Sistemul nervos enteric

Popa Sorin
Sistemul nervos enteric este una dintre cele
trei componente ale sistemului nervos autonom
(vegetativ) si este o retea de neuroni intrinseca
peretelui tractului gastrointestinal.
Multi ganglioni periferici contin neuroni derivati
din creasta neurala in timpul dezvoltarii
embrionare, care sunt anatomic distincti fata de
clasicii neuroni simpatici si parasimpatici.
Conexiunile intre neuronii intrinseci le permite
acestora sa sustina si sa moduleze activitatile
viscerale prin mecanisme reflexe locale. Sistemul
nervos enteric consta din aproximativ 100 milioane
de neuroni si celule gliale enterice grupate in plexuri
ganglionare situate in peretii tractului
gastrointestinal: ganglionii care contin corpii
neuronali si celulele gliale sunt conectati prin
fascicule de axoni pentru a forma plexurile
mienteric si submucos care se intind de la nivelul
esofagului si pana la sfincterul anal, controland
functiile tractului gastrointestinal, pancreasului si
vezicii biliare. Acest circuit intrinsec mediaza
numeroase functii reflexe, cu scopul de a sustine
homeostazia, influentand tonusul vaselor sanguine
de la acest nivel, motilitatea, transportul fluidelor,
absorbtia nutrientilor si activitatea glandulara a
celulelor enterocromafine. Desi apar interactii
complexe intre toate componentele SNA, sistemul
nervos enteric este capabil sa sustina activitatea
reflexa locala independent de SNC. [1][4]

Deoarece neuronii intrinseci supravietuiesc dupa

sectionarea nervilor simpatici si parasimapatici,
extrinseci, organele care sunt transplantate nu sunt
cu adevarat denervate. Separarea de SNA, deseori
nu are un impact evident asupra musculaturii
netede sau glandelor inervate de fibre vegetative,
contractiile si resectiv integritatea structurala
putand fi neafectate. [4]
In concluzie, sistemul nervos enteric este un
mini sistem nervos ce consta din doua plexuri de
neuroni: (1) plexul mienteric (Auerbach)
localizat intre straturile intern circular si extern
longitundal ale tunicii musculare si (2) plexul
submucos (Meissner) localizat in submucoasa, la
nivelul interfatei acesteia cu stratul intern circular
al muscularei. In general, plexul Auerbach
controleaza motilitatea (peristaltismul), iar plexul
Meissner este implicat in functia de secretie. [1][5]
Aceste plexuri gazduiesc componentele
intrinseci ale sistemului nervos enteric, a caror
functie este modulata de componentele extrinseci,
fibrele simpatice si parasimpatice. Dupa cum reiese
din cele descrise anterior, aceste componente
extrinseci sunt necesare, dar nu sunt esentiale
pentru functionarea normala a tractului digestiv.
Stimularea parasimpaticului facilitateaza digestia
prin intensificarea peristaltismului si relaxarea
sfincterelor, iar stimularea simpaticului incetineste
peristaltismul si creste tonusul sfincterelor.
Componentele intrinseci ale sistemului nervos
enteric regleaza majoritatea proceselor digestive,
inervand musculatura neteda, glandele si exercitand
influente asupra celulelor sistemului

neuroendocrin difuz, care se gasesc in

mucoasa epiteliala a canalului alimentar. Au fost
descoperite cel putin 20 de tipuri de celule ce
apartin sistemului neuroendocrin difuz, ce
elibereaza hormoni paracrini specifici,
considerati astfel in ciuda faptului ca efectele unora
dintre acestia apar in urma stimularii unor celuletinta aflate la distanta, ei vehiculand in prealabil
prin sistemul circulator. Prin intermediul acestora,
se obtine controlul umoral al procesului de digestie.
Se disting urmatorii hormoni paracrini mai
importanti de la nivelul tractului gastrointestinal, cu
precizarea celulelor care ii sintetizeaza:
- Colecistochinina, sintetizata de celulele I,
secretata in duoden, are rol in stimularea
contractiei veziculei biliare, pentru descarcarea bilei
depozitate la nivelul acesteia, si faciliteaza
eliberarea enzimelor pacreatice. [5]
- Polipeptidul gastric inhibitor (GIP) este
secretat de celulele K, din mucoasa duodenului
si jejunului. S-a crezut ca inhiba secretia acid
grastric, insa conform descoperirilor recente, acest
efect este obtinut numai cand secretia de acid este
mult crescuta peste nivelul fiziologic, iar rezultate
normale, in acest sens, in desfasurarea procesului
digestiv, apar de fapt in mod natural din actiunea
unui hormon similar, secretina. Momentan se
considera ca GIP functioneaza pentru inducerea
secretiei insulinei, stimulata in principal de
hiperosmolaritatea glucozei din duoden, iar dupa
aceasta descoperire, cercetatorii l-au numit
peptidul insulinotropic glucozo-

dependent, ceea ce permite lumii stiintifice sa

recunoasca hormonul sub acelasi acronim GIP
(glucose-dependent insulinotropic peptide).
[6]
- Gastrina, este secretata de celulele G, de la
nivelul antrului gastric, pilorului si duodenului, cu
scopul de a stimula secretia gastrica de HCl si
pepsinogen. [5]
- Glicentina este co-secretata de celulele L, in
intestin, impreuna cu peptidele glucagon-like 1 si 2
(GLP-1 si GLP-2). Stimuleaza secretia de insulina si
inhiba secretia de acid gastric. [7]
- Motilinul, secretat de celulele M, din duoden
si jejun, intensifica motilitatea.
- Neurotensina, secretata de celulele N in
intestinul subtire, inhiba motilitatea, stimuleaza
fluxul de sange de la nivelul ileonului.
- Secretina, sintetizata de celulele S, in
duoden, stimuleaza secretia de bicarbonat a
pancreasului.
- Serotonina este secretata de celulele
enterocromafine din canalul alimentar si are
rolul de intensifica motilitatea.