenţa acestui proces rămâne în interiorul persoanei.
Concluzie

Pe baza argumentelor prezentate în această lucrare, se poate conchide că religiozitatea prezentată ca


matură de către Jung, Fromm, Frankl şi Maslow este una de tip intrinsec: ea este trăită pentru ea
însăşi şi nu ca mijloc de a atinge alte scopuri, este parte integrantă a naturii omului, se alimentează
din adâncurile eului şi caută să acţioneze în primul rând tot asupra acestuia. Totodată, ea este calea
prin care persoana se poate conecta cu transcendentul (fie el înţeles ca supranatural sau
transpersonal), ca un sine prea plin care se revarsă în afară, contopindu-se cu exteriorul. Sau, aşa
cum Jung (1998) îşi descrie esenţa Sinelui, vizualizată într-un vis ca un copac în mijlocul unui lac:
„ca şi cum copacul s-ar fi aflat în lumina soarelui, şi ca şi cum ar fi fost el însuşi lumina”.

Având în vedere că, în ciuda deschiderii lor intelectuale spre culturi diverse, toţi cei patru autori
aparţin unor culturi occidentale, cu specific mai degrabă individualist, consider că ar fi interesant de
văzut în ce măsură argumentele lor rămân valabile într-o cultură tipic orientală. Menţionez acest
lucru deoarece viziunile prezentate aici se sprijină în bună măsură pe conceptele de autonomie şi de
realizare a sinelui, care în mediile colectiviste au o greutate diferită faţă de cele individualiste.
Presupunerea mea este că, chiar dacă argumentaţia ar putea să difere, concluzia ar rămâne aceeaşi,
şi anume că raiul este de căutat aici, pe pământ, chiar în interiorul nostru, iar odată construit
înăuntru el poate radia spre cei ce ne înconjoară.

Bibliografie

Frankl, V. E. (2009). Omul în căutarea sensului vieţii. Bucureşti: Meteor Press

Fromm, E. (1995). The Art of Loving. Londra: Thorsons

Fromm, E. (1998). Frica de libertate. Bucureşti: Editura Universitas

Jung, C. G. (1998). Psihanaliza fenomenelor religioase. Bucureşti: Editura Aropa

Koltko-Rivera, M. E. (2006). Rediscovering the later version of Maslow’s Hierarchy of needs: Self-
transcendence and opportunities for theory, research and unification. Review of General
Psychology, 10 (4), 302-317

Maslow, A. H. (2007). Motivaţie şi personalitate. Bucureşti: Editura Trei